DECIZIA nr. 35965/14 Adrianus Cornelis Hendricus Johannes HERMAN împotriva Țărilor de Jos Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care așeză la 17 noiembrie 2015 în calitate de comitet compus din: Helen Keller, președinte, Johannes Silvis, Pere Pastor Vilanova, judecători și Marialena Tsirli, grefier adjunct al secțiunii; Având în vedere cererea depusă la 9 mai 2014, având în vedere declarația depusă de Guvernul contestat la 17 februarie 2015, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dl Adrianus Cornelis Hendricus Johannes Herman, este un național olandez, născut în 1975 și locuiește în Helmond. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl T.P.M. Kouwenaar, un avocat practicant în „Hertogenbosch. Guvernul olandez (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl R.A.A. Böcker, al Ministerului Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 10 iunie 2012, la 10.27 a.m., reclamantul a fost arestat sub suspiciune de jaf. El a fost adus la procurorul asistent la o oră după arestarea sa, adică la 11.25 a.m., și ulterior deținut pentru interogare. Se observă că art. 61 din Codul de Procedură Penală (Wetboek van Strafvording ; „CCP” prevede că un suspect poate fi reținut în scopuri de investigație pentru maximum șase ore de la momentul în care este adus în fața procurorului public (assistant). În aceeași zi la ora 19:00 reclamantul a fost luat în custodie de poliție (inverzekeringstelling La 13 iunie 2012 judecătorul de investigare (rechter-commissaris) ) a considerat că ordinea de custodie a poliției este legală, chiar dacă a apărut că cerințele procedurale nu au fost respectate deoarece perioada maximă de privare a libertății menționată mai sus în scopul interogatoriului a fost depășită. Cu toate acestea, după echilibrarea intereselor în joc, judecătorul de investigare a hotărât că reclamantul nu va fi eliberat imediat și, ulterior, a fost ordonată detenția inițială în reținere (inbewaringstelling). Nu mai există niciun recurs împotriva acestei decizii. La 20 iunie 2012, Curtea regională, ședința în sedii, a ordonat detenția prelungită a reclamantului în reținere (gevangenhouring Reclamantul a apelat la această decizie și a susținut că custodia de poliție era ilegală, iar Curtea de Apel a respins această afirmație deoarece s-a considerat că presupusa ilegalitate a custodiei de poliție nu mai putea fi discutată în această etapă a procedurii, dar aceaceasta ar putea fi prezentată în procedură penală împotriva reclamantului atunci când a venit la determinarea sentinței. Apelul reclamantului a fost respins la 12 iulie 2012. La 8 octombrie 2012, reclamantul a fost condamnat, printre altele, pentru jaf în legătură cu care a fost pus în custodie de poliție la 10 iunie 2012. Reclamantul a solicitat Curții Regionale să-și atenueze sentința, având în vedere faptul că perioada maximă menționată anterior, în timpul căreia o persoană ar putea fi reținută pentru interogare, a fost depășită. Curtea regională a susținut că nu există motive pentru a atenua sentința, deoarece reclamantul nu a suferit nici un dezavantaj concret ca urmare a depășirii perioadei respective. Curtea regională a condamnat reclamantul la un termen de închisoare parțial suspendat de 22 de luni. Reclamantul a apelat la această decizie și a susținut că custodia de poliție era ilegală. În decizia din 12 februarie 2013, Curtea de Apel a anulat decizia Curții Regionale, însă reclamantul a fost respinsă din aceleași motive ca cele angajate de Curtea Regională. La 1 aprilie 2014, Curtea Supremă a respins recursul reclamantului în privința punctelor de drept. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 5 din Convenție, deoarece el a fost privat de libertate pentru mai mult decât permisul legal și nu a fost acordată nicio compensație pentru această privare ilegală de libertate. Aplicarea articoluluiui 37 § 1 litera (c) din Convenție 11. La 23 octombrie 2014, cererea a fost comunicată guvernului. 12. După ce încercările de a ajunge la o soluție prietenoasă au eșuat, Guvernul a informat Curtea prin scrisoarea din 17 februarie 2015 că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării problemei planteate de cerere. În acest sens, au informat Curtea că suma standard de compensare în Țările de Jos pentru o zi de detenție ilegală este de 105 euro (EUR). Acestea au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul [T]he] ... recunoaște prin prezenta că reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 litera (c) din Convenție în perioada între orele 17:25 și 19:00, la 10 iunie 2012. Privarea libertății în această perioadă a depășit limita legală privind deținerea unui suspect pentru interogare cu o oră și treizeci și cinci de minute. Deși instanța națională a confirmat că limita legală a fost depășită, au concluzionat că această încălcare procedurală nu a provocat astfel de prejudicii reclamantului, care justifică reducerea condamnării sale prin indemnizare. Prin urmare, reclamantul nu a avut dreptul efectiv și executiv de a beneficia de compensații pentru detenția sa ilegală în contravenție cu art. 5 § 5 din convenție. Guvernul regretă cu sinceritate acest curs de evenimente și este dispus să ofere reclamantului satisfacție echitabilă pentru valoarea de 105 EUR și rambursarea oricărei costuri efectuate în privința procedurii în fața Curții, cu condiția ca acestea să fie specificate, rezonabile și neapărat suportate.” 