Comunicat la 20 noiembrie 2015 CIFTH SECȚIUNE Cerere nr. 63638/14 Eduard Anatolievich POSEVIN și alții împotriva Bulgariei depusă la 12 septembrie 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamanților sunt o familie. Primul și al doilea reclamant, dl Eduard Anatolievich Posevin, un național rus născut în 1962, și dna Tetyana Anatolyivna Posevina, un național ucrainean și bulgar născut în 1974, sunt soții. Cei de-al treilea și al patrulea solicitanți, Valeriya Eduardovna Posevina, un național ucrainean născut în 2001, și Dzhulia Eduardovna Posevina, un național ucrainean născut în 2004, sunt fiicele lor. Toți reclamanții locuiesc în Plovdiv, Bulgaria. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de domnul Ekimdzhiev, K. Boncheva și S. Stefanova, avocați care practică în Plovdiv. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant este un fotograf de profesie. În momentul respectiv, el deținea și a gestionat o companie de răspundere limitată de un singur membru prin care a operat un studio de fotografie în Plovdiv. Potrivit reclamanților, aceasta a fost singura sursă de venit al familiei, deoarece al doilea reclamant a fost în acel moment șomer. Căutările și convulsiile la 14 martie 2014 La aproximativ 9 sau 10 a.m. la 14 martie 2014, la fel cum primul reclamant părăsise casa familiei pentru a merge la studioul său de fotografiare, el a fost interceptat de două haine simple și un ofițer de poliție uniformizat. Potrivit declarațiilor elaborate de cele patru reclamante și doi martori în sensul prezentului proces, ofițerii au întrebat primul reclamant în legătură cu numele său, dar nu s-au identificat ca poliție. Primul reclamant, speriat, a început să meargă spre casa sa, pe care el nu o încuiase și unde fiicele sale, cei de-al treilea și al patrulea solicitanți, respectiv la vârsta de doi și nouă ani, se pregăteau pentru școală. Ofițerii se plimbau în spatele lui. În timp ce se apropia de casă, primul reclamant și-a accelerat ritmul, neatenționând avertismentul ofițerilor să se oprească. Apoi l-au prins la pământ, l-au bătut în spate, și l-au târât în casă, împingând ușa din față, care nu a fost închisă, cu corpul său. Înspăimântat de zgomotul, al treilea și al patrulea solicitanți au ieșit din camera lor și au început să țipe și să plângă cu frică, se pare că i-au luat ofițerii de haine simple pentru hoți. În același timp, primul reclamant, care stătea pe podea, le-a cerut ofițerilor să-l pună în mână în fața corpului său pentru că avea operație pe brațul drept și avea dureri puternice. Ei au refuzat. Aproximativ o jumătate de oră mai târziu, când mai mulți ofițeri au venit la casă, primul reclamant a fost pus pe un scaun, iar unul dintre ofițeri l-a întrebat dacă avea vreo documentă falsă sau dispozitive care îi permit să producă aceste documente. El a refuzat, și a cerut să fie dat un mandat care să permită ofițerilor să continue cu acțiunile lor. Ei au refuzat să-i arate vreun astfel de mandat, au căutat casa, dulapuri și dulapuri de deschidere grosolană, aruncând haine și alte obiecte la sol, goală sertaruri, inclusiv în camera copiilor, și apoi s-au mutat la un covor în curte și pivniță, cheile pentru care au obținut de la primul reclamant. Potrivit înregistrării căutării, a durat între 9.15 și 10.50 a.m. și în cursul său, poliția a confiscat unsprezece cărți SIM, identitate și alte documente, un computer laptop, trei dongles de internet mobil și un telefon mobil. După aceea ofițerii au luat primul reclamant din casă, lăsând singuri cei de-al treilea și al patrulea solicitanți acolo. Ofițerii nu au permis primului solicitant să-și cheme soția, al doilea reclamant, care a fost plecat din oraș pentru câteva zile, astfel încât ea să poată veni înapoi și să aibă grijă de cei de-al treilea și al patrulea solicitanți. Se pare că au spus că copiii au fost suficient de vechi pentru a face pentru ei înșișiși. 10. Ofițerii l-au târât pe primul reclamant pe stradă, îndoit cu mâinile încătușate la spate, la vederea multor vecini și trecători. Între 10.55 și 11.05 a.m. Ei i-au căutat mașina, de la care ei nu au luat nimic, apoi l-au pus într-o mașină de poliție și au condus la studioul său de fotografie, foarte aproape de colțul unei strade pietonale ocupate din centrul Plovdiv, pe care au căutat-o între orele 11.35 și 12.30. p.m. în același mod puternic ca au căutat casa. Ei au refuzat din nou să permită primului solicitant să se familiarizeze cu mandatul de autorizare a căutării. Potrivit înregistrării căutării, au confiscat trei computere desktop, două camere video, două camere fotografice, mai multe cărți de memorie, unități de memorie flash și numerar. 11. În același timp, între orele 11.15 și 11.30 a.m., poliția, fără autorizație judiciară prealabilă, a căutat primul reclamant însuși, prin prinderea a trei dispozitive de memorie flash și a două telefoane mobile. Ei au prezentat recordul de căutare unui judecător al Curții de District Plovdiv, care l-a aprobat la ora 17:00 în aceeași zi, prin scris „aprobat” pe colțul de sus drept al recordului. Ofițerii au dus apoi primul reclamant, bătaie, la o secție de poliție și o oră mai târziu l-au interogat. După ce a menționat că a trimis e-mailuri unui client de care poliția era interesată, poliția l-a forțat să le dea parola pentru contul de e-mail al companiei sale și l-a verificat. A fost păstrat încătușat în mod constant, cu excepția cazului în care a fost permis să meargă la toaletă. El a fost eliberat la ora 18:00 și s-a întors la casa sa. Poliția nu a eliberat o ordine scrisă pentru detenția sa. 13. Prima soție a reclamantului, al doilea reclamant, s-a întors la Plovdiv mai târziu în acea seară. Potrivit ei, ea a fost contactată prin telefon de fiica ei mai mare, a treia solicitantă, mai devreme în timpul zilei, și a devenit foarte îngrijorat de știrile că soțul ei a fost arestat și că fiicele lor au fost lăsate singure și speriate în casă. Ea și-a tot sunat fiicele și a încercat să-și sune soțul pe parcursul zilei, și a reușit să se întoarcă la Plovdiv la aproximativ 18.30 p.m. 14. Deși căutarea casei, prima mașină a reclamantului și studioul de fotografiare au fost înregistrate pe formulare oficiale destinate căutărilor efectuate cu autorizație judiciară anterioară, numai înregistrarea căutării studioului de fotografiare al primului solicitant a făcut referire la decizia judecătorească care l-a autorizat, care a fost acordată în ziua anterioară, 13 martie 2014, de către un judecător al Curții de District Plovdiv. Nu 1321 от 13.03.2014 δ.). Celelalte două înregistrări de căutare nu au mai avut decât notițe scrise pe mână care să spună că au fost autorizate prin decizii judiciare (оפр. nr. 1320 și оδр. nr. 1322, dat de același judecător. Reclamanții nu au prezentat o copie a oricărei dintre aceste decizii. Nu este clar dacă au fost date acces la ele. Eforturile primului solicitant de a obține returnarea obiectelor confiscate La 17 martie 2014, primul reclamant a cerut Procurorului din districtul Plovdiv să ordone returnarea tuturor obiectelor confiscate la 14 martie 2014. El a susținut că acestea nu sunt relevante pentru acest caz și că are nevoie urgent de ele pentru munca sa. La 20 martie 2014, biroul respectiv a permis parțial cererea și a ordonat returnarea unora dintre obiecte – două camere foto și carduri de memorie și două camere video – dar numai după ce autoritățile investigatoare au făcut copii ale conținutului lor. Prin urmare, la 21 martie 2014, aceste obiecte au fost redate primului solicitant. La 7 aprilie 2014, el a apelat la Procurorul Regional din Plovdiv, plângându-se de eșecul biroului procurorului inferior pentru a ordona returnarea tuturor obiectelor confiscate. Se pare că nu a primit un răspuns oficial la apelul său. Cu toate acestea, la 14 mai 2014, investigatorul responsabil al cazului i-a dat înapoi trei telefoane mobile, trei dongle de internet mobil, 1.000 euro, 100 de dolari americani și șapte cărți de memorie. Restul obiectelor confiscate au fost redate primei solicitante la 18 iunie 2014. Efectul evenimentelor din 14 martie 2014 asupra reclamanților 16. Potrivit reclamanților, cei de-al treilea și al patrulea solicitanți au fost extrem de traumațizați de evenimentele din 14 martie 2014, și au avut coșmaruri de zile după aceea. 17. La 23 martie 2014, al patrulea solicitant a fost examinat de către un psihiatru, care a ajuns la opinia că evenimentele din 14 martie 2014 i-au cauzat stresul grav și o tulburare de ajustare. 18. La 13 august 2014, al doilea reclamant a fost examinat de către un practicant general, care a constatat că a dezvoltat recent diabetul și, observand că nu are nici o istorie familială a bolii, a opinion că debutul său ar putea fi datorită stresului emoțional. Cercetarea sediilor efectuate în cadrul procedurilor penale este reglementată de articolele 160-163 din Codul de Procedură Penală 2005. art. 160 § 1 prevede că atunci când există motive suficiente pentru a presupune că sediile conțin obiecte, hârtii sau sisteme de informare informatică care conțin date care ar putea fi relevante pentru un caz penal, acestea pot fi căutate și aceste obiecte sau date confiscate. În general, un judecător al instanței penale de primă instanță care ar încerca cazul sau instanța penală de primă instanță care are competența teritorială asupra locului în care se efectuează căutarea trebuie să fie autorizat anterior de către un judecător al instanței penale de primă instanță (art. 161 § 1). Cu toate acestea, în circumstanțe necesare, atunci când o căutare și criză ar fi singura modalitate de colectare și păstrare a probelor, autoritățile investigatoare le pot efectua fără un astfel de mandat, dar apoi procurorul public de supraveghere trebuie să prezinte înregistrarea căutării unui judecător pentru aprobare imediat și în orice caz nu mai mult de douăzeci și patru de ore după căutare (art. 161 § 2). Articolele 162 și 163 stabilesc modalitatea de efectuare a cercetărilor și a convulsiilor. art. 162 § 1 prevede că căutarea și convulsiile trebuie efectuate în prezența martorilor de certificare și a persoanei care utilizează sediul. art. 162 § 2 prevede că dacă persoana respectivă sau un membru al familiei sale nu poate fi prezentă, căutarea și criza trebuie efectuată în prezența administratorului de clădiri sau a unui reprezentant al municipiului. art. 162 § 6 prevede că atunci când căutarea și criza se referă la un sistem de informare informatică sau software, acestea trebuie efectuate în prezența unui specialist tehnic. art. 163 § 1 prevede că, cu excepția cazului în care cercetările și convulsiile urgente trebuie efectuate în timpul zilei. art. 163 § 2 prevede că, înainte de efectuarea cercetării, autoritățile de investigare trebuie să prezinte mandatul de căutare persoanei în cauză și să îi invite să producă obiectele, documentele sau sistemele de informare informatice pe care le caută. art. 163 § 3 prevede că ofițerii care efectuează căutarea pot interzice persoanelor prezente la căutare să interacționeze între ele sau cu alte persoane, sau să părăsească sediul, până la finalizarea căutării. 163 § 4 afirmă că atunci când se efectuează o căutare și o criză, autoritățile nu pot lua măsuri care nu sunt necesare pentru a-și îndeplini scopul și că camerele și locurile de depozitare pot fi deschise prin forță numai dacă persoanele în cauză refuză să le deschidă, dar trebuie evitate daunele inutile. 163 § 5 prevede că, în cazul în care căutarea și criza dezvăluie detalii intime cu privire la cei implicați, autoritățile trebuie să ia măsuri pentru a evita de a deveni cunoștințe publice. art. 163 § § § 7 și 8, care se referă în special la datele din sistemele de informare informatică, prevede că, în general, aceste date trebuie să fie confiscate prin tipărire. În cazul în care acest lucru nu este posibil, sistemul informatic trebuie să fie sigilat cu un dosar care prezintă numărul cazului, autoritatea care a efectuat criza, locul și ora, precum și numele tuturor persoanelor prezente, care trebuie să semneze atunci recordul. Acesta poate fi anulat numai cu autorizarea procurorului public competent și în prezența martorilor de certificare și a unui specialist tehnic. Accident de căutare personală la o arestare sau la o căutare de sedii art. 164 § 1 din Codul prevede că o persoană poate fi supusă unei cercetări fără autorizare judiciară prealabilă în cursul unei anchete preliminare în cazul în care (a) este arestat sau (b) Există motive suficiente pentru a crede că el are, în cursul cauzelor, ascunse pe obiectele sau documentele corpului său care pot fi relevante pentru acest caz. art. 164 § 3 prevede că în acest caz înregistrarea căutării trebuie depusă unui judecător pentru aprobare imediată și în orice caz nu mai mult de douăzeci și patru de ore după căutare. Privirea hârtiei și corespondenței de e-mail în cursul procedurii penale este reglementată de art. 165 din Codul de Procedură Penală 2005. art. 165 § 1 prevede că această corespondență poate fi confiscată numai dacă este necesar pentru a descoperi sau preveni „crime grave”. (art. 93 § 7 din Codul Penal din 1968 definește o „criminalitate gravă” ca pedepsită de mai mult de cinci ani de închisoare, de închisoare pe viață sau de închisoare pe viață integrală.) art. 165 § 2 din Codul din 2005 prevede că decizia de corespondență în cursul unei anchete preliminare trebuie autorizată, după cererea procurorului public competent, de un judecător al instanței penale de primă instanță care ar încerca cazul sau a instanței penale de primă instanță care au competența teritorială în locul în care se efectuează incarcarea. În cazurile raportate în temeiul acestor dispoziții, instanțele au autorizat autoritățile judecătorești să utilizeze mesajele de e-mail prin intermediul abordării furnizorului de servicii de internet care le deține pe serverul său (a se vedea оפр. nr. 451 от 31.07.2012 δ. În două hotărâri recente (a se vedea nr. , întrebarea dacă autoritățile investigatoare au luat în mod corespunzător discuțiile Skype și dacă acestea au fost în consecință să fie admise în dovadă, Curtea Supremă de cassare a susținut că căutarea datelor în sistemele de informații informatice în temeiul articolului 163 din Codul de procedură penală 2005 (a se vedea punctul 25 de mai sus) și confiscarea corespondenței electronice în temeiul articolului 165 din același cod (a se vedea punctul 27 mai sus) erau proceduri distincte, sub rezerva unor condiții diferite, dar că conversațiile Skype în cauză, care erau atât datele informatice în sensul fostului articol, cât și corespondența în sensul acestui articol, au fost confiscate în mod corespunzător, deoarece au fost obținute prin accesul datelor în calculatoare care erau deja confiscate în mod corespunzător. În prima dintre aceste cazuri, instanța a verificat dacă autoritățile investigatoare au utilizat procedura de căutare în temeiul articolului 163 în vederea eluării procedurii în temeiul articolului 165 și a fost convinsă că acest lucru nu a fost cazul. Secțiunea 63 alineatul (4) din Legea Ministerului Afacerilor Interne din 2006, precedată de art. 70 alineatul (4) din Legea Ministerului Afacerilor Interne din 1997 și înlocuită de art. 72 alineatul (4) din Legea Ministerului Afacerilor Interne din 2014, care sunt exprimate în termeni identici, cu condiția ca o persoană deținută de poliție să aibă dreptul de a solicita revizuire judiciară a licității deținutei sale și că instanța trebuie să declare imediat cererea. Curtea Administrativă Supremă a susținut că absența unei ordine scrise ar putea, în sine, afecta legalitatea detenției de poliție și că acest punct poate fi examinat în cadrul procedurii de revizuire judiciară a de facto deținerii (a se vedea nr. 1273 от 09.02.2005. δо адм. д. Nr. De asemenea, a susținut că legalitatea unei perioade scurte de detenție a poliției efectuate în absența unei ordine scrise poate fi examinată în cadrul procedurii pentru daune în temeiul articolului 1 alineatul (1) din Legea 1988 privind daunele (a se vedea no 2556 от 21.03.2005 δо адм). 1788 от 17.02.2006 δо адм. д. д. nr. 1388/2006 פ., Secțiunea 1 alin. (1) din Legea 1988 privind răspunderea pentru daune de stat și municipalități prevede că statul este responsabil pentru daunele suferite de persoane fizice sau juridice ca urmare a deciziilor, acțiunilor sau omisiunilor ilegale de către autoritățile statului sau municipale sau funcționarii publici, comise în cursul sau în legătură cu acțiunile administrative. Prin art. 1 alin. (2) din Lege și art. 203 § 1 din Codul de Procedură Administrativă 2006, astfel de cereri intră sub jurisdicția instanțelor administrative. Secțiunea 2 alineatul (1) din Lege prevede răspunderea autorităților de investigare și urmărire judiciară și a instanțelor în mai multe tipuri specifice de situații: detenție ilegală; acuzarea, dacă acuzatul a fost achitat sau a fost întreruptă pentru anumite motive; condamnarea și condamnarea, în cazul în care condamnarea a fost anulată ulterior; tratament medical coercitiv sau măsuri coercitive impuse de către o instanță, în cazul în care hotărârea sa a fost anulată ulterior ca fiind ilegală; îndeplinirea unei condamnații peste și peste durata prescrisă; și utilizarea ilegală a mijloacelor speciale de supraveghere. Prin art. 2 alin. (3) din Lege, astfel de afirmații intră sub jurisdicția instanțelor civile. Într-o decizie interpretativă obligatorie din 22 aprilie 2005 (телк. ре , faptul că autoritățile administrative nu pot face obiectul unei răspunderi în temeiul acestor dispoziții pentru acțiuni sau decizii pe care le-au luat în conformitate cu ordinele autorităților de investigare sau de urmărire, care nu pot implica răspundere în ceea ce privește astfel de acțiuni sau decizii, cu excepția cazului în care acestea intră într-unul dintre tipurile de situație definite în mod exhaustiv la art. 2 alineatul (1) din Act. Cu toate acestea, într-o hotărâre din 10 februarie 2014 (nr. 1841 от 10.02.2014 δо адм. д. nr. 13445/2012 δ., δ δ С, III о.), Curtea Supremă de Administrație a hotărât, contrar unei hotărâri anterioare pe care le-a dat-o în legătură cu această chestiune (a se vedea nr. 13496 от 11.11.2010. 3090/2010 δ., de dimineață, С, III о.) și a anulat hotărârea instanței de judecată la acest punct, că modalitatea forțată în care poliția se aduse în casa unei persoane în dimineață, l-a încălcat chiar dacă el nu a pus rezistență, l-a scos pe stradă în pantalonii săi, s-a trezit soția și copiii și a căutat imobilul într-o manieră extrem de agresivă, ar putea, chiar dacă căutarea a fost efectuată în contextul unei anchete penale, să fie considerată „acțiunea administrativă” în sensul secțiunii 1(1) din Legea de 1988. Curtea a remarcat în acest sens că afirmația nu se referă la întrebarea dacă cercetarea a fost ordonată în mod corespunzător în temeiul dispozițiilor relevante ale Codului de procedură penală 2005, însă, punctul mai scurt dacă poliția a acționat cu o reținere adecvată pentru a-l îndeplini. În ceea ce privește mandatul, într-o hotărâre din 19 februarie 2015 (ре). nr. 44 от 19.02.2015 δо адм. 127/2014 Prin intermediul articolului 3 din Convenție, Curtea Administrativă Pernik a constatat că acțiunile poliției au fost nejustificate și ilegale în sensul articolului 1 alineatul (1) din Legea 1988 și au cauzat suferința mentală a acestei persoane. Acesta i-a acordat 5.000 de levi bulgari (BGN) (echivalent cu 2,556,46 euro (EUR)), plus interesul, pentru prejudicii morale. Cu toate acestea, instanța și-a respins cererile de daune în ceea ce privește suferința mentală pe care poliția le-a cauzat copiilor săi, în principal pe baza faptului că aceste afirmații ar fi trebuit să fie făcute în numele copiilor, mai degrabă decât în capacitatea personală a reclamantului. Atât reclamantul și poliția au apelat la puncte de drept. În hotărârea din 3 ianuarie 2012 (no 13 от 03.01.2012 δ. δо адм. д. д. nr. 8171/2011 δ., o persoană pe care o arestează și o arestează timp de câteva ore într-o secție de poliție a fost, în afară de detenție în sine, „acțiune administrativă” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Legea 1988, și a cauzat suferința mentală a acestei persoane. Curtea a acordat reclamantului BGN 500 (echivalent cu 255,65 EUR), plus interes, în nerespectarea acesteia. Prin recurs, Curtea Administrativă Supremă a susținut integral hotărârea, cu excepția cuantică a atribuirii, care a crescut la 2000 de BGN (echivalent cu 1,022,58 EUR) (a se vedea nr. 2363 от 19.02.2013, cu excepția cazului în care a crescut la 2 000 EUR (echivalent cu 1,022,58 EUR) (a se vedea nr. 2363 от 19.02.2013, în decizia din 26 septembrie 2011 (no. 64 от 26.09.2011, δо адм. д. nr. 54/ 2011, с-в), o formare comună a Curții Supreme de Administrație și a Curții Supreme de Cassare a susținut că, atunci când s-a adăugat la o cerere în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Legea de 1988 pentru a aduce acuzații ilegale, o cerere de daune privind detenția în legătură cu aceste acuzații nu ar trebui să fie văzută în izolare și cădea să fie examinată de instanțe civile mai degrabă decât de cele administrative. Într-o hotărâre din 12 aprilie 2013 (nr. 16059 от 12.04.2013 δо адм. Nr. 15439/2012 δ., δ δτ, III о.), Curtea Administrativă Supremă a susținut că suferința pe care poliția le-a provocat unui deținut prin încălzarea în public în cursul deținerii sale de poliție care era deja declarată ilegală în procedurile de reexaminare judiciară anterioară (a se vedea punctul 29 mai sus), constituie daune care ar putea fi indemnizate în temeiul articolului 1 alineatul (1) din Legea de 1988. COMPLAINTE 37. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 3 din Convenție că poliția a căutat casa lor și a arestat primul reclamant într-o manieră nejustificată și publică, ceea ce a cauzat suferințe mentale nejustificate tuturor lor și, în special, a celor de-a treia și a patra solicitanți, care erau în acel moment foarte tineri, și apoi a păstrat primul reclamant bătut în spate pentru aproape întreaga durată a detenției sale în secția de poliție. 38. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 8 din Convenție că cercetările din casa lor și primul studio de fotografie și mașini nu au fost corect circumscrise de mandatele care le-au autorizat, au inclus multe articole care conțin date personale și de comunicații, cum ar fi telefonele mobile, calculatoarele, dispozitivele de memorie flash și cardurile de memorie – și mai târziu chiar și contul de e-mail al primului solicitant – și au fost efectuate într-o manieră haotică și brutală, în încălcarea normelor aplicabile de procedură penală. 39. Reclamanții se plâng în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție că, în temeiul legii bulgare, nu pot introduce proceduri judiciare pentru a contesta aceste cercetări și convulsii și pentru a obține daune în legătură cu acestea. 40. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenție că nu dispun de un remediu intern eficace în ceea ce privește presupusele încălcări ale articolelor 3, 6 § 1 și 8, deoarece, în temeiul legii bulgare, nu este posibilă obținerea unei revizuiri judiciare a cercetărilor și a convulsiilor efectuate în contextul procedurii penale. Reclamanții au epuizat căile de recurs interne în ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 3 din Convenția privind modalitatea forțată în care poliția a efectuat cercetările la 14 martie 2014 și a arestat primul reclamant, și au avut un remediu intern eficace în acest sens, conform articolului 13 din Convenție? În special, ar fi fost în măsură să obțină o soluție adecvată în ceea ce privește aceste chestiuni prin intermediul unei cereri de daune în temeiul articolului 1 alineatul (1) din Legea 1988 privind daunele, având în vedere recenta jurisprudență a Curții Supreme de Administrație în ceea ce privește aceste chestiuni (a se vedea punctele 33, 34 și 36 din Declarația de fapte și plângeri)? În sensul articolului 3 din Convenție, poliția a efectuat cercetările și a arestat primul reclamant a constituit tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 3 din Convenție în ceea ce privește toate cele patru solicitante? Aceste cercetări au fost efectuate în casa reclamanților și în studioul de fotografie și mașini al primului solicitant respectă cerințele articolului 8 § 2 din Convenție? Căutarea urmatoare a contului de e-mail al primului solicitant respectă aceste cerințe? Reclamanții au avut acces la o instanță pentru a contesta aceste căutări și convulsii, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? Reclamanții au la dispoziție un remediu intern eficient în ceea ce privește plângerile în temeiul articolelor 3 și 8 din Convenție, în conformitate cu art. 13 din Convenția?
Communicated on 20 November 2015
Application no. 63638/14
Eduard Anatolievich POSEVIN and others
against Bulgaria
lodged on 12 September 2014
1.
The applicants are a family. The first and second applicants, Mr
Eduard Anatolievich Posevin, a Russian national born in 1962, and Mrs
Tetyana Anatolyivna Posevina, a Ukrainian and Bulgarian national born in 1974, are spouses. The third and fourth applicants, Ms Valeriya Eduardovna Posevina, a Ukrainian national born in 2001, and Ms Dzhulia Eduardovna Posevina, a Ukrainian national born in 2004, are their daughters. All applicants live in Plovdiv, Bulgaria.
2.
The applicants are represented before the Court by Mr
M.
Ekimdzhiev, Ms K. Boncheva and Ms S. Stefanova, lawyers practising in Plovdiv.
A.
The circumstances of the case
3.
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
1.
Background
4.
The first applicant is a photographer by profession. At the relevant time, he owned and managed a single-member limited liability company through which he operated a photography studio in Plovdiv. According to the applicants, this was the family’s only source of income, as the second applicant was at that time unemployed.
2.
The searches and seizures on 14 March 2014
5.
At about 9 or 10 a.m. on 14 March 2014, just as the first applicant was leaving the family’s house to go to his photography studio, he was intercepted by two plain clothes and one uniformed police officers. According to affidavits drawn up by the four applicants and two witnesses for the purposes of the present proceedings, the officers asked the first applicant about his name, but did not identify themselves as police. The first applicant, frightened, started walking towards his house, which he had not locked and where his daughters, the third and fourth applicants, at that time respectively twelve and nine years old, were preparing for school. The officers were walking behind him. As he approached the house, the first applicant quickened his pace, failing to heed the officers’ admonition to stop. Then they pinned him to the ground, handcuffed him behind his back, and dragged him into the house, pushing the front door, which was not locked, with his body.
6.
Startled by the noise, the third and fourth applicants got out of their room and began screaming and crying with fear, apparently taking the plain clothes officers for burglars. Their entreaties to the officers to tell them what was going on were met with the response that their father would tell them. At the same time, the first applicant, who was lying on the floor, asked the officers to handcuff him in front of his body because he had had surgery on his right arm and was experiencing strong pain. They refused.
7.
About half an hour later, when more officers had come to the house, the first applicant was put up on a chair, and one of the officers asked him whether he had any false documents or devices allowing him to produce such documents. He denied, and demanded to be given a warrant allowing the officers to proceed with their actions. They refused to show him any such warrant, searched the house, coarsely opening cupboards and wardrobes, throwing clothes and other objects to the ground, emptying drawers, including in the children’s room, and then moved on to a shed in the yard and the cellar, the keys for which they obtained from the first applicant.
8.
According to the record of the search, it lasted between 9.15 and 10.50 a.m. and in its course the police seized eleven SIM cards, identity and other documents, a laptop computer, three mobile internet dongles, and a mobile telephone.
9.
After that the officers took the first applicant out of the house, leaving the third and fourth applicants alone there. The officers did not allow the first applicant to call his wife, the second applicant, who was out of town for several days, so that she can come back and take care of the third and fourth applicants. They apparently said that the children were old enough to fend for themselves.
10.
The officers dragged the first applicant onto the street, bent over with hands handcuffed behind his back, in the sight of many neighbours and passers-by. Between 10.55 and 11.05 a.m. they searched his car, from which they did not seize anything, and then put him in a police car and drove to his photography studio, very close to the corner of a busy pedestrian street in the centre of Plovdiv, which they searched between 11.35 a.m. and 12.30
p.m. in the same forceful way as they had searched the house. They again refused to allow the first applicant to acquaint himself with the warrant authorising the search. According to the record of the search, they seized three desktop computers, two video cameras, two photo cameras, several memory cards, flash memory drives, and cash.
11.
At the same time, between 11.15 and 11.30 a.m. the police, without prior judicial authorisation, searched the first applicant himself, seizing three flash memory drives and two mobile telephones. They submitted the search record to a judge of the Plovdiv District Court, who approved it at 5
p.m. the same day by writing down “approved” on the record’s top right corner.
12
.
The officers then took the first applicant, handcuffed, to a police station, and an hour later questioned him. After mentioning that he had sent e-mails to a client of his that the police were interested in, the police forced him to give them the password for the e-mail account of his company and checked it. He was kept constantly handcuffed except when allowed to go to the toilet. He was released at about 6 p.m. and went back to his house. The police did not issue a written order for his detention.
13.
The first applicant’s wife, the second applicant, came back to Plovdiv later that evening. According to her, she had been contacted by telephone by her older daughter, the third applicant, earlier during the day, and had become very worried at the news that her husband had been arrested and that their daughters had been left alone and scared in the house. She had kept calling her daughters and trying to call her husband throughout the day, and managed to get back to Plovdiv at about 6.30 p.m.
14.
Although the searches of the house, the first applicant’s car and the photography studio were recorded on official forms destined for searches carried out with prior judicial authorisation, only the record of the search of the first applicant’s photography studio referred to the judicial decision that had authorised it, which had been given the previous day, 13 March 2014, by a judge of the Plovdiv District Court (опр. № 1321 от 13.03.2014 г.). The other two search records only bear handwritten notes saying that they were authorised by judicial decisions (опр. № 1320 and опр. № 1322) given by the same judge. The applicants have not submitted a copy of any of these decisions. It is unclear whether they have been given access to them.
3.
The first applicant’s efforts to obtain the return of the seized objects
15
.
On 17 March 2014 the first applicant asked the Plovdiv District Prosecutor’s Office to order the return of all objects seized on 14 March 2014. He submitted that they were not relevant for the case and that he urgently needed them for his work. On 20 March 2014 that office partly allowed the request, and ordered the return of some of the objects – two photo cameras and their memory cards and two video cameras – but only after the investigating authorities had made copies of their contents. Accordingly, on 21 March 2014 these objects were given back to the first applicant. On 7 April 2014 he appealed to the Plovdiv Regional Prosecutor’s Office, complaining of the failure of the lower prosecutor’s office to order the return of all seized objects. It does not appear that he received a formal response to his appeal. However, on 14 May 2014 the investigator in charge of the case gave him back three mobile telephones, three mobile internet dongles, 1,000 euros, 100 United States dollars, and seven memory cards. The remainder of the seized objects were given back to the first applicant on 18 June 2014.
4.
Effect of the events of 14 March 2014 on the applicants
16.
According to the applicants, the third and fourth applicants were extremely traumatised by the events on 14 March 2014, and had nightmares for days after that.
17.
On 23 March 2014 the fourth applicant was examined by a psychiatrist, who came to the view that the events of 14 March 2014 had caused her serious stress and an adjustment disorder.
18.
On 13 August 2014 the second applicant was examined by a general practitioner, who found that she had recently developed diabetes and, noting that she did not have any family history of the disease, opined that its onset might be due to emotional stress.
B.
Relevant domestic law
1.
Search of premises
19
.
Searches of premises carried out in the course of criminal proceedings is governed by Articles 160 to 163 of the Code of Criminal Procedure 2005.
20
.
Article 160 § 1 provides that when there are sufficient grounds to suppose that premises contain objects, papers or computer information systems which contain data that might be relevant for a criminal case, they may be searched and these objects or data seized.
21
.
As a rule, a search and seizure in the course of a preliminary investigation must be authorised beforehand by a judge of the first-instance criminal court which would be trying the case or the first-instance criminal court having territorial jurisdiction over the place where the search is to be carried out (Article 161 § 1). However, in exigent circumstances, when a search and seizure would be the only means of gathering and preserving evidence, the investigating authorities may carry them out without such warrant, but then the supervising public prosecutor must submit the record of the search to a judge for approval immediately and in any event not more than twenty-four hours after the search (Article 161 § 2).
22
.
Articles 162 and 163 lay down the manner in which searches and seizures are to be carried out.
23
.
Article 162 § 1 provides that the search and seizure have to be carried out in the presence of certifying witnesses and the person who uses the premises. Article 162 § 2 says that if that person or a member of his or her family cannot be present, the search and seizure have to be carried out in the presence of the building manager or a representative of the municipality. Article 162 § 6 provides that when the search and seizure concern a computer information system or software, they have to be carried out in the presence of a technical specialist.
24
.
Article 163 § 1 provides that, unless urgent, searches and seizures must be carried out during the day. Article 163 § 2 says that before proceeding with the search, the investigating authorities must present the search warrant to the person concerned and invite him or her to produce the objects, papers or computer information systems that they seek. Article 163 § 3 provides that the officers who carry out the search may prohibit the persons present at the search from interacting with one another or others, or leaving the premises, until the search has been completed. Article
163 § 4 says that when carrying out a search and seizure, the authorities may not take steps that are not required to attain their purpose, and that rooms and storage places may only be opened by force if the persons concerned refuse to open them, but that unnecessary damage must be avoided. Article
163 § 5 provides that if the search and seizure reveal intimate details about those concerned, the authorities must take steps to avoid these from becoming public knowledge.
25
.
Article 163 §§ 7 and 8, which relate specifically to data in computer information systems, provide that, as a rule, such data must be seized by printing. If that is not possible, the computer system must be sealed with a record featuring the number of the case, the authority which has carried out the seizure, the place and time, and the names of all persons present, who must then sign the record. It can then be unsealed only with the authorisation of the competent public prosecutor and in the presence of certifying witnesses and a technical specialist.
2.
Personal search incident to an arrest or to a search of premises
26
.
Article 164 § 1 of the Code provides that a person may be subjected to a search without prior judicial authorisation in the course of a preliminary investigation if (a) he or she is being arrested, or (b)
there are sufficient grounds to believe that he or she has, in the course of a search of premises, concealed on his or her body objects or papers which may be relevant to the case. Article 164 § 3 provides that in that case the record of the search must be submitted to a judge for approval immediately and in any event not more than twenty-four hours after the search.
3.
Seizure of e-mail messages
27
.
The seizure of paper and e-mail correspondence in the course of criminal proceedings is governed by Article 165 of the Code of Criminal Procedure 2005. Article 165 § 1 provides that such correspondence may only be seized if that is necessary to uncover or prevent “serious offences”. (Article 93 § 7 of the Criminal Code 1968 defines a “serious offence” as one punishable by more than five years’ imprisonment, life imprisonment, or full life imprisonment.) Article 165 § 2 of the 2005 Code provides that the seizure of correspondence in the course of a preliminary investigation must be authorised, following an application by the competent public prosecutor, by a judge of the first-instance criminal court which would be trying the case or the first-instance criminal court having territorial jurisdiction over the place where the seizure is to be carried out. In the reported cases under these provisions, the courts have authorised the prosecuting authorities to seize e-mail messages by approaching the internet service provider which holds them on its server (see опр. № 451 от 31.07.2012 г. по ч.
н.
д.
№
942/2012 г., РС-Враца; опр. № 559 от 09.10.2012 г. по ч.
н.
д.
№
1182/2012 г., РС
‑
Враца; and опр. № 142 от 14.03.2013 г. по ч.
н. д. №
319/2013 г., РС
‑
Враца).
28
.
In two recent judgments (see реш. № 530 от 04.01.2012 г. по н.
д.
№ 2005/2011 г., ВКС, I н. о., and реш. № 17 от 29.01.2015 г. по н.
д.
№
1622/2014 г., ВКС, I н. о.), which concerned,
inter alia
, the question whether the investigating authorities had properly seized Skype conversations and whether these were accordingly to be admitted in evidence, the Supreme Court of Cassation held that the search of data in computer information systems under Article 163 of the Code of Criminal Procedure 2005 (see paragraph 25 above) and the seizure of electronic correspondence under Article 165 of the same Code (see paragraph 27 above) were distinct procedures, subject to different prerequisites, but that the Skype conversations in issue, which were both computer data for the purposes of the former Article and correspondence for the purposes of the latter Article, had been duly seized because they had been obtained by accessing the data in computers which had already been duly seized. In the first of those cases, the court checked whether the investigating authorities had used the search procedure under Article 163 with a view to circumventing the procedure under Article 165, and was satisfied that this had not been the case.
4.
Judicial review of police detention
29
.
Section 63(4) of the Ministry of Internal Affairs Act 2006, preceded by section 70(4) of the Ministry of Internal Affairs Act 1997 and superseded by section 72(4) of the Ministry of Internal Affairs Act 2014, both of which are phrased in identical terms, provided that a person detained by the police was entitled to seek judicial review of the lawfulness of his or her detention, and that the court had to rule on the claim immediately. The Supreme Administrative Court has held that the absence of a written order could in itself affect the lawfulness of police detention and that this point may be examined in proceedings for judicial review of the
de facto
detention (see опр. № 1273 от 09.02.2005 г. по адм. д. №
922/2005 г., ВАС, V о.). It has also held that the lawfulness of a short period of police detention carried out in the absence of a written order may be examined in proceedings for damages under section 1(1) of the State and Municipalities Liability for Damage Act 1988 (see опр. № 2556 от 21.03.2005 г. по адм.
д.
№
1553/2005 г., ВАС, V о., and опр. № 1788 от 17.02.2006 г. по адм. д. № 1388/2006 г., ВАС, V о., as well as paragraph
30 below).
5.
Liability of the authorities for unlawful decisions, actions or omissions
30
.
Section 1(1) of State and Municipalities Liability for Damage Act 1988 provides that the State is liable for damage suffered by individuals or legal persons as a result of unlawful decisions, actions or omissions by State or municipal authorities or civil servants, committed in the course of or in connection with administrative action. By section 1(2) of the Act and Article 203 § 1 of the Code of Administrative Procedure 2006, such claims fall within the jurisdiction of the administrative courts.
31
.
Section 2(1) of the Act provides for liability of the investigating and prosecuting authorities and the courts in several specific types of situation: unlawful detention; bringing of charges, if the accused has been acquitted or the proceedings have been discontinued on certain grounds; conviction and sentencing, if the conviction has later been set aside; coercive medical treatment or coercive measures imposed by a court, if its decision has later been quashed as being unlawful; serving of a sentence over and above its prescribed duration; and unlawful use of special means of surveillance. By section 2(3) of the Act, such claims fall within the jurisdiction of the civil courts.
32
.
In a binding interpretative decision of 22 April 2005 (тълк. реш.
№
3 от 22.04.2005 г. по тълк. гр. д. № 3/2004 г., ВКС, ОСГК), the Supreme Court of Cassation held,
inter alia
, that the administrative authorities cannot incur liability under these provisions for actions or decisions that they have taken under orders from the investigating or prosecuting authorities, which cannot not incur liability in respect of such actions or decisions either, unless they fall within one of the types of situation exhaustively set out in section 2(1) of the Act.
33
.
However, in a judgment of 10 February 2014 (реш. № 1841 от
10.02.2014 г. по адм. д. № 13445/2012 г., ВАС, III о.), the Supreme Administrative Court held, contrary to an earlier judgment that it had given in relation to this issue (see реш. № 13496 от 11.11.2010
г. по адм.
д.
№
3090/2010 г., ВАС, III о.) and overturning the lower court’s ruling on this point, that the forceful manner in which the police had rushed into a person’s home early in the morning, handcuffed him even though he had not put up any resistance, taken him out in the street in his underpants, woken up his wife and children, and searched the premises in an overly aggressive manner, could, even though the search had been carried out in the context of a criminal investigation, be regarded as “administrative action” within the meaning of section 1(1) of the 1988 Act. The court noted in this connection that the claim did not concern the question whether the search had been properly ordered under the relevant provisions of the Code of Criminal Procedure 2005, but the narrower point whether the police had acted with appropriate restraint in carrying it out. On remittal, in a judgment of 19 February 2015 (реш. № 44 от 19.02.2015 г. по адм. д. №
127/2014
г., АС-Перник), the Pernik Administrative Court found, by reference to,
inter alia
, Article 3 of the Convention, that the actions of the police had been unwarranted and unlawful for the purposes of section 1(1) of the 1988 Act, and had caused that person mental suffering. It awarded him 5,000 Bulgarian levs (BGN) (equivalent to 2,556.46 euros (EUR)), plus interest, in non-pecuniary damages. However, the court dismissed his claims for damages in respect of the mental suffering that the police had allegedly caused to his children, chiefly on the basis that these claims should have been made on behalf of the children rather than in the claimant’s personal capacity. Both the claimant and the police appealed on points of law. The appeals (адм. д. № 7569/2015 г.) are listed for hearing by the Supreme Administrative Court on 18 April 2016.
34
.
In a judgment of 3 January 2012 (реш. № 13 от 03.01.2012 г. по адм. д. № 8171/2011 г., АС-София-град), the Sofia City Administrative Court found that the mocking and disrespectful attitude of two police officers
vis-à-vis
a person whom they had arrested and detained for a few hours in a police station, was, quite apart from the detention itself, “administrative action” within the meaning of section 1(1) of the 1988 Act, and had caused that person mental suffering. The court awarded the claimant BGN 500 (equivalent to EUR 255.65), plus interest, in non
‑
pecuniary damages. On appeal, the Supreme Administrative Court fully upheld the judgment, except as regards the quantum of the award, which it increased to BGN 2,000 (equivalent to EUR 1,022.58) (see реш. № 2363 от 19.02.2013 г. по адм. д. № 4187/2012 г., ВАС, III о.).
35.
However, in a decision of 26 September 2011 (опр. № 64 от 26.09.2011 г. по адм. д. №
54/ 2011
г., ВАС и ВКС, смесен петчл. с-в), a joint formation of the Supreme Administrative Court and the Supreme Court of Cassation has held that, when joined to a claim under section 2(1) of the 1988 Act for the unlawful bringing of charges, a claim for damages concerning detention in connection with those charges should not be seen in isolation and falls to be examined by the civil courts rather than the administrative ones.
36
.
In a judgment of 12 April 2013 (реш. № 16059 от 12.04.2013 г. по адм. д. № 15439/2012 г., ВАС, III о.), the Supreme Administrative Court held that the suffering that the police had caused to a detainee by needlessly handcuffing him in public in the course of his police detention which had already been declared unlawful in earlier judicial review proceedings (see paragraph 29 above), amounted to damage which could be indemnified under section 1(1) of the 1988 Act.
37.
The applicants complain under Article 3 of the Convention that the police searched their house and arrested the first applicant in a needlessly forceful and public manner, which caused undue mental suffering to all of them and especially to the third and fourth applicants, who were at that time very young, and then kept the first applicant handcuffed behind his back for almost the entire duration of his detention in the police station.
38.
The applicants complain under Article 8 of the Convention that the searches in their house and the first applicant’s car and photography studio had not been properly circumscribed by the warrants that authorised them, encompassed many items containing personal and communications data, such as mobile telephones, computers, flash memory drives and memory cards – and later even the first applicant’s e-mail account – and were carried out in a chaotic and brutal manner, in breach of the applicable rules of criminal procedure.
39.
The applicants complain under Article 6 § 1 of the Convention that under Bulgarian law they cannot bring judicial proceedings in which to challenge these searches and seizures and obtain damages in relation to them.
40.
The applicants complain under Article 13 of the Convention that they do not have an effective domestic remedy in respect of the alleged breaches of Articles 3, 6 § 1 and 8, because under Bulgarian law it is not possible to obtain judicial review of searches and seizures carried out in the context of criminal proceedings.
1.
Did the applicants exhaust domestic remedies with respect to their complaint under Article 3 of the Convention of the forceful manner in which the police carried out the searches on 14 March 2014 and arrested the first applicant, and did they have an effective domestic remedy in this respect, as required by Article 13 of the Convention? In particular, would have they been able to obtain adequate redress in respect of these matters by way of a claim for damages under section 1(1) of the State and Municipalities Liability for Damage Act 1988, bearing in mind the recent case-law of the Supreme Administrative Court in relation to such issues (see paragraphs 33, 34 and
36 of the Statement of facts and complaints)?
2.
Did the forceful manner in which the police carried out the searches and arrested the first applicant amount to inhuman or degrading treatment within the meaning of Article 3 of the Convention in respect of all four applicants?
3.
Did these searches carried out in the applicants’ house and the first applicant’s car and photography studio comply with the requirements of Article 8 § 2 of the Convention? Did the ensuing search of the first applicant’s e-mail account comply with these requirements?
4.
Did the applicants have access to a court to challenge these searches and seizures, as required under Article 6 § 1 of the Convention?
5.
Did the applicants have at their disposal an effective domestic remedy in respect of their complaints under Articles 3 and 8 of the Convention, as required by Article 13 of the Convention?