Abdulgafur Batmaz împotriva Turciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 44023/09) împotriva Republicii Turcia și pe care un cetățean al acestui stat, D. Abdulgafur Batmaz („reclamantul"), a depus-o la Curte la 15 iunie 2009 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul, căruia i s-a acordat beneficiul asistenței judiciare, a fost reprezentat de D-na M. Özbekli, avocat la Diyarbakır. Guvernul turc („Guvernul") a fost reprezentat de agent.

Reclamantul susține o încălcare a articolelor 3 și 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție.

La 8 aprilie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului. PE FOND I.

Reclamantul a fost arestat și plasat în reținere la 12 septembrie 1994 pentru ajutor și apartenență la organizația ilegală Hizbullah. La momentul arestării, poliția a confiscat, din mașina sa, doi pistoale.

Raportul medical din 17 septembrie 1994 întocmit de serviciul de urgență al spitalului public din Diyarbakır indică că examenul fizic al reclamantului a permis constatarea că acesta avea pe antebraț la nivelul cotului drept un edem cu o ușoară hiperemie. Radiografia brațului a indicat absența unei fracturi. Raportul concluzionează că reclamantul avea un traumatism al țesutului moale. Medicul care a examinat reclamantul a cerut ca el să fie examinat, la 19 septembrie 1994, de serviciul ortopedic al spitalului.

Dosarul nu conține un raport medical privind examenul medical din 19 septembrie 1994.

La 22 septembrie 1994, procurorul Republicii din Diyarbakır a efectuat o reconstitution a faptelor în prezența reclamantului. Acesta nu a fost asistat de un avocat.

La 28 septembrie 1994, reclamantul a fost ascultat de poliție în absența unui avocat. El a recunoscut că este membru al organizației ilegale Hizbullah și a dat detalii asupra activităților sale desfășurate în cadrul acestei organizații.

Raportul medical colectiv întocmit la 4 octombrie 1994, în numele a 28 de persoane dintre care reclamantul, de medicul de gardă al spitalului public din Diyarbakır indică absența lovituri și violență pe corpul persoanelor examinate.

La 4 octombrie 1994, în continuă absență a unui avocat, reclamantul a fost ascultat de judecătorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakır. El a contestat acuzațiile reținute împotriva sa. El a negar a fi participat la vreun act armat în numele organizației Hizbullah. El a declarat că depunerea sa făcută în cursul reținerii a fost obținută sub constrângere. În aceeași zi, reclamantul a fost plasat în detenție.

La 24 octombrie 1994, procurorul Republicii din Diyarbakır a intentat o acțiune penală împotriva douăzeci și opt de persoane, inclusiv reclamantul, pentru apartenen la organizația armată ilegală Hizbullah precum și pentru atingerea ordinii constituționale stabilite.

Potrivit informațiilor furnizate de reclamant, ca urmare a unei plângeri depuse de el la o dată neprecizată privind revendicările sale de rele tratamente suferite în cursul reținerii, procurorul Republicii a pronunțat la 24 octombrie 1995 o decizie de neexercitare a acțiunii penale. Tot potrivit cu spusele reclamantului, el nu a contestat această decizie în fața curții de asize competente.

Cauza reclamantului, reprezentat de data aceasta de un avocat, a fost ascultată de curtea de securitate a statului din Diyarbakır („curtea de securitate a statului"), compusă din trei judecători din care unu judecător militar.

La ședința din 18 noiembrie 1994, curtea de securitate a statului a ascultat reclamantul. El a contestat faptele care îi erau reprocșate. Referindu-se la rapoartele medicale versate în dosar, reclamantul a declarat că avea brațul invalid din cauza relelor tratamente pe care le suferise în cursul reținerii.

La ședința din 17 martie 1995, curtea de securitate a statului a constatat că nu primise încă un răspuns la cererea sa privind examenul medical al reclamantului.

Raportul medical din 9 noiembrie 1995 întocmit de spitalul public din Diyarbakır indică că reclamantul avea o pierdere de capacitate de 80 % a brațului stâng.

La ședința din 26 ianuarie 1996, curtea de securitate a statului a luat seama al revendicărilor de rele tratamente ale reclamantului și i-a cerut să depună o plângere în acest sens devant procurorul Republicii din Diyarbakır.

La ședința din 15 noiembrie 1996, curtea de securitate a statului a ascultat martori S.D. și M.H.B.

La 26 decembrie 1996, procurorul Republicii a prezentat răspunsurile sale pe fond. Bazindu-se pe elementele de probă obținute în cursul reținerii reclamantului, a cerut condamnarea reclamantului la închisoare pe viață.

La ședințele din 16 noiembrie și 30 decembrie 1997, curtea de securitate a statului a constatat că martorii A.Ö., M.E.C., A.E., K.A., A.Y. și A.G. nu erau prezenți și a cerut apariția lor la următoarea ședință.

La ședința din 5 martie 1998, martorul A.Y. a fost ascultat de curtea de securitate în prezența avocatului reclamantului.

La ședința din 3 decembrie 1998, curtea de securitate a statului a ascultat martorul A.Ö. care a declarat că era un omonim al lui A.Ö. Acest martor a precizat că nu depusese o mărturie care să-l incrimineze pe acuzați și că nu-i cunoștea.

