CtEDO 04.10.2016 AI

AFFAIRE ÜRÜN c. TURQUIE

RESPONDENT
TUR
HOTĂRÂRE
04.10.2016
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure civile;Article 6-1 - Délai raisonnable)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE ÜRÜN c. TURQUIE (CtEDO, 2016)
HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE

CAUZA

ÜRÜN c. TURCIA

(Cererea n

o

36618/06)

4 octombrie 2016

04/01/2017

Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.

În cauza Ürün c. Turcia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a Doua Secțiune), ședință într-o cameră compusă din

:

Julia Laffranque,

președintă,

Ișıl Karakaș,

András Sajó,

Nebojša Vučinić,

Paul Lemmens,

Ksenija Turković,

Jon Fridrik Kjølbro,

judecători,

și de Stanley Naismith,

grefier

de secțiune

,

După ce au deliberat în camera de consiliu la 6 septembrie 2016,

Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată

:

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (n

o

36618/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, M

me

Güler Ürün («

reclamanta

»), în data de 7 septembrie 2006, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («

Convenția

»).

2.

Reclamanta a fost reprezentată de M

es

Avcı, avocate la Istanbul. Guvernul turc («

Guvernul

») a fost reprezentat de agentul său.

3.

La 11 decembrie 2009, Curtea a hotărât să comunice motivele invocate din art. 6 al Convenției Guvernului. Apoi, la 14

aprilie 2015, a hotărât de asemenea să comunice motivul invocat din art. 5 al Convenției.

I.

4.

Reclamanta s-a născut pe 9 ianuarie 1986 și locuiește la Istanbul.

5.

La 6 octombrie 1998, ea a participat cu un grup de elevi la o manifestație pentru a protesta împotriva lipsei de învățători în școala lor.

Procesul-verbal de incident și confiscare redactat la 17 ore descrie evenimentele după cum urmează

: poliția fusese alertată, spre 16 ore, cu privire la ținerea unei manifestații și intervenise la fața locului

; agenții de poliție observaseră un grup de cincisprezece la douăzeci de elevi, cu vârsta de aproximativ 14

ani, purtând pancarte și scandând slogane

; după ce au procedat la identificarea a șase elevi, inclusiv reclamanta, agenții îi confiscaseră pancartele înainte de a le lăsa pe elevi să plece. Se precizează că procesul

verbal a fost redactat în scopul investigației care urma să se efectueze.

6.

La o dată nespecificată, reclamanta a fost ascultată de procurorul Republicii. Procesul-verbal al auditorii ei nu apare în dosar.

7.

La 14 mai 1999, procurorul Republicii de lângă tribunalul pentru copii din Istanbul, pe baza legii n

o

2911 privind reuniunile și manifestațiile publice, a inculpat reclamanta pentru participarea la o manifestație ilegală.

8.

La prima ședință ținută în fața tribunalului pentru copii, reclamanta și prietenii ei au negat caracterul ilegal al acțiunii lor. Reclamanta nu a dat niciun explicație cu privire la interpelarea ei de poliție. Unu dintre elevi a indicat că fetele fuseseră duse la comisariat, în timp ce o elevă preciza că poliția le-a pur și simplu dispersat pe toți.

9.

La 1

er

martie 2000, tribunalul pentru copii a achitat reclamanta sub motiv că lipsia elementului intenționat al infracțiunii reproșate. Cu privire la desfășurarea faptelor, ea a considerat ca fiind stabilit că, după confiscarea pancartei lor de poliție, elevii s-au dispersat fără a opune rezistență. Nefiind supusă unui recurs în casație, această sentință a devenit definitivă pe 9 martie 2000.

10.

