AFFAIRE EYLEM KAYA c. TURQUIE

AFFAIRE EYLEM KAYA c. TURQUIE (CtEDO, 2016)

SECȚIUNEA 2 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL EYLEM KAYA c. TURCIA (solicitarea nr. 26623/07) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 decembrie 2016 DEFINIF 13/03/2017 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Eylem Kaya c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Julia Laffranque, Președinte, Ișel Karakaș, Nebojša Vučinić, Paul Lumpres, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, Stephanie Morou-Vikström, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 22 noiembrie 2016, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei (n 26623/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și al cărei resortisant al acestui stat, dl Eylem Kaya, reclamanta, a sesizat Curtea la 25 iunie 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale) și reclamanta a fost reprezentată de domnul A. Pehlivan, avocat la Istanbul. Recurenta se plânge că procurorul Republicii a ocupat un loc privilegiat în sala de judecată, în timpul procesului său, și că corespondența sa cu avocatul său a fost verificată. La 11 ianuarie 2011, obiecțiunile privind poziția procurorului republicii în sala de judecată și controlul corespondenței recurentei cu avocatul său au fost comunicate guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus. Recurenta s-a nascut in 1975 si a fost detinuta la data la care a fost introdusa cererea. La 26 decembrie 2005, reclamanta, funcționară de stat în cadrul Direcției Vamale din Edigne, a fost arestată în cadrul unei anchete privind corupția desfășurată împotriva agenților vamali. A doua zi, aceasta a fost audiată de procurorul Republicii și apoi de instanța penală, care a dispus plasarea sa în detenție provizorie într-un centru penitenciar din Edirne. Printr-un act de acuzare din 7 aprilie 2006, procurorul Republicii a inițiat în instanță o acțiune penală împotriva reclamantei în cazul infracțiunilor de corupție și în fața unei organizații criminale. El solicită condamnarea persoanei în cauză în temeiul articolelor 220 și 250 din Codul penal (CP). La 8 martie 2006, instanța de judecată a autorizat punerea sub acuzare și procedura a început în fața acestei instanțe. Între 17 aprilie 2006 și 24 mai 2006, instanța de judecată a emis șapte audieri. În termen de șase ani și 15 zile în temeiul articolelor 220 și 250 din CP. 10. Prin hotărârea din 26 decembrie 2006, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 24 mai 2006. După condamnarea sa, recurenta și-a ispășit pedeapsa în centrele penitenciare din Quank În cazul în care o persoană fizică sau juridică este o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană fizică sau o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o persoană fizică, o persoană sau o persoană fizică sau o persoană fizică, o persoană fizică sau juridică, o persoană sau o face sau o persoană fizică, o face sau o persoană fizică sau o face sau o face sau o face sau o face, ori o face sau o face, o face ori o face, o face, o face sau o face sau o face, o face ori o face ori o face, o face ori o face ori o face ori o face, o face, o face, o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face, o face sau o face ori o face, o face ori o face, o face, o face, o face ori o face ori o face ori o face ori o face, o face, o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face ori o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, o face, o face sau o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face, ori o face sau o face, ori o face, ori o face, ori o face, o face, o face, o face, o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face sau o face, ori o face sau o face sau o face, ori o face sau o face, ori o face sau o face, ori o face, ori o face, ori o face ori o face, În iunie 2005, se prevede intrarea în vigoare a Codului de procedură penală (CPP) 14. În conformitate cu art. 154 din CPP din 4 decembrie 2004 (Legea nr. 5271), care a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, corespondența unei persoane suspectate sau acuzate cu avocatul său nu poate face obiectul unui control. La art. 59 din Legea nr. 5275 din 13 decembrie 2004 privind executarea culpelor și a măsurilor preventive, intrată în vigoare la 1 iunie 2005, se citește după cum urmează: (...) (4) Documentele și dosarele avocaților privind apărarea [a clienților] și înregistrările conversațiilor lor cu clienții lor nu pot fi supuse unui control. Cu toate acestea, dacă există dovezi și documente care să demonstreze că relațiile deținuților condamnați în conformitate cu art. 220 din Legea nr. 5237 (...) împreună cu avocații lor servesc la comiterea de acte delictuoase, la încălcarea securității instituției Ö Õ ï , sau la asigurarea comunicării între membrii organizațiilor teroriste sau alte organizații criminale, la cererea procurorului Republicii și la decizia judecătorului de execuție (...) documentele prezentate de acești deținuți avocaților lor și de avocații lor deținuților pot fi examinate de judecătorul execuției. Judecătorul execuției decide dacă documentul este predat sau nu parțial sau în întregime. Cei interesați pot formula o opoziție (...) împotriva acestei decizii. (...) 16. În conformitate cu art. 68 din aceeași lege (1) În afara limitărilor prevăzute în acest articol, condamnatul are dreptul de a primi și de a trimite scrisori, faxuri și telegrame, cu condiția ca acestea să fi fost trimise. (2) Scrisorile, faxurile și telegramele trimise sau primite de către condamnat sunt controlate de comisia de lectură în unitățile care au un astfel de organ sau, în unitățile care nu au unul, de către cel mai înalt responsabil. Scrisorile, faxurile și telegramele care aduc atingere securității și ordinii în instituție, care desemnează agenții în funcție, care permit comunicarea între organizațiile teroriste sau de răufăcători sau alte organizații criminale, care conțin informații false și false de natură să stârnească panică [parmiți] indivizilor sau [în] instituțiilor sau [care conțin] amenințări sau insulte. Nu sunt trimise [așa scrisori, faxuri și telegrame] scrise de către condamnat. 4. Nu sunt supuse unui control scrisorile, faxurile și telegramele trimise de condamnat instanțelor oficiale și, în vederea apărării, avocatului său. Regulamentul privind conducerea instituțiilor de corecție și executarea pedepselor 17. La art. 91 din Regulamentul din 20 martie 2006 privind conducerea instituțiilor de corecție și executarea pedepselor, publicat în Jurnalul Oficial la 6 aprilie 2006, se pronunță astfel: 1. Condamnatul are dreptul [d (2) Scrisorile, faxurile și telegramele trimise sau primite de către condamnat sunt controlate de comisia de lectură în unitățile care au un astfel de organ sau, în unitățile care nu au unul, de către cel mai înalt responsabil. Scrisorile, faxurile și telegramele care aduc atingere securității și ordinii în instituție, care desemnează agenții în funcție, care permit comunicarea între organizațiile teroriste sau de răufăcători sau alte organizații criminale, care conțin informații false și false de natură să stârnească panică [parmiți] indivizilor sau [în] instituțiilor sau [care conțin] amenințări sau insulte. Nu sunt supuse unui control scrisorile, faxurile și telegramele trimise de către condamnat autorităților oficiale și, în vederea apărării, avocatului său. Cu toate acestea, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile menționate la subparagraful (2) litera (c) de la alineatul (2) din art. 84, principiile și procedurile prevăzute în această dispoziție se aplică în ceea ce privește scrisorile, faxurile și telegramele trimise de un condamnat avocatului său în vederea apărării sale 18. În conformitate cu subparagraful (2) litera (c) de la alineatul (2) din art. 84 din același regulament În cadrul relațiilor deținuților condamnați în temeiul articolului 220 din Codul penal (...) cu avocații lor, documentele și dosarele declarate de către avocat ca făcând parte din apărare pot fi verificate fizic. există dovezi și documente care să demonstreze că aceste relații sunt utilizate pentru comiterea de acte delincvente, pentru a aduce atingere securității instituției în cauză sau pentru a asigura comunicarea între membrii organizațiilor teroriste sau alte organizații infracționale, la cererea procurorului republicii și asupra hotărârii judecătorului de executare, (...) documentele prezentate de acești deținuți avocaților și de avocații acestora deținuților pot fi examinate de către instanța de executare. Judecătorul de executare decide cu privire la predarea sau nu a documentului parțial sau integral. Părțile interesate pot formula o opoziție (...) împotriva acestei decizii. 19. La art. 122 alin. (1) din regulamentul menționat anterior prevede următoarele: În cadrul exercitării dreptului de a primi și de a trimite corespondență în temeiul art. 91, scrisorile, faxurile și telegramele scrise de condamnați sunt predate, plicuri deschise, personalului însărcinat cu supravegherea și securitatea, care le transmite comisiei de lectură a corespondenței (...) Sigiliul [Scrisorile] sunt plasate într-un plic și livrate serviciilor poștale (...) În ceea ce privește [scrisorile, faxurile și telegramele] trimise autorităților oficiale și, în vederea apărării, avocatului, alineatul (4) din art. 91 se aplică. Scrisorile, faxurile și telegramele trimise condamnaților și care, după examinare, nu par a fi stânjenitoare sunt predate condamnaților cu plicurile lor. La hotărârea Curții de Casație din 23 februarie 2011 20. Într-o hotărâre pronunțată la 23 februarie 2011 (E.2010/12814, K.2011/1204), Curtea de Casație a considerat că o scrisoare trimisă de un deținut condamnat în temeiul articolului 220 din CP avocatului său trebuia să fie verificată fizic fără a fi citită și examinată și că, în acest scop, trebuia să fie trimisă administrației în cauză într-un plic deschis. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 8 DIN CONVENȚIA 21. Recurenta susține că corespondența sa cu avocatul său cu privire la cererea sa în fața Curții a fost verificată de autoritățile penitenciare și că această practică a avut ca efect să o facă victimă unei ingerințe nejustificate în exercitarea dreptului său la respectarea corespondenței sale, astfel cum se prevede la art. 8 din Convenție. Această dispoziție este astfel formulată (1) Orice persoană are dreptul la respectarea... corespondenței sale. Nu poate exista o interferență între o autoritate publică în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică (...) pentru apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor (...) sau pentru protecția drepturilor și libertăților de la nivel național. 22. Guvernul combate această teză. Cu privire la admisibilitate 23. Constatând că acest Recurenta se plânge de un control efectuat de către administrația în cauză cu privire la corespondența sa cu avocatul său cu privire la prezenta cerere. Aceasta susține că această practică a fost continuată de către administrația în cauză chiar și după comunicarea cererii către guvernul pârât. Aceasta prezintă, cu titlu de exemplu, autoritatea semnată de ea și trimisă avocatului său la 26 mai 2011, pe spatele căreia figurează mențiunea Mai 2006, reclamanta nu a solicitat niciodată ca administrația sa să trimită o scrisoare avocatului său. El consideră că afirmația sa referitoare la verificarea corespondenței sale cu avocatul său nu are relevanță. 26. Curtea ia notă de faptul că scrisoarea prezentată de reclamantă în sprijinul Ö acesteia din 11 iunie 2007 (punctul 12 de mai sus) și nu se referă, prin urmare, la perioada de detenție cuprinsă între 26 decembrie 2005 și 24 mai 2006 Curtea constată că o ștampilă din partea comisiei de lectură a administrației din çank mail'r', care conține mențiunea mai sus, figurează pe scrisoarea din 11 iunie 2007. Această ștampilă astfel aplicată arată în mod clar că această scrisoare a făcut obiectul unui control al administrației . 28. Prin urmare, Curtea concluzionează că controlul efectuat de către administrația în cauză asupra scrisorii recurentei constituia o interferență în dreptul acesteia cu respectarea corespondenței sale în sensul articolului 8 alineatul (2) din Convenție. Curtea amintește că o astfel de interferență nu respectă art. 8 din Convenție, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de lege, urmărește unul sau mai multe obiective legitime în temeiul alineatului (2) și poate trece drept mai mult decât este necesar într-o societate democratică, pentru a le atinge (a se vedea, printre altele, Calogero Diana c. Italia, 15 noiembrie 1996, § 28, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 V). În ceea ce privește existența unei ingerințe în temeiul Legii nr. 30. Recurenta susține că controlul efectuat de către administrație a fost contrar articolului 154 din CPP și articolului 59 din Legea nr. 5275 și nu s-a bazat pe nicio hotărâre judecătorească. 31. Guvernul arată că art. 59 alineatul (4) și art. 68 alineatul (4) din Legea nr. 5275 nu permit verificarea corespondenței deținuților cu organele oficiale și cu avocatul acestora, cu excepția cazurilor complete de control prevăzute în conformitate cu art. 68 alineatul (3) din ultima dispoziție. 32. Curtea ia notă de faptul că, având în vedere că ingerința în litigiu a avut loc la 11 iunie 2007, fie după condamnarea definitivă a recurentei la o pedeapsă cu închisoarea, dispoziția legală aplicabilă în speță este legea nr. 5275, și nu art. 154 din CPP, care privește persoanele suspectate sau acuzate în cursul procedurii penale (punctul 14 de mai sus). 33. Comisia constată că, în conformitate cu articolele 59 și 68 din Legea nr. 5275, corespondența unui deținut cu avocatul său nu poate face obiectul unui control efectuat de administrația în cauză (punctele 15 și 16 de mai sus). Cu toate acestea, art. 91 din Regulamentul privind conducerea instituțiilor de corecție și executarea pedepselor aduce o excepție de la acest principiu la alineatul (4) (punctul 17 de mai sus). Într-adevăr, această dispoziție, făcând trimitere la subparagraful (2) de la lit. (c) de la alin. (2) din același regulament (punctul 18 de mai sus), permite administrației .d . să efectueze o verificare fizică a scrisorilor, faxurilor și telegramelor trimise de un deținut condamnat în conformitate cu art. 220 din CP, în vederea apărării sale, avocatului său. 34. Prin urmare, Curtea consideră că, în speță, controlul efectuat de către administrația în cauză pe scrisoarea din 11 iunie 2007, trimisă de recurentă, care era condamnată în temeiul articolului 220 din CP, avocatului său, se baza pe art. 91 alineatul (4) din Regulamentul privind conducerea instituțiilor de judecată și executarea pedepselor. 35. Deși are îndoieli cu privire la compatibilitatea măsurilor luate în privința recurentei pe baza regulamentului menționat anterior cu articolele 58 și 69 din Legea nr. 5275, Curtea va porni de la ipoteza că aceste măsuri erau prevăzute de lege. Pe baza legitimității scopurilor urmărite 36. Recurenta susține că, în speță, nu există niciun motiv care să justifice controlul corespondenței sale cu avocatul său. 37. Guvernul nu se pronunță asupra acestui punct. 38. Curtea ia notă de faptul că a reieșit din formularea subpunctului (2) al alineatului (2) litera (c) al alineatului (2) al articolului 84 din regulamentul menționat anterior, în care art. 91 din regulamentul menționat mai sus face trimitere la faptul că scopul controlului corespondenței deținuților condamnați pentru anumite infracțiuni cu avocații lor este de a preveni Comisia pentru infracțiuni, de a proteja securitatea instituției Õ și de a împiedica comunicarea între membrii organizațiilor teroriste sau alte organizații criminale (punctul 18 de mai sus). 39. Aceasta reamintește că, în opinia sa, este acceptabil, teoretic, ca controlul corespondenței unui deținut să poată urmări scopurile, legitime, în special în ceea ce privește protecția securității naționale 38321/97, § 60, CEDH 2001-VII (extracturi) 40. Prin urmare, Curtea admite că, în speță, ingerința în litigiu urmărea obiectivele legitime ale apărării ordinii și prevenirii infracțiunilor. Cu privire la necesitatea măsurii în cauză într-o societate democratică 41. Curtea reamintește principiile jurisprudenței sale privind controlul corespondenței unui deținut cu apărătorul său (a se vedea, printre altele, Campbell c. Regatul Unit, 25 martie 1992, seria A n 233, a se vedea Golder c. Regatul Unit, 21 februarie 1975, seria A n 18). Aceasta subliniază că corespondența cu un avocat, indiferent de scop, este aplicată unui regim privilegiat în temeiul articolului 8 din Convenție. Prin urmare, autoritățile penitenciare nu pot deschide o scrisoare între un deținut și avocatul său decât dacă au motive plauzibile să creadă că există un element ilegal care nu este dezvăluit prin mijloace normale de detectare, dar nu pot totuși să o citească. Este necesar să se ofere garanții adecvate pentru a împiedica citirea acestor scrisori, care constau, de exemplu, în deschiderea unui plic în prezența deținutului. Citirea unei scrisori de la un deținut la sau de la un avocat ar trebui să fie permisă numai în cazuri excepționale, în cazul în care autoritățile au motive să creadă într-un abuz de privilegiu prin faptul că conținutul scrisorii amenință securitatea instituției sau a instituției sau a societății sau au un caracter delicat într-un alt mod (a se vedea, de exemplu, Campbell, citată anterior, § 48), Erdem, citată anterior, § 61, și Kepenekliouilu c. Turcia, nr. 73520/01, § 31, 23 În orice caz, derogările de la principiul confidențialității corespondenței unui deținut cu apărătorul său trebuie să cuprindă garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (Ermam, menționat anterior, § 65). 42. În speță, Curtea constată că legislația turcă, deși interzice în principiu controlul corespondenței deținuților cu avocații lor, prevede două excepții de la această regulă în ceea ce privește deținuții condamnați pentru anumite infracțiuni, în special cei care, ca reclamantă, sunt condamnați pentru apartenența la o organizație criminală în temeiul articolului 220 din CP. Aceste excepții se manifestă sub două forme de control: o verificare fizică sistematică efectuată de către administrația competentă (punctul 18 de mai sus), așa cum a fost constatată în cadrul prezentei cauze (punctul 27 de mai sus) și o examinare efectuată de instanța de executare atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dreptul intern (punctele 43. Curtea este pregătită să admită că, în cadrul scopurilor menționate anterior, controlul constând în verificarea fizică a corespondenței deținuților condamnați pentru detenție în legătură cu o organizație criminală cu susținătorii lor răspunde unei nevoi sociale imperative. 44. Cu toate acestea, confidențialitatea corespondenței dintre un deținut și apărătorul său constituie un drept fundamental pentru un individ și afectează direct dreptul la apărare. Prin urmare, în măsura în care Curtea a amintit mai sus o derogare de la acest principiu nu poate fi autorizată decât în cazuri excepționale și trebuie să se înconjoare cu garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Klass și alții c. Germania, 6 septembrie 1978, ê 48, seria A n 28). 45. Or, în speță, Curtea constată că verificarea fizică a corespondenței recurentei cu avocatul său a fost efectuată de către autoritățile penitenciare, nu de către un magistrat independent care avea obligația de a păstra secretul cu privire la informațiile de care ar fi putut astfel să ia cunoștință (a se vedea, a contrao Erdem, citată anterior, punctul 67). Aceasta constată că examinarea de către judecătorul de executare a scrisorilor deținuților trimise susținătorilor lor nu este prevăzută decât atunci când: există dovezi și documente care să demonstreze că această corespondență este utilizată pentru comiterea de acte reprobabile, pentru a aduce atingere securității instituției respective sau pentru a asigura comunicarea între membrii organizațiilor teroriste sau alte organizații infracționale, în timp ce verificarea fizică a acestor scrisori de către administrația în cauză este efectuată în mod sistematic (punctele 15, 18 și 20 de mai sus). 46. În lumina celor de mai sus, Curtea arată că verificarea fizică a corespondenței deținuților cu avocații lor, astfel cum este prevăzută de dreptul intern și efectuată de către administrația Õ Õ, nu este înconjurată de garanții adecvate care să permită păstrarea confidențialității conținutului acestei corespondențe, cu atât mai mult cu cât practica internă referitoare la scrisorile trimise de deținuții condamnați în temeiul articolului 220 din CP avocaților lor constă în predarea scrisorilor către Õ administrație Ö într-un plic deschis (punctul 20 de mai sus). 47. În această specie, Curtea constată, la examinarea scrisorii din 11 iunie 2007, trimisă de recurentă pârâtului său în legătură cu introducerea prezentei cereri, că ștampila aplicată de comisia de lectură a administrației De aceea, Curtea consideră că, în speță, măsura în cauză nu era însoțită de garanții adecvate și suficiente. 48. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate admite că, în lipsa unor garanții adecvate prevăzute de legislația internă împotriva abuzurilor, practica care a constat în verificarea fizică sistematică a corespondenței recurentei cu avocatul acesteia de către administrația în cauză era proporțională cu obiectivele legitime urmărite (a se vedea mutatis mutandis În consecință, Curtea concluzionează încălcarea articolului 8 din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ LA ARTICOLUL 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 50. Recurenta se plânge de o încălcare a principiului egalității de arme pe motiv că, în timpul procesului său, procurorul a luat loc pe o scenă în timp ce ea însăși și avocatul ei ar fi fost plasate în sala de judecată, în conformitate cu practica obișnuită. Aceasta se referă la art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel cum este formulat în pasajele sale relevante în speță: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) 51. Guvernul ridică o excepție de la obligația de a nu epuiza căile de atac interne și o reproșează pe reclamantă că nu și-a prezentat niciodată în fața instanțelor naționale poziția procurorului în sala de judecată. 52. Guvernul susține, de asemenea, că poziția procurorului general mai degrabă pe un podium, la aceeași înălțime ca și judecătorii, reflectă imparțialitatea procuraturii publice și că aceasta are doar un sens simbolic în tradiția judiciară turcească, ca și în practica urmată de mai multe alte țări europene. Referindu-se la jurisprudența relevantă a Curții în această privință, Comitetul consideră că poziția ocupată de procuror în sala de judecată, pe o platformă supraînălțată, nu a plasat reclamanta într-o situație de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale. 53. Recurenta susține că, în cazul în care ar fi introdus o acțiune în fața autorităților interne pentru a contesta poziția procurorului în sala de judecată, o astfel de acțiune nu ar fi avut nici o șansă de a face acest lucru din cauza practicii judiciare turce. 54. Comisia consideră că poziția procurorului, plasată alături de colegiul de judecători și pe o platformă susținută în raport cu publicul și pârâtul, ridică suspiciuni cu privire la imparțialitatea instanței și, în acest caz, a adus atingere principiului egalității armelor. 55. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepției pe baza neobosirii căilor de atac interne, această parte a cererii fiind, în orice caz, inadmisibilă din motivele expuse mai jos. 56. Curtea amintește că, în deciziile anterioare, a considerat că împrejurarea denunțată nu era suficientă pentru a pune în discuție egalitatea armelor, în măsura în care, în cazul în care îi oferea procurorului o poziție 72531/01, CEDO, 9 decembrie 2003, Carballo și Pinero c. Portugalia (dec.), nr 31237/09, 21 iunie 2011 și Diriöz c. Turcia, nr 38560/04, § 25-26, 31 mai 2012). 57. Comisia consideră că circumstanțele din speță nu prezintă nicio particularitate care să permită să se părăsească jurisprudența astfel stabilită. Prin urmare, nu se poate accepta în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, din cauza lipsei vădite de temei. III. PE LEGATE DE ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 58. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a suferit, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 59. Reclamanta solicită 15 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul moral pe care a declarat că l-a suferit. 60. Guvernul este de părere că revendicarea recurentei este excesivă. În opinia sa, este puțin evident că, în speță, nu se apreciază prejudiciul suferit de reclamantă, acesta solicită Curții să ia în considerare această dificultate. 61. Statuând în echitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 300 EUR pentru prejudiciul moral (a se vedea Tur c. Turcia, nr. 13692/03, § 30, 11 iunie 2013). Cheltuieli și cheltuieli de judecată 62. De asemenea, reclamanta solicită 2 750 EUR pentru cheltuielile de avocatură, precum și 750 EUR pentru cheltuielile poștale, fotocopii și traduceri. Aceasta prezintă un tablou de lucru al avocatului stabilit de baroul din Istanbul. 63. Guvernul consideră că revendicările recurentei sunt excesive și indică faptul că nu s-a prezentat nicio justificare în sprijinul cererii sale. 64. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și cheltuielile de judecată din cauza lipsei de documente prezentate de reclamantă în această privință. DE CES, CURTEA, LA L în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 300 EUR (trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune morale, pentru a fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate din dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. 13 decembrie 2016, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE

EYLEM KAYA c. TURQUIE

(Requête n

o

26623/07)

ARRÊT

STRASBOURG

13 décembre 2016

DÉFINITIF

13/03/2017

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Eylem Kaya c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Julia Laffranque,

présidente,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Paul Lemmens,

Ksenija Turković,

Jon Fridrik Kjølbro,

Stéphanie Mourou-Vikström,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 22 novembre 2016,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

26623/07) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M

me

Eylem Kaya («

la requérante

»), a saisi la Cour le 25 juin 2007 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

La requérante a été représentée par M

e

A. Pehlivan, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

La requérante se plaint que le procureur de la République ait occupé une place privilégiée dans la salle d’audience, lors de son procès, et que sa correspondance avec son avocat ait été contrôlée.

4.

Le 11 janvier 2011, les griefs relatifs à la position du procureur de la République dans la salle d’audience et à un contrôle de la correspondance de la requérante avec son avocat ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

La requérante est née en 1975. Elle était détenue à Çankırı à la date de l’introduction de la requête.

6.

Le 26 décembre 2005, la requérante, fonctionnaire de l’État à la direction des douanes d’Edirne, fut arrêtée dans le cadre d’une enquête de corruption menée à l’encontre des agents douaniers. Le lendemain, elle fut entendue par le procureur de la République puis par le juge d’instance pénal. Celui-ci ordonna son placement en détention provisoire dans un centre pénitentiaire à Edirne.

7.

Par un acte d’accusation du 7 avril 2006, le procureur de la République engagea devant la cour d’assises d’Edirne («

la cour d’assises

») une action pénale à l’encontre de la requérante pour les infractions de corruption et d’appartenance à une organisation criminelle. Il requit la condamnation de l’intéressée sur le fondement des articles 220 et 250 du code pénal (CP).

8.

Le 8 mars 2006, la cour d’assises autorisa la mise en accusation et la procédure débuta devant cette juridiction.

9.

Entre le 17 avril 2006 et le 24 mai 2006, la cour d’assises tint sept audiences.

À l’issue de l’audience ayant eu lieu à cette dernière date, elle reconnut la requérante coupable des infractions reprochées et la condamna au total à une peine d’emprisonnement de six ans et quinze jours en application des articles 220 et 250 du CP.

10.

Par un arrêt du 26 décembre 2006, la Cour de cassation confirma l’arrêt du 24 mai 2006.

11.

Après sa condamnation, la requérante purgea sa peine dans des centres pénitentiaires se trouvant à Çankırı et à Ankara.

12.

Le 11 juin 2007, la requérante remit aux autorités pénitentiaires de Çankırı une lettre, à destination de son avocat, qui portait sur le pouvoir de représentation à envoyer à la Cour dans le cadre de la présente requête.

L’intéressée a produit une copie de cette lettre, sur laquelle figure un cachet comportant la mention «

vu

», apposée par la commission de l’administration pénitentiaire chargée de la lecture de la correspondance des détenus.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

A.

Le code pénal

13.

L’article 220 du CP du 26 septembre 2004 (loi n

o

5237), entré en vigueur le 1

er

juin 2005, prévoit l’infraction d’appartenance à une organisation criminelle.

B.

Le code de procédure pénale (CPP)

14.

Selon l’article 154 du CPP du 4 décembre 2004 (loi n

o

5271), entré en vigueur le 1

er

juin 2005, la correspondance d’une personne soupçonnée ou accusée avec son avocat ne peut être soumise à un contrôle.

C.

La loi relative à l’exécution des peines et des mesures préventives

15.

L’article 59 de la loi n

o

5275 du 13 décembre 2004 relative à l’exécution des peines et des mesures préventives («

la loi n

o

5275

»), entrée en vigueur le 1

er

juin 2005, se lit comme suit

:

«

(...) 4. Les documents et dossiers des avocats relatifs à la défense [de leurs clients] et les enregistrements de leurs conversations avec leurs clients ne peuvent être soumis à un contrôle. Cependant, s’il y a des preuves et documents démontrant que les relations des détenus condamnés en application de l’article 220 de la loi n

o

5237 (...) avec leurs avocats servent à commettre des actes délictueux, à porter atteinte à la sécurité de l’établissement pénitentiaire, ou à assurer la communication entre les membres d’organisations terroristes ou d’autres organisations criminelles, à la demande du procureur de la République et sur la décision du juge de l’exécution, (...) les documents remis par ces détenus à leurs avocats et par leurs avocats aux détenus peuvent être examinés par le juge de l’exécution. Le juge de l’exécution décide de la remise ou non du document en partie ou en son intégralité. Les intéressés peuvent former une opposition (...) contre cette décision.

(...)

»

16.

Aux termes de l’article 68 de la même loi

:

«

Ne sont pas envoyés [de tels lettres, télécopies et télégrammes] écrits par le condamné.

»

D.

Le règlement relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines

17.

L’article 91 du règlement du 20 mars 2006 relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines, publié au Journal officiel le 6 avril 2006, est ainsi libellé :

«

»

18.

Aux termes du sous-paragraphe 2) de l’alinéa c) du paragraphe 2 de l’article 84 du même règlement

:

«

Dans le cadre des relations des détenus condamnés en application de l’article

220 du code pénal (...) avec leurs avocats, les documents et les dossiers déclarés par l’avocat comme relevant de la défense peuvent être physiquement vérifiés. S’il y a des preuves et documents démontrant que ces relations servent à commettre des actes délictueux, à porter atteinte à la sécurité de l’établissement pénitentiaire, ou à assurer la communication entre les membres d’organisations terroristes ou d’autres organisations criminelles, à la demande du procureur de la République et sur la décision du juge de l’exécution, (...) les documents remis par ces détenus à leurs avocats et par leurs avocats aux détenus peuvent être examinés par le juge de l’exécution. Le juge de l’exécution décide de la remise ou non du document en partie ou en son intégralité. Les intéressés peuvent former une opposition (...) contre cette décision.

»

19.

L’article 122 § 1 de ce règlement dispose ce qui suit :

«

Dans le cadre de l’exercice du droit de recevoir et d’envoyer du courrier en vertu de l’article 91, les lettres, télécopies et télégrammes écrits par les condamnés sont remis, enveloppes ouvertes, au personnel chargé de la surveillance et de la sécurité, qui les transmet à la commission de lecture de la correspondance (...) Le cachet « vu » est apposé sur les lettres dont, après examen, l’expédition n’apparaît pas gênante. [Les lettres] sont placées dans une enveloppe et remises aux services postaux (...)

En ce qui concerne [les lettres, télécopies et télégrammes] envoyés aux instances officielles et, en vue de la défense, à l’avocat, le paragraphe 4 de l’article 91 s’applique.

Les lettres, télécopies et télégrammes envoyés aux condamnés et qui, après examen, n’apparaissent pas gênants sont remis aux condamnés avec leurs enveloppes.

»

E.

L’arrêt de la Cour de cassation du 23 février 2011

20.

Dans un arrêt rendu le 23 février 2011 (E.2010/12814, K.2011/1204), la Cour de cassation a considéré qu’une lettre envoyée par un détenu condamné en application de l’article 220 du CP à son avocat devait être vérifiée physiquement sans être lue et examinée et qu’à cet effet elle devait être remise à l’administration pénitentiaire dans une enveloppe ouverte.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

21.

La requérante allègue que sa correspondance avec son avocat portant sur sa requête devant la Cour a été vérifiée par les autorités pénitentiaires et que cette pratique a eu pour effet de la rendre victime d’une ingérence non justifiée dans l’exercice de son droit au respect de sa correspondance, tel que prévu par l’article 8 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée

:

«

»

22.

Le Gouvernement combat cette thèse.

A.

Sur la recevabilité

23.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.

B.

Sur le fond

1.

Sur l’existence d’une ingérence

24.

La requérante se plaint d’un contrôle par l’administration pénitentiaire de sa correspondance avec son avocat au sujet de la présente requête. Elle soutient que cette pratique a été poursuivie par l’administration pénitentiaire même après la communication de la requête au gouvernement défendeur.

Elle présente, à titre d’exemple, le pouvoir signé par elle et envoyé à son avocat le 26 mai 2011, au dos duquel figure la mention « vu » apposée par la commission de lecture de l’administration pénitentiaire.

25.

Le Gouvernement soutient que, au cours de sa détention à l’établissement pénitentiaire d’Edirne entre le 26 décembre 2005 et le 24

mai 2006, la requérante n’a jamais demandé à l’administration pénitentiaire d’Edirne d’envoyer une lettre à son avocat. Il estime que son allégation relative à un contrôle de sa correspondance avec son avocat n’a aucune pertinence.

26.

La Cour note que la lettre présentée par la requérante à l’appui de son grief date du 11 juin 2007 (paragraphe 12 ci-dessus) et ne concerne donc pas la période de détention comprise entre le 26 décembre 2005 et le 24 mai 2006 – période pendant laquelle, selon le Gouvernement, l’intéressée n’a jamais demandé à l’administration pénitentiaire d’envoyer une lettre à son avocat.

27.

La Cour constate qu’un cachet de la commission de lecture de l’administration pénitentiaire de Çankırı, comportant la mention «

vu

», figure sur la lettre datée du 11 juin 2007. Ce cachet ainsi apposé démontre clairement que cette lettre a fait l’objet d’un contrôle de l’administration pénitentiaire.

28.

La Cour conclut donc que le contrôle effectué par l’administration pénitentiaire sur la lettre de la requérante constituait une ingérence dans le droit de celle-ci au respect de sa correspondance au sens de l’article 8 § 2 de la Convention.

2.

Sur la justification de l’ingérence

29.

La Cour rappelle que pareille ingérence méconnaît l’article 8 de la Convention sauf si elle est « prévue par la loi », poursuit un ou des buts légitimes au regard du paragraphe 2 et peut passer pour « nécessaire dans une société démocratique » pour les atteindre (voir, notamment,

Calogero

Diana c. Italie

, 15 novembre 1996, § 28,

Recueil des arrêts et décisions

1996

‑

V).

a)

Sur l’existence d’une ingérence «

prévue par la loi

»

30.

La requérante soutient que le contrôle effectué par l’administration pénitentiaire sur sa correspondance avec son avocat était contraire à l’article

154 du CPP ainsi qu’à l’article 59 de la loi n

o

5275 et ne se fondait sur aucune décision de justice.

31.

Le Gouvernement expose que l’alinéa 4 de l’article 59 et l’alinéa 4 de l’article 68 de la loi n

o

5275 ne permettaient pas le contrôle de la correspondance des détenus avec les instances officielles et leur avocat, à l’exception des cas exhaustifs de contrôle prévus selon lui à l’alinéa 3 de la dernière disposition.

32.

La Cour note d’emblée que, étant donné que l’ingérence litigieuse a eu lieu le 11 juin 2007, soit après la condamnation définitive de la requérante à une peine d’emprisonnement, la disposition légale applicable en l’espèce est la loi n

o

5275, et non pas l’article 154 du CPP qui concerne les personnes soupçonnées ou accusées durant la procédure pénale (paragraphe

14 ci-dessus).

33.

Elle constate que, selon les articles 59 et 68 de la loi n

o

5275, la correspondance d’un détenu avec son avocat ne peut faire l’objet d’un contrôle effectué par l’administration pénitentiaire (paragraphes 15 et 16 ci

‑

dessus). Cependant, l’article 91 du règlement relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines apporte une exception à ce principe dans son alinéa 4 (paragraphe 17 ci-dessus). En effet, cette disposition, en renvoyant au sous-paragraphe 2) de l’alinéa c) du paragraphe 2 de l’article 84 du même règlement (paragraphe 18 ci-dessus), permet à l’administration pénitentiaire d’effectuer une vérification physique sur les lettres, télécopies et télégrammes envoyés par un détenu condamné en application de l’article 220 du CP, en vue de sa défense, à son avocat.

34.

La Cour considère donc qu’en l’espèce le contrôle effectué par l’administration pénitentiaire sur la lettre datée du 11 juin 2007, envoyée par la requérante, qui était condamnée en application de l’article 220 du CP, à son avocat, était fondé sur l’alinéa 4 de l’article 91 du règlement relatif à la direction des établissements pénitentiaires et à l’exécution des peines.

35.

Tout en ayant des doutes au sujet de la compatibilité des mesures prises à l’égard de la requérante sur le fondement du règlement précité avec les articles 58 et 69 de la loi n

o

5275, la Cour partira de l’hypothèse que ces mesures étaient prévues par la loi.

b)

Sur la légitimité des buts poursuivis

36.

La requérante soutient que, en l’espèce, il n’existait aucun motif justifiant le contrôle de sa correspondance avec son avocat.

37.

Le Gouvernement ne se prononce pas sur ce point.

38.

La Cour note qu’il ressort du libellé du sous-paragraphe 2) de l’alinéa

c) du paragraphe 2 de l’article 84 du règlement susmentionné, auquel l’article

91 dudit règlement renvoie, que le but du contrôle de la correspondance des détenus condamnés pour certaines infractions avec leurs avocats est de prévenir la commission des infractions, de préserver la sécurité de l’établissement pénitentiaire et d’empêcher la communication entre les membres d’organisations terroristes ou d’autres organisations criminelles (paragraphe 18 ci-dessus).

39.

Elle rappelle qu’à ses yeux il est acceptable, en théorie, que le contrôle de la correspondance d’un détenu puisse poursuivre les buts, légitimes, visant notamment à la sauvegarde de «

la sécurité nationale

» et/ou à «

la défense de l’ordre » ou la « prévention des infractions pénales

» en vertu de l’article 8 § 2 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Erdem c.

Allemagne

, n

o

38321/97, § 60, CEDH 2001-VII (extraits))

40.

La Cour admet donc qu’en l’espèce l’ingérence litigieuse poursuivait les buts légitimes de la défense de l’ordre et de la prévention des infractions pénales.

c)

Sur la nécessité de la mesure litigieuse «

dans une société démocratique

»

41.

La Cour rappelle les principes de sa jurisprudence en matière de contrôle de la correspondance d’un détenu avec son défenseur (voir, entre autres,

Campbell c. Royaume-Uni

, 25 mars 1992, série A n

o

233, voir aussi

Golder c. Royaume-Uni

, 21 février 1975, série A n

o

18). Elle souligne que la correspondance avec un avocat, quelle qu’en soit la finalité, se voit appliquer un régime privilégié en vertu de l’article 8 de la Convention. Il en résulte que les autorités pénitentiaires ne peuvent ouvrir une lettre échangée entre un détenu et son avocat que si elles ont des motifs plausibles de penser qu’il y figure un élément illicite non révélé par les moyens normaux de détection, mais qu’elles ne peuvent toutefois pas la lire. Il y a lieu de fournir des garanties appropriées pour empêcher la lecture de ce type de lettres, qui consistent par exemple en l’ouverture de l’enveloppe en présence du détenu. La lecture d’une lettre d’un détenu à destination ou en provenance d’un avocat ne devrait être autorisée que «

dans des cas exceptionnels, si les autorités ont lieu de croire à un abus de privilège en ce que le contenu de la lettre menace la sécurité de l’établissement ou d’autrui ou revêt un caractère délictueux d’une autre manière

» (voir, par exemple,

Campbell

, précité, §

48,

Erdem,

précité, § 61, et

Kepeneklioğlu c.

Turquie

, n

o

73520/01, § 31, 23

janvier 2007). En tout état de cause, les dérogations au principe de confidentialité de la correspondance d’un détenu avec son défenseur doivent s’entourer de garanties adéquates et suffisantes contre les abus (

Erdem

, précité, § 65).

42.

En l’espèce, la Cour constate que la législation turque, tout en interdisant en principe le contrôle de la correspondance des détenus avec leurs avocats, prévoit deux exceptions à cette règle en ce qui concerne les détenus condamnés pour certaines infractions, notamment ceux qui, comme la requérante, le sont pour appartenance à une organisation criminelle en application de l’article 220 du CP. Ces exceptions se manifestent sous deux formes

de contrôle : une vérification physique systématique effectuée par l’administration pénitentiaire (paragraphe 18 ci

‑

dessus), telle qu’elle a été constatée dans le cadre de la présente affaire (paragraphe 27 ci-dessus), et un examen effectué par le juge de l’exécution lorsque les conditions prévues par le droit interne sont réunies (paragraphes

15 et 18 ci-dessus).

43.

La Cour est prête à admettre que, dans le cadre des buts précités, le contrôle consistant en la vérification physique de la correspondance des détenus condamnés pour l’infraction d’appartenance à une organisation criminelle avec leurs défenseurs répond à un besoin social impérieux.

44.

Il n’en demeure pas moins que la confidentialité de la correspondance entre un détenu et son défenseur constitue un droit fondamental pour un individu et touche directement les droits de la défense. C’est pourquoi – comme la Cour l’a rappelé plus haut – une dérogation à ce principe ne peut être autorisée que dans des cas exceptionnels et doit s’entourer de garanties adéquates et suffisantes contre les abus (voir aussi,

mutatis mutandis

,

Klass et autres c. Allemagne

, 6 septembre 1978, § 48, série

A n

o

28).

45.

Or, en l’espèce, la Cour constate que la vérification physique de la correspondance de la requérante avec son avocat a été effectuée par les autorités pénitentiaires, et non pas par un magistrat indépendant qui était tenu de garder le secret sur les informations dont il aurait ainsi pu prendre connaissance (voir,

a contrario

,

Erdem

, précité, § 67). Elle note que l’examen par le juge de l’exécution des lettres des détenus envoyées à leurs défenseurs n’est prévu que lorsqu’il y a des preuves et documents démontrant que cette correspondance sert à commettre des actes répréhensibles, à porter atteinte à la sécurité de l’établissement pénitentiaire, ou à assurer la communication entre les membres d’organisations terroristes ou d’autres organisations criminelles, alors que la vérification physique de ces lettres par l’administration pénitentiaire est effectuée de manière systématique (paragraphes 15, 18 et 20 ci-dessus).

46.

À la lumière de ce qui précède, la Cour relève que la vérification physique de la correspondance des détenus avec leurs avocats, telle que prévue par le droit interne et effectuée par l’administration pénitentiaire, n’est pas entourée des garanties appropriées permettant de préserver la confidentialité du contenu de cette correspondance, d’autant plus que la pratique interne relative aux lettres envoyées par les détenus condamnés en application de l’article 220 du CP à leurs avocats consiste en la remise des lettres à l’administration pénitentiaire dans une enveloppe ouverte (paragraphe 20 ci-dessus).

47.

Dans la présente espèce, la Cour constate, à l’examen de la lettre du 11 juin 2007 envoyée par la requérante à son défenseur relativement à l’introduction de la présente requête, que le cachet apposé par la commission de lecture de l’administration pénitentiaire avec la mention «

vu

» se trouve sur la lettre elle-même, et non pas sur l’enveloppe, et que rien ne pouvait empêcher ladite administration de lire le contenu de cette lettre. Dès lors, la Cour considère qu’en l’espèce la mesure litigieuse n’était pas assortie de garanties adéquates et suffisantes.

48.

Eu égard à ce qui précède, la Cour ne saurait admettre que, en l’absence de garanties appropriées prévues par la législation interne contre les abus, la pratique ayant consisté en la vérification physique systématique de la correspondance de la requérante avec son avocat par l’administration pénitentiaire était proportionnée aux buts légitimes poursuivis (voir,

mutatis mutandis

,

Barmaksız c. Turquie

, n

o

1004/03, § 31, 2 mars 2010).

49.

Partant, la Cour conclut à la violation de l’article 8 de la Convention.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION

50.

La requérante se plaint d’une atteinte au principe de l’égalité des armes au motif que, lors de son procès, le procureur avait pris place sur une estrade surélevée alors qu’elle-même et son avocat auraient été placés en contrebas dans la salle d’audience, et ce, selon elle, conformément à la pratique habituelle. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé en ses passages pertinents en l’espèce :

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

51.

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il reproche à la requérante de n’avoir jamais porté devant les juridictions nationales son grief relatif à la position du procureur dans la salle d’audience.

52.

Le Gouvernement soutient en outre que la position du procureur – placé sur une estrade, à la même hauteur que les juges – reflète l’impartialité du ministère public et qu’elle a seulement un sens symbolique dans la tradition judiciaire turque comme dans la pratique suivie par plusieurs autres pays européens. Se référant à la jurisprudence pertinente de la Cour en la matière, il considère que la position occupée par le procureur dans la salle d’audience, sur une estrade surélevée, n’a pas placé la requérante dans une situation de désavantage concret pour la défense de ses intérêts.

53.

La requérante soutient que, si elle avait introduit un recours devant les autorités internes pour contester la place du procureur dans la salle d’audience, pareil recours n’aurait eu aucune chance d’aboutir étant donné la pratique judiciaire turque.

54.

Elle considère que la position du procureur, placé aux côtés du collège des juges et sur une estrade surélevée par rapport au public et à la partie défenderesse, suscite des soupçons quant à l’impartialité du tribunal et a en l’espèce porté atteinte au principe de l’égalité des armes.

55.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes, cette partie de la requête étant de toute manière irrecevable pour les raisons exposées ci-après.

56.

La Cour rappelle avoir estimé, dans des décisions antérieures, que la circonstance dénoncée ne suffisait pas à mettre en cause l’égalité des armes, dans la mesure où, si elle donnait au procureur une position « physique » privilégiée dans la salle d’audience, elle ne plaçait pas l’accusé dans une situation de désavantage concret pour la défense de ses intérêts (

Chalmont c.

France

(déc.), n

o

72531/01, CEDH, 9 décembre 2003,

Carballo et Pinero c. Portugal

(déc.), n

o

31237/09, 21 juin 2011, et

Diriöz c. Turquie

, n

o

38560/04, §§ 25-26, 31 mai 2012).

57.

Elle considère que les circonstances de l’espèce ne présentent aucune particularité permettant de se départir de sa jurisprudence ainsi établie. Partant, le grief est irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention, pour défaut manifeste de fondement.

III.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

58.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

59.

La requérante réclame 15 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’elle dit avoir subi.

60.

Le Gouvernement est d’avis que la prétention de la requérante est excessive. Estimant qu’il est peu évident en l’espèce d’apprécier le dommage subi par l’intéressée, il demande à la Cour de tenir compte de cette difficulté.

61.

Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 300 EUR au titre du préjudice moral (voir,

Tur c. Turquie

, n

o

13692/03, § 30, 11 juin 2013).

B.

Frais et dépens

62.

La requérante demande également 2 750 EUR pour les frais d’avocat, ainsi que 750 EUR pour les frais postaux, de photocopies et de traduction. Elle présente un tableau d’honoraires d’avocat établi par le barreau d’Istanbul.

63.

Le Gouvernement considère les prétentions de la requérante comme étant excessives, et il indique que l’intéressée n’a présenté aucun justificatif à l’appui de sa demande.

64.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens en raison de l’absence de justificatifs présentés par la requérante à cet égard.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant au grief tiré de l’article 8 de la Convention, et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention

;

3

.

Dit

,

a)

que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article

44 § 2 de la Convention, 300 EUR (trois cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement

;

b)

qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

13 décembre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.

Stanley Naismith

Julia Laffranque

Greffier

Présidente