Prin legea nr. 4390 din 22 iunie 1999, s-a pus capăt mandatelor judecătorilor militari și procurorilor militari în funcție în cadrul curților de securitate a statului. La 18 iunie 1999, ca urmare a amendamentului articolului 143 din Constituție, judecătorul militar care avea sedință în cadrul curții de securitate a statului din Diyarbakır a fost înlocuit de un judecător civil.

La ședințele din 3 mai 2001, 17 aprilie 2003 și 5 august 2003, curtea de securitate a statului a ascultat respectiv martorii C.T., H.F., M.E.C., A.A., R.A., A.G., C.Y., H.O., M.L. și S.A.

Prin legea nr. 5190 din 30 iunie 2004, curții de securitate a statului au fost definitivul abolite. Dosarul a fost, de acolo, examinat de curtea de asize din Diyarbakır.

La ședința din 1 decembrie 2006, reclamantul a reafirmat că depunerea sa făcută în cursul reținerii a fost obținută ca urmare a relelor tratamente pe care le suferise. El a invocat că depunerea sa nu trebuia să fie versată în dosar.

În memoriul de apărare prezentat la 26 ianuarie 2007 devant curtea de asize din Diyarbakır, reclamantul, reprezentat de un avocat, a contestat faptele și infracțiunile care îi erau reprocșate. El a invocat în special că suferise rele tratamente din partea poliției în cursul reținerii. Din cauza relelor tratamente suferite, pierduse folosința brațului și era acum invalid. El a prezentat curții de asize rapoartele medicale întocmite de institutul de medicină legală. El fusese dus la serviciul de urgență pentru a fi tratat dar nu fusese returnat la serviciul de ortopedică după cum prescrisese medicul de gardă. Reclamantul recunoscuse faptele care îi erau reprocșate pentru a nu mai suferi rele tratamente din partea polițiștilor care-l interogaseră în cursul reținerii. El semnasen depunerea sa cu ochii legați. Pe lângă aceasta, precizase că poliția efectuase în cursul reținerii o paradă de reconstitution a faptelor, în timp ce nu era asistat de un avocat. El a invocat că actul de acuzație al procurorului Republicii era unic fondat pe elementele de probă obținute în cursul reținerii. În final, în conformitate cu articolul pertinent al codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, el susținu că elementele de probă obținute sub constrângere în cursul reținerii, și neconfirmate de el în cursul procedurii ulterioare, în timp ce nu era asistat de un avocat, nu trebuiau să fie luate în considerare pentru a-l condamna.

Prin hotărâre din 26 februarie 2007, bazindu-se în special pe depunerea reclamantului obținută în cursul reținerii, curtea de asize din Diyarbakır a condamnat reclamantul la închisoare pe viață pentru atingerea ordinii constituționale stabilite. Cu privire la revendicările de rele tratamente, curtea de asize a notat că reclamantul obținuse, la cererea sa, paisprezece luni după reținere, și anume la 9 noiembrie 1995, un raport medical care diferea de cel întocmit la 4 octombrie 1994 la încheiere reținerii. În cursul procedurii de judecată, curtea de asize ceruse procurorului Republicii din Diyarbakır să desfășoare o anchetă privind revendicările reclamantului. Procurorul Republicii pronunțase la 24 octombrie 1995 o decizie de neexercitare a acțiunii penale pe motiv că nu fusese posibil să strângă suficiente elemente de probă. Curtea de asize lua în considerare împreună raportul medical din 4 octombrie 1994 precum și decizia de neexercitare a acțiunii din 24 octombrie 1995 pentru a respinge declarațiile reclamantului potrivit cărora depusese sub constrângere în cursul reținerii.

Reclamantul a depus un recurs în casație. La 20 iunie 2007 și 25 februarie 2009, a prezentat două memorii ampliatoare devant Curtea de Casație. Reafirmând mezurile pe care le ridicase deja în memoriul de apărare prezentat la 26 ianuarie 2007 devant curtea de asize din Diyarbakır, reclamantul a invocat că elementele de probă pe care se bazase curtea de asize din Diyarbakır erau depunerea sa și ale altor coacuzați obținute sub constrângere. El a indicat că el și ceilalți coacuzați contestaseră aceste depuneri mai după ce în fața judecătorului libertăților, curții de securitate a statului și curții de asize. El a atașat la memoriu diferitele rapoarte medicale pe care le prezentasen devant curtea de securitate a statului la ședința din 23 ianuarie 1995. În plus, reamintind jurisprudența constantă a Curții de Casație, în aplicarea articolelor pertinente ale codului de procedură penală în vigoare la momentul faptelor, reclamantul a invocat că declarațiile sale, obținute prin mijloace de interogare ilegale, nu trebuiau să fie versate în dosar.

Prin hotărâre din 29 aprilie 2009, după ce ținuse o ședință, Curtea de Casație a respins recursul și a confirmat hotărârea curții de asize din 26 februarie 2007. II.

