Podoleanu împotriva Italiei

Reclamantul, D. Mihail-Alin Podoleanu, este cetățean român născut în 1988 și deținut în prezent la penitenciarul din Milano. A fost reprezentat în fața Curții de către Doamna A. Baldi, avocat la Tortona (Alessandria). A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamantul a fost acuzat de mai multe furturi cu forța. A fost plasat în arest preventiv. 1. Procedura în prima instanță pentru furtul cu forța comis la Bereguardo

Una din aceste proceduri privea infracțiunile de furt cu forța agravat, sechestrare de persoană și purtare de armă interzisă, pe care reclamantul ar fi săvârșit-o pe 30 ianuarie 2010 în comuna Bereguardo (Pavia) în complicitate cu o anumită persoană X și o altă persoană.

Pe 4 iunie 2010, la cererea procuraturii, judecătorul investigațiilor preliminare (în continuare, „GIP") din Pavia a adoptat așa-numita procedură de „proces imediat" (giudizio immediato), o abordare simplificată care, conform articolului 453 din codul de procedură penală (în continuare, „CPP"), poate fi urmată „atunci când dovada [a săvârșirii infracțiunii] pare evidentă" (quando la prova appare evidente).

Pe 22 iunie 2010, reclamantul a cerut să fie judecat conform procedurii abreviate (giudizio abbreviato), o abordare simplificată care implică, în caz de condamnare, o reducere a pedepsei. Se bazează pe presupunerea că cauza poate fi soluționată în starea în care se află (allo stato degli atti) la ședința preliminară; în principiu, părțile trebuie să-și bazeze pledoariile pe documentele din dosarul procuraturii (paragrafele 26-27 mai jos).

Pe 24 iunie 2010, procuratura a interogat pe X. Acesta a mărturisit vinovăția pentru faptele care i se reprochaiau și a făcut declarații acuzatoare împotriva cooptuilor, inclusiv reclamantul. În aceeași zi, procuratura a transmis procesul-verbal al acestui interogatoriu la cancelaria GIP din Pavia.

O ședință în cameră de consiliu a avut loc în fața GIP din Pavia pe 16 iulie 2010. Cu această ocazie, avocatul reclamantului a notat că procuratura havia prezentat material probator, și anume procesul-verbal al interogatoriului cu X, după depunerea cererii de procedură abreviate a clientului său. Deoarece această abordare se caracteriza printr-o decizie „în starea în care se află", avocatul reclamantului a cerut ca materialul prezentat tardiv de procuratură să nu fie folosit pentru a stabili bunăfondarea acuzațiilor.

Printr-o hotărâre din 16 iulie 2010, GIP din Pavia a respins cererea avocatului reclamantului. A observat că întârzierea cu care se efectuase interogatoriul incriminat nu era datorată neglijenței procuraturii, ci circumstanței că X nu ceruse să fie ascultat decât pe 9 iunie 2010. Pe de altă parte, ședința preliminară fusese fixată doar în iulie 2010; conform GIP, abia de la această dată cererea de adopție a procedurii abreviate a reclamantului putea fi considerată admisibilă.

GIP a observat, în plus, că reclamantul ceruse adopția procedurii abreviate fără a cunoaște interogatoriul cu X, a cărui importanță pentru decizia asupra vinovăției inculpatului era „evidentă". Dacă ar fi văzut acest document, reclamantul ar fi putut alege o strategie defensivă diferită. În consecință, era necesar să se reaprindă până pe 3 septembrie 2010 termenul pentru prezentarea de către reclamant a oricăror cereri de adopție a procedurii abreviate sau de aplicare a unei pedepse negociate cu procuratura.

Reclamantul a declarat recurs în casație împotriva hotărârii din 16 iulie 2010. Nu a prezentat în fața GIP nicio nouă cerere de adopție a procedurii abreviate sau de orice altă abordare simplificată.

Ședința preliminară a avut loc pe 9 septembrie 2010. Cu această ocazie, GIP a aplicat lui X o pedeapsă de doi ani și doi luni de închisoare, pe care acesta o negociase cu procuratura.

Printr-o sentință din 9 septembrie 2010, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 14 septembrie 2010, GIP din Pavia a condamnat reclamantul la zece ani de închisoare și 1.665 de euro (EUR) amendă.

GIP a observat că în sarcina reclamantului apesau următoarele: - declarațiile cuplului care fusese victimă al furului cu forța, comis de trei bărbați masca; - circumstanța că la un control de poliție, în mașina reclamantului fuseseră găsite bandă adezivă, mănuși și cagulă; - faptul că pe 9 februarie 2010, reclamantul și X fuseseră arestați în flagrant delict în timp ce comitea, cu modalități similare, un alt furt cu forța; - faptul că reclamantul mărturisise vinovăția pentru furtul cu forța din 9 februarie 2010 și pentru alte două episoade similare; - circumstanțele că pe 30 ianuarie 2010, telefonul mobil al reclamantului se afla în comuna Bereguardo, și că, puțin înainte de comiterea furului cu forța, reclamantul și X schimbaseră apeluri. Conform GIP, acești indici gravi erau „definitiv confirmați" de declarațiile X către procuratură pe 24 iunie 2010. Cu această ocazie, furnizând detalii precise și credibile, X mărturisise responsabilitatea pentru furtul cu forța din Bereguardo și afirmase că acționase în complicitate cu reclamantul și o altă persoană.

Era adevărat că reclamantul mărturisea vinovăția pentru alte furturi cu forța, dar nu pentru cel din Bereguardo. Cu toate acestea, aceasta putea fi explicată prin faptul că, probabil, considera indicii în sarcina sa insuficiente și spera să poată obține o achitare. De altfel, GIP a notat că faptele erau foarte grave, că fuseseră comise împotriva unui cuplu vârstnic și că violența perpetrată depășise mult ceea ce era necesar pentru a intimida victimele. De asemenea, reclamantul nu manifestase niciun semn de căință, ceea ce împiedica acordarea unor circumstanțe atenuante. Pedeapsa trebuia fixată la cincisprezece ani de închisoare și 2.500 de euro amendă. Trebuia diminuată cu o treime (și, prin urmare, redusă la zece ani de închisoare și 1.665 de euro amendă) pentru că reclamantul ales procedura abreviate. 2. Apelul

Reclamantul a declarat apel împotriva condamnării sale.

Pe 11 ianuarie 2011, atunci când procedura de apel era pe rol, Curtea de Casație a admis recursul reclamantului (§11 mai sus) și a anulat hotărârea din 16 iulie 2010.

Curtea de Casație a observat că hotărârea litigioasă revocase implicit admiterea reclamantului la procedura abreviate, creând astfel o regresie a procedurii la o etapă anterioară, ceea ce conform jurisprudenței Curții supreme italiene nu era permis. Hotărârea GIP era ilegitimă și pentru că ea încalcă principiul conform căruia opțiunile de procedură, chiar dacă luate unilateral, sunt irevocabile. Or, dacă reclamantul nu putea revoca cererea sa de a fi judecat conform procedurii abreviate, aceeași interdicție se aplica judecătorului, care nu putea invita inculpatul să se întoarcă asupra alegerii sale.

O ședință a avut loc în fața curții de apel din Milano pe 30 septembrie 2011. Cu această ocazie, procuratura a cerut un nou interogatoriu cu X. Reclamantul nu s-a opus acestei cereri, și X a fost interogat la ședința din 28 noiembrie 2011 în prezența reclamantului și a reprezentanților părților. Apărarea a avut oportunitatea de a pune întrebări acestui martor.

Printr-o hotărâre din 28 noiembrie 2011, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 27 decembrie 2011, curtea de apel din Milano a confirmat condamnarea pronunțată de GIP din Pavia împotriva reclamantului.

Curtea de apel a observat că reclamantul susținea că interogatoriul cu X din 24 iunie 2010 nu putea fi folosit împotriva sa. În acest sens, invoca, printre altele, hotărârea Curții de Casație din 11 ianuarie 2011 (paragrafele 17-18 mai sus). Cu toate acestea, martorul respectiv a fost interogat la ședința din 28 noiembrie 2011 (§19 mai sus), și confirmase că comisese furtul cu forța din Bereguardo în complicitate cu reclamantul și o altă persoană. De altfel, curtea de apel a estimat că elementele în sarcina indicate de GIP din Pavia (§14 mai sus) permiteau să se dovedească vinovăția reclamantului dincolo de orice îndoială rezonabilă. 3. Recursul în casație

Reclamantul a declarat recurs în casație. A susținut că anularea, de către Curtea de Casație, a hotărârii din 16 iulie 2010, determinase o regresie a procedurii în fața GIP, ceea ce implicase nulitatea condamnării pronunțate împotriva sa. Conform reclamantului, decizia curții de apel de a ordona un nou interogatoriu cu X nu putea remedia viciile de procedură care apăruseră în prima instanță. De altfel, judecătorii de apel nu se ținuseră degrabă seama de contradicțiile în care incurseseră X la interogatoriul din 28 noiembrie 2011.

Printr-o hotărâre din 20 februarie 2013, al cărei text a fost depus la cancelarie pe 20 iunie 2013, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului.

Curtea de Casație a observat că hotărârea sa din 11 ianuarie 2011 (paragrafele 17-18 mai sus) viza doar revocarea implicită a acceptării cererii de procedură abreviate a reclamantului. În schimb, acea hotărâre nu se ocupa de legalitatea preluării în dosarul judecătorului a interogatoriului cu X din 24 iunie 2010. Ulterior, procesul decurseseși corect conform regulilor procedurii abreviate, și nicio nulitate nu putea fi descoperită.

De altfel, reclamantul se plângea de modalitățile interogatoriului cu X în apel, fără a indica dispoziții care ar fi fost încălcate și drepturi specifice ale apărării care ar fi fost încălcate. Curtea de Casație a subliniat că examinarea contradictorie a unui martor la débat era momentul cheie pentru a observa eventualele slăbiciuni ale mărturiei sale. B. Dreptul intern relevant 1. Procedura abreviate

Procedura abreviate este reglementată de articolele 438 și 441-443 din CPP. Se bazează pe presupunerea că cauza poate fi soluționată în starea în care se află (allo stato degli atti) la ședința preliminară. Cererea poate fi depusă, oral sau în scris, atât timp cât concluziile nu au fost prezentate la ședința preliminară. În caz de adoptare a procedurii abreviate, ședința are loc în cameră de consiliu și este consacrată pledoariilor părților. În principiu, părțile trebuie să se bazeze pe documentele din dosarul procuraturii, deși, în mod excepțional, probe orale pot fi admise. În special, art. 438 § 5 din CPP prevede că: „Inculpatul (...) poate subordonă cererea sa la producția de noi probe necesare pentru decizie. Judecătorul adoptă procedura abreviate dacă producția acestor probe este necesară pentru decizie și compatibilă cu scopurile de economie proprii procedurii, ținând seama de documentele deja adunate și care pot fi utilizate. În acest caz, ministerul public poate cere admiterea unei probe contrare. (...)."

Dacă judecătorul decide să condamne inculpatul, pedeapsa infligată este redusă cu o treime (art. 442 § 2). Dispozițiile interne relevante sunt descrise în hotărârea Hermi c. Italia ([GC], nr. 18114/02, §§ 27-28, CEDH 2006-XII; a se vedea de asemenea Fera c. Italia, nr. 45057/98, §§ 30-34, 21 aprilie 2005, și Scoppola c. Italia (nr. 2) [GC], nr. 10249/03, §§ 27-28, 17 septembrie 2009). 2. Infracțiunea „continuată" 28. art. 81 § 2 din codul penal („CP") prevede reguli speciale pentru stabilirea pedepsei pentru infracțiuni numite „continuate" (reati continuati). În particular, se aplică „pedeapsa pe care ar trebui s-o infligem pentru încălcarea mai gravă, majorată până la triplu" oricui „prin mai multe acțiuni sau omisiuni, în executare a unui același plan criminal (esecutive di un medesimo disegno criminoso), săvârșesc, chiar la momente diferite, mai multe încălcări ale aceleiași sau diferitelor dispoziții ale legii".

Pentru elemente de drept internațional și comparat (inclusiv de drept italian) privind infracțiunea „continuată", a se vedea Rohlena c. Republica Cehă [GC], nr. 59552/08, §§ 28-40, 27 ianuarie 2015. GRIEVURI

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa de echitate a procedurii penale îndreptate împotriva sa și de lipsa de imparțialitate a jurisdicțiilor naționale.

Invocând art. 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus, în dreptul italian, de un recurs efectiv pentru a susține grievurile sale derivate din art. 6. PE DREPT A. Grievuri derivate din art. 6 din Convenție

Reclamantul consideră că procedura penală îndreptată împotriva sa nu a fost echitabilă și că jurisdicțiile naționale nu erau imparțiale. Invocă art. 6 din Convenție, care, în părțile sale relevante, este redactat după cum urmează: „1. Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal independent și imparțial (...) care va hotărî (...) cu privire la bunăfondarea oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. (...). 2. Oricine este acuzat de comiterea unei infracțiuni se prezumă nevinovat până când vinovăția sa a fost stabilită legal. 3. Oricine este acuzat are dreptul în special la: (...); d) să interoghez sau să fac să se interoghez martori pentru acuzare și să obțin chemarea și interogarea marturilor pentru apărare în aceleași condiții ca marturenii pentru acuzare; (...)."

Curtea reamintește că cerințele paragrafelor 2 și 3 ale articolului 6 din Convenție reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de §1 al acestei dispoziții (a se vedea, printre multe altele, Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 35, seria A nr. 308; Van Geyseghem c. Belgia [GC], nr. 26103/95, § 27, CEDH 1999-I; și Fatullayev c. Azerbaidjan, nr. 40984/07, § 159, 22 aprilie 2010). Prin urmare, va examina grievurile reclamantului sub perspectiva acestor dispoziții combinate.

Reamintește de asemenea că, atunci când examinează un grief derivat din art. 6 din Convenție, trebuie în esență să stabilească dacă procedura penală a avut caracter echitabil (Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 84, CEDH 2010). Pentru a face acest lucru, ia în considerare procedura în ansamblul ei.

În prezenta cauză, Curtea estimează necesar să examineze mai întâi diferitele plângeri ale reclamantului separat și apoi să procedeze la o considerare a ansamblului procedurii (a se vedea, mutatis mutandis și de exemplu, Sampech c. Italia (decizie), nr. 55546/09, § 73, 19 mai 2015). 1. Grievul derivat din utilizarea interogatorului cu X din 24 iunie 2010

Reclamantul susține în primul rând că includerea în dosarul judecătorului a unui act (interogatorului cu X) efectuat după prezentarea cererii sale de a fi judecat conform procedurii abreviate a afectat imparțialitatea tribunalelor interne. În acest sens, notează că înainte chiar de a examina dosarul, în hotărârea sa din 16 iulie 2010, GIP din Pavia indicase că importanța interogatorului cu X pentru decizia asupra vinovăției inculpatului era „evidentă" (§10 mai sus).

Reclamantul observă, de asemenea, că condamnarea sa în prima instanță se baza, într-o măsură determinantă, pe declarațiile lui X, martor pe care nu putuse să-l interoghez sau să-l facă să se interoghez. Acest dezavantaj nu ar fi fost remediat în cadrul procedurii de apel, unde X a fost interogat ținând seama de declarațiile sale anterioare. Afirmațiile acestuia ar fi fost evaluate, în plus, unilateral și în perspectiva de a-l condamna pe reclamant, ceea ce ar fi constituit încălcarea principiului prezumării de nevinovat.

Curtea reamintește de la bun început că admisibilitatea probelor aparține regulilor dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 162, CEDH 2010, cu referințele menționate acolo). De asemenea, nu-i aparține să judece erorile de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar putea fi afectat drepturile și libertățile salvaguardate de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, și Khan c. Regatul Unit, nr. 35394/97, § 34, CEDH 2000-V), și revine în principiu jurisdicțiilor naționale să aprecieze faptele și să interpreteze și aplice dreptul intern (Pacifico c. Italia (decizie), nr. 17995/08, § 62, 20 noiembrie 2012, și Plesic c. Italia (decizie), nr. 16065/09, § 33, 2 iulie 2013). Sarcina Curții nu constă în a se pronunța cu privire la întrebarea dacă anumite elemente de probă au fost obținute ilegal, ci în a examina dacă o asemenea „ilegalitate" a determinat încălcarea unui drept protejat de Convenție (a se vedea, printre multe altele, Ramanauskas c. Lituania [GC], nr. 74420/01, § 52, CEDH 2008; Sepil c. Turcia, nr. 17711/07, § 30, 12 noiembrie 2013; și Sampech, decizie citată mai sus, § 98).

Curtea nu este, prin urmare, chemată să se pronunțe cu privire la regularitatea, în dreptul italian, a utilizării procesului-verbal al interogatorului cu X din 24 iunie 2010 sau a modalităților interogatorului acelui martor în apel. Trebuie totuși să verifice dacă procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a avut caracter echitabil (a se vedea, printre multe altele, Van Mechelen și alții c. Țări de Jos, din 23 aprilie 1997, § 50, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-III), cercetând dacă efectele actelor litigioase au afectat drepturile apărării la punctul de a încălca art. 6 din Convenție.

Or, în caz dat reclamantul a avut oportunitatea de a face interogat X prin intermediul reprezentantului său la ședința din 28 noiembrie 2011, care a avut loc în fața curții de apel din Milano. Nimic nu permite să se creadă că au fost impuse restricții avocatului reclamantului cu privire la întrebările pe care a dorit să le pună acestui martor. Apărarea a beneficiat, prin urmare, de dreptul la examinare contradictorie a elementului de probă la acuzare constituit de declarațiile lui X. În acest sens, trebuie, de asemenea, observat că reclamantul nu s-a opus interogatorului cu X solicitat de procuratură în apel (§19 mai sus).

Curtea observă, de asemenea, că în caz dat reclamantul ceruse și obținuse să fie judecat conform procedurii abreviate. Această abordare implică avantaje incontestabile pentru inculpat: în caz de condamnare, acesta beneficiază de o reducere semnificativă a pedepsei și procuratura nu poate declara apel împotriva sentințelor de condamnare care nu modifică calificarea juridică a infracțiunii (Hermi, citat mai sus, § 78; Hany c. Italia (decizie), nr. 17543/05, 6 noiembrie 2007; și Scoppola (nr. 2), citat mai sus, § 134). Ea este, totuși, însoțită de o slăbire a garanțiilor de procedură oferite de dreptul intern, în special în ceea ce privește publicitatea dezbaterilor, posibilitatea de a cere producția de elemente de probă și de a obține chemarea marturilor (Kwiatkowska c. Italia (decizie), nr. 52868/99, 30 noiembrie 2000). Într-adevăr, în cadrul procedurii abreviate, producția de noi probe este în principiu exclusă, decizia urmând să fie luată, cu excepții, pe baza documentelor din dosarul procuraturii (Hermi, citat mai sus, § 87).

Curtea reamintește că, dacă este adevărat că statele contractante nu sunt obligate de Convenție să prevadă proceduri simplificate (Hany, decizie citată mai sus), totuși, atunci când asemenea proceduri există și sunt adoptate, principiile procesului echitabil comandă să nu se priveze arbitrar un inculpat de avantajele care se leagă de acestea (Scoppola (nr. 2), citat mai sus, § 139).

Curtea este de părere că în caz dat reclamantul nu suferisem o asemenea privare. Într-adevăr, nu numai că GIP din Pavia aplicase reducerea pedepsei decurgând din alegerea procedurii de către inculpat (§15 mai sus), dar, în ciuda renunțării implicite la dreptul de a interoga martori pentru acuzare (§41 mai sus), apărarea avuse oportunitatea de a pune întrebări lui X la ședința din 28 noiembrie 2011 (§40 mai sus; a se vedea, de asemenea, a contrario, hotărârea în cauza Scoppola (nr. 2), citat mai sus, §§ 134-144, unde Curtea concluzionase la încălcare a articolului 6 din Convenție cu motivul că reclamantul fusese privat de un beneficiu esențial garantat de lege și care fusese la originea alegerii sale de a fi judecat conform procedurii abreviate, și anume non-pronunțarea rămasului la închisoare pe viață).

Cu privire la aserțiunile reclamantului derivate dintr-o lipsă de imparțialitate a jurisdicțiilor naționale, Curtea observă că nimic în dosar nu permite decela prejudecată din partea tribunalelor interne. Afirmația GIP conform căreia importanța interogatorului cu X era „evidentă" constituie, în opinia Curții, o simplă apreciere a forței probante potențiale a unuia din elementele de probă la acuzare versate în dosar. Nu conține nicio anticipare cu privire la credibilitate care ar fi putut fi acordată martorului respectiv.

În sfârșit, Curtea nu poate descela nicio aparență de încălcare a principiului prezumării de nevinovat, reclamantul nefiind niciodată prezentat ca vinovat înainte de pronunțarea condamnării sale (a se vedea, mutatis mutandis și a fortiori, Marziano c. Italia, nr. 45313/99, §§ 28-32, 28 noiembrie 2002).

Rezultă că acest griev este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 2. Griev derivat din imposibilitatea presupusă de a invoca dispozițiile privind infracțiunea „continuată"

Reclamantul se plânge, în plus, de faptul că nu a putut invoca dispozițiile privind infracțiunea „continuată" (§28 mai sus) în fața jurisdicțiilor de fond, furtul cu forța din Bereguardo fiind judecat separat de alte furturi cu forța care i se reprochaiau. Într-adevăr, procuratura hotărâse să urmărească în fața unor jurisdicții diferite fapte similare, care conform reclamantului erau legate de același „plan criminal". Aceasta condusese la pronunțarea mai multor pedepse în loc a unei singure pedepse, și ar fi făcut a posteriori ineficace și prejudiciabil alegerea inculpatului de a fi judecat conform procedurii abreviate.

Reclamantul recunoaște că va putea cere aplicarea articolului 81 § 2 din CP în faza de execuție. Cu toate acestea, în această ultimă fază, infracțiunea „mai gravă" ar fi determinată nu în funcție de faptele delictuoase, ci în funcție de pedeapsa care fusese infligată de judecătorul de fond. Or, în caz dat, pedeapsa care i fusese impusă pentru episodul din Bereguardo l-ar fi sancționat pentru opțiunile sale de procedură și pentru exercitarea dreptului de a păstra tăcerea. Aceasta este „cea mai gravă" din condamnările care i fuseseră inflictor pentru nouă furturi cu forță pentru care fusese declarat vinovat. Reclamantul subliniază, de asemenea, că fusese condamnat la zece ani de închisoare, în timp ce coimplicul său presupus X obținuse o pedeapsă negociată de doi ani și doi luni de închisoare (§12 mai sus).

Cât privind acest ultim punct, Curtea observă că, spre deosebire de reclamant, X hotărâse să mărturisească vinovăția pentru furtul cu forța comis la Bereguardo și asisase autoritățile să-și identifice coimplicii. Ales, de asemenea, să negocieze o pedeapsă cu procuratura. Situația sa pare deci diferită de cea a reclamantului. Oricum, faptul că alte persoane tratate cu mai mult indulgență nu implică neapărat că pedeapsa infligată reclamantului era arbitrară sau manifest disproporționată (a se vedea, mutatis mutandis și în contextul articolului 11 din Convenție, Kudrevičius și alții c. Lituania [GC], nr. 37553/05, § 181, 15 octombrie 2015).

Curtea observă, în continuare, că plângerile reclamantului se referă la faptul că numeroase furturi cu forță pentru care era acuzat au fost judecate separat, ceea ce i-ar fi împiedicat să invoce dispozițiile privind infracțiunea „continuată" în fața judecătorilor de fond. Aceasta se datorea opțiunilor operate de procuratură în faza investigațiilor preliminare.

Curtea reamintește că, dacă scopul principal al articolului 6 în materie penală este de a asigura un proces echitabil în fața unui „tribunal" competent să decidă cu privire la „bunăfondarea acuzației", aceasta nu implică că-și neglijează fazele care se desfășoară înainte de procedura de judecată. Astfel, art. 6 – în special §3 – poate juca un rol înainte de saisirea judecătorului de fond dacă, și în măsura în care, nerespectarea sa inițială riscă să compromită grav echitatea procesului (Imbrioscia c. Elveția, 24 noiembrie 1993, § 36, seria A nr. 27, și Salduz c. Turcia [GC], nr. 36391/02, § 50, CEDH 2008).

În caz dat, Curtea nu vede cum alegerea procuraturii de a urmări separat diferitele episoade de furt cu forță pentru care reclamantul era suspect ar fi putut prejudicia drepturile apărării și compromite echitatea globală a procedurii. De altfel, tocmai concluzionase că persoanei nu i-a fost refuzat avantajele legate de procedura abreviate și că a avut o oportunitate suficientă de a face interogat pricipialul acuzator, X (paragrafele 40 și 43 mai sus). Trebuie, de asemenea, observat că reclamantul fusese acuzat de infracțiuni comise la momente și locuri diferite. Singura circumstanță că era vorba de infracțiuni de același tip nu implică că Curtea ar putea cenzura în vreun fel alegerea procuraturii de a urmări separat aceste fapte.

Ca observație suplimentară, Curtea observă că persoanei însuși recunoaște că va putea cere aplicarea sancțiunii pentru infracțiunea „continuată" în faza execuției pedepselor care i fuseseră inflictor. Aserțiunea persoanei, conform căreia tratamentul pe care l-ar putea obține în cursul acestei ultime faze ar fi mai puțin favorabil (§48 mai sus), se încadrează în pura speculație.

Rezultă că acest griev este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 3. Concluzie

Curtea examinase diferitele aserțiuni ale reclamantului privind o presupusă lipsă de echitate a procesului și o pretinsă încălcare a principiului prezumării de nevinovat, fără a descela nicio aparență de încălcare a drepturilor garantate de art. 6 din Convenție. Nu poate deci decât să ajungă la concluzia că, considerată în ansamblul ei, procedura penală în cauză fusese echitabilă.

Rezultă că toate grievurile derivate din art. 6 din Convenție sunt în mod evident nefundate și trebuie respinse, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. B. Griev derivat din art. 13 din Convenție

Reclamantul consideră că nu a dispus de un recurs efectiv pentru a-și susține grievurile derivate din art. 6. Consideră că apelul și recursul în casație au fost respinse ca urmare a prezenței ilicite, în dosarul judecătorului, a interogatorului cu X, care ar fi condiționat jurisdicțiile interesate. Invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează: „Oricine a suferit încălcare a drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție are dreptul la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale."

Curtea observă că reclamantul a avut posibilitatea, de care a facut uz, de a declara apel și de a declara recurs în casație împotriva condamnării pronunțate de GIP din Pavia. S-a, de asemenea, pourvut în casație împotriva hotărârii GIP din 16 iulie 2010, care respinsese opoziția sa la utilizarea interogatorului cu X din 24 iunie 2010 (paragrafele 9-11 mai sus). În cadrul acestor recursuri, putuse ridica toate excepțiile pe care le-a estimat necesare cu privire la prezenței, conform spuselor sale ilicite, a interogatorului incriminat în dosarul judecătorului. Este adevărat că curtea de apel și Curtea de Casație estimaseră în final că preluarea procesului-verbal al acestui interogatoriu nu determinase nicio nulitate. Cu toate acestea, eficacitatea unui recurs, în scopuri de art. 13 din Convenție, nu depinde de siguranța unui rezultat favorabil (a se vedea, printre multe altele, Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda, 29 noiembrie 1991, § 66, seria A nr. 222).

Rezultă că acest griev este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, la unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 ianuarie 2016. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier adjunct Președintă

Le requérant, M. Mihail-Alin Podoleanu, est un ressortissant roumain né en 1988 et actuellement détenu au pénitencier de Milan. Il a été représenté devant la Cour par M e A. Baldi, avocate à Tortona (Alessandria). A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le requérant fut accusé de plusieurs vols à main armée. Il fut placé en détention provisoire. 1. La procédure de première instance pour le vol à main armée commis à Bereguardo

L’une de ces procédures concernait les infractions de vol à main armée aggravé, séquestration de personne et port d’arme prohibé, que le requérant aurait commises le 30 janvier 2010 dans la commune Bereguardo (Pavie) en complicité avec un certain X et une autre personne.

Le 4 juin 2010, à la demande du parquet, le juge des investigations préliminaires (ci-après, le « GIP ») de Pavie adopta la procédure dite de « procès immédiat » ( giudizio immediato ), une démarche simplifiée qui, aux termes de l’article 453 du code de procédure pénale (ci-après, le « CPP »), peut être suivie « lorsque la preuve [de la commission de l’infraction] paraît évidente » ( q uando la prova appare evidente ).

Le 22 juin 2010, le requérant demanda à être jugé selon la procédure abrégée ( giudizio abbreviato ), une démarche simplifiée entraînant, en cas de condamnation, une réduction de peine. Elle se fonde sur l’hypothèse que l’affaire peut être tranchée en l’état ( allo stato degli atti ) lors de l’audience préliminaire ; en principe, les parties doivent baser leurs plaidoiries sur les pièces figurant dans le dossier du parquet (paragraphes 26-27 ci-après).

Le 24 juin 2010, le parquet interrogea X. Ce dernier avoua sa culpabilité par rapport aux faits qui lui étaient reprochés et fit des déclarations accusatoires à l’encontre de ses coïnculpés, parmi lesquels le requérant. Le même jour, le parquet transmit le procès-verbal de cet interrogatoire au greffe du GIP de Pavie.

Une audience en chambre du conseil eut lieu devant le GIP de Pavie le 16 juillet 2010. À cette occasion, l’avocat du requérant nota que le parquet avait produit du matériel probatoire, à savoir, le procès-verbal de l’interrogatoire de X, après le dépôt de la demande de procédure abrégée de son client. Puisque cette démarche se caractérisait par une décision « en l’état », l’avocat du requérant demanda que le matériel tardivement produit par le parquet ne fût pas utilisé pour trancher du bien-fondé des accusations. 9 . Par une ordonnance du 16 juillet 2010, le GIP de Pavie rejeta la demande de l’avocat du requérant. Il observa que le retard par lequel l’interrogatoire incriminé avait été effectué n’était pas dû à une négligence du parquet, mais à la circonstance que X n’avait demandé d’être entendu que le 9 juin 2010. Par ailleurs, l’audience préliminaire n’avait été fixée qu’en juillet 2010 ; de l’avis du GIP, ce n’était qu’à partir de cette dernière date que la demande d’adoption de la procédure abrégée du requérant pouvait être considérée comme étant recevable. 10 . Le GIP observa de surcroît que le requérant avait demandé l’adoption de la procédure abrégée sans avoir connaissance de l’interrogatoire de X, dont l’importance pour la décision sur la culpabilité du prévenu était « évidente ». S’il avait vu cette pièce, le requérant aurait pu choisir une stratégie défensive différente. Par conséquent, il s’imposait de rouvrir jusqu’au 3 septembre 2010 le délai pour la présentation, par le requérant, d’éventuelles demandes d’adoption de la procédure abrégée ou d’application d’une peine négociée avec le parquet. 11 . Le requérant se pourvut en cassation contre l’ordonnance du 16 juillet 2010. Il ne présenta devant le GIP aucune nouvelle demande d’adoption de la procédure abrégée ou de toute autre démarche simplifiée. 12 . L’audience préliminaire se tint le 9 septembre 2010. À cette occasion, le GIP appliqua à X la peine de deux ans et deux mois d’emprisonnement, que l’intéressé avait négociée avec le parquet.

Par un jugement du 9 septembre 2010, dont le texte fut déposé au greffe le 14 septembre 2010, le GIP de Pavie condamna le requérant à une peine de dix ans d’emprisonnement et 1 665 euros (EUR) d’amende. 14 . Le GIP observa qu’à la charge du requérant pesaient les éléments suivants : - les déclarations du couple ayant été victime du vol à main armée, perpétré par trois homme cagoulés ; - la circonstance que lors d’un contrôle de police, du ruban adhésif, des gants et une cagoule avaient été trouvés à l’intérieur de la voiture du requérant ; - le fait que le 9 février 2010, le requérant et X avaient été arrêtés en flagrant délit lorsqu’ils étaient en train de commettre, avec des modalités similaires, un autre vol à main armée ; - le fait que le requérant avait avoué sa culpabilité quant au vol à main armée du 9 février 2010 et à deux autres épisodes similaires ; - les circonstances que le 30 janvier 2010, le téléphone portable du requérant se trouvait dans la commune de Bereguardo, et que, peu avant la commission du vol à main armée, l’intéressé et X avaient échangé des coups de fil. Selon le GIP, ces graves indices étaient « définitivement confirmés » par les déclarations de X au parquet du 24 juin 2010. À cette occasion, fournissant des détails précis et crédibles, X avait avoué sa responsabilité pour le vol à main armée de Bereguardo et avait affirmé avoir agi en complicité avec le requérant et une tierce personne. 15 . Il était vrai que le requérant avouait sa culpabilité pour d’autres vols à main armée, mais non pour celui de Bereguardo. Cependant, ceci pouvait s’expliquer par le fait que, probablement, il considérait les indices à sa charge insuffisants et espérait pouvoir obtenir un acquittement. Au demeurant, le GIP nota que les faits étaient gravissimes, qu’ils avaient été commis à l’encontre d’un couple âgé et que la violence perpétrée était allée bien au-delà de ce qui était nécessaire pour intimider les victimes. Par ailleurs, le requérant n’avait montré aucun signe de repentir, ce qui empêchait de lui octroyer des circonstances atténuantes. La peine devait donc être fixée à quinze ans d’emprisonnement et 2 500 EUR d’amende. Elle devait être diminuée d’un tiers (et donc être réduite à dix ans d’emprisonnement et 1 665 EUR d’amende) car le requérant avait choisi la procédure abrégée. 2. L’appel

Le requérant interjeta appel de sa condamnation. 17 . Le 11 janvier 2011, lorsque la procédure d’appel était pendante, la Cour de cassation accueillit le pourvoi du requérant (paragraphe 11 ci ‑ dessus) et annula l’ordonnance du 16 juillet 2010. 18 . La Cour de cassation observa que l’ordonnance litigieuse avait implicitement révoqué l’admission du requérant à la procédure abrégée, créant ainsi une régression de la procédure à un stade antérieur, ce qui selon la jurisprudence de la Haute juridiction italienne n’était pas permis. L’ordonnance du GIP était illégitime également parce que elle violait le principe selon lequel les choix de procédure, même si faits de manière unilatérale, étaient irrévocables. Or, si le requérant ne pouvait pas révoquer sa demande d’être jugée selon la procédure abrégée, la même interdiction s’appliquait au juge, qui ne pouvait pas inviter l’accusé à revenir sur son choix. 19 . Une audience se tint devant la cour d’appel de Milan le 30 septembre 2011. À cette occasion, le parquet demanda une nouvelle audition de X. Le requérant ne s’opposa pas à cette demande, et X fut interrogé à l’audience du 28 novembre 2011 à la présence du requérant et des représentants des parties. La défense eut l’occasion de poser des questions à ce témoin.

Par un arrêt du 28 novembre 2011, dont le texte fut déposé au greffe le 27 décembre 2011, la cour d’appel de Milan confirma la condamnation infligée au requérant par le GIP de Pavie.

La cour d’appel observa que le requérant affirmait que l’interrogatoire de X du 24 juin 2010 ne pouvait pas être utilisé à son encontre. À cet égard, il invoquait, entre autres, l’arrêt de la Cour de cassation du 11 janvier 2011 (paragraphes 17-18 ci-dessus). Cependant, le témoin en question avait été interrogé à l’audience du 28 novembre 2011 (paragraphe 19 ci-dessus), et il avait confirmé avoir commis le vol à main armée de Bereguardo en complicité avec le requérant et une autre personne. Au demeurant, la cour d’appel estima que les éléments à charge indiqués par le GIP de Pavie (paragraphe 14 ci-dessus) permettaient de prouver la culpabilité du requérant au-delà de tout doute raisonnable. 3. Le pourvoi en cassation

Le requérant se pourvut en cassation. Il allégua que l’annulation, par la Cour de cassation, de l’ordonnance du 16 juillet 2010, avait déterminé une régression de la procédure devant le GIP, ce qui impliquait la nullité de la condamnation prononcée à son encontre. Selon le requérant, la décision de la cour d’appel d’ordonner une nouvelle audition de X ne pouvait pas remédier aux vices de procédure s’étant produits en première instance. Par ailleurs, les juges d’appel n’avaient pas dûment tenu compte des contradictions dans lesquelles X était encouru lors de l’interrogatoire du 28 novembre 2011.

Par un arrêt du 20 février 2013, dont le texte fut déposé au greffe le 20 juin 2013, la Cour de cassation débouta le requérant de son pourvoi. 24 . La Cour de cassation observa que son arrêt du 11 janvier 2011 (paragraphes 17-18 ci-dessus) ne portait que sur la révocation implicite de l’acceptation de la demande de procédure abrégée du requérant. En revanche, cet arrêt ne se penchait pas sur la légitimité de l’acquisition au dossier du juge de l’interrogatoire de X du 24 juin 2010. Par la suite, le procès s’était correctement déroulé selon les règles de la procédure abrégée, et aucune nullité ne pouvait être décelée. 25 . Au demeurant, le requérant se plaignait des modalités de l’audition de X en appel, sans toutefois indiquer les dispositions qui auraient été violées et les droits spécifiques de la défense qui auraient été méconnus. La Cour de cassation souligna que l’examen contradictoire d’un témoin aux débats était le moment clé pour faire remarquer les éventuelles faiblesses de son témoignage. B. Le droit interne pertinent 1. La procédure abrégée 26 . La procédure abrégée est régie par les articles 438 et 441 à 443 du CPP. Elle se fonde sur l’hypothèse que l’affaire peut être tranchée en l’état ( allo stato degli atti ) lors de l’audience préliminaire. La demande peut être faite, oralement ou par écrit, tant que les conclusions n’ont pas été présentées à l’audience préliminaire. En cas d’adoption de la procédure abrégée, l’audience a lieu en chambre du conseil et est consacrée aux plaidoiries des parties. En principe, les parties doivent se baser sur les pièces figurant dans le dossier du parquet, même si, à titre exceptionnel, des preuves orales peuvent être admises. En particulier, l’article 438 § 5 du CPP prévoit que : « L’accusé (...) peut subordonner sa demande à la production de nouvelles preuves nécessaires à la décision. Le juge adopte la procédure abrégée si la production de ces preuves est nécessaire pour la décision et compatible avec les finalités d’économie propres à la procédure, compte tenu des pièces déjà recueillies et pouvant être utilisées. Dans ce cas, le ministère public peut demander l’admission d’une preuve contraire. (...). » 27 . Si le juge décide de condamner l’accusé, la peine infligée est réduite d’un tiers (article 442 § 2). Les dispositions internes pertinentes sont décrites dans l’arrêt Hermi c. Italie ([GC], n o 18114/02, §§ 27-28, CEDH 2006 ‑ XII ; voir également Fera c. Italie , n o 45057/98, §§ 30-34, 21 avril 2005, et Scoppola c. Italie (n o 2) [GC], n o 10249/03, §§ 27-28, 17 septembre 2009). 2. L’infraction « continuée » 28 . L’article 81 § 2 du code pénal (le « CP »), prévoit des règles particulières pour la fixation de la peine pour les infractions dites « continuées » ( reati continuati ). Notamment, on applique la « peine qu’on devrait infliger pour la violation plus grave, augmentée jusqu’à son triple » à toute personne qui « avec plusieurs actions ou omissions, en exécution d’un même dessin criminel ( esecutive di un medesimo disegno criminoso ), commet, même à des moments différents, plusieurs violations de la même ou des différentes dispositions de la loi ».

Pour des éléments de droit international et comparé (y compris de droit italien) en matière d’infraction « continuée », voir Rohlena c. République Tchèque [GC], n o 59552/08, §§ 28-40, 27 janvier 2015. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’équité de la procédure pénale dirigée à son encontre et d’un manque d’impartialité des juridictions nationales.

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de ne pas avoir disposé, en droit italien, d’un recours effectif pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 6. EN DROIT A. Griefs tirés de l’article 6 de la Convention

Le requérant considère que la procédure pénale dirigée à son encontre n’a pas été équitable et que les juridictions nationales n’étaient pas impartiales. Il invoque l’article 6 de la Convention, qui, en ses parties pertinentes, est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...). 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) ; d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...). »

La Cour rappelle que les exigences des paragraphes 2 et 3 de l’article 6 de la Convention représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 de cette disposition (voir, parmi beaucoup d’autres, Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, § 35, série A n o 308 ; Van Geyseghem c. Belgique [GC], n o 26103/95, § 27, CEDH 1999-I ; et Fatullayev c. Azerbaïdjan , n o 40984/07, § 159, 22 avril 2010). Partant, elle examinera les griefs du requérant sous l’angle de ces textes combinés.

Elle rappelle aussi que, lorsqu’elle examine un grief tiré de l’article 6 de la Convention, elle doit essentiellement rechercher si la procédure pénale a revêtu un caractère équitable ( Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 84, CEDH 2010). Pour ce faire, elle envisage la procédure dans son ensemble .

En la présente affaire, la Cour estime nécessaire d’examiner d’abord les différentes doléances du requérant séparément et de se livrer ensuite à une considération de l’ensemble de la procédure (voir, mutatis mutandis et par exemple, Sampech c. Italie (déc.), n o 55546/09, § 73, 19 mai 2015). 1. Le grief tiré de l’utilisation de l’interrogatoire de X du 24 juin 2010

Le requérant allègue en premier lieu que l’inclusion dans le dossier du juge d’un acte (l’interrogatoire de X) accompli après la présentation de sa demande d’être jugé selon la procédure abrégée a porté atteinte à l’impartialité des tribunaux internes. À cet égard, il note qu’avant même d’examiner le dossier, dans son ordonnance du 16 juillet 2010, le GIP de Pavie avait indiqué que l’importance de l’interrogatoire de X pour la décision sur la culpabilité du prévenu était « évidente » (paragraphe 10 ci ‑ dessus).

Le requérant observe de surcroît que sa condamnation en première instance se fondait, dans une mesure déterminante, sur les déclarations de X, un témoin qu’il n’avait pas pu interroger ou faire interroger. Cet inconvénient n’aurait pas été corrigé dans le cadre de la procédure d’appel, où X a été interrogé en tenant compte de ses déclarations précédentes. Ses affirmations auraient en outre été évaluées de manière unilatérale et dans l’optique de condamner le requérant, ce qui aurait emporté violation du principe de la présomption d’innocence.

La Cour rappelle d’emblée que la recevabilité des preuves relève des règles du droit interne et des juridictions nationales ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 162, CEDH 2010, avec les références qui y sont citées). De plus, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I, et Khan c. Royaume-Uni , n o 35394/97, § 34, CEDH 2000-V), et il revient en principe aux juridictions nationales d’apprécier les faits et d’interpréter et appliquer le droit interne ( Pacifico c. Italie (déc.), n o 17995/08, § 62, 20 novembre 2012, et Plesic c. Italie (déc.), n o 16065/09, § 33, 2 juillet 2013). La tâche de la Cour ne consiste pas à se prononcer sur le point de savoir si certains éléments de preuve ont été obtenus de manière illégale, mais à examiner si une telle « illégalité » a entraîné la violation d’un droit protégé par la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, Ramanauskas c. Lituanie [GC], n o 74420/01, § 52, CEDH 2008 ; Sepil c. Turquie , n o 17711/07, § 30, 12 novembre 2013 ; et Sampech , décision précitée, § 98).

La Cour n’est donc pas appelée à se prononcer sur la régularité, en droit italien, de l’utilisation du procès-verbal de l’interrogatoire de X du 24 juin 2010 ou encore des modalités de l’audition de ce même témoin en appel. Elle doit en revanche vérifier si la procédure pénale menée contre le requérant a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d’autres, Van Mechelen et autres c. Pays-Bas , du 23 avril 1997, § 50, Recueil des arrêts et décisions 1997-III), en recherchant si les effets des actes litigieux ont porté atteinte aux droits de la défense au point d’enfreindre l’article 6 de la Convention. 40 . Or, en l’espèce le requérant a eu l’opportunité de faire interroger X par l’intermédiaire de son représentant à l’audience du 28 novembre 2011, tenue devant la cour d’appel de Milan. Rien ne permet de penser que des restrictions aient été imposées à l’avocat du requérant quant aux questions qu’il souhaitait poser à ce témoin. La défense a donc joui du droit à un examen contradictoire de l’élément de preuve à charge constitué par les déclarations de X. À cet égard, il convient également d’observer que le requérant ne s’est pas opposé à l’audition de X sollicitée par le parquet en appel (paragraphe 19 ci-dessus). 41 . La Cour relève de surcroît qu’en l’espèce le requérant a demandé et obtenu d’être jugée selon la procédure abrégée. Cette démarche entraîne des avantages indéniables pour l’accusé : en cas de condamnation, celui-ci bénéficie d’une importante réduction de peine et le parquet ne peut interjeter appel des jugements de condamnation qui ne modifient pas la qualification juridique de l’infraction ( Hermi , précité, § 78 ; Hany c. Italie (déc.), n o 17543/05, 6 novembre 2007 ; et Scoppola (n o 2) , précité, § 134). Elle est cependant assortie d’un affaiblissement des garanties de procédure offertes par le droit interne, notamment en ce qui concerne la publicité des débats, la possibilité de demander la production d’éléments de preuve et d’obtenir la convocation des témoins ( Kwiatkowska c. Italie (déc.), n o 52868/99, 30 novembre 2000). En effet, dans le cadre de la procédure abrégée, la production de nouvelles preuves est en principe exclue, la décision devant être prise, sauf exceptions, sur la base des actes contenus dans le dossier du parquet ( Hermi , précité, § 87).

La Cour rappelle que, s’il est vrai que les États contractants ne sont pas contraints par la Convention de prévoir des procédures simplifiées ( Hany , décision précitée), il n’en demeure pas moins que, lorsque de telles procédures existent et sont adoptées, les principes du procès équitable commandent de ne pas priver arbitrairement un prévenu des avantages qui s’y rattachent ( Scoppola (n o 2) , précité, § 139). 43 . La Cour est d’avis qu’en l’espèce le requérant n’a pas subi une telle privation. En effet, non seulement le GIP de Pavie a appliqué la réduction de peine découlant du choix de procédure de l’accusé (paragraphe 15 ci ‑ dessus), mais, en dépit de sa renonciation implicite au droit d’interroger les témoins à charge (paragraphe 41 ci-dessus), la défense a eu l’opportunité de poser des questions à X lors de l’audience du 28 novembre 2011 (paragraphe 40 ci-dessus ; voir également, a contrario , l’arrêt dans l’affaire Scoppola (n o 2) , précité, §§ 134-144, où la Cour a conclu à la violation de l’article 6 de la Convention au motif que le requérant avait été privé d’un bénéfice essentiel garanti par la loi et qui était à l’origine de son choix d’être jugé selon la procédure abrégée, à savoir la non-infliction de la réclusion criminelle à perpétuité).

Pour ce qui est des allégations du requérant tirées d’un manque d’impartialité des juridictions nationales, la Cour note que rien dans le dossier ne permet de déceler un parti pris de la part des tribunaux internes. L’affirmation du GIP selon laquelle l’importance de l’interrogatoire de X était « évidente » constitue, aux yeux de la Cour, une simple appréciation de la force probatoire potentielle de l’un des éléments de preuve à charge versés au dossier. Elle ne renferme aucune anticipation quant à la crédibilité qui aurait pu être accordée au témoin en question.

Enfin, la Cour ne saurait déceler aucune apparence de violation du principe de la présomption d’innocence, le requérant n’ayant jamais été présenté comme coupable avant le prononcé de sa condamnation (voir, mutatis mutandis et a fortiori , Marziano c. Italie , n o 45313/99, §§ 28-32, 28 novembre 2002).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Grief tiré de l’impossibilité alléguée d’invoquer les dispositions en matière infraction « continuée »

Le requérant se plaint en outre de ne pas avoir pu invoquer les dispositions en matière d’infraction « continuée » (paragraphe 28 ci-dessus) devant les juridictions du fond, le vol à main armée de Bereguardo ayant été jugé séparément des autres vols à main armée qu’on lui reprochait. En effet, le parquet a décidé de poursuivre devant des juridictions différentes des faits similaires, qui selon le requérant étaient liés par un même « dessin criminel ». Ceci a conduit à l’infliction de plusieurs peines au lieu d’une peine unique, et aurait rendu a posteriori inefficace et préjudiciable le choix de l’accusé d’être jugé selon la procédure abrégée. 48 . Le requérant reconnait qu’il pourra demander l’application de l’article 81 § 2 du CP dans la phase de l’exécution. Cependant, lors de cette dernière phase, l’infraction « plus grave » serait déterminée non pas par rapport aux faits délictueux, mais en fonction de la peine qui a été infligée par le juge du fond. Or, en l’espèce, la sentence qui lui a été imposée pour l’épisode de Bereguardo l’aurait sanctionné pour ses choix de procédure et pour avoir exercé son droit de garder le silence. Il s’agit de la « plus grave » des condamnations qui lui ont été infligées pour les neuf vols à main armée dont il a été jugé coupable. Le requérant souligne également qu’il a été condamné à dix ans d’emprisonnement, alors que son complice présumé X a obtenu une peine négociée de deux ans et deux mois d’emprisonnement (paragraphe 12 ci-dessus).

Quant à ce dernier point, la Cour observe que, à la différence du requérant, X a décidé d’avouer sa culpabilité pour le vol à main armée commis à Bereguardo et a aidé les autorités à identifier ses complices. Il a en outre choisi de négocier une peine avec le parquet. Sa situation semble donc différente de celle du requérant. En tout état de cause, le fait que d’autres personnes aient été traitées avec plus d’indulgence n’implique pas nécessairement que la peine infligée au requérant était arbitraire ou manifestement disproportionnée (voir, mutatis mutandis et dans le cadre de l’article 11 de la Convention, Kudrevičius et autres c. Lituanie [GC], n o 37553/05, § 181, 15 octobre 2015).

La Cour relève ensuite que les doléances du requérant ont trait au fait que les nombreux vols à main armée dont il était accusé ont été jugés séparément, ce qui lui aurait empêché d’invoquer les dispositions en matière d’infraction « continuée » devant les juges du fond. Ceci serait dû aux choix opérés par le parquet dans la phase des investigations préliminaires.

La Cour rappelle que si l’article 6 a pour finalité principale, au pénal, d’assurer un procès équitable devant un « tribunal » compétent pour décider du « bien-fondé de l’accusation », il n’en résulte pas qu’il se désintéresse des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement. Ainsi, l’article 6 – spécialement son paragraphe 3 – peut jouer un rôle avant la saisine du juge du fond si, et dans la mesure où, son inobservation initiale risque de compromettre gravement l’équité du procès ( Imbrioscia c. Suisse , 24 novembre 1993, § 36, série A n o 27, et Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, § 50, CEDH 2008).

En l’espèce, la Cour ne voit pas en quoi le choix du parquet de poursuivre séparément les différents épisodes de vol à main armée dont le requérant était soupçonné a pu porter préjudice aux droits de la défense et compromettre l’équité globale de la procédure. Par ailleurs, elle vient de conclure que l’intéressé n’a pas été privé des avantages se rattachant à la procédure abrégée et qu’il a eu une opportunité suffisante de faire interroger son accusateur principal, X (paragraphes 40 et 43 ci-dessus). Il convient également d’observer que le requérant a été accusé d’infractions commises à des moments et dans des lieux différents. La seule circonstance qu’il s’agissait d’infractions du même type n’implique pas que la Cour pourrait censurer d’une quelque manière que ce soit le choix du parquet de poursuivre séparément ces faits. 53. À titre surabondant, la Cour relève que l’intéressé lui-même admet qu’il pourra demander l’application de la sanction pour l’infraction « continuée » dans la phase de l’exécution des peines qui lui ont été infligées. L’allégation de l’intéressé, selon laquelle le traitement qu’il pourrait obtenir au cours de cette dernière phase serait moins favorable (paragraphe 48 ci-dessus), relève de la pure spéculation.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 3. Conclusion

La Cour a examiné les différentes allégations du requérant portant sur un manque allégué d’équité de son procès et sur une prétendue violation du principe de la présomption d’innocence, sans déceler aucune apparence de violation des droits garantis par l’article 6 de la Convention. Elle ne peut donc que parvenir à la conclusion que, considérée dans son ensemble, la procédure pénale en cause a été équitable.

Il s’ensuit que tous les griefs tirés de l’article 6 de la Convention sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Grief tiré de l’article 13 de la Convention

Le requérant considère qu’il n’a pas disposé d’un recours effectif pour faire valoir ses griefs tirés de l’article 6. Il considère que son appel et son pourvoi en cassation ont été rejetés en conséquence de la présence illicite, dans le dossier du juge, de l’interrogatoire de X, qui aurait conditionné les juridictions concernées. L’intéressé invoque l’article 13 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles. »

La Cour observe que le requérant a eu la possibilité, dont il a fait usage, d’interjeter appel et de se pourvoir en cassation contre sa condamnation par le GIP de Pavie. Il s’est en outre pourvu en cassation contre l’ordonnance du GIP du 16 juillet 2010, qui avait rejeté son opposition à l’utilisation de l’interrogatoire de X du 24 juin 2010 (paragraphes 9-11 ci-dessus). Dans le cadre de ces recours, il a pu soulever toutes les exceptions qu’il a estimées utiles quant à la présence, selon lui illicite, de l’interrogatoire incriminé dans le dossier du juge. Il est vrai que la cour d’appel et la Cour de cassation ont finalement estimé que l’acquisition du procès-verbal de cet interrogatoire n’entraînait aucune nullité. Cependant, l’efficacité d’un recours, aux fins de l’article 13 de la Convention, ne dépend pas de la certitude d’un résultat favorable (voir, parmi beaucoup d’autres, Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande , 29 novembre 1991, § 66, série A n o 222).

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 14 janvier 2016. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier adjoint Présidente