Alpar împotriva Turciei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 22643/07) îndreptată împotriva Republicii Turcia și de care un cetățean al acestui stat, D. Turgut Alpar (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 21 mai 2007 în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat în fața Curții de D-na M. Erbil, avocat la Istanbul. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.

Reclamantul denunță în special o încălcare a articolului 3 din Convenție.

La 25 martie 2013, petiția a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Reclamantul este născut în 1973 și rezidă la Istanbul. 1. Geneza cauzei

Reclamantul arată că, la 9 mai 2002, la ora 3, el și H.B. (conform spuselor sale logodnica sa la data evenimentelor, soția sa în prezent) au fost arestați de poliție pentru control de identitate la ieșirea dintr-un restaurant la Șișli (Istanbul). Conform reclamantului, polițiștii au cerut identitatea femeii care îl însoțea. I-ar fi răspuns că era logodnica sa. Polițiștii l-ar fi numit apoi mincinos, l-ar fi insultat și li-ar fi cerut să prezinte documentele de identitate. În sfârșit, i-ar fi luat pe amândoi la secția de poliție unde i-ar fi bătut.

În aceeași zi, reclamantul și H.B. au fost examinați de medicii spitalului Șișli Etfal. Raportul medical corespunzător indica că reclamantul și H.B. prezentau numeroase vânătăi.

Conform testelor de alcoolemie efectuate la 7 h 10, reclamantul avea 0,22 g/l (grame pe litru de sânge) alcool în sânge, în timp ce H.B. avea 1,93.

Tot în aceeași zi, polițiștii au depus plângere împotriva reclamantului și a H.B. pentru incalificare la agent. Unul dintre polițiști, U.K., a indicat în declarația sa din aceeași zi că el și colegii săi A.B. și Y.D. s-au prezentat pe teren la aproximativ 4 h 45 în urma unui apel telefonic conform căruia un individ încerca să forțeze o femeie să urce într-o mașină în fața intrării unui club la Șișli. A spus că, ajunși la locul incidentului, au văzut un individ care încerca să forțeze pe o femeie să urce într-o mașină ținând-o pe umeri și că s-au apropiat pentru a înțelege situația și a interveni. A adăugat că reclamantul i-a insultat opunând-se intervenției lor și că, cu cât mai mult încercau să-l liniștească, cu atât devenea mai agresiv. A susținut că pentru a-l domina pe cel în cauză, au încercat să-l liniștească « luând-o în brațe » dar că acesta a încercat apoi să-l stranguleze pe Y.D. A declarat de asemenea că, în timp ce încercau să-l domine pe bărbat, care ar fi fost beat, acesta s-a ciocnit de bara de protecție a vehiculului lor de poliție parcat pe lângă trotuar, a căzut la pământ și s-a bătut apoi voit în caroseria vehiculului. Quanto la femeia care însoțea reclamantul, și ea ar fi insultat poliția.

În declarațiile lor din aceeași zi, polițiștii A.B. și Y.D. au relatat faptele într-un mod similar. Ca și colegul lor, au declarat că reclamantul i-a insultat și amenințat, și că a pretenționat că are prieteni sus-plasați în administrație și justiție.

Conform raportului întocmit de comisarul-șef M.O., în aceeași zi, la aproximativ 4 h 45, poliția fusese avertizată telefonic că o femeie fusese răpită din stradă la Șișli (Istanbul). Polițiștii s-ar fi prezentat pe teren și ar fi văzut reclamantul certând-se cu o femeie și trăgând-o pe pământ. Polițiștii dorind să intervină, reclamantul i-ar fi insultat, ar fi fost agresiv, ar fi lovit bara de protecție a mașinii de poliție parcate și apoi ar fi încercat să fugă. Comisarul-șef M.O. indica în plus că, conform raportelor medicale întocmite de spitalul Șișli Etfal, polițiștii A.B. și Y.D. au fost răniți și au necesitat o întrerupere a muncii de o zi.

La 10 mai 2002, medicul legist de Șișli a întocmit un raport medical conform căruia reclamantul prezenta următoarele vânătăi: excoriații pe obrajul drept, în spatele urechii stângi, în regiunea lombară stângă, hematom sensibil și vânătaie de 1 x 2 cm pe brațul drept, și vânătaie și hematom de 4 x 5 cm sub ochiul drept. Raportul indica în plus că vânătăile nu prezentau risc vital pentru reclamant și a concluzionat cu o incapacitate de muncă de zece zile.

În aceeași zi, medicul legist de Șișli a întocmit un raport medical conform căruia H.B. prezenta zone eritemateaze pe partea din spate a brațului drept, o vânătaie de 2 x 2 cm pe brațul stâng și o vânătaie de 2 x 5 cm pe brațul drept. Raportul indica în plus că vânătăile nu prezentau risc vital pentru H.B. și a concluzionat cu o incapacitate de muncă de cinci zile. 2. Procedura penală inițiată împotriva reclamantului și a H.B.