Înainte de legea nr. 4390 din 22 iunie 1999, art. 5 al legii nr. 2845 prevedea că, din cei trei magistrați care aveau sedință în cadrul curților de securitate a statului, unu trebuia să fie judecător militar. După intrarea în vigoare a legii nr. 4390, nici un magistrat militar nu mai avea sedință în cadrul instanțelor în cauză, care au fost finalmente abolite prin legea nr. 5190 din 16 iunie 2004 (Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, §§ 52-54, CEDO 2005-IV).

Dreptul intern pertinent privind utilizarea depunerilor obținute sub constrângere în cursul reținerii este descris în special în hotărârile Örs și alții c. Turcia (nr. 46213/99, § 31, 20 iunie 2006), Göçmen c. Turcia (nr. 72000/01, §§ 42 și 43, 17 octombrie 2006) și Söylemez c. Turcia (nr. 46661/99, § 89, 21 septembrie 2006).

Reiese din principiile jurisprudențiale ale dreptului penal turc că interogarea unui suspect este un mijloc de apărare care trebuie să-l beneficieze pe acesta, și nu o măsură destinată să obțină dovezi inculpatoare. Dacă declarațiile care rezultă pot fi luate în considerare în aprecierea de către judecător a realității faptice privind o cauză, ele trebuie totuși făcute cu voie bună, ținând seama că orice declarație smulsă prin recursal la presiuni sau forță nu are nici o valoare de probă. Potrivit jurisprudenței Curții de Casație privitoare la art. 247 vechi al codului de procedură penală, pentru ca un proces-verbal de interogare conținând mărturii făcute poliției sau parchetului să poată constitui o probă inculpatoare, este imperativ ca acestea să fie reafirmate în fața judecătorului. În caz contrar, citirea la ședință a unor asemenea procese-verbale ca o probă este interzisă și, prin urmare, nu ar putea fi extrase un motiv pentru a fonda o condamnare. Acestea fiind spuse, chiar o mărturie reafirmată la ședință nu ar putea, singură, fi considerată ca un element de probă hotărâtor: trebuie să fie susținută de elemente de probă complementare (Kolu c. Turcia, nr. 35811/97, § 44, 2 august 2005). PE DREPT I.

Curtea constată că reclamantul a depus o plângere devant procurorul Republicii cu privire la revendicările sale de rele tratamente suferite în cursul reținerii. Procurorul Republicii a pronunțat la 24 octombrie 1995 o decizie de neexercitare a acțiunii penale care nu a fost contestată de reclamant, în conformitate cu dreptul intern național (a se vedea, printre mulți alții, Saraç c. Turcia (dec.), nr. 35841/97, 2 septembrie 2004, și Kaya c. Turcia (dec.), nr. 5168/05, 14 iunie 2011).

Ca urmare, această plângere trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. II.

Conștând că aceste grievuri nu sunt evident nechibzuite în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că ele nu se confruntă pe lângă aceasta cu nici un alt motiv de neadmisibilitate, Curtea le declară recevabile. B. Pe fond 1. Privind absența unui avocat în cursul reținerii

Guvernul precizează că a luat notă a jurisprudenței bine stabilite a Curții privitor la absența unui avocat în cursul reținerii.

Curtea reamintește că a avut deja ocazia să se pronunțe asupra unei plângeri asemănătoare cu cea prezentată de reclamant și a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 3 c) din Convenție din cauza absenței asistenței reclamantului de către un avocat, în cursul reținerii (Salduz c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36391/02, §§ 45-63, 27 noiembrie 2008). După examinarea prezentei cauze sub lumina principiilor definite în hotărârea Salduz (anterior citată, §§ 50-55), și ținând seama de faptul că Guvernul nu pun în discuție jurisprudența acum bine stabilită a Curții la această privință, Curtea concluzionează că a existat încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. 2. Privind utilizarea mărturilor pretinse obținute sub constrângere

Reclamantul menține revendicările sale.

Guvernul susține că nu a existat constrângere exercitată împotriva reclamantului.

Curtea se referă la principiile generale stabilite de jurisprudența sa în special în hotărârea Jalloh c. Germania ([Marea Cameră], nr. 54810/00, §§ 94 la 102, CEDO 2006-IX) privind utilizarea în cadrul unei proceduri penale a elementelor de probă strânse în nerespectare a articolului 3 din Convenție și dreptul de a nu contribui la propria sa incriminare.

Ea reamintește de asemenea că a examinat deja o plângere identică cu cea prezentată de reclamant și a concluzionat la o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție din cauza utilizării depunerii unei persoane plasate în reținere, fără asistența unui avocat, și care a fost obținută sub constrângere (Kolu, anterior citată, §§ 58-59, Örs și alții, anterior citată, §§ 53 și 55, și Özcan Çolak c. Turcia, nr. 30235/03, §§ 43-44, 6 octombrie 2009).

În caz, Curtea constată că reclamantul a fost arestat și plasat în reținere de la 12 septembrie la 4 octombrie 1994. În cursul acestei perioade, reclamantul a fost ascultat de poliție și de procurorul Republicii. Reclamantul a participat de asemenea la o reconstitution a faptelor. Curtea constată că în cursul acestor diferite acte și audieri reclamantul nu a fost asistat de un avocat. Cu toate acestea, a făcut o depunere care-l incrimina pe sine însuși. Apoi, Curtea constată că reclamantul a fost ascultat de judecătorul de pe lângă curtea de securitate a statului din Diyarbakır care a ordonat plasarea sa în detenție la 4 octombrie 1994, în timp ce nu era încă asistat de un avocat. Devant acest judecător, reclamantul a contestat acuzațiile reținute împotriva sa invocând că depunerea sa fusese pretinsa obținută sub constrângere.

