AFFAIRE FÁBIÁN c. HONGRIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 78117/13) îndreptată împotriva Ungariei și care a fost depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Gyula Fábián („reclamantul"), la Curte la 5 decembrie 2013, în virtutea art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Me A. Grád, avocat la Budapesta. Guvernul ungar („Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, dl. Z. Tallódi, din Ministerul Justiției.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție, reclamantul susținea că suspendarea versării pensiei sale în perioada în care a ocupat o funcție de funcționar pe care a luat-o după pensionare se analiza ca o ingerință nejustificată și discriminatorie în drepturile sale patrimoniale.

La 25 august 2014, cererea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

În timp ce percepea deja o pensie de pensionare, la 1 iulie 2012 a acceptat un post de funcționar în cadrul administrației municipale a celui de-al XIII-lea district din Budapesta.

La 1 ianuarie 2013, o amendare la legea din 1997 privind pensiile a intrat în vigoare. Această amendare suspenda versarea pensiilor pentru pensionari care aveau reluare de muncă în anumite părți ale sectorului public și această suspensiune era valabilă pentru toată perioada în care persoanele interesate ocupau funcția. Nici o restricție analogă nu a fost pusă în practică pentru deținătorii unei pensii de pensionare care ocupau un post în sectorul privat.

Conform acestei noi reguli, versarea pensiei de pensionare a reclamantului a fost suspendată la 2 iulie 2013. Reclamantul a depus în zadar un recurs administrativ în fața administrației naționale a pensiilor (Országos Nyugdíjbiztosítási Főigazgatóság).

Legea nr. LXXXI din 1997 privind pensiile asigurării sociale (1997. évi LXXXI. Törvény a társadalombiztosítási nyugellátásról – "legea nr. LXXXI din 1997") conține următoarele dispoziții: Art. 83/C „1) Versarea pensiei de pensionare este suspendată (...) dacă pensionarul ocupă o funcție de funcționar, agent al administrației centrale, înalt funcționar de stat, (...), agent public, agent al serviciilor publice, judecător, auxiliar al justiției sau auxiliar al parchetului, profesionist al forțelor de ordine sau militar de carieră sau contractual care servește în forțele de apărare ungare. (...) 3) În perioada în care versarea pensiei de pensionare este suspendată, persoana interesată rămâne considerată pensionar (nyugdíjas). 4) Versarea pensiei de pensionare poate continua la cererea beneficiarului dacă acesta poate dovedi că a încheiat ocuparea funcției relevante conform §1) de mai sus. (...) Art. 102/I „1) Beneficiarii unei pensii de pensionare care ocupă la 1 ianuarie 2013 o funcție relevantă în una din categoriile enumerate la art. 83/C(1) au până la 30 aprilie 2013 pentru a informa despre aceasta casa de pensii. 2) Persoanele care ocupă la 1 ianuarie 2013 o funcție relevantă în una din categoriile enumerate la art. 83/C(1) vor vedea pensiile lor suspendate începând cu 1 iulie 2013 dacă ocupă încă acea funcție la acea dată. "

Explicațiile aduse de legislator privind art. 83/C conțin următorul pasaj: „Această amendare interzice versarea unei rému nerații duble persoanelor care ocupă funcții de funcționar, agent al administrației centrale, înalt funcționar de stat, (...), agent public, agent al serviciilor publice, judecător, auxiliar al justiției sau auxiliar al parchetului, profesionist al forțelor de ordine sau militar de carieră sau contractual care servește în forțele de apărare ungare. Persoanele interesate nu vor percepe deci o pensie de pensionare (...) pe lângă remunerația lor, și casa de pensii va suspenda versarea pensiei respective în toată perioada în care vor ocupa funcția vizată. " ÎN DREPT I. PRIVIND PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENȚIE CONSIDERAT IZOLAT ȘI COMBINAT CU ART. 14 DIN CONVENȚIE

Reclamantul susține că suspendarea versării pensiei sale, care a intervenit în timp ce ocupa o funcție de funcționar pe care a acceptat-o după pensionare, reprezintă o ingerință nejustificată și discriminatorie în drepturile sale patrimoniale. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat izolat și combinat cu art. 14 din Convenție. Art. 1 din Protocolul nr. 1 se citește după cum urmează: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor ei. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu afectează dreptul pe care îl posedă statele de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. " Art. 14 din Convenție se citește după cum urmează: „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute în (...) Convenție trebuie asigurată fără nici o discriminare, în special pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau altor opinii, originii naționale sau sociale, apartenenței la o minoritate națională, averii, nașterii sau oricărei alte situații. "

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Constatând că cererea nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că aceasta nu se lovește nici de nici un alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Privind fondul 1. Teza reclamantului

Reclamantul susține că drepturile sale la pensie constituie un drept necontestat protejat de legislația națională. El estimează că orice ingerință în acest drept trebuie să fie justificată în mod convingător și că o simplă referință la interesul general nesuportată de circumstanțe sau fapte concrete nu este suficientă pentru a legitima restricția acestui drept. El consideră nefondată teza Guvernului conform căreia interzicerea remunerației duble se încadra în măsurile destinate să reducă datoria publică și să ajute Ungaria să scape de procedura prevăzută de Uniunea Europeană (UE) împotriva țărilor cu deficit excesiv, deoarece, după el, nu a fost produsă nicio dovadă că economii au fost efectiv realizate datorită măsurii în cauză sau indicând pentru ce scop au fost folosite acele economii. În orice caz, reclamantul notează că numărul de persoane vizate de regula litigioasă (§ 20 de mai jos) reprezintă doar o fracțiune din efectivul total de pensionari în Ungaria, care depășește doi milioni de persoane. În consecință, el concluzionează că economiile susceptibile a fi realizate din pensiile unui grup atât de restrâns de beneficiari nu puteau să contribuie în mod determinant la reducerea datoriei publice sau la ajutarea țării să scape de procedura aplicabilă în caz de deficit excesiv.

Reclamantul adaugă că această ingerință în dreptul său avea caracter retroactiv, în ciuda perioadei de grață menționată de Guvern (§ 22 de mai jos), deoarece a restricționat un drept pe care l-a dobândit odată ce a atins vârsta de pensionare. El asigură de asemenea că era discriminatorie, deoarece a introdus în mod nejustificat o diferență de tratament între: i) sfera publică și sfera privată, și ii) anumite categorii de personal de stat și alte (cum ar fi miniștrii guvernului sau primarii, cărora nu le-a fost aplicată această regulă). El indică de altfel că, date fiind circumstanțele conform cărora suspendarea versării pensiei nu viza decât pensionarii aparținând uneia din categoriile enumerate de lege (funcționar, agent al administrației centrale etc.), mulți alți pensionari au continuat să perceapă simultan o remunerație pentru munca lor în sfera publică și o pensie de pensionare, în timp ce versarea pensiei sale a fost suspendată.

Privind existența unor reguli similare în diverse țări OCDE, reclamantul recunoaște că acest tip de restricție se aplică într-un anumit număr de țări, dar el adaugă că, după cunoștințele sale, nici o țară nu operează asemenea distinctie între diferite categorii de personal de stat.

În fine, reclamantul avansează că noile reguli au creat o situație în care a fost practic constrâns să aleagă între funcția sa și pension. El estimează că, într-un caz sau altul, era apelat să piardă aproximativ jumătate din veniturile sale, ceea ce a constituit pentru el o povară individuală cu adevărat excesivă. 2. Teza Guvernului

Guvernul susține că ingerința în drepturile reclamantului garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 era legitimă și în conformitate cu interesul general. El afirmă că suprimarea „remunerației duble" în sectorul public se încadra în măsurile destinate să reducă datoria publică și să ajute țara să scape de procedura prevăzută de UE împotriva țărilor cu deficit excesiv. El indică că decretul nr. 1700/2012 interzice organismes aflate sub tutela Statului să angajeze lucrători care aveau dreptul la o pensie de pensionare și că decretul preciza că posturile vacante trebuiau să fie ocupate doar în circumstanțe excepționale. Guvernul adaugă că art. 83/C din legea nr. LXXXI din 1997 interzice versarea simultană a unei remunerații finanțate din bugetul central și a unei pensii de pensionare. Guvernul avansează de asemenea că, până la cunoștințele sale, cincisprezece alte state membre OCDE aplică măsuri similare în sectorul lor public.

După Guvern, această regulă afecta în principal militarii de carieră ai forțelor de apărare ungare care puteau preținde la o pensie mai multe decenii înainte de a atinge vârsta legală de pensionare care le era aplicabilă. Aceste pensii nu ar fi avut scopul de a le furniza beneficiarilor lor un mijloc de subzistență în bătrânețe, ci ar fi avut scopul de a le oferi posibilitatea de a se pensiona în timp ce erau încă în vârstă de muncă. În noiembrie 2014, 4.259 persoane ar fi fost vizate de suspendarea prestațiilor în aplicarea art. 83/C din legea nr. LXXXI din 1997 și această măsură ar fi permis sistemului de pensii să economisească în total 10 miliarde forinți (HUF) în 2013 și în primul semestru 2014.

Guvernul consideră că această măsură nu a pus o povară disproporționată pe reclamant. El estimează mai întâi că reclamantul ar fi putut accepta o muncă în sectorul privat și că ar fi suferit atunci nicio restricție de tipul aceleia pe care o contestă. El adaugă că, în sistemul de pensii ungar, doar persoanele care ocupau anterior un post supus asigurării obligatorii pot preținde la o pensie de pensionare. În consecință, pensionarii nu ar putea beneficia de o pensie de pensionare, adică o sumă determinată venind să compenseze absența venitului din muncă, decât după ce viața lor activă a luat sfârșit. Cu toate acestea, persoanele relevante conform art. 83/C, care ar lucra în timp ce beneficiază de o pensie, ar percepe și un venit din muncă, și suspendarea versării pensiilor nu ar fi pus deci în pericol mijloacele lor de subzistență.

Perioada de grață de șase luni prevăzută de lege ar fi suficientă pentru a permite pensionarilor care au acceptat o muncă publică înainte de intrarea în vigoare a art. 83/C, la 1 ianuarie 2013, să se pregătească pentru suspendarea obligatorie a versării pensiei lor. În această perioadă de grață, persoanele interesate ar fi continuat să perceapă pensie de pensionare.

De plus, această interzicere a „remunerației duble" aplicată exclusiv sectorului public nu ar fi introdus nici o discriminare nejustificată. Agenții sectorului public nu ar putea fi comparați cu salariații sectorului privat și chiar dacă o asemenea comparație ar fi stabilită, art. 14 nu ar interzice în nici un fel să se opereze o distinctie în funcție de angajator. Un motiv rezonabil ar justifica această distincție: în sectorul public, Statul ar finansa atât remunerația agenților cât și pensia inițial concepută pentru a compensa absența venitului din muncă pentru cei care au atins vârsta de pensionare. Regula litigioasă nu ar fi vizat deci să împiedice pensionarii să completeze pensiile lor cu venitul dintr-o muncă sau să intre din nou pe piața muncii. Ea ar fi avut în schimb drept scop să pună capăt unei anomalii care permitea unui agent al sectorului public să perceapă în două titluri distincte un venit finanțat din aceeași sursă. În perioada de grață, reclamantul ar fi avut posibilitate și timp să aleagă în care din aceste două titluri și-ar dori să perceapă un venit finanțat din bugetul Statului.

Pe scurt, după opinia Guvernului, ingerința în dreptul reclamantului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 urmărea un scop legitim de utilitate publică, era necesară și proporțională și nu a pus o povară de nesuportat pe reclamant, în timp ce distincția între sfera publică și sfera privată nu a comportat violarea art. 14 din Convenție. 3. Aprecierea Curții

Conform jurisprudenței constante a Curții, art. 14 din Convenție completează alte articole normative ale Convenției și Protocoalelor sale. Nu are existență independentă deoarece este valabil doar pentru „exercitarea drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Desigur, poate interveni chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, are o sferă autonomă, dar nu ar putea să se aplice dacă faptele litigiului nu cad sub domeniul cel puțin al uneia din aceste articole (vezi, printre alții, Karlheinz Schmidt c. Germania, 18 iulie 1994, § 22, seria A nr. 291-B).

În caz, nu se știrbește între părți, și Curtea nu vede nici un motiv să judece altfel, că versarea pensiei de pensionare a reclamantului este chestiunea care se află în centrul cererii. Curtea este convinsă că dreptul la pensie în cauză este un drept de natură patrimonială în scopul art. 1 din Protocolul nr. 1. Obiectul litigiului cade deci sub domeniul acestei dispoziții.

Reclamantul fiind refuzat pentru plată a acestei pensii pe motiv că ocupa în paralel o muncă în sectorul public – ceea ce poate fi asimilat cu o „altă situație" în sensul art. 14 (vezi, mutatis mutandis, Carson și alții c. Regatul Unit [MC], nr. 42184/05, § 70, CEDO 2010), această dispoziție se aplică (Gaygusuz c. Austria, 16 septembrie 1996, § 41, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996-IV).

Conform jurisprudenței Curții, o diferență de tratament este discriminatorie, în scopul art. 14, dacă „nu are justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un „scop legitim" sau dacă nu există o „relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit". De altfel, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situații sub alte aspecte analoge justifică deosebiri de tratament (Gaygusuz, citat, § 42).

Curtea observă în primul rând că, în observațiile Guvernului, „scopul legitim" urmărit de legislația care a dus la diferența de tratament în cauză era de a economisi finanțele publice. Ea consideră că, chiar dacă această dispoziție a vizat doar un număr restrâns de pensionari, așa cum avansează reclamantul, ea a permis cu adevărat comprimarea într-o anumită măsură a cheltuielilor publice, de aceea scopul invocat de Guvern poate fi reținut ca legitim.

Reclamantul susține că diferența de tratament funcționa pe două axe: între sfera privată și sfera publică, și de asemenea între diferite categorii de personal de stat. Pe de altă parte, Guvernul avansează că dispoziția legislativă în cauză nu era discriminatorie, în special deoarece o diferență de tratament bazată pe o diferență de angajator nu constituia discriminare în scopul art. 14 și era în orice caz rezonabilă în măsura în care vizau a remedia anomalia specifică rezidând în faptul că pensionari cum ar fi reclamantul percepeau simultan două tipuri de venit finanțate ambele din bugetul Statului.

Curtea observă că Guvernul nu a avansat un argument convingător, și nici măcar o simplă justificare, pentru a explica de ce sfera reformei era limitată la categoriile de personal de stat enumerate în lege în loc să encompass toate funcțiile publice. Reclamantul subliniază, și Guvernul nu contestă acest punct, că pensionarii care fuseseră investiți cu o responsabilitate publică, de exemplu ca miniștri sau primari, nu erau vizați de această restricție. Sub unghiul reducerii cheltuielilor publice, Curtea nu vede nici un element susceptibil de a justifica această diferență de tratament, și ea admite că categoriile de personal de stat exceptate se află de fapt într-o situație analogă cu cea a reclamantului.

De plus, privind cealaltă latură a discriminării susținute, și anume diferența de tratament între sfera publică și sfera privată, Curtea consideră că, dacă este adevărat că doar agenții sferei publice sunt în situație de a primi un venit dublu finanțat din fondurile publice, argumentul esențial avansat de Guvern (și anume că nu ar trebui servită o pensie publică persoanelor care au o muncă și deci nu au nevoie de o prestație substituind venitul din muncă) ar trebui de fapt să fie valabil și pentru pensionarii care acceptă o muncă în sfera privată și percep deci un salariu. Envisionate sub acest unghi, pensiile versate pensionarilor care lucrează în sectorul privat ar putea de asemenea să pară cheltuieli publice redundante. Din nou, din acest punct de vedere, aceste două categorii se află într-o situație analogă.

Prin urmare, Curtea nu este convinsă de argumentele prezentate de Guvern. Ea consideră că diferența de tratament referitoare la dreptul de a continua să perceapă o pensie de pensionare care s-a produs mai întâi între pensionarii care lucrează în sectorul public și cei care lucrează în sectorul privat, și al doilea între diferite categorii de funcționari, și din care reclamantul a fost victimă, nu se bazează pe nici o „justificare obiectivă și rezonabilă", nici măcar ținând cont de margina de apreciere de care se bucură statele contractante în acest domeniu (§ 32 de mai sus).

Curtea concluzionează deci la violarea art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. La lumina acestui constat, ea consideră că nu este cazul să cerceteze dacă faptele cauzei comportă și violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat izolat.

Reclamantul cere 11.583,40 euro (EUR) pentru prejudiciu material (corespunzând pierderii pensiei sale) și 10.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste cereri.

Curtea estimează că reclamantul trebuie să fi suferit prejudiciu material și moral și, judecând în echitate, îi acordă 15.000 EUR pe toate capetele. B. Frais și dépens

Reclamantul cere de asemenea 3.000 EUR pentru frais și dépens angajate în fața Curții, ceea ce corespunde cu suma de facturat de avocat lui.

Guvernul contestă această cerere.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În caz, ținând seama de documentele pe care le are la dispoziție și de criteriile pe care tocmai le-a reamintit, Curtea estimează rezonabil de a acorda reclamantului suma completă cerută. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă ca fiind potrivit să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Spune că a existat o violație a art. 14 din Convenție combinat cu art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Spune că nu este cazul să se examineze motivul de plângere formulat pe baza art. 1 din Protocolul nr. 1 considerat izolat; 4. Spune a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, sumele următoare, convertite în moneda statului pârât la curs aplicabil la data reglementării: i) 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată pentru impozite, pentru prejudiciu material și prejudiciu moral combinate; ii) 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamant pentru impozite, pentru frais și dépens; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Pronunțat în limba engleză, apoi comunicat în scris la 15 decembrie 2015, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Françoise Elens-Passos Vincent A. De Gaetano Grefieră Președintele

Le requérant a été représenté par M e A. Grád, avocat à Budapest. Le gouvernement hongrois (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Z. Tallódi, du ministère de la Justice.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 pris isolément et combiné avec l’article 14 de la Convention, le requérant alléguait que la suspension du versement de sa pension pendant la durée de l’emploi qu’il avait occupé postérieurement à son départ en retraite s’analysait en une atteinte injustifiée et discriminatoire à ses droits patrimoniaux.

Le 25 août 2014, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Alors qu’il percevait déjà une pension de retraite, il prit le 1 er juillet 2012 un emploi de fonctionnaire au sein de l’administration municipale du XIII e arrondissement de Budapest.

Le 1 er janvier 2013, un amendement à la loi de 1997 sur les pensions entra en vigueur. Cet amendement suspendait le versement des pensions pour les retraités qui avaient repris un emploi dans certaines parties du secteur public et cette suspension valait pour toute la période pendant laquelle les intéressés occupaient leur emploi. Aucune restriction analogue ne fut mise en place pour les titulaires d’une pension de retraite occupant un emploi dans le secteur privé.

En application de cette nouvelle règle, le versement de la pension de retraite du requérant fut suspendu le 2 juillet 2013. Le requérant forma en vain un recours administratif devant l’administration nationale des pensions ( Országos Nyugdíjbiztosítási Főigazgatóság ). II.

La loi n o LXXXI de 1997 relative aux pensions de la sécurité sociale ( 1997. évi LXXXI. Törvény a társadalombiztosítási nyugellátásról – « la loi n o LXXXI de 1997 ») contient les dispositions suivantes : Article 83/C « 1) Le versement de la pension de retraite est suspendu (...) si le retraité occupe un emploi de fonctionnaire, d’agent de l’administration centrale, de haut fonctionnaire d’État, (...), d’agent public, d’agent des services publics, de juge, d’auxiliaire de justice ou d’auxiliaire du parquet, de professionnel des forces de l’ordre ou de miliaire de carrière ou contractuel servant dans les forces de défense hongroises. (...) 3) Pendant la période où le versement de la pension de retraite est suspendu, l’intéressé demeure considéré comme retraité ( nyugdíjas ). 4) Le versement de la pension de retraite peut se poursuivre à la demande du bénéficiaire si celui-ci peut prouver qu’il a cessé d’occuper l’emploi relevant du paragraphe 1) ci-dessus. (...) Article 102/I « 1) Les bénéficiaires d’une pension de retraite qui occupent au 1 er janvier 2013 un emploi relevant de l’une des catégories énumérées à l’article 83/C(1) ont jusqu’au 30 avril 2013 pour en informer la caisse de retraite. 2) Les personnes occupant au 1 er janvier 2013 un emploi relevant de l’une des catégories énumérées à l’article 83/C(1) verront leur pension de retraite suspendue à compter du 1 er juillet 2013 si elles occupent encore ledit emploi à cette date. »

Les explications apportées par le législateur concernant l’article 83/C renferment le passage suivant : « Cet amendement interdit le versement d’une double rémunération aux personnes occupant un emploi de fonctionnaire, d’agent de l’administration centrale, de haut fonctionnaire d’État, (...), d’agent public, d’agent des services publics, de juge, d’auxiliaire de justice ou d’auxiliaire du parquet, de professionnel des forces de l’ordre ou de militaire de carrière ou contractuel servant dans les forces de défense hongroises. Les intéressés ne percevront donc pas de pension de retraite (...) en plus de leur rémunération, et la caisse de retraite suspendra le versement de ladite pension pendant toute la période durant laquelle ils occuperont l’emploi visé. » EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond 1. La thèse du requérant

Le requérant soutient que ses droits à pension constituent un droit incontesté protégé par la législation nationale. Il estime que toute atteinte à ce droit doit se trouver justifiée de manière convaincante et qu’une simple référence à l’intérêt général non étayée par des circonstances ou des faits concrets ne suffit pas à légitimer la restriction de ce droit. Il considère comme infondée la thèse du Gouvernement selon laquelle l’interdiction de la double rémunération s’inscrivait dans le cadre des mesures destinées à réduire la dette publique et à aider la Hongrie à échapper à la procédure prévue par l’Union européenne (UE) à l’encontre des pays présentant un déficit excessif puisque, selon lui, il n’a été produit aucun élément démontrant que des économies ont effectivement été réalisées grâce à la mesure en cause ou indiquant à quelle fin lesdites économies ont été utilisées. En tout état de cause, le requérant note que le nombre de personnes concernées par la règle litigieuse (paragraphe 20 ci-dessous) ne représente qu’une fraction de l’effectif total des retraités en Hongrie, lequel dépasse deux millions de personnes. Par conséquent, il en conclut que les économies susceptibles d’être réalisées sur les pensions d’un groupe aussi restreint de bénéficiaires ne pouvaient pas contribuer de manière déterminante à réduire la dette publique ou à aider le pays à échapper à la procédure applicable en cas de déficit excessif.

Le requérant ajoute que cette atteinte à son droit revêtait un caractère rétroactif, nonobstant le délai de grâce mentionné par le Gouvernement (paragraphe 22 ci-dessous), puisqu’elle a restreint un droit qu’il avait acquis dès lors qu’il avait atteint l’âge de la retraite. Il assure en outre qu’elle était discriminatoire car elle a introduit de manière injustifiable une différence de traitement entre : i) la sphère publique et la sphère privée, et ii) certaines catégories de personnels de l’État et d’autres (comme les ministres du gouvernement ou les maires, auxquels cette règle ne s’appliquait pas). Il indique d’ailleurs que, étant donné que la suspension du versement de la pension ne concernait que les retraités relevant de l’une des catégories énumérées par la loi (fonctionnaire, agent de l’administration centrale, etc.), de nombreux autres retraités ont continué de percevoir simultanément une rémunération pour leur travail dans la sphère publique et une pension de retraite tandis que le versement de sa pension a été suspendu.

Concernant l’existence de règles similaires dans divers pays de l’OCDE, le requérant concède que ce type de restriction s’applique dans un certain nombre de pays, mais il ajoute qu’à sa connaissance aucun pays n’opère pareille distinction entre différentes catégories de personnels de l’État.

Enfin, le requérant avance que les nouvelles règles ont créé une situation telle qu’il a en pratique été contraint de choisir entre son emploi et sa pension. Il estime que, dans un cas comme dans l’autre, il était appelé à perdre environ la moitié de ses revenus, ce qui a constitué pour lui une charge individuelle réellement excessive. 2. La thèse du Gouvernement

Le Gouvernement soutient que l’atteinte aux droits du requérant garantis par l’article 1 du Protocole n o 1 était légitime et conforme à l’intérêt général. Il affirme que la suppression de la « double rémunération » dans le secteur public s’inscrivait dans le cadre des mesures destinées à réduire la dette publique et à aider le pays à échapper à la procédure prévue par l’UE à l’encontre des pays présentant un déficit excessif. Il indique que le décret n o 1700/2012 interdisait aux organismes placés sous la tutelle de l’État d’employer des travailleurs qui avaient droit à une pension de retraite et que ce décret précisait que les postes se trouvant vacants ne devaient être pourvus que dans des circonstances exceptionnelles. Le Gouvernement ajoute que l’article 83/C de la loi n o LXXXI de 1997 interdisait le versement simultané d’une rémunération financée sur le budget central et d’une pension de retraite. Le Gouvernement avance aussi que, pour autant qu’il le sache, quinze autres États membres de l’OCDE appliquent des mesures similaires dans leur secteur public.

D’après le Gouvernement, cette règle touchait principalement les militaires de carrière des forces de défense hongroises qui pouvaient prétendre à une pension plusieurs décennies d’avant d’atteindre l’âge légal de la retraite qui leur était applicable. Ces pensions n’auraient pas eu pour but de procurer à leurs bénéficiaires un moyen de subsistance pendant leurs vieux jours mais de leur offrir la possibilité de prendre leur retraite alors qu’ils étaient encore en âge de travailler. En novembre 2014, 4 259 personnes auraient été concernées par la suspension des prestations en application de l’article 83/C de la loi n o LXXXI de 1997 et cette mesure aurait permis au système de retraite d’économiser au total 10 milliards de forints (HUF) en 2013 et au premier semestre 2014.

Le Gouvernement considère que cette mesure n’a pas fait peser de charge disproportionnée sur le requérant. Il estime tout d’abord que le requérant aurait pu prendre un emploi dans le secteur privé et qu’il n’aurait alors eu à subir aucune restriction du type de celle dont il tire grief. Il ajoute que, dans le système de retraite hongrois, seules les personnes qui occupaient préalablement un emploi assujetti à l’assurance obligatoire peuvent prétendre à une pension de retraite. Par conséquent, les retraités ne pourraient bénéficier d’une pension de retraite, c’est-à-dire d’une somme déterminée venant compenser l’absence de revenu du travail, qu’après que leur vie active a pris fin. Toutefois, les personnes relevant de l’article 83/C, qui travailleraient tout en bénéficiant d’une pension, percevraient aussi un revenu du travail, et la suspension du versement des pensions n’aurait donc pas mis en péril leurs moyens de subsistance.

Le délai de grâce de six mois prévu par la loi serait suffisant pour permettre aux retraités ayant pris un emploi public avant l’entrée en vigueur de l’article 83/C, le 1 er janvier 2013, de se préparer à la suspension obligatoire du versement de leur pension. Pendant ce délai de grâce, les intéressés auraient continué de percevoir leur pension de retraite.

De plus, cette interdiction de la « double rémunération » appliquée exclusivement au secteur public n’aurait introduit aucune distinction injustifiée. Les agents du secteur public ne pourraient être comparés aux salariés du secteur privé et même si pareille comparaison était établie, l’article 14 n’interdirait en rien d’opérer une distinction en fonction de l’employeur. Un motif raisonnable justifierait cette distinction : dans le secteur public, l’État financerait à la fois la rémunération des agents et la pension initialement conçue pour compenser l’absence de revenu du travail pour ceux ayant atteint l’âge de la retraite. La règle litigieuse n’aurait ainsi pas visé à empêcher les retraités de compléter leur pension par le revenu tiré d’un emploi ou d’entrer de nouveau sur le marché du travail. Elle aurait au contraire eu pour finalité de mettre un terme à une anomalie qui permettait à un agent du secteur public de percevoir à deux titres distincts un revenu financé par la même source. Pendant le délai de grâce, le requérant aurait eu la possibilité et le temps de choisir auquel de ces deux titres il souhaitait percevoir un revenu financé sur le budget de l’État.

En résumé, de l’avis du Gouvernement, l’atteinte au droit du requérant garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 poursuivait un but légitime d’utilité publique, était nécessaire et proportionnée et n’a pas fait peser une charge intolérable sur le requérant, tandis que la distinction entre sphère publique et sphère privée n’a pas emporté violation de l’article 14 de la Convention. 3. Appréciation de la Cour

D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’empire de l’une au moins desdites clauses (voir, entre autres, Karlheinz Schmidt c. Allemagne , 18 juillet 1994, § 22, série A n o 291 ‑ B).

En l’espèce, il ne prête pas à controverse entre les parties, et la Cour ne voit aucune raison d’en juger autrement, que le non-versement de la pension de retraite du requérant est la question qui se trouve au cœur de la requête. La Cour est convaincue que le droit à pension en cause est un droit de nature patrimoniale aux fins de l’article 1 du Protocole n o 1. L’objet du litige tombe donc sous l’empire de cette disposition.

Le requérant s’étant vu refuser le paiement de cette pension au motif qu’il occupait parallèlement un emploi dans le secteur public – ce qui peut s’assimiler à une « autre situation » au sens de l’article 14 (voir, mutatis mutandis , Carson et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 42184/05, § 70, CEDH 2010), cette disposition trouve à s’appliquer ( Gaygusuz c. Autriche , 16 septembre 1996, § 41, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV).

Selon la jurisprudence de la Cour, une différence de traitement est discriminatoire, aux fins de l’article 14, si elle « manque de justification objective et raisonnable », c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un « but légitime » ou s’il n’y a pas de « rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé ». Par ailleurs, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement ( Gaygusuz , précité, § 42).

La Cour note en premier lieu que, dans les observations du Gouvernement, le « but légitime » poursuivi par la législation à l’origine de la différence de traitement en question était de ménager les finances publiques. Elle considère que, même si cette disposition n’a concerné qu’un nombre restreint de retraités, comme l’avance le requérant, elle a bel et bien permis de comprimer dans une certaine mesure les dépenses publiques, ce pourquoi le but invoqué par le Gouvernement peut être tenu pour légitime.

Le requérant soutient que la différence de traitement s’opérait selon deux axes : entre la sphère privée et la sphère publique, et aussi entre différentes catégories de personnels de l’État. De son côté, le Gouvernement avance que la disposition législative en question n’était pas discriminatoire, notamment parce qu’une différence de traitement fondée sur une différence d’employeur ne constituait pas une discrimination aux fins de l’article 14 et était en tout état de cause raisonnable en ce qu’elle visait à remédier à l’anomalie spécifique résidant dans le fait que des retraités tels que le requérant percevaient simultanément deux types de revenu financés tous deux sur le budget de l’État.

La Cour observe que le Gouvernement n’a pas avancé d’argument convaincant, et même aucune raison du tout, pour justifier que la portée de la réforme soit limitée aux catégories de personnels de l’État énumérées dans la loi au lieu d’englober tous les emplois publics. Le requérant souligne, et le Gouvernement ne réfute pas ce point, que les retraités ayant été investis d’une charge publique, par exemple de ministre ou de maire, n’étaient pas concernés par cette restriction. Sous l’angle de la réduction des dépenses publiques, la Cour ne voit aucun élément susceptible de justifier cette différence de traitement, et elle admet que les catégories de personnels de l’État exemptées se trouvent en réalité dans une situation analogue à celle du requérant.

De plus, concernant l’autre volet de la discrimination alléguée, à savoir la différence de traitement entre la sphère publique et la sphère privée, la Cour considère que, s’il est vrai que seuls les agents de la sphère publique sont en situation de recevoir un double revenu financé sur les deniers publics, l’argument essentiel avancé par le Gouvernement (à savoir qu’il ne faut pas servir une pension publique à des personnes qui ont un emploi et n’ont donc pas besoin d’une prestation se substituant au revenu du travail) devrait en fait également valoir pour les retraités qui prennent un emploi dans la sphère privée et perçoivent ainsi un salaire. Envisagées sous cet angle, les pensions versées aux retraités travaillant dans le secteur privé pourraient également passer pour des dépenses publiques redondantes. Là encore, de ce point de vue, ces deux catégories se trouvent dans une situation analogue.

Partant, la Cour n’est pas convaincue par les arguments exposés par le Gouvernement. Elle considère que la différence de traitement relative au droit de continuer de percevoir une pension de retraite qui s’est opérée premièrement entre les retraités travaillant dans le secteur public et ceux travaillant dans le secteur privé, et deuxièmement entre différentes catégories de fonctionnaires, et dont le requérant a été victime, ne repose sur aucune « justification objective et raisonnable », même compte tenu de la marge d’appréciation dont jouissent les États contractants dans ce domaine (paragraphe 32 ci-dessus).

La Cour conclut donc à la violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1. À la lumière de ce constat, elle considère qu’il n’y a pas lieu de rechercher si les faits de la cause emportent également violation de l’article 1 du Protocole n o 1 pris isolément. II.

Le requérant réclame 11 583,40 euros (EUR) pour préjudice matériel (correspondant à la perte de sa pension) et 10 000 EUR pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces demandes.

La Cour estime que le requérant doit avoir subi un préjudice matériel et moral et, statuant en équité, lui accorde 15 000 EUR tous chefs confondus. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant la Cour, ce qui correspond au montant à facturer par son avocat.

Le Gouvernement conteste cette demande.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et des critères qu’elle vient de rappeler, la Cour estime raisonnable d’octroyer au requérant l’intégralité de la somme demandée. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief formulé sur le terrain de l’article 1 du Protocole n o 1 pris isolément ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i) 15 000 EUR (quinze mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour le dommage matériel et le dommage moral combinés ; ii) 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 15 décembre 2015, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Françoise Elens-Passos Vincent A. De Gaetano Greffière Président