Printr-un act de acuzare din 10 mai 2002, parchetul din Șișli a inițiat o acțiune penală împotriva reclamantului și a H.B. pentru incalificare și insultă la agent. În actul de acuzare, parchetul a reafirmat acuzațiile polițiștilor subliniind că aceștia s-au prezentat pe teren în urma unui apel telefonic, că, ajunși pe locul incidentului, au văzut că reclamantul și o femeie se certau, că reclamantul încerca să forțeze pe această femeie să urce într-o mașină trăgând-o pe pământ, că atunci când s-au apropiat pentru a înțelege situația și a interveni, reclamantul i-a insultat și agresat opunând-se intervenției lor și că H.B. i-a insultat de asemenea.

La date nespecificate, mai întâi tribunalul penal din Șișli l-a condamnat pe reclamant și pe H.B. pentru rezistență la agent public cu scopul de a se salva ( görevli memura kendini kurtarmak için direnmek ), și apoi Curtea de Casație a anulat sentința ordonând aplicarea noii legi care era mai favorabilă acuzaților.

Printr-o sentință din 20 septembrie 2005, în conformitate cu hotărârea Curții de Casație, tribunalul penal din Șișli l-a condamnat pe reclamant și pe H.B. la o pedeapsă de închisoare de doi luni, apoi a convertit-o într-o pedeapsă de amendă. Tribunalul a decis în final să amâne executarea pedepsei de amendă din cauza absenței antecedentelor penale și a bunei purtări a acuzaților. În motivare, a constatat că polițiștii care erau în uniformă au intervenit pentru că reclamantul și femeia care îl însoțea se bătea, că nu exista niciun motiv să nu creadă în declarațiile polițiștilor și că acuzații, în declarațiile lor, acceptaseră implicit că a existat o altercare între ei. A concluzionat că în final actul lor trebuia să fie calificat ca rezistență la agent public cu scopul de a fugi, dar nu ca incalificare și insultă la agent public.

La o dată nespecificată, reclamantul a depus apel în fața Curții de Casație.

La 29 mai 2007, Curtea de Casație a confirmat sentința atacată. 3. Procedura penală inițiată împotriva polițiștilor

Între timp, la 21 octombrie 2003, reclamantul a depus plângere împotriva celor trei polițiști în cauză. Referindu-se la raportul medical al medicului legist de Șișli din 10 mai 2002, susținea că a fost torturat și insultat de polițiști. A adăugat că aceștia ar fi trebuit să fie urmăriți din oficiu, dar că, de la incident, nicio investigație nu fusese declanșată împotriva lor.

La 22 octombrie 2003, procurorul Republicii din Șișli a cerut direcției de siguranță din Șișli să identifice polițiștii în cauză și să îi transmită toate documentele privind arestarea reclamantului.

La 11 decembrie 2003, procurorul Republicii din Șișli l-a audiat pe unul dintre polițiști, A.B. Acesta a susținut că, în ziua incidentului, reclamantul lovea o femeie și o trăgea în stradă, și că, atunci când polițiștii au intervenit, le-a cerut să nu se amestece pe motiv că femeia era logodnica sa. A indicat că reclamantul și logodnica lui i-au insultat apoi. A precizat că nici el nici colegii lui nu i-au bătut și că vânătăile pe care le prezentau reclamantul și femeia care îl însoțea trebuia să rezulte din propria lor ceartă.

La 15 decembrie 2003, la 26 aprilie 2004, la 8 septembrie 2004 și la 4 iulie 2007, procurorul Republicii din Șișli a cerut direcției de siguranță din Șișli să audiere cei doi polițiști, Y.D. și U.K., de asemenea prezenți la incident.

La 27 februarie 2004, procurorul Republicii din Șișli l-a audiat pe reclamant.

La 27 iulie 2006, direcția de siguranță din Șișli i-a informat pe procuror că Y.D. a decedat în 2004 și că U.K. fusese mutat la Bingöl la 23 iunie 2003. La 5 aprilie 2007, U.K. a fost audiat de doi polițiști la Bingöl, la cererea scrisă a procurorului Republicii din Șișli datată 27 februarie 2007. A explicat că, însoțit de colegii lui, s-a prezentat pe teren la aproximativ 3 ore ; că i-au cerut reclamantului să le arate documentul de identitate, și nu în mod arbitrar, ci pentru că ar fi agresat o femeie și ar fi trăgas-o pe pământ; că reclamantul și femeia în cauză au început să-i insulte; că au trebuit în final să-i aresteze pentru incalificare și insultă la agent, să-i pună în vehiculul de poliție și să-i ducă la secția de poliție pentru a-și lua declarațiile.

La 12 ianuarie 2009, procurorul Republicii din Șișli a pronunțat o clasare din lipsa de probe. A precizat că, în orice caz, termenul de prescripție a expirat.

La 28 aprilie 2009, curtea de ședință din Beyoğlu a respins opoziția formulată de reclamant. ÎN DREPT I.

Stăpână asupra calificării juridice a faptelor cauzei ( Tarakhel c. Elveția [GC], nr. 29217/12, § 55, CEDO 2014 (extrase), și Gherghina c. România (dec.) [GC], nr. 42219/07, § 59, 9 iulie 2015), Curtea consideră că ar trebui să examineze aceste reclamații sub aspectul doar al articolului 3 din Convenție. Această prevedere este redactată după cum urmează : « Nimeni nu poate fi supus la tortură nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante. »

Guvernul contestă teza reclamantului. A. Cu privire la acuzațiile de maltratare

Reclamantul susține că a suferit după arestare tratamente contrare articolului 3 din Convenție. Ca sprijin, prezintă un raport medical întocmit la 10 mai 2002 de medicul legist de Șișli. Susține de asemenea că polițiștii au folosit împotriva sa o forță disproporționată la moment arestării.