La această privință, Curtea reamintește că absența unei plângeri privitoare la art. 3 din Convenție nu o împiedică să țină seama al circumstanțelor denunțate sub aspectul articolului 6 din Convenție (Kolu, anterior citată, § 54). Astfel, Curtea constată că reclamantul a contestat faptele și infracțiunile care îi erau reprocșate în cursul procedurii de judecată de mai multe ori, în particular, în memoriul de apărare depus devant curtea de asize precum și în memoriile ampliatoare depuse devant Curtea de Casație. El a reafirmat repetat că depunerea sa fusese obținută în cursul reținerii, fără asistența unui avocat, ca urmare a relelor tratamente pe care le-ar fi suferit. El a furnizat de asemenea o versiune coerentă și detaliată a faptelor (Özcan Çolak, anterior citată, § 47).

Cu toate acestea, Curtea constată că curtea de asize din Diyarbakır a utilizat această depunere ca un element de probă inculpatoare pentru a-l condamna pe reclamant (§30 mai sus) în timp ce el invocasen devant aceasta și Curtea de Casație că depunerea în cauză fusese obținută sub constrângere. Pe lângă aceasta, Curtea de Casație nu a remediat aceste deficiențe în ciuda jurisprudenței sale potrivit căreia mărturile făcute poliției sau parchetului nu puteau constitui o probă inculpatoare, și că este imperativ ca acestea să fie reafirmate în fața judecătorului (Özcan Çolak, anterior citată, § 48). Deci, autoritățile naționale s-au privat de posibilitatea de a clarifica chestiunea dacă reclamantul fusese determinat să se incrimineze în un mediu coercitiv (Örs și alții, anterior citată, § 58). Guvernul nu furnizase de asemenea o explicație la această privință.

Din aceasta cauza, Curtea consideră că garanții procedurile oferite în caz reclamantului nu au funcționat în modul de a împiedica utilizarea mărturilor pretinse obținute sub constrângere, în absența unui avocat și în nerespectare a dreptului de a nu se incrimina pe sine însuș (Kolu, anterior citată, § 63 și Örs și alții, anterior citată, § 61).

Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție. C. Pe alte grievuri

Reclamantul susține că cauza sa nu a fost ascultată de o instanță independentă și imparțială din cauză că un judecător militar a avut sedință în cursul unei părți a procedurii în cadrul curții de securitate a statului care l-a judecat.

Ținând seama de concluzia privind articolele 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție (paragrafe 42 și 51 mai sus), Curtea consideră că nu este necesar de a se pronunța separat pe alte grievuri pe care reclamantul le formulează, în caz, sub aspectul articolelor 6 §§ 1 și 3 d) din Convenție conform cărora cauza nu ar fi fost ascultată de o instanță independentă și imparțială din cauză că un judecător militar a avut sedință în cursul unei părți a procedurii în cadrul curții de securitate a statului care l-a judecat, și că nu ar fi putut interoga martorii pe care i-ar fi citat (a se vedea, printre altele, Sadak și alții c. Turcia (nr. 1), nr. 29900/96, 29901/96, 29902/96 și 29903/96, § 73, CEDO 2001-VIII, Ünsal c. Turcia, nr. 24632/02, § 33, 20 februarie 2007, Özcan Çolak, anterior citată, § 48, și İzgi c. Turcia, nr. 44861/04, § 47, 15 noiembrie 2011 și referințele citate la acestea). II.

Pentru prejudiciul moral, reclamantul cere o sumă echitabilă pe care nu o precizează lăsindu-se pe seama înțelepciunii Curții (Maestri c. Italia [Marea Cameră], nr. 39748/98, § 48, CEDO 2004-I, și Y.Y. c. Turcia, nr. 14793/08, § 129, CEDO 2015 (extraite)).

Guvernul consideră că nu este locul pentru a acorda satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral nici pentru cheltuieli și costuri în măsura în care reclamantul nu le susține prin nimic, în conformitate cu art. 60 §§ 1-3 din Regulament.

Curtea a constatat o încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din cauza absenței unui avocat în cursul reținerii și utilizării mărturilor pretinse obținute în cursul acestei perioade care au servit drept temei pentru condamnarea sa. Pronunțând în echitate, ea consideră că ar trebui să acorde reclamantului 2 500 euro (EUR) ca reparație pentru prejudiciul moral. Curtea reamintește că acum art. 311 § 1 f) al codului de procedură penală ofere reclamantului posibilitatea de a cere redeschiderea procedurii în dreptul intern ca urmare a constatării încălcării pronunțate de Curte, în termenul de un an de la decizia definitivă a Curții (a se vedea, printre altele, Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Salduz c. Turcia [Marea Cameră], nr. 36391/02, § 72, CEDO 2008, și Gökbulut c. Turcia, nr. 7459/04, § 82, 29 martie 2016). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul nu prezintă o cerere la această privință. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră adecvat de a modela rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea recevabil pentru grievurile privitoare la articolele 6 §§ 1 și 3 și neadmisibilă pentru surplus; 2. Declară că a existat încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție din cauza absenței unui avocat în cursul reținerii; 3. Declară că a existat încălcare a articolelor 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție din cauza utilizării mărturilor pretinse obținute sub constrângere în cursul reținerii; 4. Declară că nu este necesar de a examina alte grievuri privitoare la art. 6 din Convenție; 5. Declară a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitiv în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit, pentru prejudiciul moral, de convertit în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobânzi simple la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în franceză, apoi comunicat în scris la 24 mai 2016, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire, a été représenté par M e M. Özbekli, avocat à Diyarbakır. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.