13. Prin scrisoarea din 25 februarie 2015, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale, argumentând că dacă ar fi fost eliberat odată ce perioada maximă în care ar fi putut fi reținut a expirat, el nu s-ar fi găsit în situația în care judecătorul de investigare a ordonat detenția sa inițială în prizonieră și că autoritățile nu ar fi putut continua să execute condiții de închisoare încă nereguliere la care a fost condamnat anterior. Prin urmare, privarea ilegală a libertății a condus reclamantul fiind reținut de un an. 14. Curtea reamintește că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată o situație din lista sa, în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 15. De asemenea, acesta reamintește că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 16. În acest scop, Curtea va examina cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; a se vedea și WAZA Spółka z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03). 17. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse, și observând că nu se pare că executarea condamnărilor de închisoare în suspensie ulterioară reclamantului, care au fost luate în detenție inițială pentru recludere, a constituit o privare ilegală de libertate, Curtea consideră că nu mai este justificată continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 19. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 20. În consecință, cererea ar trebui eliminată din lista. Aplicarea articoluluiui 43 § 4 din Regulamentul Curții 21. În cazul în care se elimină o cerere, Curtea poate atribui costuri juridice (art. 43 § 4 din Regulamentul de procedură), subliniază că guvernul a indicat în declarația lor unilaterală că sunt pregătiți să ramburseze costurile efectuate de reclamant în ceea ce privește prezenta procedură (a se vedea punctul 12 de mai sus). 22. În ceea ce privește costurile suportate astfel, reclamantul a prezentat la 11 martie 2015 că a fost furnizată asistență juridică sponsorizată de stat ( toevoegaring ) în temeiul căreia a plătit o contribuție personală obligatorie ( eigen bijdrage ) de 143 EUR reprezentantului său juridic. 23. Deși este invitat să facă acest lucru, Guvernul nu a formulat comentarii cu privire la cuantumul costurilor pe care reclamantul a susținut că le-a suportat în prezenta procedură. 24. Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului a sumei de 143 EUR în ceea ce privește costurile suportate. Din aceste motive, Curtea ia notă, în unanimitate, din termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 5 §§ § 1 litera (c) și al articolului 5 din Convenție; hotărăște să elimine aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ §§ . statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, în plus față de suma conținută în declarația unilaterală prezentată de Guvern la 17 februarie 2015, 143 EUR (1 sută și patruzeci și trei de euro) pentru costurile și cheltuielile suportate în cadrul procedurii dinainte de Curte; (b) care, de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se achită pe valoarea totală la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de nerambursare plus trei puncte procentuale.
Application no 35965/14
Adrianus Cornelis Hendricus Johannes HERMAN
against the Netherlands
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 17
November 2015 as a Committee composed of:
Helen Keller,
President,
Johannes Silvis,
Pere Pastor Vilanova,
judges,
and Marialena Tsirli,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 9 May 2014,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 17 February 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Mr Adrianus Cornelis Hendricus Johannes Herman, is a Dutch national, who was born in 1975 and lives in Helmond. He was represented before the Court by Mr T.P.M. Kouwenaar, a lawyer practising in ‘s
‑
Hertogenbosch.
2.
The Dutch Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr R.A.A. Böcker, of the Ministry of Foreign Affairs.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 10 June 2012 at 10.27 a.m. the applicant was arrested on suspicion of robbery. He was brought before the assistant public prosecutor an hour after his arrest, i.e. at 11.25 a.m., and subsequently held for questioning. It is noted that article 61 of the Code of Criminal Procedure (
Wetboek van Strafvordering
; “CCP”) stipulates that a suspect can be held for investigative purposes for a maximum of six hours from the moment he or she is brought before the (assistant) public prosecutor. On the same day at 7.00 p.m. the applicant was taken into police custody (
inverzekeringstelling
).
5.
On 13 June 2012 the investigating judge (
rechter-commissaris
) found the police custody order lawful, even though it appeared that the procedural requirements had not been complied with because the above-mentioned maximum period of deprivation of liberty for the purpose of questioning had been exceeded. However, after balancing the interests at stake, the investigating judge decided that the applicant would not be released immediately and subsequently his initial detention on remand (
inbewaringstelling
) was ordered. No further appeal lay against this decision.
6.
On 20 June 2012 the Regional Court, sitting in chambers, ordered the applicant’s extended detention on remand (
gevangenhouding
). The applicant appealed this decision and claimed that the police custody had been unlawful. The Court of Appeal rejected this claim as it was held that the alleged unlawfulness of the police custody could not be discussed anymore at this stage of the proceedings, but it could be put forward in the criminal proceedings against the applicant when it came to the determination of the sentence. The applicant’s appeal was dismissed on 12
July 2012.
7.
On 8 October 2012 the applicant was convicted of
inter alia
the robbery in connection with which he had been placed in police custody on 10 June 2012. The applicant asked the Regional Court to mitigate his sentence in view of the fact that the abovementioned maximum period during which a person could be held for questioning had been exceeded. It was held by the Regional Court that there were no reasons to mitigate the sentence, because the applicant had not suffered any concrete disadvantage as a result of that period having been exceeded. The Regional Court sentenced the applicant to a partially suspended prison term of 22 months.
8.
The applicant appealed this decision and claimed that the police custody had been unlawful. In its decision of 12 February 2013 the Court of Appeal quashed the decision of the Regional Court, but the applicant’s claim was rejected on the same grounds as those employed by the Regional Court.
9.
On 1 April 2014 the Supreme Court rejected the applicant’s appeal on points of law.
10.
The applicant complained of a violation of Article 5 of the Convention in that he was deprived of his liberty for longer than legally allowed and was not awarded any compensation for this unlawful deprivation of liberty.
A.
Application of Article 37 § 1 (c) of the Convention
11.
On 23 October 2014 the application was communicated to the Government.
12.
After attempts to reach a friendly settlement had failed, the Government informed the Court by a letter of 17 February 2015 that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. In this connection they informed the Court that the standard amount of compensation in the Netherlands for one day of unlawful detention was 105 euros (EUR). They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“[T]he Government ... hereby acknowledge that the applicant was deprived of his liberty in breach of Article 5 § 1 (c) of the Convention during the period between 5.25 and 7.00 p.m. on 10 June 2012. The deprivation of liberty during this period exceeded the statutory limit on holding a suspect for questioning by one hour and thirty-five minutes. Although the national courts confirmed that the statutory limit was exceeded, they concluded that this procedural violation did not cause such harm to the applicant as to justify a reduction of his sentence by way of compensation. Therefore, the applicant did not have an effective and enforceable right to compensation for his unlawful detention in contravention of Article 5 § 5 of the Convention.
The Government sincerely regrets this course of events and is willing to offer the applicant just satisfaction to the amount of EUR 105 and reimbursement of any costs made in relation to the proceedings before the Court, provided they are specified, reasonable and necessarily incurred.”
13.
By a letter of 25 February 2015, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration, arguing that if he had been released once the maximum period during which he could have been held had expired, he would not have found himself in the situation where the investigating judge had ordered his initial detention on remand and the authorities would then not have been able to proceed to execute still outstanding prison terms to which he had previously been sentenced. Thus, the unlawful deprivation of liberty had led to the applicant having been kept detained for a year.
14.
The Court recalls that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
15.
It also recalls that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
16.
To this end, the Court will examine carefully the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
[GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; see also
WAZA Spółka z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03).
17.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed, and noting that it does not appear that the execution of the outstanding prison sentences subsequent to the applicant having been taken in initial detention on remand amounted to an unlawful deprivation of liberty, the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
18.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
19.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
20.
Accordingly, the application should be struck out of the list.
B.
Application of Rule 43 § 4 of the Rules of Court
21.
When it strikes out an application, the Court may award legal costs (Rule 43 § 4 of the Rules of Court). In this respect it notes that the Government have indicated in their unilateral declaration that they are prepared to reimburse costs made by the applicant in relation to the present proceedings (see paragraph 12 above).
22.
In respect of costs thus incurred the applicant submitted on 11 March 2015 that he had been provided with State-sponsored legal aid (
toevoeging
) pursuant to which he was to pay a mandatory personal contribution (
eigen bijdrage
) of EUR 143 to his legal representative.
23.
Although invited to do so, the Government did not comment on the amount of costs which the applicant claimed he had incurred in the present proceedings.
24.
The Court considers it reasonable to award the applicant the amount of EUR 143 as regards costs incurred.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 5 §§ 1 (c) and 5 of the Convention;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Holds
(a)
that the respondent State is to pay to the applicant, within three months, in addition to the sum contained in the unilateral declaration submitted by the Government on 17 February 2015, EUR 143 (one hundred and forty-three euros) for costs and expenses incurred in the proceedings before the Court;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the overall amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points.
Done in English and notified in writing on 10 December 2015.
Marialena Tsirli
Helen Keller
Deputy Registrar
President