La 26 mai 2000, pe baza legii n

o

466 în vigoare la data faptelor, reclamanta a sesizat curtea de asise Eyüp cu o acțiune de despăgubire pentru deținere ilegală. Ea a susținut că fusese arestată și pusă în custodie de poliție la comisariat înainte de a fi eliberată după două sau trei ore. În cursul custoziei sale, ar fi fost interogată în încălcarea legii, fără ca rude ei să fi fost informate. Ea s-a plâns de ilegalitatea arestării și custoziei sale și a precizat că faptele care i se reprochau nu constituiau o infracțiune, deci, potrivit ei, simplu exercitase libertatea sa de a manifesta.

11.

Curtea de asise a desemnat una din membrii sale ca judecător referendar pentru a instruи dosarul. Cu toate notificării unei citații de a se prezenta, reclamanta și avocatul ei nu s-au prezentat la ședința organizată de judecătorul referendar.

12.

La 18 mai 2001, curtea de asise a respins cererea de despăgubire a reclamantei, estimând că interesata nu fusese pusă în custodie sau detenție provizorie, ci fusese dusă la comisariat pentru un control de identitate și apoi eliberată.

13.

La 26 septembrie 2002, Curtea de Casație a anulat sentința de primă instanță, urmând avizul scris al procurorului general, care nu fusese notificat reclamantei sau avocatului ei. Ea a estimat că jurisdicția de primă instanță omisese să verifice afirmațiile reclamantei cu privire la plasarea sa în custodie.

14.

La 7 noiembrie 2002, curtea de asise a desemnat din nou una din membrii sale ca judecător referendar în scopul instrucției dosarului. În aceeași zi, judecătoarea referendară invitase părțile să se prezinte în fața ei la o anumită dată de ședință. Din dosar rezultă că nici reclamanta nici avocatul ei nu s-au prezentat în fața judecătoarei referendare.

15.

La 30 ianuarie 2003, direcția de siguranță informa curtea de asise că, potrivit cercetărilor lor, reclamanta putuse pleca după un simplu control de identitate pe locul incidentului și că nu fusese dusă la comisariat. Aceștia anexaseră la scrisoare procesul-verbal de incident.

16.

La 18 aprilie 2003, pronunțând pe dosar și în lumina raportului pregătit de judecătoarea referendară, curtea de asise a respins cererea reclamantei sub motiv că poliția o interpelase, că îi confiscaseră pancartele și că o eliberase după ce procedase la identificarea ei pe loc fără a o duce la comisariat.

17.

La 27 mai 2003, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Ea preciza că faptul că o persoană să fie reținută de poliție, oricare ar fi locul, și să facă obiectul unei identificări trebui să fie considerat o arestare.

18.

La 15 decembrie 2005, Curtea de Casație a confirmat această sentință, urmând avizul procurorului general, care nu fusese notificat reclamantei sau avocatului ei.

19.

La 10 martie 2006, reprezentantul reclamantei nefiind găsit la adresa indicată, hotărârea, completată cu menționarea «

s-a mutat

», a fost notificată alegătorului din cartier.

II.

20.

art. 1

er

al legii n

o

466 (abrogată) privind acordarea de despăgubiri persoanelor arrest sau reținute ilegal, era redactat după cum urmează în părțile sale relevante în speță

:

«

Vor fi compensate de Stat pagubele suferite de orice persoană

:

1.

arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile

;

(...)

6.

care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va fi beneficiară a unei nonconcordanțe (...), a unui achitării sau a unei sentințe care o scutește de o pedeapsă

; (...)

»

I.

21.

Reclamanta se plânge de durata procedurii în fața jurisdicțiilor administrative și de lipsa echității acestei proceduri. Ea invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în părțile sale relevante în speță

:

«

Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un interval de timp rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)

»

A.

Cu privire la durata procedurii

22.

Reclamanta se plânge de o durată excesivă a procedurii de despăgubire.

23.

Guvernul combate această teză.

24.

Curtea observă că un nou recurs de despăgubire a fost instituit în Turcia ca urmare a aplicării procedurii de pilot în cauza

Ümmühan Kaplan c. Turcia

(n

o

24240/07, 20 martie 2012). Ea amintește că, în decizia sa

Turgut și alții c. Turcia

(n

o

4860/09, 26

martie 2013), a declarat inadmisibilă o nouă cerere, din cauza faptului că reclamanții nu epuizaseră căile de atac interne, adică noul recurs. Pentru a face aceasta, ea a considerat în special că acest nou recurs era,

a priori

, accesibil și susceptibil de a oferi perspective rezonabile de redresare pentru motivele relative la durata procedurii.

25.

Curtea amintește de asemenea că, în hotărârea sa de pilot

Ümmühan Kaplan

(citat mai sus, § 77), a precizat în special că va continua, prin calea procedurii normale, examinarea cererilor de acest tip care fuseseră comunicate Guvernului înainte de data adoptării hotărârii de pilot în cauză. Ea observă de altfel că Guvernul nu a ridicat în cadrul prezentei cauze o excepție privind acest nou recurs. În lumina precizărilor de mai sus, Curtea decide deci să continue examinarea prezentei cereri.

26.

Constatând pe altă parte că motivul în cauză nu este în mod evident defundat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea o declară admisibilă.

27.

Curtea observă că perioada care trebuie considerată a început pe 26 mai 2000 și s-a încheiat pe 15 decembrie 2005 prin hotărârea Curții de Casație. În consecință, procedura a durat aproximativ cinci ani și șapte luni pentru două grade de jurisdicție.

28.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesați (vezi, printre alții,

Frydlender c. Franța

[MC], n

o

VII).

29.

Curtea amintește apoi că a concluzionat de foarte multe ori în cauze care ridicau întrebări similare celei prezentei cauze cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi, printre alții,

Mehmet

Yolcu c. Turcia

, n

o

33200/05, § 26-30, 15 noiembrie 2012,

Șevket

Kürüm

și alții c. Turcia

, n

o

54113/08, § 61-67, 25 noiembrie 2014, și

Sodan c.

Turcia

, n

o

18650/05, § 66-69, 2 februarie 2016). În speță, după ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea-o conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, ea estimează că durata procedurii litigioase este excesivă și că nu a răspuns cerințelor «

intervale de timp rezonabil

».

30.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției pe această parte.

B.

Cu privire la echitatea procedurii

31.

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil sub două aspecte

: în prim rând, se plânge de absența unei ședințe publice în cadrul procedurii privind cererea sa de despăgubire

; în al doilea rând, se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație.

32.

Curtea amintește că, conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.

Conform practicii Curții, așa cum era în vigoare la data introducerii prezentei cereri, cursul termenului de șase luni era întrerupt de prima scrisoare a reclamantului expunând –

chiar în mod succint

– obiectul cererii (vezi, printre alții,

Griechische Kirchengemeinde München und

Bayern E.V. c. Germania

(decizie), n

o

52336/99, 18 septembrie 2007). Pentru un motiv nou prezentat pentru prima dată în formularul cererii, posterior unei prime scrisori trimise la Curte, cursul termenului de șase luni era întrerupt doar de trimiterea acestui formular de cerere (

Adam și alții c. Germania

(decizie), n

o

290/03, 1

er

septembrie 2005, și

Cornea c. România

(decizie), n

o

13755/03, 15 mai 2012). Curtea amintește de altfel că simplul fapt că un reclamant invocă art. 6 în cererea sa nu echivalează cu invocarea tuturor motivelor ulterioare formulate în aplicarea acestei dispoziții atunci când niciun indiciu nu a fost dat inițial cu privire la baza factică și natura încălcării invocate (

Allan c.

Regatul Unit

(decizie), n

o

48539/99, 28 august 2001, și

Zervakis c.

Grecia

(decizie), n

o

64321/01, 17 octombrie 2002).

33.

În speță, Curtea observă că reclamanta i-a adresat pe 7

septembrie 2006, prin fax, o primă scrisoare în care se plângea de durată excesivă a procedurii de despăgubire, fără a prezenta vreun motiv bazat pe absența echității procedurii. Doar în formularul cererii trimis pe 30 decembrie 2006 interesata a prezentat pentru prima dată motivele sale bazate pe lipsa echității procedurii, adică mai mult de șase luni după decizia internă definitivă notificată pe 10 martie 2006.

34.

Rezultă din aceasta că acest motiv este tardiv și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției.

II.

35.

Invocând art. 13 al Convenției, reclamanta susține că, în pofida caracterului din punctul ei de vedere ilegal al arestării sale, nu dispune de un recurs intern efectiv care să-i permită să obțină despăgubire și să conteste această măsură. Ea se plânge la această privință de o apreciere greșită, de curtea de asise, a faptelor supuse examinării sale, și o reproșează că a respins cererea sa bazând-se pe răspunsul direcției de siguranță, fără a proceda la un complement de investigație.

36.

Guvernul expune că reclamanta nu a prezentat niciun motiare relativ la art. 5 al Convenției. Cu titlu subsidiarity, o invită pe Curte să respingă motivul pentru nerespectarea termenului de șase luni.

37.

Curtea amintește că, fiind stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (

Martchenko c. Ucraina

, n

o

4063/04, § 34, 19 februarie 2009, și

Berhani c. Albania

, n

o

847/05, § 46, 27 mai 2010), nu este legată de cea pe care le atribuie părțile. În virtutea principiului

jura novit curia

, ea de exemplu a examinat din proprie inițiativă mai mult de un motiv sub unghiul articolelor sau paragrafelor pe care prezenta nu le invocaseră (

Scoppola c. Italia

(n

o

2) [MC], nr. 10249/03, § 54, 17 septembrie 2009, și

Gatt c. Malta

, n

o

28221/08, § 19, CEDO 2010). Ea amintește de altfel că un motiv se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele mijloace sau argumente de drept invocate (vezi, de exemplu,

Guerra și alții c.

Italia

, 19

februarie 1998, § 44,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

I).

Astfel, în speță, Curtea estimează că motivul invocat de reclamantă sub unghiul articolului 13 al Convenției se încadrează în art. 5 § 5 al acesteia

ci, și ea decide să-l examineze sub unghiul acestei ultime dispoziții, care se citește după cum urmează

:

«

5.

Orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la compensație.

»

38.

Cu privire la excepția Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de șase luni, Curtea amintește că decizia internă definitivă de luat în considerare pentru examinarea motivului bazat pe art. 5 § 5 este hotărârea Curții de Casație pronunțată pe 15 decembrie 2005 și notificată pe 10 martie 2006. Rezultă din aceasta că examinarea motivului privind art. 5 § 5 nu se confruntă cu regula de șase luni. Curtea respinge deci excepția Guvernului pe acest punct.

39.

Curtea amintește că §5 al articolului 5 este respectat cu condiția că se poate solicita compensație pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale aceluiași articol. Dreptul la compensație în sensul acestei dispoziții presupune deci că o încălcare a unuia dintre ceilalți paragrafi ai articolului 5 al Convenției a fost stabilită, fie de un organ intern fie de instituțiile Convenției (

N.C. c. Italia

[MC], n

o

40.

În speță, Curtea observă că autoritățile turce nu au declarat că reclamanta fusese privată de libertate într-o manieră ilegală sau altfel contrară paragrafelor 1 la 4 ale articolului 5. Reclamanta susține în fața Curții că suferit o privare de libertate ilegală. Curtea estimează deci că este necesară examinarea întrebării dacă paragraful

1 al articolului 5 a fost încălcat în speță.

41.

Guvernul estimează că reclamanta nu a fost supusă unei privații de libertate în sensul articolului 5 al Convenției.

42.

Prin urmare, Curtea consideră că se pune mai întâi întrebarea dacă reclamanta a suferit efectiv o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției. Pentru a răspunde, trebuie să se pornească de la situația concretă a interesatei și să se țină cont de un ansamblu de criterii cum sunt natura, durata, efectele și modalitățile de execuție a măsurii considerate (

Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980

, § 92, seria A n

o

39, și

Creangă c. România

[MC], n

o

29226/03, § 91, 23 februarie 2012).

43.

Curtea de asise, chemată să se pronunțe asupra cererii de despăgubire, a considerat că reclamanta nu suferit o privare de libertate, deoarece nu fusese dusă la comisariat și poliția o eliberase după ce ridicase identitatea ei și confiscaseră pancartele. Curtea nu vede motiv de a pune în îndoială faptele așa cum fuseseră stabilite de această jurisdicție.

44.

Cu toate acestea, rămâne stabilit că reclamanta a fost reținută pentru o perioadă de timp de poliție pentru identificare. Deși curtea de asise considerase că reclamanta nu suferit o privare de libertate în această ocazie, Curtea amintește pe acest punct că calificarea sau absența calificării date de un stat unei situații de fapt nu ar putea avea un impact decisiv asupra concluziei Curții cu privire la existența unei privații de libertate (

Creangă

, citat mai sus, §

92).

45.

Curtea amintește jurisprudența sa constantă conform căreia articolul

5 §

1 se aplică de asemenea unei privații de libertate de scurtă durată (vezi, printre alții,

Shimovolos c. Rusia

, n

o

30194/09, 21 iunie 2011). Ea consideră că existența unui element de constrângere în exercitarea puterilor policienești de interpelare indică în principiu o privare de libertate, neapărat brievitatea măsurilor litigioase (

Gillan și Quinton c.

Regatul Unit

, n

o

4158/05, § 57, CEDO 2010 (extrase)).

46.

În prezenta cauză, Curtea observă că elementele din dosar nu permit stabilirea cu precizie a intervalului de timp în care poliția reținuse reclamanta pentru a-și efectua identificarea. Așa cum rezultă din procesul-verbal, poliția fusese invitată să intervină la 16

ore și redactase procesul-verbal la 17 ore

; controlul de identitate duraseră cel mult o oră. În perioada litigioasă, reclamanta rămase sub controlul polițiștilor. Era puțin probabil ca reclamanta să fie liberă să plece din locul fără autorizația polițiștilor.

47.

În lumina acestor considerații, Curtea nu exclude că reclamanta suferit o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției. Cu toate acestea, estimează că nu se impune aici să soluționeze această întrebare în măsura în care, presupunând că reclamanta fost privată de libertate în sensul articolului 5 al Convenției, o asemenea privare era «

regulată

» și lipsă de arbitraj.

48.

Pentru Curte, privarea de libertate invocată se încadrează în articolul

5 §

1

c) al Convenției, deoarece reclamanta interpelată de poliție în timp ce era suspectă de a comite o infracțiune, și anume participarea la o manifestație ilegală. Dacă interesata afirmă că faptele care i se reprochau nu constituiau o infracțiune, trebuie remarcat că o procedură penală fost dusă efectiv împotriva ei și că doar după finalul procesului a fost achitată. Această circumstanță nu scade cu nimic caracterul rezonabil al suspiciunilor care condusese polițiștii să procedeze la interpelarea ei (vezi, în acest sens,

Strati c.

Turcia

, n

o

16082/90, § 89, 22 septembrie 2009).

49.

De altfel, elementele din dosar nu relevă niciun aspect de arbitraj. Poliția procedase pe loc la identificarea reclamantei și apoi relatase incidentul într-un proces-verbal. Durata acestei măsuri nu excedase durata necesară pentru atingerea scopo urmărit. În fine, interesata nu susținuse că privarea ei de libertate s-a desfășurat în condiții necorespunzătoare.

50.

Având în vedere precizările de mai sus, Curtea estimează că, în circumstanțele speței, presupunând că reclamanta fost privată de libertate, ea fost în conformitate cu scopul urmărit de art. 5 § 1 și în condiții compatibile cu această dispoziție.

51.

Rezultă din aceasta că, nicio încălcare a unuia dintre ceilalți paragrafi ai articolului

5 al Convenției nefiind stabilită, fie de un organ intern fie de instituțiile Convenției, motivul bazat pe art. 5 § 5 este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respins, în aplicarea articolului

35 §

4.

III.

52.

Invocând art. 8 al Convenției, reclamanta susține nu a primit niciun sprijin din autorități naționale pentru ajutor la recuperare din arestare și urmăririle penale cărora i s-a supus. În fine, denunță de asemenea o încălcare a articolului 2 al Protocolului n

o

1 la Convenție.

53.

Curtea nu poate decât constata că aceste motive nu sunt cu nici un fel sustinute, reclamanta limitând-se la formularea lor de maniere generală. Rezultă din aceasta că sunt în mod evident defundate și trebuie respinse, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

IV.

54.

Potrivit articolului 41 al Convenției,

«

Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite să șteargă decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

»

A.

Prejudiciul moral

55.

Reclamanta cere 20

000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral.

56.

Guvernul contestă acest montant.

57.

Pronunțând în drepturi, Curtea consideră că trebuie alocat reclamantei 2

500 EUR pentru prejudiciu moral.

B.

Cheltuieli și daunele procedurale

58.

Reclamanta cere de asemenea 16

800 de lire turce (TRY - aproximativ 8

500

EUR) pentru cheltuielile și daunele procedurale angajate în fața jurisdicțiilor interne și Curții. Pentru sprijinul cererii sale, furnizează o descompunere orară și o stare de cheltuieli.

59.

Guvernul contestă aceste pretenții.

60.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor procedurale decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor.

În speță, ținând cont de documentele din posesia sa și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și daunele procedurale din procedura națională, estimează rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura din Curte și o alocă reclamantei.

C.

Dobânzile de întârziere

61.

Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

1.

Declară

cererea admisibilă privind motivul bazat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru rest

;

2.

Constată

că a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției din cauza duratei excesive a procedurii de despăgubire

;

3.

Constată

a)

că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul

44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data decontării

:

i.

2

500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral,

ii.

500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă la titlu de impozit, pentru cheltuieli și daunele procedurale

;

b)

că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la rata egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale

;

4.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la

4 octombrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții.

Stanley Naismith

Julia Laffranque

Grefier

Președintă

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2016-02-02
0,97
AFFAIRE ERDENER c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE ERDENER c. TURQUIE (Requête n o 23497/05) ARRÊT STRASBOURG 2 février 2016 DÉFINITIF 02/05/2016 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l
CtEDO 2016-05-31
0,96
AFFAIRE SÜRER c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE SÜRER c. TURQUIE (Requête n o 20184/06) ARRÊT STRASBOURG 31 mai 2016 DÉFINITIF 17/10/2016 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme. En l’affa
CtEDO 2016-03-08
0,96
AFFAIRE BİLEN ET ÇORUK c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE BİLEN ET ÇORUK c. TURQUIE (Requête n o 14895/05) ARRÊT STRASBOURG 8 mars 2016 DÉFINITIF 08/06/2016 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
CtEDO 2016-10-18
0,96
AFFAIRE ALİ ABA TALİPOĞLU c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE ALİ ABA TALİPOĞLU c. TURQUIE (Requête n o 16408/10) ARRÊT STRASBOURG 18 octobre 2016 DÉFINITIF 18/01/2017 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de
CtEDO 2016-05-24
0,96
AFFAIRE ABDULGAFUR BATMAZ c. TURQUIE
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE ABDULGAFUR BATMAZ c. TURQUIE (Requête n o 44023/09) ARRÊT STRASBOURG 24 mai 2016 DÉFINITIF 24/08/2016 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de form
Sursă