Le requérant allègue une violation des articles 3 et 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Le 8 avril 2013, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le requérant fut arrêté et placé en garde à vue le 12 septembre 1994 pour aide et appartenance à l’organisation illégale Hizbullah. Lors de son arrestation, la police saisit, dans sa voiture, deux pistolets.

Le rapport médical du 17 septembre 1994 établi par le service des urgences de l’hôpital public de Diyarbakır indique que l’examen physique du requérant avait permis de constater qu’il avait sur l’avant-bras à hauteur du coude droit un œdème avec une légère hyperémie. La radiographie du bras indiqua l’absence de fracture. Le rapport conclut que le requérant avait un traumatisme du tissu mou. Le médecin ayant examiné le requérant demanda qu’il fût examiné, le 19 septembre 1994, par le service orthopédique de l’hôpital.

Le dossier ne contient pas de rapport médical concernant l’examen médical du 19 septembre 1994.

Le 22 septembre 1994, le procureur de la République de Diyarbakır effectua une reconstitution des faits en la présence du requérant. Celui-ci ne fut pas assisté par un avocat.

Le 28 septembre 1994, le requérant fut entendu par la police en l’absence d’un avocat. Il reconnut être membre de l’organisation illégale Hizbullah et il donna des détails sur ses activités menées au sein de cette organisation.

Le rapport médical collectif établi le 4 octobre 1994, au nom de 28 individus dont le requérant, par le médecin de garde de l’hôpital public de Diyarbakır indique l’absence de coups et de violences sur le corps des personnes examinées.

Le 4 octobre 1994, toujours en l’absence d’un avocat, le requérant fut entendu par le juge près la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır. Il contesta les charges retenues à son encontre. Il nia avoir participé à une quelconque action armée au nom de l’organisation Hizbullah. Il déclara que sa déposition faite lors de la garde à vue avait été obtenue sous la contrainte. Le même jour, le requérant fut placé en détention.

Le 24 octobre 1994, le procureur de la République de Diyarbakır intenta une action pénale contre vingt-huit individus, dont le requérant, du chef d’appartenance à l’organisation armée illégale Hizbullah ainsi que pour atteinte à l’ordre constitutionnel établi.

Selon les informations données par le requérant, à la suite d’une plainte déposée par lui à une date non précisée concernant ses allégations de mauvais traitements subis pendant la garde à vue, le procureur de la République rendit le 24 octobre 1995 une décision de non-lieu à poursuivre. Toujours selon les dires du requérant, il n’a pas contesté cette décision devant la cour d’assises compétente.

La cause du requérant, représenté cette fois par un avocat, fut entendue par la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır (« la cour de sûreté de l’État »), composée de trois juges dont un juge militaire. 16. À l’audience du 18 novembre 1994, la cour de sûreté de l’État entendit le requérant. Il contesta les faits qui lui étaient reprochés. En se référant aux rapports médicaux versés au dossier, le requérant déclara qu’il avait le bras invalide en raison des mauvais traitements qu’il avait subis pendant sa garde à vue. 17. À l’audience du 17 mars 1995, la cour de sûreté de l’État constata qu’elle n’avait toujours pas reçu de réponse à sa demande concernant l’examen médical du requérant.

Le rapport médical du 9 novembre 1995 établi par l’hôpital public de Diyarbakır indique que le requérant avait une perte de capacité de 80 % de son bras gauche. 19. À l’audience du 26 janvier 1996, la cour de sûreté de l’État prit acte des allégations de mauvais traitements du requérant et lui demanda de déposer une plainte en ce sens devant le procureur de la République de Diyarbakır. 20. À l’audience du 15 novembre 1996, la cour de sûreté de l’État entendit les témoins S.D. et M.H.B.

Le 26 décembre 1996, le procureur de la République présenta ses réquisitions sur le fond. En se fondant sur les éléments de preuve obtenus pendant la garde à vue du requérant, il demanda la condamnation du requérant à la réclusion criminelle à perpétuité.

Aux audiences des 16 novembre et 30 décembre 1997, la cour de sûreté de l’État constata que les témoins A.Ö., M.E.C., A.E., K.A., A.Y. et A.G. n’étaient pas présents et demanda leur comparution pour la prochaine audience. 23. À l’audience du 5 mars 1998, le témoin A.Y. fut entendu par la cour de sûreté en la présence de l’avocat du requérant. 24. À l’audience du 3 décembre 1998, la cour de sûreté de l’État entendit le témoin A.Ö. qui déclara qu’il était un homonyme d’A.Ö. Ce témoin précisa qu’il n’avait pas fait de déposition incriminant les accusés et qu’il ne les connaissait pas.