Guvernul arată că, la momentul intervenției polițiștilor, reclamantul era sub influența alcoolului, că a continuat să maltrateze femeia care îl însoțea, că de asemeni a agresat polițiștii verbal și fizic, că apoi a pierdut echilibrul și a căzut pe pământ și că în final polițiștii au trebuit să folosească forța pentru a-l domina.

De asemeni, Guvernul nu contestă constatarea vânătăilor din raportul medical al reclamantului. Cu toate acestea, conform lui, vânătăile în cauză sunt datorate comportamentului agresiv al interesatului. Spunând că se referă la declarațiile polițiștilor, Guvernul susține că reclamantul însuși agresase polițiștii care se aprestau să intervină și că el însuși lovise bara de protecție a mașinii de poliție parcate pe locul incidentului. Ar fi de asemeni posibil ca H.B., care se bătea cu reclamantul, să-i fi cauzat vânătăile apărând-se.

Curtea reamintește că acuzațiile de maltratare trebuie susținute de dovezi corespunzătoare. Pentru stabilirea faptelor acuzate, folosește criteriul probei « dincolo de orice îndoială rezonabilă », o asemenea probă putând rezulta în orice caz din un ansamblu de indici, sau presupuneri necontestabilitate suficient de grave, precise și convergente ( Irlanda c. Regatul Unit , 18 ianuarie 1978, § 161 in fine , seria A nr. 25, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 121, CEDO 2000 - IV, Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 87, CEDO 2010, § 92, și Bouyid c. Belgia ([GC], nr. 23380/09, § 82, 28 septembrie 2015).

Curtea observă că pozițiile părților sunt opuse cu privire la originea vânătăilor : pentru Guvern, vânătăile au originea în altercare care a opus reclamantul și compagna sa și comportamentele agresive ale reclamantului la momentul intervenției polițiștilor; pentru reclamant, care nu se pronunță cu privire la cearta sa cu compagna sa nici cu privire la ceea ce s-ar fi întâmplat la secția de poliție, vânătăile rezultate din violență exercitată asupra lui de polițiști în timpul și după arestare.

Chiar dacă Guvernul nu contestă veridicitatea raportului medical privind reclamantul și existența vânătăilor menționate în el, în vedere divergențelor existente între explicațiile furnizate de fiecare dintre parti, Curtea consideră că nu este în măsură, pe baza elementelor de care dispune, să afirme cu un grad suficient de certitudine că leziunile reclamantului sunt doar rezultatul violenței care ar fi fost exercitată asupra sa în perioada intervenției și ulterior arestării.

De fapt, Curtea observă mai întâi că rezultă din testele de alcoolemie efectuate la 7 h 10 ale zilei incidentului (§8 de mai sus), din declarațiile polițiștilor (§9 de mai sus), din raportul întocmit de comisarul-șef M.O. (§11 de mai sus) și din sentința tribunalului penal din Șișli din 20 septembrie 2005, confirmată de hotărârea Curții de Casație din 29 mai 2007, că reclamantul și mai ales femeia care îl însoțea prezentau o alcoolemie destul de ridicată și că aveau o altercare în stradă înainte de sosirea pe locul incidentului a polițiștilor, și că reclamantul arătase o anumită rezistență atunci când polițiștii cereau să-i verifice identitatea și încercau să intervină și să-l aresteze. Consideră că nu este exclus ca parte ori chiar întregul din vânătăile reclamantului să-și găsească explicația în acest context.

Curtea observă apoi că reclamantul nu a prezentat detalii suficiente, nici atunci când a depus plângerea în fața instanțelor interne nici în fața Curții, de natură a susține acuzațiile sale cu privire la desfășurarea faptelor și maltratarei pe care ar fi suferit-o după arestare și în timp ce era la secția de poliție; s-a bazat doar pe raportul medical pentru acuzații.

De aceea, examinarea faptelor prezentei cauze nu arată elemente care să permită Curții să stabilească că vânătăile dezvăluite pe corpul reclamantului s-au produs din cauza utilizării unei forțe disproporționate asupra sa la momentul arestării sau după arestare, la secția de poliție.

Rezultă că reclamația reclamantului din aspectul material al articolului 3 din Convenție este evident infondată și trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la caracterul efectiv al investigațiilor

Reclamantul susține că nu a beneficiat de o investigație efectivă deoarece fusese victimă a violenței polițienești. Denunță de asemeni o durată excesivă a procedurii.

Guvernul arată că reclamantul a depus plângere împotriva polițiștilor aproximativ optsprezece luni după fapte. Susține că procurorul Republicii a condus o investigație efectivă, și că a audiat polițiștii A.B. și U.K. precum și reclamantul. Precizează că nu a fost posibil să se audieze polițistul Y.D., decedat între timp. Guvernul adaugă că are cunoștință de jurisprudența Curții în materie de durată a investigației, inclusiv a procesului care urmează instruirii. 1. Cu privire la admisibilitate

Curtea tocmai a concluzionat că reclamația din aspectul material al articolului 3 este evident infondată (§39, de mai sus). Aceasta nu împiedică ca reclamația din aspectul procedural să fie declarată admisibilă. De fapt, chiar dacă săvârșirea maltratării de către agenți ai statului nu este stabilită în fața Curții, rămâne posibil ca reclamantul să fi susținut în mod apărabil, la momentul faptelor și la momentul depunerii plângerii la acest subiect, că a suferit asemenea tratamente, și că ținând seama de o asemenea acuzație exista o obligație de a investiga faptele (a se vedea, de exemplu, Mudayevy c. Rusia , nr. 33105/05, §§ 113 și 114, 8 aprilie 2010). Curtea consideră că este în felul acesta în cazul de față. Constată de asemeni că procurorul Republicii din Șișli chiar a deschis o investigație în urma plângerii depuse de reclamant. Reclamația din aspectul procedural al articolului 3 nu ar putea deci, în circumstanțele prezentei cauze, fi declarată evident infondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Cum această reclamație nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. 2. Cu privire la fond

Cu privire la obligația autorităților naționale de a deschide și de a conduce o investigație efectivă, Curtea se referă la principii care rezultă din jurisprudența sa ( El-Masri c. fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei [GC], nr. 39630/09, §§ 182-185, CEDO 2012, Mocanu și alții c. România [GC], nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, §§ 316-326, CEDO 2014 (extrase), și Bouyid , precitată, §§ 115-123).

Astfel, ținând seama de datoria generală încadru statului în vertu articolului 1 din Convenție de a « recunoaște tuturor persoanelor aflate în jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (...) Convenție », prevederile articolului 3 necesită implicație ca o formă de investigație oficială efectivă să fie condusă atunci când un individ susține într-un mod apărabil că a suferit, mai ales din partea poliției sau a altor servicii comparabile ale statului, un tratament contrare articolului 3 ( Mocanu și alții, precitată, § 317, și Bouyid , precitată, § 116).

Esențial, prin intermediul unei asemenea investigații, să se asigure aplicarea efectivă a legilor care interzic tortura și pedeapsele și tratamentele inumane sau degradante în afacerile în care agenți sau organe ale statului sunt implicate, și să se garanteze că aceștia au să răspundă despre maltratarea survenite sub responsabilitatea lor ( Mocanu și alții, precitată, § 318, și Bouyid , precitată, § 117).

Din aceasta rezultă implicit o cerință de celeritate și diligență rezonabilă. Dacă pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică avansarea investigației într-o situație particulară, o răspuns rapid al autorităților atunci când este vorba de investigarea utilizării ilegale a forței sau a acuzațiilor de maltratare poate în general fi considerată ca esențiala pentru a păstra încrederea publicului în respectul principiului legalității și a evita orice aparență de complisitate sau tolerare în ceea ce privește acțiunile ilegale ( Mocanu și alții, precitată, § 323, și Bouyid , precitată, § 121).

În final, investigația trebuie să fie aprofundată, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie întotdeauna să se străduiască serios pentru a descoperi ce s-a întâmplat și nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau slab fundamentate pentru a-și încheia investigația ( Mocanu și alții, precitată, § 183, și Bouyid , precitată, § 123).

În cazul de față, Curtea constată că procurorul Republicii a audiat unu dintre polițiști doi luni după data depunerii plângerii de reclamant, că a descoperit aproximativ doi ani și nouă luni după data aceasta că al doilea polițist decedasem în 2004, și că a audiat al treilea aproximativ trei ani și trei luni după data aceasta încă. Apoi, a pronunțat ordinanța doar în 2009, adică aproape cinci ani și jumătate după depunerea plângerii în cauză.

De asemeni, Curtea observă că procurorul Republicii și curtea de ședință au respins plângerea interesatului, și aceasta fără a se angaja într-un adevărat raționament juridic. Constată că aceste autorități nu au căutat să justifice gradul forței utilizate împotriva reclamantului la momentul arestării și că investigația penală condusă în cazul de față nu a vizat acuzațiile de maltratare a reclamantului după arestare. Procurorul Republicii s-a limitat la constatarea o insuficiență de probe fără a furniza nicio explicație, adăugând că în orice caz termenul de prescripție expiraseputin.

De aceea, Curtea concluzionează că autoritățile nu au condus o investigație efectivă în urma plângerii reclamantului. A fost deci o încălcare a articolului 3 din Convenție în aspectul procedural. II.

Reclamantul cere 50 000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Statuând în echitate, Curtea consideră că ar trebui să acorde reclamantului 5 000 EUR pentru dommage moral. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemeni 2 400 EUR pentru cheltuielile și costurile pe care susține că le-a suportat în fața Curții. Și-a defalcat cererea după cum urmează : 1 470 EUR pentru onorariile avocatului și 930 EUR pentru cheltuielile poștale, de asistență și de traducere. Ca suport al pretenției sale, furnizează tabloul tarifar al baroului din Istanbul, precum și o notă de cheltuieli întocmită de reprezentantul său pentru cheltuielile de traducere, asistență și materiale de birou.

Guvernul estimează că această cerere nu este justificată și invită Curtea să o respingă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care se stabliest realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile sus-menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 2 000 EUR pentru toate cheltuielile și i-o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să calcheze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă cu privire la reclamația reclamantului din aspectul procedural al articolului 3 din Convenție, și inadmisibilă pentru restul ; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în aspectul procedural ; 3. Declară a) că statul pârât trebuie să vireze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, convertite în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data regelării : i. 5 000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă pouvant să fie datorată cu titlul de taxă, pentru prejudiciu moral, ii. 2 000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlul de taxă de reclamant, pentru cheltuieli și costuri ; b) că de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la un procent egal cu cel al facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 26 ianuarie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președinte

Le requérant a été représenté devant la Cour par M e M. Erbil, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant dénonce en particulier une violation de l’article 3 de la Convention.

Le 25 mars 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

Le requérant est né en 1973 et réside à Istanbul. 1. Genèse de l’affaire

Le requérant indique que, le 9 mai 2002, à 3 heures, lui-même et H.B. (à ses dires sa fiancée à la date des événements, son épouse à ce jour) ont été arrêtés par la police pour un contrôle d’identité à la sortie d’un restaurant à Șișli (Istanbul). Selon le requérant, les policiers ont demandé l’identité de la femme qui l’accompagnait. Il leur aurait répondu qu’elle était sa fiancée. Les policiers l’auraient alors traité de menteur, l’auraient insulté et leur auraient demandé de présenter leurs pièces d’identité. Enfin, ils les auraient tous deux emmenés au poste de police où ils les auraient frappés.

Le même jour, le requérant et H.B. furent examinés par les médecins de l’hôpital de Șișli Etfal. Le rapport médical correspondant indiquait que le requérant et H.B. présentaient de nombreuses blessures.

Selon les tests d’alcoolémie effectués à 7 h 10, le requérant avait 0,22 g/l (gramme par litre de sang) d’alcool dans le sang, alors que H.B. en avait 1,93.

Toujours le même jour, les policiers portèrent plainte contre le requérant et H.B. pour outrage à agent. Un des policiers, U.K., indiqua dans sa déposition du même jour que lui-même et ses collègues A.B. et Y.D. s’étaient rendus sur place vers 4 h 45 à la suite d’un appel téléphonique selon lequel un individu essayait de forcer une femme à monter dans une voiture devant l’entrée d’un club à Șișli. Il dit que, arrivés sur les lieux, ils avaient vu un individu tentant de faire monter de force une femme dans une voiture en la maintenant par les épaules et qu’ils s’étaient approchés pour comprendre la situation et intervenir. Il ajouta que le requérant les avait insultés en s’opposant à leur intervention et que, plus ils cherchaient à le calmer, plus il devenait agressif. Il soutint que, pour maîtriser l’intéressé, ils avaient essayé de le calmer en le « prenant dans leurs bras » mais que celui ‑ ci avait alors essayé d’étrangler Y.D. Il déclara encore que, alors qu’ils tentaient de maîtriser l’homme, qui aurait été ivre, celui-ci avait heurté le pare-chocs de leur véhicule garé le long du trottoir, était tombé par terre et s’était ensuite cogné volontairement contre la carrosserie. Quant à la femme qui accompagnait le requérant, elle aurait elle aussi insulté la police.

Dans leurs dépositions du même jour, les policiers A.B. et Y.D. relatèrent les faits de manière similaire. Comme leur collègue, ils déclarèrent que le requérant les avait insultés et menacés, et qu’il avait prétendu avoir des amis haut placés dans l’administration et dans la justice.

Selon le rapport établi par le commissaire en chef M.O., le même jour, vers 4 h 45, la police avait été prévenue par téléphone qu’une femme avait été enlevée dans la rue à Șișli (Istanbul). Les policiers se seraient rendus sur place et auraient vu le requérant se disputer avec une femme et la traîner par terre. Les policiers ayant voulu intervenir, le requérant les aurait insultés, il se serait montré agressif, aurait frappé le pare-chocs de la voiture de police garée et puis aurait tenté de s’enfuir. Le commissaire en chef M.O. indiquait en outre que, selon les rapports médicaux établis par l’hôpital de Șișli Etfal, les policiers A.B. et Y.D. avaient été blessés et avaient nécessité une interruption de travail d’un jour.

Le 10 mai 2002, le médecin légiste de Șișli établit un rapport médical selon lequel le requérant présentait les blessures suivantes : ecchymoses sur la joue droite, derrière l’oreille gauche, dans la région lombaire gauche, hématome sensible et ecchymose de 1 x 2 cm sur le bras droit, et ecchymose et hématome de 4 x 5 cm sous l’œil droit. Le rapport indiquait en outre que les blessures ne présentaient pas de risque vital pour le requérant et il concluait à une incapacité de travail de dix jours.

Le même jour, le médecin légiste de Șișli établit un rapport médical selon lequel H.B. présentait des zones érythémateuses sur la partie postérieure du bras droit, une ecchymose de 2 x 2 cm sur le bras gauche et une ecchymose de 2 x 5 cm sur le bras droit. Il indiquait en outre que les blessures ne présentaient pas de risque vital pour H.B. et il concluait à une incapacité de travail de cinq jours. 2. La procédure pénale engagée à l’encontre du requérant et de H.B.

Par un acte d’accusation du 10 mai 2002, le parquet de Șișli engagea une action pénale à l’encontre du requérant et de H.B. pour outrage et insulte à agent. Dans l’acte d’accusation, le parquet réitéra les allégations des policiers en soulignant que ces derniers s’étaient rendus sur place à la suite d’un appel téléphonique, que, arrivés sur les lieux, ils avaient vu que le requérant et une femme se disputaient, que le requérant tentait de faire monter cette femme dans une voiture en la traînant par terre, que lorsqu’ils s’étaient rapprochés pour comprendre la situation et intervenir, le requérant les avait insultés et agressés en s’opposant à leur intervention et que H.B. les avait également insultés. 15. À des dates non précisées, d’abord le tribunal correctionnel de Șișli condamna le requérant et H.B. du chef de résistance à agent public en vue de se sauver ( görevli memura kendini kurtarmak için direnmek ), et ensuite la Cour de cassation cassa le jugement en ordonnant l’application de la nouvelle loi qui était plus favorable aux prévenus.

Par un jugement du 20 septembre 2005, en se conformant à l’arrêt de la Cour de cassation, le tribunal correctionnel de Șișli condamna le requérant et H.B. à une peine d’emprisonnement de deux mois, puis la convertit en une peine d’amende. Le tribunal décida finalement de surseoir à l’exécution de la peine d’amende à raison de l’absence de casier judiciaire et de la bonne conduite des accusés. Dans ses attendus, il constata que les policiers qui étaient en uniforme étaient intervenus parce que le requérant et la femme qui l’accompagnait se battaient, qu’il n’y avait aucune raison de ne pas croire les déclarations des policiers et que les prévenus, dans leurs dépositions, avaient implicitement accepté qu’il y avait eu une altercation entre eux. Il conclut que finalement leur acte devait être qualifié de résistance à agent public en vue de prendre la fuite, mais non pas d’outrage et insulte à agent public. 17. À une date non identifiée, le requérant forma un pourvoi devant la Cour de cassation.

Le 29 mai 2007, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué. 3. La procédure pénale engagée à l’encontre des policiers

Entretemps, le 21 octobre 2003, le requérant avait porté plainte contre les trois policiers en question. Se référant au rapport médical du médecin légiste de Șișli du 10 mai 2002, il soutenait qu’il avait été torturé et insulté par les policiers. Il ajoutait que ceux-ci auraient dû être poursuivis d’office, mais que, depuis l’incident, aucune enquête n’avait été déclenchée à leur encontre.

Le 22 octobre 2003, le procureur de la République de Șișli demanda à la direction de la sûreté de Șișli d’identifier les policiers en question et de lui faire parvenir tous les documents concernant l’arrestation du requérant.

Le 11 décembre 2003, le procureur de la République de Șișli entendit un des policiers, A.B. Celui-ci soutint que, le jour de l’incident, le requérant frappait une femme et la traînait dans la rue, et que, lorsque les policiers étaient intervenus, il leur avait demandé de ne pas s’en mêler au motif que la femme était sa fiancée. Il indiqua que le requérant et sa fiancée les avaient ensuite insultés. Il précisa que ni lui ni ses collègues ne les avaient frappés et que les blessures que le requérant et la femme qui l’accompagnait présentaient devaient résulter de leur propre querelle.

Le 15 décembre 2003, le 26 avril 2004, le 8 septembre 2004 et le 4 juillet 2007, le procureur de la République de Șișli demanda à la direction de la sûreté de Șișli d’entendre les deux autres policiers, Y.D. et U.K., également présents lors de l’incident.

Le 27 février 2004, le procureur de la République de Șișli entendit le requérant.

Le 27 juillet 2006, la direction de la sûreté de Șișli informa le procureur que Y.D. était décédé en 2004 et que U.K. avait été muté à Bingöl le 23 juin 2003. Le 5 avril 2007, U.K. fut entendu par deux policiers à Bingöl, sur une demande écrite du procureur de la République de Șișli datée du 27 février 2007. Il exposa que, accompagné de ses collègues, il s’était rendu sur place vers 3 heures ; qu’ils avaient demandé au requérant de leur montrer sa pièce d’identité, et ce non pas de manière arbitraire, mais parce qu’il aurait agressé une femme et l’aurait traînée par terre ; que le requérant et la femme en question s’étaient mis à les insulter ; qu’ils avaient finalement dû les appréhender pour outrage et insulte à agent, les faire monter dans le véhicule de police et les emmener au commissariat afin de prendre leurs dépositions.

Le 12 janvier 2009, le procureur de la République de Șișli prononça un non-lieu à poursuivre pour insuffisance de preuve. Il précisa qu’en tout état de cause le délai de prescription était écoulé.

Le 28 avril 2009, la cour d’assises de Beyoğlu rejeta l’opposition formée par le requérant. EN DROIT I.

Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Tarakhel c. Suisse [GC], n o 29217/12, § 55, CEDH 2014 (extraits), et Gherghina c. Roumanie (déc.) [GC], n o 42219/07, § 59, 9 juillet 2015), la Cour estime qu’il convient d’examiner ces griefs sous le seul angle de l’article 3 de la Convention. Cette disposition est ainsi libellée : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

Le Gouvernement combat la thèse du requérant. A. Sur les allégations de mauvais traitements

Le requérant soutient avoir subi après son arrestation des traitements contraires à l’article 3 de la Convention. À l’appui, il présente un rapport médical établi le 10 mai 2002 par le médecin légiste de Șișli. Il soutient également que les policiers ont utilisé à son encontre une force disproportionnée lors de son arrestation.

Le Gouvernement indique que, lors de l’intervention des policiers, le requérant était sous l’empire de l’alcool, qu’il avait continué à brutaliser la femme qui l’accompagnait, qu’il avait également agressé les policiers verbalement et physiquement, qu’ensuite il avait perdu l’équilibre et était tombé par terre et que finalement les policiers avaient dû utiliser la force pour le maîtriser.

Par ailleurs, le Gouvernement ne met pas en doute le constat des blessures figurant dans le rapport médical du requérant. Toutefois, selon lui, les blessures en question sont dues aux agissements agressifs de l’intéressé. Disant se référer aux dépositions des policiers, le Gouvernement soutient que c’est le requérant qui avait agressé les policiers qui s’apprêtaient à intervenir et qu’il avait de lui-même cogné le pare-chocs de la voiture de police garée sur le lieu de l’incident. Il serait également possible que H.B., qui se battait avec le requérant, ait causé ses blessures tout en se défendant.

La Cour rappelle que des allégations de mauvais traitements doivent être soutenues par des éléments de preuve appropriés. Pour l’établissement des faits allégués, elle se sert du critère de la preuve « au-delà de tout doute raisonnable », une telle preuve pouvant néanmoins résulter d’un faisceau d’indices, ou de présomptions non réfutées, suffisamment graves, précis et concordants ( Irlande c. Royaume-Uni , 18 janvier 1978, § 161 in fine , série A n o 25, Labita c. Italie [GC], n os 26772/95, § 121, CEDH 2000 ‑ IV, Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 87, CEDH 2010, § 92, et Bouyid c. Belgique ([GC], n o 23380/09, § 82, 28 septembre 2015).

La Cour observe que les positions des parties sont opposées quant à l’origine des blessures : pour le Gouvernement, ces blessures avaient pour origine l’altercation qui avait opposé le requérant et sa compagne et les comportements agressifs du requérant lors de l’intervention des policiers; pour le requérant, qui ne se prononce pas sur sa dispute avec sa compagne ni sur ce qui se serait passé au poste de police, les blessures résultaient des violences exercées sur lui par les policiers pendant et après son arrestation.

Même si le Gouvernement ne met pas en cause la véracité du rapport médical relatif au requérant et l’existence des blessures qui y sont mentionnées, au vu des divergences existant entre les explications fournies par chacune des parties, la Cour estime ne pas être en mesure, à partir des éléments dont elle dispose, d’affirmer avec un degré suffisant de certitude que les lésions du requérant sont uniquement le résultat de violences qui lui auraient été infligées pendant l’intervention et postérieurement à son arrestation.

En effet, la Cour observe d’abord qu’il ressort des tests d’alcoolémie effectués à 7 h 10 du jour de l’incident (paragraphe 8 ci-dessus), des dépositions des policiers (paragraphe 9 ci-dessus), du rapport établi par le commissaire en chef M.O. (paragraphe 11 ci-dessus) et du jugement du tribunal correctionnel de Șișli du 20 septembre 2005, confirmé par l’arrêt de la Cour de cassation du 29 mai 2007, que le requérant et surtout la femme qui l’accompagnait présentaient un taux assez élevé d’alcoolémie et qu’ils avaient une altercation dans la rue avant l’arrivée sur place des policiers, et que le requérant avait montré une certaine résistance lorsque les policiers avaient demandé à vérifier son identité et essayé d’intervenir et de l’arrêter. Elle estime qu’il n’est pas exclu qu’une partie voire l’intégralité des blessures du requérant trouve son explication dans ce contexte.

La Cour observe ensuite que le requérant n’a pas présenté suffisamment de détails, ni lors de sa plainte devant les juridictions internes ni devant la Cour, de nature à étayer ses allégations quant au déroulement des faits et aux mauvais traitements qu’il aurait subis après son arrestation et pendant qu’il était au poste de police ; il n’a fait que s’appuyer sur le rapport médical pour ses allégations.

Dès lors, un examen des faits de la présente affaire ne fait pas ressortir des éléments permettant à la Cour d’établir que les blessures révélées sur le corps du requérant se soient produites en raison de l’utilisation d’une force disproportionnée à son encontre lors de son arrestation ou après l’arrestation, au poste de police.

Il s’ensuit que le grief du requérant tiré du volet matériel de l’article 3 de la Convention est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur le caractère effectif des investigations

Le requérant soutient qu’il n’a pas bénéficié d’une enquête effective alors qu’il avait été victime de violences policières. Il dénonce en outre une durée excessive de la procédure.

Le Gouvernement indique que le requérant a porté plainte contre les policiers environ dix-huit mois après les faits. Il soutient que le procureur de la République a mené une enquête effective, et qu’il a entendu les policiers A.B. et U.K. ainsi que le requérant. Il précise qu’il n’a pas été possible d’interroger le policier Y.D., décédé entre-temps. Le Gouvernement ajoute qu’il a connaissance de la jurisprudence de la Cour en matière de durée de l’enquête, y compris le procès qui suit l’instruction. 1. Sur la recevabilité

La Cour vient de conclure que le grief tiré du volet matériel de l’article 3 est manifestement mal fondé (paragraphe 39, ci-dessus). Cela n’empêche pas que le grief tiré du volet procédural soit déclaré recevable. En effet, même si la commission de mauvais traitements par des agents de l’État n’est pas établie devant la Cour, il demeure possible que le requérant ait soutenu de manière défendable, au moment des faits et au moment de déposer une plainte à cet égard, avoir subi de tels traitements, et qu’eu égard à une telle allégation il y eut une obligation d’enquêter sur les faits (voir, par exemple, Mudayevy c. Russie , n o 33105/05, §§ 113 et 114, 8 avril 2010). La Cour estime qu’il en est ainsi en l’espèce. Elle constate par ailleurs que le procureur de la République de Șișli a bien ouvert une enquête suite à la plainte déposée par le requérant. Le grief tiré du volet procédural de l’article 3 ne saurait donc, dans les circonstances de la présente affaire, être déclaré manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Comme ce grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. 2. Sur le fond

S’agissant de l’obligation pour les autorités nationales d’ouvrir et de mener une enquête effective, la Cour se réfère aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence ( El-Masri c. l’ex-République yougoslave de Macédoine [GC], n o 39630/09, §§ 182-185, CEDH 2012, Mocanu et autres c. Roumanie [GC], n os 10865/09, 45886/07 et 32431/08, §§ 316-326, CEDH 2014 (extraits), et Bouyid , précité, §§ 115-123).

Ainsi, compte tenu du devoir général incombant à l’État en vertu de l’article 1 de la Convention de « reconna[ître] à toute personne relevant de [sa] juridiction les droits et libertés définis [dans] la (...) Convention », les dispositions de l’article 3 requièrent par implication qu’une forme d’enquête officielle effective soit menée lorsqu’un individu soutient de manière défendable avoir subi, de la part notamment de la police ou d’autres services comparables de l’État, un traitement contraire à l’article 3 ( Mocanu et autres, précité, § 317, et Bouyid , précité, § 116).

Il s’agit essentiellement, au travers d’une telle enquête, d’assurer l’application effective des lois qui interdisent la torture et les peines et traitements inhumains ou dégradants dans les affaires où des agents ou organes de l’État sont impliqués, et de garantir que ceux-ci aient à rendre des comptes au sujet des mauvais traitements survenus sous leur responsabilité ( Mocanu et autres, précité, § 318, et Bouyid , précité, § 117).

Une exigence de célérité et de diligence raisonnable en découle implicitement. S’il peut y avoir des obstacles ou des difficultés empêchant l’enquête de progresser dans une situation particulière, une réponse rapide des autorités lorsqu’il s’agit d’enquêter sur le recours illégal à la force ou sur des allégations de mauvais traitements peut généralement être considérée comme essentielle pour préserver la confiance du public dans le respect du principe de légalité et éviter toute apparence de complicité ou de tolérance relativement à des actes illégaux ( Mocanu et autres, précité, § 323, et Bouyid , précité, § 121).

Enfin, l’enquête doit être approfondie, ce qui signifie que les autorités doivent toujours s’efforcer sérieusement de découvrir ce qui s’est passé et qu’elles ne doivent pas s’appuyer sur des conclusions hâtives ou mal fondées pour clore l’enquête ( Mocanu et autres, précité, § 183, et Bouyid , précité, § 123).

En l’espèce, la Cour constate que le procureur de la République a entendu l’un des policiers deux mois après la date de dépôt de la plainte par le requérant, qu’il a découvert environ deux ans et neuf mois après cette date que le deuxième policier était décédé en 2004, et qu’il a entendu le troisième environ trois ans et trois mois après cette date encore. Ensuite, il n’a rendu son ordonnance qu’en 2009, soit près de cinq ans et six mois après le dépôt de la plainte en question.

Par ailleurs, la Cour note que le procureur de la République et la cour d’assises ont rejeté la plainte de l’intéressé, et ce sans se livrer à un véritable raisonnement juridique. Elle relève que ces autorités n’ont pas cherché à justifier le degré de la force employée contre le requérant lors de son arrestation et que l’enquête pénale menée en l’espèce n’a pas porté sur les allégations de mauvais traitements du requérant après son arrestation. Le procureur de la République s’est borné à constater une insuffisance des preuves sans fournir aucune explication, ajoutant qu’en tout état de cause le délai de prescription était écoulé.

Dès lors, la Cour conclut que les autorités n’ont pas conduit d’enquête effective à la suite de la plainte du requérant. Il y a donc eu violation de l’article 3 de la Convention dans son volet procédural. II.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) pour préjudice moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Statuant en équité, la Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 5 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 400 EUR pour les frais et dépens qu’il aurait engagés devant la Cour. Il ventile sa demande comme suit : 1 470 EUR pour les honoraires d’avocat et 930 EUR pour les frais postaux, d’assistance et de traduction. À l’appui de sa prétention, il fournit le barème tarifaire du barreau d ’Istanbul ainsi qu’une note de frais établie par son représentant pour les frais de traduction, d’assistance et de papeterie.

Le Gouvernement estime que cette demande n’est pas justifiée et il invite la Cour à la rejeter.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Compte tenu des documents dont elle dispose et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 2 000 EUR tous frais confondus et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief du requérant tiré du volet procédural de l’article 3 de la Convention, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 3 de la Convention dans son volet procédural ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente