AFFAIRE VENTOURIS ET VENTOURI c. GRÈCE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 45290/11) îndreptată împotriva Republicii Elene și pe care doi cetățeni ai acestui stat, D. Ioannis Ventouris și Dna Athina Ventouri ("reclamanții"), au sesizat Curtea pe 18 iulie 2011 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvagardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanții au fost reprezentați de Dna K. Siourounis, avocat la Atena. Guvernul grec ("Guvernul") a fost reprezentat de delegații agenților acestuia, D. K. Georghiadis, asistent la Consiliul Juridic al Statului, și Dna A. Magrippi, auditoare la Consiliul Juridic al Statului.

Reclamanții pretind o violare a articolelor 6 § 1 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1, din cauza refuzului administrației de a se conforma unei hotărâri judiciare.

Pe 3 februarie 2015, petiția a fost comunicată Guvernului. FAPTE

Reclamanții sunt proprietari ai unui teren de 123,50 m² și ai unei construcții situate pe acest teren cu o suprafață de 117 m² în comuna Drapetsona.

Această proprietate care aparținea inițial străbunilor lor a fost expropriată în 1926. Totuși, printr-o hotărâre din 12 martie 1938, miniștrii Agriculturii și Sănătății Publice au anulat exproprierea.

Pe 23 ianuarie 1969, miniștrii Economiei și Securității Sociale au blocat din nou această proprietate în vederea exproprierii. Pe 27 septembrie 1974, în urma unei hotărâri a Consilului de Stat sesizat de străbunii reclamanților, aceiași miniștri au ridicat blocajul.

Pe 29 mai 1986, un decret prezidențial a modificat planul urbanistic al comunei Drapetsona provocând astfel un nou blocaj. El preciza că proprietatea litigioasă va servi la crearea unui spațiu verde public.

Prin două acte din 20 martie 1997 și 29 decembrie 2000, primul reclamant a primit în calitate de moștenitor al tatălui său, E. Ventouris, și al mamei sale, A. Ventouri, un procent respectiv de 3/8 și de 1/8 în ideie comună a proprietății litigioase. Prin un legat parental din 17 noiembrie 2008, a doua reclamantă a dobândit în coproprietate un procent de 50% din proprietatea litigioasă din partea tatălui său, A. Ventouris.

Între timp, cum exproprierea hotărâtă prin decretul din 29 mai 1986 nu a avut loc și nicio compensație nu a fost achitată, A. Ventouris și primul reclamant au sesizat, pe 12 iunie 2001, curtea administrativă de apel a Atenei cu un recurs împotriva refuzului implicit de a ridica blocajul. Prin hotărârea sa nr. 1056/2002 din 29 aprilie 2002, curtea de apel administrativă a admis cererea și a trimis din nou cauza administrației pentru ca aceasta să ia măsurile necesare la ridicarea blocajului.

Cum administrația nu a reacționat, reclamanții au trimis, pe 10 martie 2004, la prefectura din Pireu o scrisoare de protest: se plângeau de lipsa de promptitudine a acesteia de a se conforma hotărârii nr. 1056/2002 și o invitau să se abțină de la a impune un nou blocaj asupra proprietății lor.

După intervenția prefecturii din Pireu la comuna Drapetsona, aceasta din urmă a informat prefectura că intenționa să reimpoună o expropiere și că prevăzuse o sumă de 400.000 euro în bugetul ei la titlul compensației de expropiere.

Pe 7 iunie 2004, prefectura din Pireu a ridicat exproprierea, dar în același timp a procedat la o nouă modificare a planului urbanistic al comunei Drapetsona, impunând astfel o nouă expropiere a proprietății litigioase.

Pe 7 decembrie 2004, reclamanții au sesizat Consilul de Stat cu un recurs de anulare a deciziei sus-menționate a prefecturii din Pireu.

Prin hotărârea sa nr. 1295/2008 din 16 aprilie 2008, Consilul de Stat a anulat decizia atacată și blocajul proprietății care decurge din aceasta pe motiv că planul urbanistic modificativ care trebuia anexat acestei hotărâri nu fusese publicat în Monitorul Oficial.

După hotărârea citată mai sus a Consilului de Stat, Hotărârea de Urbanism din Pireu a cerut, pe 18 mai 2009, comunei Drapetsona să ridice exproprierea, dar aceasta din urmă a hotărât, prin actul nr. 106/2009, să procedeze la o nouă expropiere pentru a crea un spațiu verde. Comuna a înscris o sumă de 100.000 EUR în bugetul ei la titlul compensației de expropiere.

Pe 20 decembrie 2012, Consilul competent în materia întrebărilor și litigiilor urbanistice (SYPOTHA) a invitat comuna să inițieze procedura de publicare a propunerii de modificare a planului urbanistic.

Printr-un document din 8 martie 2013, Regiunea Atticii a fixat comunei Drapetsona un termen pentru a) publicația legală sus-menționată, b) pentru a prevedea în bugetul său 2013 o sumă pentru compensația de expropiere a proprietății reclamanților, și c) pentru a ține Regiunea Atticii informată despre evoluția demersurilor menționate sub a) și b) pentru ca procedura de expropiere hotărâtă prin actul nr. 106/2009 să fie continuată. Același document indica în detaliu municipalității procedura de urmat pentru a pune în aplicare recomandările Regiunii Atticii. Cu toate acestea, comuna Drapetsona nu a trimis informațiile cerute în termenul prevăzut.

Pe 21 mai 2013, reclamanții au cerut Regiunii Atticii să pună dosarul la zi pentru ca procedura de aprobare a planului urbanistic să fie finalizată.

Pe 27 noiembrie 2014, Regiunea Atticii a emis un aviz adresat SYPOTHA în favoarea ridicării exproprierii. Ea propunea, de asemenea, în același timp modificarea planului urbanistic după cum urmează: 1) reclasificarea proprietății litigioase din spațiu verde și reclasificarea acesteia ca construibilă prevăzând o zonă pietonală în perimetru; 2) fixarea utilizării proprietății ca bar-cafenea-restaurant cu limite la construcție; 3) respingerea parțială a cererii reclamanților; 4) transmiterea dosarului comunei pentru publicare.

SYPOTHA a înscris examinarea avizului sus-menționat pe ordinea de zi a reuniunii sale din 17 februarie 2015, dar acest punct a fost amânat din cauza lipsei cvorumului.

Într-o reuniune din 17 martie 2015, SYPOTHA a concluzionat că trebuia procedată la ridicarea exproprierii. Cu toate acestea, a propus ca utilizarea proprietății să fie limitată la funcționarea unui bar-cafenea-restaurant, ca coeficientul de construcție să fie redus de la 2,60% (aplicabil în cartier) la 1% și ca înălțimea oricărei construcții să fie limitată la o singură etaj. SYPOTHA a comunicat decizia sa comunei Drapetsona pentru ca aceasta să modifice planul urbanistic.

Pe 4 mai 2015, comuna a informat "comisia calității vieții" despre procedura care trebuia urmată în acest sens. Pe 12 mai 2015, ea a informat, de asemenea, SYPOTHA că procedura de modificare a planului urbanistic era în curs.

Pe 17 iunie 2015, comisia calității vieții s-a pronunțat în favoarea exproprierii proprietății reclamanților. Pe 3 iulie 2015, consiliul municipal a hotărât să reimpoună exproprierea în scopul creării unui spațiu verde și de a prevedea o sumă de 200.000 euro la titlul compensației de expropiere.

În primul rând, Guvernul susține că plângerile reclamanților referitoare la faptele cauzei care s-au desfășurat înainte de 20 noiembrie 1985, data intrării în vigoare a recunoașterii dreptului de cerere individuală de către Grecia, depășesc competența ratione temporis a Curții.

În al doilea rând, Guvernul invită Curtea să respingă parțial acest grief pentru incompatibilitate ratione personae cu dispozițiile articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece reclamanții au devenit proprietari ai bunului litigios destul de târziu: primul reclamant nu deținea un titlu legal care să-i permită să-și folosească proprietatea înainte de 20 martie 1997 și 29 decembrie 2000 (§10 mai sus); a doua reclamantă s-a substituit drepturilor lui A. Ventouris abia pe 17 noiembrie 2008 (§10 mai sus), de sorți că până la acea dată, doar acesta din urmă, în calitate de proprietar, avea utilizarea bunului litigios.

În al treilea rând, Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne. Pe de o parte, în recursul lor de anulare din 7 decembrie 2004, nici A. Ventouris, nici primul reclamant, nu au invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 sau dispoziții cu efect echivalent. Plângerile lor se bazau exclusiv pe dreptul intern. Pe de altă parte, reclamanții nu au introdus o acțiune de daune-interese împotriva Statului pe baza articolului 105 din legea de aplicare a codului civil.

Reclamanții resping excepțiile Guvernului. În special, în ceea ce privește afirmația de neepuizare a căilor de atac interne datorită neintroducerii unei acțiuni pe baza articolului 105 sus-menționat, reclamanții susțin că această acțiune permite doar acordarea unei compensații și nu restabilirea utilizării proprietății lor blocate pentru treizeci de ani, sau chiar nouăzeci de ani dacă se ține seama de perioada 1926-1985.

Curtea observă că unsprezece ani separă ridicarea blocajului proprietății în 1974 și noul blocaj din 1986, ceea ce exclude orice "situație continuă" în sensul jurisprudenței Curții. Pe de altă parte, din 1986, blocajul proprietății reclamanților a fost neîntrerupt și aceștia s-au găsit în imposibilitatea de a utiliza sau exploata bunul lor, având deci să suporte o povară substanțială. Cu toate acestea, aceștia ar fi trebuit să sesizeze instanțele administrative cu o acțiune de reparare bazată pe articolele 105 și 106 din legea de aplicare a codului civil. De fapt, jurisprudența internă acceptă în mod explicit că, dacă administrația blochează un teren dincolo de termenul rezonabil, proprietarul afectat poate cere o compensație pentru dauna suferită. La examinarea acestei cereri, instanțele sesizate procedează la controlul legalității actului administrativ în cauză. Reclamanții nu pot deci reproșa autorităților naționale că i-au privat de utilizarea și exploatarea proprietății lor o perioadă lungă, pentru că ei înșiși nu le-au dat ocazia de a remedia situația de care se plâng acum în fața Curții (vezi între multe altele, Roussakis și alții c. Grecia (decizie), nr. 15945/02, 8 ianuarie 2004; Amalia S.A. și Koulouvatos S.A. c. Grecia (decizie), nr. 20363/02, 28 octombrie 2004; Galatalis c. Grecia (decizie), nr. 36251/03, 12 mai 2005, Panagiotis Gikas și Georgios Gikas c. Grecia, nr. 26914/07, §§ 46-48, 2 aprilie 2009). Recursurile înaintea jurisdicțiilor administrative pe care le-au întreprins în cauza de față nu puteau avea ca efect decât anularea refuzului implicit al administrației de a ridica povara asupra proprietății lor și nu puteau repara prejudiciul pe care blocajul acesteia, timp de mulți ani, ar fi putut să le cauzeze.

O concluzie asemănătoare este valabilă și pentru grievul vizând perioada care a urmat hotărârii Consilului de Stat din 16 aprilie 2008. Este evident că amânând ridicarea exproprierii litigioase, administrația privează în prezent pe cei interesați de folosința bunului lor. Cu toate acestea, pentru a remedia dauna suferită din cauza acestei inerții a administrației, reclamanții aveau posibilitatea de a cere reparare, bazând-se în continuare pe articolele 105 și 106 din legea de aplicare a codului civil.

Rezultă că acest grief trebuie respins pentru neepuizare a căilor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Guvernul invită Curtea să respingă acest grief pentru incompatibilitate ratione personae cu dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție. El subliniază că a doua reclamantă s-a substituit abia pe 17 noiembrie 2008 drepturilor lui A. Ventouris, de sorți că ea nu poate să se plângă că nu a beneficiat de o protecție judiciară efectivă înainte de această dată. Quanto la primul reclamant, el nu demonstrează că ar fi putut folosi cu adevărat proprietatea sa, în calitate de deținător sau posessor, înainte de datele în care a acceptat moștenirea (20 martie 1997 și 29 decembrie 2000).

Reclamanții susțin că teza Guvernului nu doar este lipsită de bază legală, ci, dacă ar fi acceptată, ar oferi autorităților posibilitatea de a viola în mod indefinit Convenția și i-ar priva pe victimă de orice recurs la Curt. În particular, în caz de deces repetat al proprietarilor succesivi, proprietatea ar putea schimba mâini de mai multe ori, dar din cauza faptului că fiecare proprietar succesor ar fi dobândit recent proprietatea și nu ar fi avut timp să se substituie pe deplin drepturilor predecesorului său, autoritățile - fără a fi deranjate - ar putea continua să violeze Convenția.

Curtea reamintește că prin "victimă", art. 34 din Convenție desemnează persoana direct afectată de actul sau omisiunea litigioasă, existența unei încălcări a exigențelor Convenției fiind concepută chiar și în absența prejudiciului (Ressegatti c. Elveția, nr. 17671/02, § 19, 13 iulie 2006).

În cadrul grievului de față, reclamanții se plâng de refuzul administrației de a se conforma hotărârilor din 2002 și 2008 referitoare la blocajul bunului pe care sunt în prezent proprietari. Ei sunt deci direct afectați de omisiunea litigioasă.

Reclamanții pot deci să se pretindă victime ale violării pretinse.

Curtea observă, de asemenea, că acest grief nu este în mod evident netemeinic în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește de altfel cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Ea îl declară deci admisibil. B. Pe fond

Guvernul susține că, ținând seama de acțiunile întreprinse de administrație pentru a se conforma deciziilor judiciare în cauză și care sunt încă în curs, reclamanții nu ar putea să se plângă în mod valid de un refuz al administrației de a se conforma acestor decizii.

Reclamanții subliniază că proprietatea lor este blocată de mulți ani fără ca ei să fi fost compensați și fără ca ei să aibă posibilitatea de a o utiliza sau exploata din punct de vedere comercial. Statutul legal al acesteia rămâne identic cu cel pe care l-avea în 2002 când curtea de apel administrativă și-a pronunțat hotărârea. Din acea dată, administrația nu le-a plătit nicio compensație de expropiere și nu a ridicat încărcăturile care cântăresc asupra proprietății litigioase.

Curtea reamintește că dreptul de acces la un tribunal garantat de art. 6 § 1 din Convenție ar fi iluzor, dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judiciară definitivă și obligatorie să rămână inoperantă în dezavantajul unei părți. Executarea unei sentințe, din oricare jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă a "procesului" în sensul articolului 6. Curtea a recunoscut deja că protecția efectivă a celui care caută dreptate și restabilirea legalității implică obligația administrației de a se pleca la o hotărâre pronunțată de cea mai înaltă jurisdicție administrativă a Statului pe materie (vezi, în special, Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Culegere de hotărâri și decizii 1997–II, pp. 510-511, § 40 și următor; Karahalios c. Grecia, nr. 62503/00, § 29, 11 decembrie 2003). În plus, Curtea subliniază importanța deosebită pe care o are executarea hotărârilor judiciare în contextul contenciosului administrativ (vezi Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005).

În cauza de față, Curtea observă că pe 29 aprilie 2002, curtea de apel administrativă a anulat omisiunea administrației de a ridica exproprierea proprietății litigioase impusă prin decretul din 29 mai 1986 (§11 mai sus). Dacă pe 7 iunie 2004 prefectura din Pireu a ridicat exproprierea, comuna Drapetsona a impus una nouă pe care Consilul de Stat a anulat-o pe 16 aprilie 2008 pentru defect de formalități în materia publicării (paragrafele 14 și 16 mai sus). În 2009, comuna Drapetsona a impus o nouă expropiere în scopul creării unui spațiu verde, fără a respecta totuși formalitățile solicitate (§17 mai sus). Abia pe 20 decembrie 2012 și 8 martie 2013 că SYPOTHA și Regiunea Atticii au cerut comunei să se conformeze, dar aceasta din urmă nu a respectat termenul care i se acordase (paragrafele 18-19 mai sus). Pe 27 noiembrie 2014, apoi pe 17 martie 2015, Regiunea Atticii și SYPOTHA respectiv au recomandat ridicarea exproprierii, dar pentru a impune una nouă (paragrafele 21 și 23 mai sus). Pe 3 iulie 2015, consiliul municipal a hotărât să reimpoună exproprierea în scopul creării unui spațiu verde (§25 mai sus).

Pe scurt, Curtea observă că din hotărârea curții de apel administrative din 2002, sau chiar din hotărârea Consilului de Stat din 2008, și în ciuda conținutului acestor hotărâri, situația proprietății reclamanților nu a evoluat: rămâne în continuare blocată în vederea unei expropieri care nu se realizează și reclamanții nu au primit nicio compensație de expropiere. Motivele acestei expropieri au fost modificate în mai multe rânduri, la fel ca și sumele prevăzute de administrație pentru viitoarea compensație de expropiere.

Pentru aceasta, ținând seama de durata blocajului proprietății reclamanților, Curtea estimează că administrația a neglijat obligația sa de a pune în aplicare, cu diligență, măsuri propice pentru a se conforma deciziilor interne pronunțate în 2002 și 2008.

Plecând de aici, a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

La titlul prejudiciului material, reclamanții cer suma de 5.000 euro (EUR) pe lună de la scurgerea unui termen de șase luni după hotărârea curții de apel administrative din 16 aprilie 2002. La titlul prejudiciului moral, ei cer în comun 120.000 EUR.

Guvernul consideră că reclamanții nu au dreptul la un prejudiciu material nici pentru violarea pretinsă a articolului 6 § 1 nici pentru cea a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Quanto la prejudiciul moral, el susține că suma cerută este excesivă și netemeinică și că constatarea violării constituiește o satisfacție suficientă.

Curtea reamintește că constatarea violării Convenției la care a ajuns rezultă exclusiv din întârzierea administrației în conformarea cu o hotărâre a Consilului de Stat, o somație de a lua măsuri necesare pentru a ridica povara asupra terenului reclamanților. În aceste condiții, ea nu vede o relație de cauzalitate între violarea constatată și prejudiciul material pretins de reclamanți; prin urmare, trebuie să respingă acest aspect al pretenșiilor lor (Moschopoulos-Veïnoglou și alții c. Grecia, nr. 32636/05, § 45, 18 octombrie 2007). Pe de altă parte, Curtea estimează că reclamanții au suferit o vătămare morală certă care nu este compensată în mod suficient de constatarea violării Convenției. Hotărând în echitate, le acordă în comun 7.800 EUR la acest titlu, plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului. B. Cheltuieli și dospeni

Reclamanții cer, de asemenea, suma de 492 EUR fiecare pentru cheltuielile și dospenii angajate în fața Curții.

Guvernul estimează că nici o sumă nu trebuia acordată reclamanților pentru că dosarul nu era complex și procedura a fost scrisă și nu a existat o ședință în fața Curții.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dospenii decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarifului acestora. În cauza de față, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea estimează rezonabilă suma de 984 EUR la titlul cheltuielilor și dospenii pentru procedura în fața Curții și o acordă în comun reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit să alinieze rata dobânzilor de întârziere la rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă quanto la grievul derivat din art. 6 § 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în termen de trei luni, de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: i) 7.800 EUR (șapte mii opt sute euro), plus orice sumă care poate fi datorată la titlul impozitului, pentru daună morală; ii) 984 EUR (nouă sute optzeci și patru euro), plus orice sumă care poate fi datorată de reclamanți la titlul impozitului, pentru cheltuieli și dospenii; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 ianuarie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier adjoint Președintă

Les requérants ont été représentés par M e K. Siourounis, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les délégués de son agent, M. K. Georghiadis, assesseur au Conseil juridique de l’Etat, et M me A. Magrippi, auditrice au Conseil juridique de l’Etat.

Les requérants allèguent une violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1, en raison du refus de l’administration de se conformer à une décision de justice.

Le 3 février 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Les requérants sont propriétaires d’un terrain de 123,50 m² et d’un bâtiment sis sur ce terrain d’une superficie de 117 m² dans la commune de Drapetsona.

Cette propriété qui appartenait initialement à leurs aïeux fut expropriée en 1926. Toutefois, par une décision du 12 mars 1938, les ministres de l’Agriculture et de la Santé publique levèrent l’expropriation.

Le 23 janvier 1969, les ministres de l’Économie et de la Sécurité sociale bloquèrent à nouveau cette propriété en vue de son expropriation. Le 27 septembre 1974, suite à un arrêt du Conseil d’Etat saisi par les aïeux des requérants, les mêmes ministres levèrent le blocage.

Le 29 mai 1986, un décret présidentiel modifia le plan urbain de la commune de Drapetsona entrainant ainsi un nouveau blocage. Il précisait que la propriété litigieuse servirait à la création d’un espace vert public.

Par deux actes des 20 mars 1997 et 29 décembre 2000, le premier requérant reçut en tant qu’héritier de son père, E. Ventouris, et de sa mère, A. Ventouri, un pourcentage respectivement de 3/8 et de 1/8 en indivis de la propriété litigieuse. Par un legs parental du 17 novembre 2008, la deuxième requérante acquit en indivision un pourcentage de 50% de la propriété litigieuse de la part de son père, A. Ventouris.

Entretemps, comme l’expropriation décidée par décret du 29 mai 1986 n’avait pas eu lieu et qu’aucune indemnité n’avait été versée, A. Ventouris et le premier requérant saisirent, le 12 juin 2001, la cour administrative d’appel d’Athènes d’un recours contre le refus implicite de lever le blocage. Par son arrêt n o 1056/2002 du 29 avril 2002, la cour d’appel administrative fit droit à la demande et renvoya l’affaire à l’administration afin que celle-ci prenne les mesures nécessaires à la levée du blocage.

Comme l’administration ne réagit pas, les requérants envoyèrent, le 10 mars 2004, à la préfecture du Pirée une lettre de protestation : ils se plaignaient du manque de diligence de celle-ci de se conformer à l’arrêt n o 1056/2002 et ils l’invitaient à s’abstenir d’imposer un nouveau blocage sur leur propriété.

Suite à l’intervention de la préfecture du Pirée auprès de la commune de Drapetsona, cette dernière informa la préfecture qu’elle comptait réimposer une expropriation et qu’elle avait prévu une somme de 400 000 euros dans son budget au titre de l’indemnité d’expropriation.

Le 7 juin 2004, la préfecture du Pirée leva l’expropriation, mais en même temps elle procéda à une nouvelle modification du plan urbain de la commune de Drapetsona, imposant ainsi une nouvelle expropriation de la propriété litigieuse.

Le 7 décembre 2004, les requérants saisirent le Conseil d’Etat d’un recours en annulation de la décision susmentionnée de la préfecture du Pirée.

Par un arrêt n o 1295/2008 du 16 avril 2008, le Conseil d’Etat annula la décision attaquée et le blocage de la propriété qui en découlait au motif que le plan urbain modificatif qui devait être annexé à cette décision n’avait pas été publié dans le Journal Officiel.

Suite à l’arrêt précité du Conseil d’Etat, la Direction de l’Urbanisme du Pirée demanda, le 18 mai 2009, à la commune de Drapetsona de lever l’expropriation, mais cette dernière décida, par un acte n o 106/2009, de procéder à une nouvelle expropriation afin de créer un espace vert. La commune inscrivit une somme de 100 000 EUR dans son budget au titre de l’indemnité d’expropriation.

Le 20 décembre 2012, le Conseil compétent en matière de questions et litiges urbanistiques (SYPOTHA) invita la commune à initier la procédure de publication de la proposition de modification du plan urbain.

Par un document du 8 mars 2013, la Région de l’Attique fixa à la commune de Drapetsona un délai a) pour la publication légale précitée, b) pour prévoir dans son budget 2013 une somme pour l’indemnité d’expropriation de la propriété des requérants, et c) de tenir informée la Région d’Attique de l’évolution des démarches mentionnées sous a) et b) afin que la procédure d’expropriation décidée par l’acte n o 106/2009 soit poursuivie. Le même document indiquait en détail à la municipalité la procédure à suivre pour mettre en œuvre les recommandations de la Région de l’Attique. Toutefois, la commune de Drapetsona n’envoya pas les informations demandées dans le délai imparti.

Le 21 mai 2013, les requérants demandèrent à la Région de l’Attique de mettre le dossier à jour afin que la procédure d’approbation du plan urbain soit complétée.

Le 27 novembre 2014, la Région de l’Attique émit un avis à l’attention du SYPOTHA en faveur de la levée de l’expropriation. Elle proposait aussi en même temps la modification du plan urbain comme suit : 1) déclassifier la propriété litigieuse d’espace vert et la reclassifier comme constructible en prévoyant une zone piétonnière dans le pourtour ; 2) fixer l’usage de la propriété comme bar-cafétéria-restaurant avec des limites à la construction ; 3) rejeter partiellement la demande des requérants ; 4) transmettre le dossier à la commune aux fins de la publication.

Le SYPOTHA inscrivit l’examen de l’avis susmentionné à l’ordre du jour de sa réunion du 17 février 2015, mais ce point fut reporté en raison du défaut de quorum.

Lors de sa réunion du 17 mars 2015, le SYPOTHA conclut qu’il fallait procéder à la levée de l’expropriation. Toutefois, il proposa que l’usage de la propriété soit limité au fonctionnement d’un bar-cafétéria-restaurant, que le coefficient de construction soit réduit de 2,60% (applicable dans le quartier) à 1% et que la hauteur de toute construction soit limitée à un seul étage. Le SYPOTHA communiqua sa décision à la commune de Drapetsona afin qu’elle modifie le plan urbain.

Le 4 mai 2015, la commune informa la « commission de la qualité de la vie » de la procédure qui devait être suivie à cet égard. Le 12 mai 2015, elle informa aussi le SYPOTHA que la procédure de modification du plan urbain était en cours.

Le 17 juin 2015, la commission de la qualité de la vie se prononça en faveur de l’expropriation de la propriété des requérants. Le 3 juillet 2015, le conseil municipal décida de réimposer l’expropriation dans le but de créer un espace vert et de prévoir une somme de 200 000 euros au titre de l’indemnité d’expropriation. II.

Les requérants se plaignent de l’impossibilité dans laquelle ils se sont trouvés de disposer de leur propriété, au moins depuis le troisième blocage intervenu en 1986, et compte tenu du fait que d’autres blocages avaient eu lieu depuis 1926. Ils allèguent une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens en vertu de l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

En premier lieu, le Gouvernement soutient que les griefs des requérants se rapportant aux faits de l’espèce qui se sont déroulés avant le 20 novembre 1985, date de la prise d’effet de la reconnaissance du droit de recours individuel par la Grèce, échappent à la compétence ratione temporis de la Cour.

En deuxième lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter partiellement ce grief, pour incompatibilité ratione personae avec les dispositions de l’article 1 du Protocole n o 1, car les requérants ne sont devenus que tardivement propriétaires du bien litigieux : le premier requérant ne disposait pas d’un titre légal lui permettant d’user de sa propriété avant les 20 mars 1997 et 29 décembre 2000 (paragraphe 10 ci-dessus) ; la deuxième requérante ne s’est substituée aux droits d’A. Ventouris que le 17 novembre 2008 (paragraphe 10 ci-dessus), de sorte que, jusqu’à cette date, seul ce dernier, en tant que propriétaire, avait l’usage du bien litigieux.

En troisième lieu, le Gouvernement affirme que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes. D’une part, dans leur recours en annulation du 7 décembre 2004, ni A. Ventouris, ni le premier requérant, n’ont invoqué l’article 1 du Protocole n o 1 ou des dispositions à effet équivalent. Leurs griefs étaient fondés exclusivement sur le droit interne. D’autre part, les requérants n’ont pas introduit une action en dommages-intérêts contre l’Etat sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil.

Les requérants réfutent les exceptions du Gouvernement. Plus particulièrement, en ce qui concerne l’allégation de non-épuisement des voies de recours internes faute d’avoir introduit une action sur le fondement de l’article 105 précité, les requérants soutiennent que cette action ne permet que l’octroi d’une indemnité et non le rétablissement de l’usage de leur propriété bloquée pendant trente ans, voire quatre-vingt-dix ans si on tient compte de la période 1926-1985.

La Cour note que onze ans séparent la levée du blocage de propriété en 1974 et le nouveau blocage en 1986, ce qui exclut toute « situation continue » au sens de la jurisprudence de la Cour. Par contre, depuis 1986, le blocage de la propriété des requérants a été ininterrompu et ceux-ci se sont trouvés dans l’impossibilité d’utiliser ou d’exploiter leur bien, ayant donc à supporter une charge substantielle. Toutefois, ceux-ci auraient dû saisir les tribunaux administratifs d’une action en réparation fondée sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil. En effet, la jurisprudence interne accepte explicitement que, si l’administration bloque un terrain au-delà du délai raisonnable, le propriétaire affecté peut demander une indemnité pour le dommage subi. Lors de l’examen de cette demande, les tribunaux saisis procèdent au contrôle de la légalité de l’acte administratif visé. Les requérants ne sauraient donc reprocher aux autorités nationales de les avoir privés de l’usage et d’exploitation de leur propriété pendant une longue période, parce qu’eux-mêmes ne leur ont pas donné l’occasion de redresser la situation dont ils se plaignent actuellement devant la Cour (voir parmi beaucoup d’autres, Roussakis et autres c. Grèce (déc.), n o 15945/02, 8 janvier 2004 ; Amalia S.A. et Koulouvatos S.A. c. Grèce (déc.), n o 20363/02, 28 octobre 2004 ; Galatalis c. Grèce (déc.), n o 36251/03, 12 mai 2005, Panagiotis Gikas et Georgios Gikas c. Grèce , n o 26914/07, §§ 46-48, 2 avril 2009). Les recours devant les juridictions administratives qu’ils ont entrepris en l’espèce ne pouvaient avoir pour effet que l’annulation du rejet implicite par l’administration de lever la charge pesant sur leur propriété et ne pouvaient réparer le préjudice que son blocage durant de longues années a pu leur causer.

Pareille conclusion vaut également pour le grief visant la période qui a suivi l’arrêt du Conseil d’Etat du 16 avril 2008. Il est évident qu’en tardant à lever l’expropriation litigieuse, l’administration prive actuellement les intéressés de la jouissance de leur bien. Or, pour redresser le dommage subi du fait de cette inertie de l’administration, les requérants avaient la possibilité de demander réparation, en se fondant toujours sur les articles 105 et 106 de la loi d’accompagnement du code civil.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Le Gouvernement invite la Cour à rejeter ce grief pour incompatibilité ratione personae avec les dispositions de l’article 6 § 1 de la Convention. Il souligne que la deuxième requérante ne s’est substituée que le 17 novembre 2008 aux droits d’A. Ventouris de sorte qu’elle ne peut pas se plaindre de ne pas avoir bénéficié d’une protection judiciaire effective avant cette date. Quant au premier requérant, il ne démontre pas qu’il aurait pu user réellement de sa propriété, en tant que détenteur ou possesseur, avant les dates auxquelles il a accepté la succession (20 mars 1997 et 29 décembre 2000).

Les requérants soutiennent que la thèse du Gouvernement non seulement est privée de base légale, mais, si elle était adoptée, offrirait aux autorités la possibilité de violer indéfiniment la Convention et priverait la victime de tout recours à la Cour. En particulier, en cas de décès répétés de propriétaires successifs, la propriété pourrait changer plusieurs fois de main, mais en raison du fait que chaque propriétaire successif aurait nouvellement acquis la propriété et n’aurait pas eu le temps de se substituer pleinement aux droits de son prédécesseur, les autorités - sans être gênées - pourraient continuer à violer la Convention.

La Cour rappelle que par « victime », l’article 34 de la Convention désigne la personne directement concernée par l’acte ou omission litigieux, l’existence d’un manquement aux exigences de la Convention se concevant même en l’absence de préjudice ( Ressegatti c. Suisse , n o 17671/02, § 19, 13 juillet 2006).

Dans le cadre du présent grief, les requérants se plaignent du refus de l’administration de se conformer aux arrêts de 2002 et 2008 relatifs au blocage du bien dont ils sont actuellement propriétaires. Ils sont donc directement concernés par l’omission litigieuse.

Les requérants peuvent donc se prétendre victimes de la violation alléguée.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement soutient que compte tenu des actions entreprises par l’administration pour se conformer aux décisions judiciaires dont il s’agit et qui sont encore en cours, les requérants ne sauraient se plaindre valablement d’un refus de l’administration de se conformer à ces décisions.

Les requérants soulignent que leur propriété est bloquée depuis de longues années sans qu’ils aient été indemnisés et sans qu’ils aient la possibilité d’en user ou de l’exploiter commercialement. Son statut légal demeure identique à celui qu’elle avait en 2002 lorsque la cour administrative d’appel a rendu son arrêt. Depuis cette date, l’administration ne leur a versé aucune indemnité d’expropriation et n’a pas levé les charges qui pèsent sur la propriété litigieuse.

La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article 6 § 1 de la Convention serait illusoire, si l’ordre juridique interne d’un Etat contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie. L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’Etat en la matière (voir, notamment, Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997–II, pp. 510-511, § 40 et suiv. ; Karahalios c. Grèce , n o 62503/00, § 29, 11 décembre 2003). De surcroît, la Cour souligne l’importance particulière que revêt l’exécution des arrêts de justice dans le contexte du contentieux administratif (voir Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grèce , n o 32259/02, § 34, 22 décembre 2005).

En l’espèce, la Cour note que le 29 avril 2002, la cour administrative d’appel a annulé l’omission de l’administration de lever l’expropriation de la propriété litigieuse imposée par le décret du 29 mai 1986 (paragraphe 11 ci-dessus). Si le 7 juin 2004 la préfecture du Pirée a levé l’expropriation, la commune de Drapetsona en a imposé une nouvelle que le Conseil d’Etat a annulée le 16 avril 2008 pour défaut de formalités en matière de publication (paragraphes 14 et 16 ci-dessus). En 2009, la commune de Drapetsona a imposé une nouvelle expropriation dans le but de créer un espace vert, sans cependant se conformer aux formalités requises (paragraphe 17 ci-dessus). Ce n’est que les 20 décembre 2012 et 8 mars 2013 que le SYPOTHA et la Région de l’Attique ont demandé à la commune de s’y conformer mais cette dernière n’a pas respecté le délai qui lui était imparti (paragraphes 18-19 ci-dessus). Le 27 novembre 2014, puis le 17 mars 2015, la Région de l’Attique et le SYPOTHA respectivement recommandèrent la levée de l’expropriation, mais pour en imposer une nouvelle (paragraphes 21 et 23 ci-dessus). Le 3 juillet 2015, le conseil municipal décida de réimposer l’expropriation dans le but de créer un espace vert (paragraphe 25 ci-dessus).

En bref, la Cour constate que depuis l’arrêt de la cour administrative d’appel en 2002, ou même depuis l’arrêt du Conseil d’Etat en 2008, et en dépit du contenu de ces arrêts, la situation de la propriété des requérants n’a pas évolué : elle reste toujours bloquée en vue d’une expropriation qui ne se réalise pas et les requérants n’ont reçu aucune indemnité d’expropriation. Les motifs de cette expropriation ont été modifiés à plusieurs reprises, comme les sommes prévues par l’administration pour la future indemnité d’expropriation.

Par conséquent, compte tenu de la durée du blocage de la propriété des requérants, la Cour estime que l’administration a manqué à son obligation de mettre en œuvre, avec diligence, des mesures propres à se conformer aux décisions internes rendues en 2002 et 2008.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

Au titre du préjudice matériel, les requérants réclament la somme de 5 000 euros (EUR) par mois à compter de l’écoulement d’un délai de six mois après l’arrêt de la cour administrative d’appel du 16 avril 2002. Au titre du préjudice moral, ils demandent conjointement 120 000 EUR.

Le Gouvernement considère que les requérants n’ont pas droit à un dommage matériel ni pour la violation alléguée de l’article 6 § 1 ni pour celle de l’article 1 du Protocole n o 1. Quant au dommage moral, il affirme que la somme réclamée est excessive et non-fondée et que le constat de violation constituerait une satisfaction suffisante.

La Cour rappelle que le constat de violation de la Convention auquel elle est parvenue résulte exclusivement du retard pris par l’administration pour se conformer à un arrêt du Conseil d’Etat, la sommant de prendre les mesures nécessaires pour lever la charge pesant sur le terrain des requérants. Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué par les requérants ; il y a donc lieu de rejeter cet aspect de leurs prétentions ( Moschopoulos-Veïnoglou et autres c. Grèce , n o 32636/05, § 45, 18 octobre 2007). En revanche, la Cour estime que les requérants ont subi un tort moral certain que ne compense pas suffisamment le constat de violation de la Convention. Statuant en équité, elle leur accorde conjointement 7 800 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également la somme de 492 EUR chacun pour les frais et dépens engagés devant la Cour.

Le Gouvernement estime qu’aucune somme ne devait être accordée aux requérants car l’affaire n’était pas complexe et la procédure était écrite et il n’y a pas eu audience devant la Cour.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 984 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure devant la Cour et l’accorde conjointement aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 7 800 EUR (sept mille huit cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 984 EUR (neuf cent quatre-vingt-quatre euros), plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 janvier 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. André Wampach Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier adjoint Présidente