Par la loi n o 4390 du 22 juin 1999, il fut mis fin aux mandats des juges militaires et des procureurs militaires en fonction au sein des cours de sûreté de l’État. Le 18 juin 1999, à la suite de l’amendement de l’article 143 de la Constitution, le juge militaire siégeant au sein de la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır fut remplacé par un juge civil.

Aux audiences du 3 mai 2001, du 17 avril 2003 et du 5 août 2003, la cour de sûreté de l’État entendit respectivement les témoins C.T., H.F., M.E.C., A.A., R.A., A.G., C.Y., H.O., M.L. et S.A.

Par la loi n o 5190 du 30 juin 2004, les cours de sûreté de l’État furent définitivement abolies. Le dossier fut, à partir de là, examiné par la cour d’assises de Diyarbakır. 28. À l’audience du 1 er décembre 2006, le requérant réitéra que sa déposition faite pendant la garde à vue avait été obtenue à la suite des mauvais traitements qu’il avait subis. Il fit valoir que sa déposition ne devait pas être versée au dossier.

Dans son mémoire en défense présenté le 26 janvier 2007 devant la cour d’assises de Diyarbakır, le requérant, représenté par un avocat, contesta les faits et les infractions qui lui étaient reprochés. Il fit valoir en particulier qu’il avait subi des mauvais traitements par la police lors de sa garde à vue. En raison des mauvais traitements qu’il avait subis, il avait perdu l’usage de son bras et il était désormais invalide. Il présenta à la cour d’assises les rapports médicaux établis par l’institut médicolégal. Il avait été emmené au service des urgences pour y être soigné mais il n’avait pas été ramené au service d’orthopédie comme l’avait prescrit le médecin de garde. Le requérant avait reconnu les faits qui lui étaient reprochés pour ne plus subir des mauvais traitements par les policiers qui l’avaient interrogé pendant la garde à vue. Il avait signé sa déposition alors qu’il avait les yeux bandés. Par ailleurs, il précisa que la police avait fait pendant la garde à vue une parade de reconstitution des faits, alors qu’il n’était pas assisté par un avocat. Il fit valoir que l’acte d’accusation du procureur de la République était uniquement fondé sur les éléments de preuve obtenus pendant sa garde à vue. Enfin, conformément à l’article pertinent du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits, il soutint que les éléments de preuve obtenus sous la contrainte pendant la garde à vue, et non confirmés par lui lors de la procédure postérieure, alors qu’il n’était pas assisté d’un avocat, ne devaient pas être pris en considération pour le condamner.

Par un arrêt du 26 février 2007, en se fondant notamment sur la déposition du requérant obtenue pendant la garde à vue, la cour d’assises de Diyarbakır condamna le requérant à la réclusion criminelle à perpétuité pour atteinte à l’ordre constitutionnel établi. S’agissant des allégations de mauvais traitements, la cour d’assises nota que le requérant avait obtenu, à sa demande, quatorze mois après la garde à vue, c’est-à-dire le 9 novembre 1995, un rapport médical qui différait de celui établi le 4 octobre 1994 à l’issue de la garde à vue. Lors de la procédure de jugement, la cour d’assises avait demandé au procureur de la République de Diyarbakır de mener une enquête au sujet des allégations du requérant. Le procureur de la République avait rendu le 24 octobre 1995 une décision de ne pas poursuivre au motif qu’il n’avait pas été possible de réunir suffisamment d’éléments de preuve. La cour d’assises prit en considération ensemble le rapport médical du 4 octobre 1994 ainsi que la décision de non-lieu du 24 octobre 1995 pour rejeter les déclarations du requérant selon lesquelles il avait déposé sous la contrainte pendant la garde à vue.

Le requérant se pourvut en cassation. Le 20 juin 2007 et le 25 février 2009, il présenta deux mémoires ampliatifs devant la Cour de cassation. En réitérant les moyens qu’il avait déjà soulevés dans son mémoire en défense présenté le 26 janvier 2007 devant la cour d’assises de Diyarbakır, le requérant fit valoir que les éléments de preuve sur lesquels s’était fondée la cour d’assises de Diyarbakır étaient sa déposition et celles des autres coaccusés obtenues sous la contrainte. Il indiqua que lui-même et les autres coaccusés avaient contesté ces dépositions par la suite devant le juge des libertés, la cour de sûreté de l’État et la cour d’assises. Il annexa à son mémoire les différents rapports médicaux qu’il avait présentés devant la cour de sûreté de l’État lors de son audience du 23 janvier 1995. En outre, en rappelant la jurisprudence constante de la Cour de cassation, en application des articles pertinents du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits, le requérant fit valoir que ses déclarations, obtenues par des moyens d’interrogatoire illégaux, ne devaient pas être versées au dossier.

Par un arrêt du 29 avril 2009, après avoir tenue une audience, la Cour de cassation rejeta le pourvoi et confirma l’arrêt de la cour d’assises du 26 février 2007. II.

Avant la loi n o 4390 du 22 juin 1999, l’article 5 de la loi n o 2845 prévoyait que, l’un des trois magistrats siégeant au sein des cours de sûreté de l’État, devait être un juge militaire. Après l’entrée en vigueur de la loi n o 4390, aucun magistrat militaire ne siégea plus au sein des juridictions en question, lesquelles furent finalement abolies par la loi n o 5190 du 16 juin 2004 ( Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, §§ 52-54, CEDH 2005 ‑ IV).

Le droit interne pertinent concernant l’utilisation de dépositions obtenues sous la contrainte pendant la garde à vue est décrit notamment dans les arrêts Örs et autres c. Turquie (n o 46213/99, § 31, 20 juin 2006), Göçmen c. Turquie (n o 72000/01, §§ 42 et 43, 17 octobre 2006) et Söylemez c. Turquie (n o 46661/99, § 89, 21 septembre 2006).

Il ressort des principes jurisprudentiels du droit pénal turc que l’interrogatoire d’un suspect est un moyen de défense devant profiter à ce dernier, et non une mesure destinée à obtenir des preuves à charge. Si les déclarations qui en sont issues peuvent entrer en ligne de compte dans l’appréciation par le juge de la réalité factuelle concernant une affaire, elles doivent néanmoins être faites de plein gré, étant entendu que toute déclaration extorquée par le recours à des pressions ou à la force n’a aucune valeur probante. Selon la jurisprudence de la Cour de cassation relative à l’ancien article 247 du code de procédure pénale, pour qu’un procès-verbal d’interrogatoire contenant des aveux faits à la police ou au parquet puisse constituer une preuve à charge, il est impératif que ceux-ci soient réitérés devant le juge. Sinon, la lecture lors de l’audience de pareils procès-verbaux à titre de preuve est prohibée et, dès lors, on ne saurait y puiser un motif pour fonder une condamnation. Cela dit, même un aveu réitéré à l’audience ne saurait passer, à lui seul, pour un élément de preuve déterminant : il faut qu’il soit étayé par des éléments de preuve complémentaires ( Kolu c. Turquie , n o 35811/97, § 44, 2 août 2005). EN DROIT I.

La Cour constate que le requérant a déposé une plainte devant le procureur de la République au sujet de ses allégations de mauvais traitements subis pendant la garde à vue. Le procureur de la République a rendu le 24 octobre 1995 une décision de non-lieu à poursuivre qui n’a pas été contestée par le requérant, conformément au droit interne national (voir, parmi beaucoup d’autres, Saraç c. Turquie (déc.), n o 35841/97, 2 septembre 2004, et Kaya c. Turquie (déc.), n o 5168/05, 14 juin 2011).

Il s’ensuit que le présent grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.

Constatant que ces griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’ils ne se heurtent par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. B. Sur le fond 1. Sur l’absence d’un avocat pendant la garde à vue

Le Gouvernement précise qu’il a pris note de la jurisprudence bien établie de la Cour relative à l’absence d’un avocat pendant la garde à vue.

La Cour rappelle qu’elle a déjà eu l’occasion de se prononcer sur un grief similaire à celui présenté par le requérant et avoir conclu à la violation de l’article 6 § 3 c) de la Convention en raison de l’absence d’assistance du requérant par un avocat, lors de sa garde à vue ( Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, §§ 45-63, 27 novembre 2008). Ayant examiné la présente affaire à la lumière des principes définis dans l’arrêt Salduz (précité, §§ 50 ‑ 55), et compte tenu du fait que le Gouvernement ne remet pas en cause la jurisprudence désormais bien établie de la Cour à ce titre, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. 2. Sur l’utilisation d’aveux prétendument obtenus sous la contrainte

Le requérant maintient ses allégations.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas eu de contrainte exercée à l’encontre du requérant.

La Cour se réfère aux principes généraux établis par sa jurisprudence en particulier dans l’arrêt Jalloh c. Allemagne ([GC], n o 54810/00, §§ 94 à 102, CEDH 2006 ‑ IX) concernant l’utilisation dans le cadre d’une procédure pénale d’éléments de preuve recueillis au mépris de l’article 3 de la Convention et le droit de ne pas contribuer à sa propre incrimination.

Elle rappelle aussi avoir déjà examiné un grief identique à celui présenté par le requérant et avoir conclu à une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention du fait de l’utilisation de la déposition d’une personne placée en garde à vue, sans l’assistance d’un avocat, et qui a été obtenue sous la contrainte ( Kolu , précité, §§ 58-59, Örs et autres , précité, §§ 53 et 55, et Özcan Çolak c. Turquie , n o 30235/03, §§ 43-44, 6 octobre 2009).

