AFFAIRE YAVUZ SELİM GÜLER c. TURQUIE

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

15.12.2015

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-1 - Arrestation ou détention régulière)

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2015
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE YAVUZ SELİM GÜLER c. TURQUIE (CtEDO, 2015)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A DOUA CAUZA YAVUZ SELinclusivM GÜLER c. TURCIA (Cercetarea nr. 76476/12) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 decembrie 2015 DEFINITIVF 15/03/2016 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Yavuz Selim Güler c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Julia Laffranque, președinte, Ișel Karakaș, Nebojša Vučinić, Valeriu Grițco, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 24 noiembrie 2015, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 76476/12) îndreptat împotriva Republicii Turcia și inclusiv un resortisant al acestui stat, Yavuz Selim Güler ( La 13 mai 2013, cererea a fost comunicată guvernului. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR DE LA SPECE Reclamantul s-a născut în 1990 și își are reședința în Amaya. La 10 octombrie 2011, reclamantul, subofițer, a fost supus unei sancțiuni disciplinare privative de libertate constând într-o încetare de două zile din cauza întârzierilor repetate și nejustificate la locul de muncă, luată de superiorul său militar în temeiul articolului 171 din Codul penal militar. În perioada 26-28 septembrie 2012, el și-a ispășit pedeapsa într-o celulă disciplinară a Comandamentului Poliției. Deciziile în materie disciplinară nu pot fi supuse controlului jurisdicțional. Dispozițiile privind membrii forțelor armate, precum și judecătorii și procurorii sunt rezervate. La momentul oportun, dispozițiile referitoare la diferitele sancțiuni impuse de autorii unor infracțiuni disciplinare prevăzute la art. 171 din Codul penal militar (Legea nr. 1632). Natura sancțiunilor depindea de gradul vinovatului și al superiorului disciplinar. Potrivit acestui articol, în caz de încălcare a disciplinei militare, o sentință pronunțată putea fi impusă de superiorul ierarhic militar. Art. 21 alin. (3) din Legea nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară dispunea de următoarele: Actele președintelui Republicii, actele Consiliului Superior al Armatei, actele luate în temeiul Legii nr. 1402 de către comandanții statului de sediu și sancțiunile disciplinare impuse de superiorii ierarhici pentru încălcarea disciplinei militare nu intră sub incidența controlului jurisdicțional. 10. În art. 38, la art. 38 se preciza modul în care un militar care a fost lovit de o interdicție își execută pedeapsa, dacă este posibil, singur, într-o celulă. El nu își poate exercita funcția. El nu poate da ordine. 11. De la intrarea în vigoare a Legii nr. 6413 privind disciplina militară, adoptată la 31 ianuarie 2013 și publicată în Jurnalul Oficial la data de 16 În februarie 2013, nu se mai poate face decât în două cazuri, și anume în timp de război și la bordul navelor aflate în afara apelor teritoriale. § 1 din Convenție, reclamantul se plânge că i-a fost impusă o sancțiune disciplinară privativă de libertate de două zile de către superiorul său militar și nu de către o instanță independentă și imparțială. Această dispoziție se citește după cum urmează în partea sa relevantă în speță Orice persoană are dreptul la libertate și la securitate. Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale, dacă este reținut în mod regulat după condamnarea de către o instanță competentă (...) Cu privire la admisibilitatea 13. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne. 14. În opinia sa, reclamantul ar fi trebuit să introducă o acțiune în anulare a deciziei în litigiu în fața Înaltei Curți Administrative Militare 15. Pentru a demonstra eficacitatea acestei căi de atac, guvernul prezintă o hotărâre pronunțată de această din urmă instanță, la 24 mai 2012, care a anulat o sancțiune privativă de libertate luată împotriva unui militar pe motiv că respectiva sancțiune nu era conformă cu art. 5 alineatul (1) litera (a) din convenție. 16. Guvernul susține că reclamantul ar fi trebuit, de asemenea, să introducă o acțiune în despăgubire în fața Înaltei Curți Administrative Militare în scopul de a obține o despăgubire pecuniară pentru prejudiciul suferit din cauza unei detenții contrare articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție. 17. În acest sens, acesta prezintă o hotărâre a Înaltei Curți Administrative Militare din 22 februarie 2013, care a dat câștig de cauză unui militar care intentase efectiv acțiunea în cauză. 18. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 1 din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Principiile generale referitoare la regula de epuizare a căilor de atac interne sunt expuse în Hotărârile Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n 57220/00, § 15, CEDH 2002-VIII, Vučković și alții (cu excepția preliminară) [GC], n 17153/11 și 29 alții, §§ 69-77, 25 martie 2014) și Gherghina c. România (dec.) [GC], n 42219/07, §§ 83-89, 9 iulie 2015. Această acțiune trebuie să fie suficient de sigură, atât în practică, cât și în teorie, fără a le lipsi eficacitatea și accesibilitatea dorită (Akd , 16 septembrie 1996, § 66, Rec., 1996, p. IV). 20. La art. 35 alineatul (1) impune, de asemenea, ridicarea în fața organismului intern adecvat, cel puțin în esență (a se vedea, de exemplu, Castells c. Spania, 23 aprilie 1992, § 32, seria A n 236, Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 144 și 146, CEDH 2010, și Fressoz și Roire c. Franța [GC], n 29185/95, § 37, CEDH 1999 I) și în formele și termenele prevăzute de dreptul intern, obiecțiile pe care le implică ulterior la Strasbourg; de asemenea, solicită utilizarea mijloacelor de procedură adecvate pentru a împiedica încălcarea Convenției (Akdćvar și altele) , citată anterior, punctul 66. O cerere care nu îndeplinește aceste cerințe trebuie, în principiu, declarată inadmisibilă pentru neobosirea căilor de atac interne (a se vedea, de exemplu, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A n 200, și Thiermann și alții (dec.), n 18712/03, 8 martie 2007). 21. Cu toate acestea, după cum s-a menționat anterior, nu este necesar să se recurgă la acțiuni care nu sunt nici adecvate, nici efective. În plus, în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute, anumite circumstanțe speciale pot scuti reclamantul de obligația de a epuiza acțiunile interne care îi aparțin. Regula de epuizare a căilor de atac interne nu se aplică nici în cazul în care este vorba despre existența unei practici administrative care constă în repetarea, cu toleranța oficială a statului, a actelor interzise de Convenție, astfel încât orice procedură ar fi deșartă sau ineficientă (Akd Pentru a putea fi considerată eficientă, o acțiune trebuie să poată remedia în mod direct situația incriminată și să prezinte perspective rezonabile de succes (Blogh c. Ungaria, nr 47940/99, § 30, 20 iulie 2004 și Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 46, CEDO 2006 II). Cu toate acestea, simplul fapt de a nutri îndoieli cu privire la perspectivele de succes ale unei căi de atac date care nu este, în mod evident, condamnat la eșec nu constituie un motiv întemeiat pentru neutilizarea acțiunii în cauză (Akd Electroluxvar și altele, menționate anterior, § 71 și Scoppola c. Italia 2) [GC], nr. 10249/03, § 70, 17 septembrie 2009 23. În speță, în special în ceea ce privește acțiunea în anulare menționată de guvern, Curtea consideră că reclamantul nu putea să prevadă în mod rezonabil că această cale de atac era disponibilă și adecvată. 24. Într-adevăr, la momentul faptelor, art. 21 din Legea nr. 1602 privind Înalta Curte Administrativă Militară interzicea în mod expres exercitarea oricărui control judiciar asupra sancțiunilor disciplinare impuse de superiorii ierarhici pentru încălcarea disciplinei militare 25. În această privință, trebuie remarcat faptul că, potrivit jurisprudenței bine stabilite în materie a Înaltei Curți Administrative Militare, acțiunile în anulare îndreptate împotriva sancțiunilor disciplinare privative de libertate luate de superiorii ierarhici militari au fost respinse sistematic pe motiv că, în temeiul articolului 129 din Constituție și al articolului 21 din Legea nr. 1602 menționate anterior, sancțiunile menționate anterior erau supuse controlului jurisdicțional. Cu toate acestea, Curtea consideră că interpretarea făcută de Înalta Curte Administrativă Militară în hotărârea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Într-adevăr, Curtea a judecat deja în cauze similare că este nevoie, în mod normal, de o perioadă de șase luni pentru ca o dezvoltare judiciară să poată dobândi o publicitate și un grad suficient de certitudine juridică la nivel intern. Prin urmare, este rezonabil să se considere că hotărârea Înaltei Curți Administrative Militare din 24 mai 2012 a dobândit o publicitate la nivel intern, în special în mediul juridic, la șase luni după pronunțarea sa, fie de la 24 noiembrie 2012, este oportun, prin urmare, să se considere că hotărârea nu putea fi ignorată de public începând cu 24 noiembrie 2012. În noiembrie 2012, Curtea concluzionează că aceasta este de la această dată că trebuie să fie solicitată de instanțele competente să facă uz de această acțiune în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. Această cerere a fost introdusă la data de 22 octombrie 2012, fie înainte de 24 noiembrie 2012, la data în cauză, acțiunea nu a avut încă gradul de certitudine impus de Curte pentru a putea și trebuie să fie utilizată în sensul articolului 35 alineatul (1) din convenție (Valada Matos das Neves c. Portugalia, n 73798/13, § 106, 29 octombrie 2015 și Savickas și alte c. Lituania , 66365/09, punctul 86 și referințele menționate la articolul respectiv, 15 octombrie 2013 27. Prin urmare, Comisia concluzionează că, având în vedere circumstanțele cauzei, reclamantul nu trebuia să facă uz de o cale de atac care era teoretic inaccesibilă. 28. În ceea ce privește apoi acțiunea în despăgubire invocată de guvern, Curtea dorește să reamintească că, în ceea ce privește privarea de libertate, atunci când un solicitant pretinde că a fost deținut în lipsă de cunoștință de art. 5 alineatul (1) din convenție și că deținerea în litigiu a încetat deja, o acțiune în despăgubire, care ar putea duce la o recunoaștere a încălcării care a avut loc și la acordarea unei despăgubiri, este, în principiu, o cale de atac efectivă care trebuie să fie făcută în mod direct și a fost stabilită în mod corespunzător că aceasta era utilizată în practică ( G aprilie Yossifov c. Bulgaria, n 74012/01, § 41, 6 noiembrie 2008 și referințele menționate în acesta, și Rahmani și Dineva c. Bulgaria, n 2011/08, § 66, 10 mai 2012). 29. Prin urmare, întrebarea este dacă a existat, în speță, o cale de atac disponibilă și adecvată pentru partea reclamantă. În această privință, trebuie remarcat faptul că detenția reclamantului era pe deplin legală în raport cu dreptul intern, dar că aceasta era totuși contrară articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Convenție (Pulatl Electroluxc. Turcia, n 38665/07, §§ 28-34, 26 aprilie 2011). 30. Curtea observă cu satisfacție că rezultă din hotărârea pronunțată cu titlu de exemplificator că interpretarea făcută de Înalta Curte Administrativă Militară (și anume, ierarhia normelor și supremației Convenției privind legea) deschide dreptul la o despăgubire pecuniară pentru orice militar privat de libertate ca urmare a unei pedepse de rigurozitate luate de superiorul său în temeiul articolului 171 din Codul penal militar. 31. Aceasta arată că această situație corespunde exact cu cea a reclamantului, denunțată de acesta în fața sa. Prin urmare, acțiunea în despăgubire menționată de guvern este adecvată în acest sens, permite recunoașterea unei încălcări a dreptului la libertate și securitate și obținerea unei despăgubiri. 32. Cu toate acestea, Curtea constată că această acțiune nu a fost decât recent acceptată de Înalta Curte Administrativă Militară. Întradevăr, hotărârea relevantă în speță a Înaltei Instanțe datează din 22 februarie 2013 și este, prin urmare, aceea de a introduce prezenta cerere. 33. La momentul faptelor, nici litera legii, nici interpretarea făcută de Înalta Curte Administrativă Militară nu le-a acordat militarilor care au fost sancționați disciplinar de superiorul lor. Cu alte cuvinte, în cazul în care acțiunea bazată pe dispoziția în cauză a devenit efectivă, nimic nu permite să se înțeleagă că aceasta a fost la momentul introducerii cererii. Prin urmare, nu se poate reproșa reclamantului că nu a exercitat în prealabil. 35. Prin urmare, excepția de la epuizarea căilor de atac interne impuse de guvern nu poate fi reținută. 36. Constatând că respondența nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv d (a) din Convenție, privarea de libertate trebuie să decurgă dintr-o hotărâre judecătorească și trebuie să fie impusă de o instanță competentă care are autoritatea necesară pentru judecarea cauzei, care deține o independență față de funcționari și care prezintă garanțiile judiciare adecvate (Dacosta Silva c. Spania, nr. 69696/01, § 43 CEDH 2006 XIII, și Medvedyev și alții c. Franța [GC], n 3394/03, §§ 123-126, CEDO 2010). 39. Curtea amintește, de asemenea, că a examinat obiecțiuni identice cu cele prezentate în speță în cauza în cauza (citată la §§ 28-39) și să fi ajuns la concluzia că lipsa integrării în sistemul juridic turc a unui mecanism pentru a garanta că sancțiunile disciplinare de libertate în armată sunt impuse sau controlate în cadrul unei acțiuni de către o autoritate care prezintă garanții judiciare au încălcat art. 5 alineatul (1) din convenție. 40. Curtea constată că Ön Õ a prezentat nicio observație care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. 41. În speță, Curtea constată mai întâi că reclamantul și-a ispășit hotărârea de rigurozitate într-o celulă disciplinară și că Õ a fost, prin urmare, privat de libertatea sa în sensul articolului 5 din Convenție. 42. Aceasta observă apoi că această detenție a fost ordonată de superiorul său militar care își exercita autoritatea în cadrul lanțului de comandă și care, în această calitate, era supusă autorității ierarhice militare și, prin urmare, nu avea nici o independență față de aceasta. În plus, aceasta arată că procedura d .. opoziție la o sancțiune disciplinară, care se desfășoară în fața ierarhiei superiorului militar care a aplicat pedeapsa, nu oferă nici garanțiile judiciare impuse de art. 5 din Convenție (ibidem . . . . . . . 43. În consecință, deținerea reclamantului nu a avut caracterul unei detenții legale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . după condamnarea de către o instanță competentă 44. Prin urmare, Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND LEGEREA LEGĂTURII 41 DIN CONVENȚIA 45. În temeiul articolului 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă Õ imprecis consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 46. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PRIN aceste motive, CURȚA, LA Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 15 decembrie 2015, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Moduler Președinte