En l’espèce, la Cour constate que le requérant a été arrêté et placé en garde à vue du 12 septembre au 4 octobre 1994. Durant cette période, le requérant a été entendu par la police et par le procureur de la République. Le requérant a également participé à une reconstitution des faits. La Cour relève que lors de ces différents actes et auditions le requérant n’avait pas été assisté par un avocat. Or, il a fait une déposition l’incriminant lui-même. Ensuite, la Cour note que le requérant a été entendu par le juge près la cour de sûreté de l’État de Diyarbakır qui a ordonné son placement en détention le 4 octobre 1994, alors qu’il n’était toujours pas assisté par un avocat. Devant ce juge, le requérant a contesté les charges retenues à son encontre en faisant valoir que sa déposition avait été prétendument obtenue sous la contrainte. 49. À cet égard, la Cour rappelle que l’absence d’un grief tiré de l’article 3 de la Convention ne l’empêche pas de tenir compte des circonstances dénoncées sous l’angle de l’article 6 de la Convention ( Kolu , précité, § 54). Ainsi, la Cour relève que le requérant a contesté les faits et les infractions qui lui étaient reprochés pendant la procédure de jugement à plusieurs reprises, en particulier, dans son mémoire en défense déposé devant la cour d’assises ainsi que dans ses mémoires ampliatifs déposés devant la Cour de cassation. Il a réitéré à maintes reprises que sa déposition avait été obtenue pendant la garde à vue, sans l’assistance d’un avocat, à la suite de mauvais traitements qu’il aurait subis. Il a en outre donné une version cohérente et détaillée des faits ( Özcan Çolak , précité, § 47).

Toutefois, la Cour note que la cour d’assises de Diyarbakır a utilisé cette déposition comme un élément de preuve à charge pour condamner le requérant (paragraphe 30 ci-dessus) alors qu’il avait fait valoir devant celle ‑ ci et la Cour de cassation que la déposition litigieuse avait été obtenue sous la contrainte. Par ailleurs, la Cour de cassation n’a pas remédié à ces manquements en dépit de sa jurisprudence selon laquelle des aveux faits à la police ou au parquet ne pouvaient pas constituer une preuve à charge, et qu’il est impératif que ceux-ci soient réitérés devant le juge ( Özcan Çolak , précité, § 48). Ainsi, les autorités nationales se sont privées de la possibilité de faire la lumière sur la question de savoir si le requérant avait été amené à s’incriminer dans un environnement coercitif ( Örs et autres , précité, § 58). Le Gouvernement n’a pas non plus fourni d’explication à cet égard.

C’est pourquoi, la Cour considère que les garanties procédurales offertes en l’espèce au requérant n’ont pas joué de manière à empêcher l’utilisation d’aveux prétendument obtenus sous la contrainte, en l’absence d’un avocat et en méconnaissance du droit de ne pas s’incriminer soi-même ( Kolu , précité, § 63 et Örs et autres , précité, § 61).

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention. C. Sur les autres griefs

Le requérant allègue que sa cause n’a pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial du fait qu’un juge militaire a siégé pendant une partie de la procédure au sein de la cour de sûreté de l’État qui l’a jugé.

Eu égard à sa conclusion relative à l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention (paragraphes 42 et 51 ci-dessus), la Cour estime qu’il ne s’impose pas de statuer séparément sur les autres griefs que le requérant formule, en l’espèce, sous l’angle de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention selon lesquels sa cause n’aurait pas été entendue par un tribunal indépendant et impartial du fait qu’un juge militaire a siégé pendant une partie de la procédure au sein de la cour de sûreté de l’État qui l’a jugé, et qu’il n’aurait pas pu interroger les témoins qu’il aurait cités (voir, entre autres, Sadak et autres c. Turquie (n o 1) , n os 29900/96, 29901/96, 29902/96 et 29903/96, § 73, CEDH 2001 ‑ VIII, Ünsal c. Turquie , n o 24632/02, § 33, 20 février 2007, Özcan Çolak , précité, § 48, et İzgi c. Turquie , n o 44861/04, § 47, 15 novembre 2011 et les références qui y sont citées). II.

Pour le dommage moral, le requérant réclame une somme équitable qu’il ne chiffre pas en s’en remettant à la sagesse de la Cour ( Maestri c. Italie [GC], n o 39748/98, § 48, CEDH 2004 ‑ I, et Y.Y. c. Turquie , n o 14793/08, § 129, CEDH 2015 (extraits)).

Le Gouvernement estime qu’il n’y a pas lieu d’accorder de satisfaction équitable pour le dommage moral ni les frais et dépens dans la mesure où le requérant ne les étaye aucunement, conformément à l’article 60 §§ 1-3 du règlement de la Cour.

La Cour a constaté une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) en raison de l’absence d’un avocat pendant la garde à vue et de l’utilisation d’aveux prétendument obtenus pendant cette période qui ont servi de fondement à sa condamnation. Statuant en équité, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 euros (EUR) au titre du préjudice moral. La Cour rappelle que désormais l’article 311 § 1 f) du code de procédure pénale offre au requérant la possibilité de demander la réouverture de la procédure en droit interne à la suite du constat de violation prononcé par la Cour, dans le délai d’un an à compter de la décision définitive de la Cour (voir, entre autres, Gençel c. Turquie , n o 53431/99, § 27, 23 octobre 2003, Salduz c. Turquie [GC], n o 36391/02, § 72, CEDH 2008, et Gökbulut c. Turquie, n o 7459/04, § 82, 29 mars 2016). B. Frais et dépens

Le requérant ne présente pas de demande à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour les griefs tirés des articles 6 §§ 1 et 3 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention en raison de l’absence d’un avocat pendant la garde à vue ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention en raison de l’utilisation d’aveux prétendument obtenus sous la contrainte pendant la garde à vue ; 4. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les autres griefs tirés de l’article 6 de la Convention ; 5. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, la somme de 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mai 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente