CAUZA ÜRÜN c. TURCIA (Cererea n o 36618/06) HOTĂRÂRE STRASBOURG 4 octombrie 2016 DEFINITIVĂ 04/01/2017 Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă. În cauza Ürün c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a Doua Secțiune), ședință într-o cameră compusă din : Julia Laffranque, președintă, Ișıl Karakaș, András Sajó, Nebojša Vučinić, Paul Lemmens, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și de Stanley Naismith, grefier de secțiune , După ce au deliberat în camera de consiliu la 6 septembrie 2016, Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată : PROCEDURA
1.La originea cauzei se găsește o cerere (n o 36618/06) îndreptată împotriva Republicii Turcia și care a fost depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, M me Güler Ürün (« reclamanta »), în data de 7 septembrie 2006, în temeiul articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).
2.Reclamanta a fost reprezentată de M es D. Bayır și M. Avcı, avocate la Istanbul. Guvernul turc (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său.
3.La 11 decembrie 2009, Curtea a hotărât să comunice motivele invocate din art. 6 al Convenției Guvernului. Apoi, la 14 aprilie 2015, a hotărât de asemenea să comunice motivul invocat din art. 5 al Convenției. PE FOND I.
4. Reclamanta s-a născut pe 9 ianuarie 1986 și locuiește la Istanbul.
5.La 6 octombrie 1998, ea a participat cu un grup de elevi la o manifestație pentru a protesta împotriva lipsei de învățători în școala lor. Procesul-verbal de incident și confiscare redactat la 17 ore descrie evenimentele după cum urmează : poliția fusese alertată, spre 16 ore, cu privire la ținerea unei manifestații și intervenise la fața locului ; agenții de poliție observaseră un grup de cincisprezece la douăzeci de elevi, cu vârsta de aproximativ 14 ani, purtând pancarte și scandând slogane ; după ce au procedat la identificarea a șase elevi, inclusiv reclamanta, agenții îi confiscaseră pancartele înainte de a le lăsa pe elevi să plece. Se precizează că procesul ‑ verbal a fost redactat în scopul investigației care urma să se efectueze.
6.La o dată nespecificată, reclamanta a fost ascultată de procurorul Republicii. Procesul-verbal al auditorii ei nu apare în dosar.
7.La 14 mai 1999, procurorul Republicii de lângă tribunalul pentru copii din Istanbul, pe baza legii n o 2911 privind reuniunile și manifestațiile publice, a inculpat reclamanta pentru participarea la o manifestație ilegală.
8.La prima ședință ținută în fața tribunalului pentru copii, reclamanta și prietenii ei au negat caracterul ilegal al acțiunii lor. Reclamanta nu a dat niciun explicație cu privire la interpelarea ei de poliție. Unu dintre elevi a indicat că fetele fuseseră duse la comisariat, în timp ce o elevă preciza că poliția le-a pur și simplu dispersat pe toți.
9.La 1 er martie 2000, tribunalul pentru copii a achitat reclamanta sub motiv că lipsia elementului intenționat al infracțiunii reproșate. Cu privire la desfășurarea faptelor, ea a considerat ca fiind stabilit că, după confiscarea pancartei lor de poliție, elevii s-au dispersat fără a opune rezistență. Nefiind supusă unui recurs în casație, această sentință a devenit definitivă pe 9 martie 2000.
10.La 26 mai 2000, pe baza legii n o 466 în vigoare la data faptelor, reclamanta a sesizat curtea de asise Eyüp cu o acțiune de despăgubire pentru deținere ilegală. Ea a susținut că fusese arestată și pusă în custodie de poliție la comisariat înainte de a fi eliberată după două sau trei ore. În cursul custoziei sale, ar fi fost interogată în încălcarea legii, fără ca rude ei să fi fost informate. Ea s-a plâns de ilegalitatea arestării și custoziei sale și a precizat că faptele care i se reprochau nu constituiau o infracțiune, deci, potrivit ei, simplu exercitase libertatea sa de a manifesta.
11.Curtea de asise a desemnat una din membrii sale ca judecător referendar pentru a instruи dosarul. Cu toate notificării unei citații de a se prezenta, reclamanta și avocatul ei nu s-au prezentat la ședința organizată de judecătorul referendar.
12.La 18 mai 2001, curtea de asise a respins cererea de despăgubire a reclamantei, estimând că interesata nu fusese pusă în custodie sau detenție provizorie, ci fusese dusă la comisariat pentru un control de identitate și apoi eliberată.
13.La 26 septembrie 2002, Curtea de Casație a anulat sentința de primă instanță, urmând avizul scris al procurorului general, care nu fusese notificat reclamantei sau avocatului ei. Ea a estimat că jurisdicția de primă instanță omisese să verifice afirmațiile reclamantei cu privire la plasarea sa în custodie.
14.La 7 noiembrie 2002, curtea de asise a desemnat din nou una din membrii sale ca judecător referendar în scopul instrucției dosarului. În aceeași zi, judecătoarea referendară invitase părțile să se prezinte în fața ei la o anumită dată de ședință. Din dosar rezultă că nici reclamanta nici avocatul ei nu s-au prezentat în fața judecătoarei referendare.
15.La 30 ianuarie 2003, direcția de siguranță informa curtea de asise că, potrivit cercetărilor lor, reclamanta putuse pleca după un simplu control de identitate pe locul incidentului și că nu fusese dusă la comisariat. Aceștia anexaseră la scrisoare procesul-verbal de incident.
16.La 18 aprilie 2003, pronunțând pe dosar și în lumina raportului pregătit de judecătoarea referendară, curtea de asise a respins cererea reclamantei sub motiv că poliția o interpelase, că îi confiscaseră pancartele și că o eliberase după ce procedase la identificarea ei pe loc fără a o duce la comisariat.
17.La 27 mai 2003, reclamanta s-a pourvăzut în casație. Ea preciza că faptul că o persoană să fie reținută de poliție, oricare ar fi locul, și să facă obiectul unei identificări trebui să fie considerat o arestare.
18.La 15 decembrie 2005, Curtea de Casație a confirmat această sentință, urmând avizul procurorului general, care nu fusese notificat reclamantei sau avocatului ei.
19.La 10 martie 2006, reprezentantul reclamantei nefiind găsit la adresa indicată, hotărârea, completată cu menționarea « s-a mutat », a fost notificată alegătorului din cartier. II.
20. art. 1 er al legii n o 466 (abrogată) privind acordarea de despăgubiri persoanelor arrest sau reținute ilegal, era redactat după cum urmează în părțile sale relevante în speță : « Vor fi compensate de Stat pagubele suferite de orice persoană : 1. arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile ; (...) 6. care, după ce a fost arestată sau pusă în detenție în conformitate cu legea, va fi beneficiară a unei nonconcordanțe (...), a unui achitării sau a unei sentințe care o scutește de o pedeapsă ; (...) » PE DREPT I.
21. Reclamanta se plânge de durata procedurii în fața jurisdicțiilor administrative și de lipsa echității acestei proceduri. Ea invocă art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în părțile sale relevante în speță : « Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) într-un interval de timp rezonabil, de către un tribunal (...), care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...) » A. Cu privire la durata procedurii
22.Reclamanta se plânge de o durată excesivă a procedurii de despăgubire.
23.Guvernul combate această teză.
24.Curtea observă că un nou recurs de despăgubire a fost instituit în Turcia ca urmare a aplicării procedurii de pilot în cauza Ümmühan Kaplan c. Turcia (n o 24240/07, 20 martie 2012). Ea amintește că, în decizia sa Turgut și alții c. Turcia (n o 4860/09, 26 martie 2013), a declarat inadmisibilă o nouă cerere, din cauza faptului că reclamanții nu epuizaseră căile de atac interne, adică noul recurs. Pentru a face aceasta, ea a considerat în special că acest nou recurs era, a priori , accesibil și susceptibil de a oferi perspective rezonabile de redresare pentru motivele relative la durata procedurii.
25.Curtea amintește de asemenea că, în hotărârea sa de pilot Ümmühan Kaplan (citat mai sus, § 77), a precizat în special că va continua, prin calea procedurii normale, examinarea cererilor de acest tip care fuseseră comunicate Guvernului înainte de data adoptării hotărârii de pilot în cauză. Ea observă de altfel că Guvernul nu a ridicat în cadrul prezentei cauze o excepție privind acest nou recurs. În lumina precizărilor de mai sus, Curtea decide deci să continue examinarea prezentei cereri.
26.Constatând pe altă parte că motivul în cauză nu este în mod evident defundat în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, ea o declară admisibilă.
27.Curtea observă că perioada care trebuie considerată a început pe 26 mai 2000 și s-a încheiat pe 15 decembrie 2005 prin hotărârea Curții de Casație. În consecință, procedura a durat aproximativ cinci ani și șapte luni pentru două grade de jurisdicție.
28.Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru interesați (vezi, printre alții, Frydlender c. Franța [MC], n o 30979/96, § 43, CEDO 2000 ‑ VII).
29.Curtea amintește apoi că a concluzionat de foarte multe ori în cauze care ridicau întrebări similare celei prezentei cauze cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (vezi, printre alții, Mehmet Yolcu c. Turcia , n o 33200/05, § 26-30, 15 noiembrie 2012, Șevket Kürüm și alții c. Turcia , n o 54113/08, § 61-67, 25 noiembrie 2014, și Sodan c. Turcia , n o 18650/05, § 66-69, 2 februarie 2016). În speță, după ce a examinat toți factorii care i-au fost prezentați, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument convingător care ar putea-o conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Ținând cont de jurisprudența sa în materie, ea estimează că durata procedurii litigioase este excesivă și că nu a răspuns cerințelor « intervale de timp rezonabil ».
30.Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției pe această parte. B. Cu privire la echitatea procedurii
31.Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la un proces echitabil sub două aspecte : în prim rând, se plânge de absența unei ședințe publice în cadrul procedurii privind cererea sa de despăgubire ; în al doilea rând, se plânge de faptul că nu a avut posibilitatea de a răspunde la avizul scris pe care procurorul general l-a prezentat Curții de Casație.
32.Curtea amintește că, conform articolului 35 § 1 al Convenției, ea poate fi sesizată doar după epuizarea căilor de atac interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Conform practicii Curții, așa cum era în vigoare la data introducerii prezentei cereri, cursul termenului de șase luni era întrerupt de prima scrisoare a reclamantului expunând – chiar în mod succint – obiectul cererii (vezi, printre alții, Griechische Kirchengemeinde München und Bayern E.V. c. Germania (decizie), n o 52336/99, 18 septembrie 2007). Pentru un motiv nou prezentat pentru prima dată în formularul cererii, posterior unei prime scrisori trimise la Curte, cursul termenului de șase luni era întrerupt doar de trimiterea acestui formular de cerere ( Adam și alții c. Germania (decizie), n o 290/03, 1 er septembrie 2005, și Cornea c. România (decizie), n o 13755/03, 15 mai 2012). Curtea amintește de altfel că simplul fapt că un reclamant invocă art. 6 în cererea sa nu echivalează cu invocarea tuturor motivelor ulterioare formulate în aplicarea acestei dispoziții atunci când niciun indiciu nu a fost dat inițial cu privire la baza factică și natura încălcării invocate ( Allan c. Regatul Unit (decizie), n o 48539/99, 28 august 2001, și Zervakis c. Grecia (decizie), n o 64321/01, 17 octombrie 2002).
33.În speță, Curtea observă că reclamanta i-a adresat pe 7 septembrie 2006, prin fax, o primă scrisoare în care se plângea de durată excesivă a procedurii de despăgubire, fără a prezenta vreun motiv bazat pe absența echității procedurii. Doar în formularul cererii trimis pe 30 decembrie 2006 interesata a prezentat pentru prima dată motivele sale bazate pe lipsa echității procedurii, adică mai mult de șase luni după decizia internă definitivă notificată pe 10 martie 2006.
34.Rezultă din aceasta că acest motiv este tardiv și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. II.
35. Invocând art. 13 al Convenției, reclamanta susține că, în pofida caracterului din punctul ei de vedere ilegal al arestării sale, nu dispune de un recurs intern efectiv care să-i permită să obțină despăgubire și să conteste această măsură. Ea se plânge la această privință de o apreciere greșită, de curtea de asise, a faptelor supuse examinării sale, și o reproșează că a respins cererea sa bazând-se pe răspunsul direcției de siguranță, fără a proceda la un complement de investigație.
36.Guvernul expune că reclamanta nu a prezentat niciun motiare relativ la art. 5 al Convenției. Cu titlu subsidiarity, o invită pe Curte să respingă motivul pentru nerespectarea termenului de șase luni.
37.Curtea amintește că, fiind stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei ( Martchenko c. Ucraina , n o 4063/04, § 34, 19 februarie 2009, și Berhani c. Albania , n o 847/05, § 46, 27 mai 2010), nu este legată de cea pe care le atribuie părțile. În virtutea principiului jura novit curia , ea de exemplu a examinat din proprie inițiativă mai mult de un motiv sub unghiul articolelor sau paragrafelor pe care prezenta nu le invocaseră ( Scoppola c. Italia (n o 2) [MC], nr. 10249/03, § 54, 17 septembrie 2009, și Gatt c. Malta , n o 28221/08, § 19, CEDO 2010). Ea amintește de altfel că un motiv se caracterizează prin faptele pe care le denunță și nu prin simplele mijloace sau argumente de drept invocate (vezi, de exemplu, Guerra și alții c. Italia , 19 februarie 1998, § 44, Culegere de hotărâri și decizii 1998 ‑ I). Astfel, în speță, Curtea estimează că motivul invocat de reclamantă sub unghiul articolului 13 al Convenției se încadrează în art. 5 § 5 al acesteia ‑ ci, și ea decide să-l examineze sub unghiul acestei ultime dispoziții, care se citește după cum urmează : « 5. Orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la compensație. »
38.Cu privire la excepția Guvernului bazată pe nerespectarea termenului de șase luni, Curtea amintește că decizia internă definitivă de luat în considerare pentru examinarea motivului bazat pe art. 5 § 5 este hotărârea Curții de Casație pronunțată pe 15 decembrie 2005 și notificată pe 10 martie 2006. Rezultă din aceasta că examinarea motivului privind art. 5 § 5 nu se confruntă cu regula de șase luni. Curtea respinge deci excepția Guvernului pe acest punct.
39.Curtea amintește că §5 al articolului 5 este respectat cu condiția că se poate solicita compensație pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4 ale aceluiași articol. Dreptul la compensație în sensul acestei dispoziții presupune deci că o încălcare a unuia dintre ceilalți paragrafi ai articolului 5 al Convenției a fost stabilită, fie de un organ intern fie de instituțiile Convenției ( N.C. c. Italia [MC], n o 24952/94, § 49, CEDO 2002-X).
40.În speță, Curtea observă că autoritățile turce nu au declarat că reclamanta fusese privată de libertate într-o manieră ilegală sau altfel contrară paragrafelor 1 la 4 ale articolului 5. Reclamanta susține în fața Curții că suferit o privare de libertate ilegală. Curtea estimează deci că este necesară examinarea întrebării dacă paragraful 1 al articolului 5 a fost încălcat în speță.
41.Guvernul estimează că reclamanta nu a fost supusă unei privații de libertate în sensul articolului 5 al Convenției.
42.Prin urmare, Curtea consideră că se pune mai întâi întrebarea dacă reclamanta a suferit efectiv o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției. Pentru a răspunde, trebuie să se pornească de la situația concretă a interesatei și să se țină cont de un ansamblu de criterii cum sunt natura, durata, efectele și modalitățile de execuție a măsurii considerate ( Guzzardi c. Italia, 6 noiembrie 1980 , § 92, seria A n o 39, și Creangă c. România [MC], n o 29226/03, § 91, 23 februarie 2012).
43.Curtea de asise, chemată să se pronunțe asupra cererii de despăgubire, a considerat că reclamanta nu suferit o privare de libertate, deoarece nu fusese dusă la comisariat și poliția o eliberase după ce ridicase identitatea ei și confiscaseră pancartele. Curtea nu vede motiv de a pune în îndoială faptele așa cum fuseseră stabilite de această jurisdicție.
44.Cu toate acestea, rămâne stabilit că reclamanta a fost reținută pentru o perioadă de timp de poliție pentru identificare. Deși curtea de asise considerase că reclamanta nu suferit o privare de libertate în această ocazie, Curtea amintește pe acest punct că calificarea sau absența calificării date de un stat unei situații de fapt nu ar putea avea un impact decisiv asupra concluziei Curții cu privire la existența unei privații de libertate ( Creangă , citat mai sus, § 92).
45.Curtea amintește jurisprudența sa constantă conform căreia articolul 5 § 1 se aplică de asemenea unei privații de libertate de scurtă durată (vezi, printre alții, Shimovolos c. Rusia , n o 30194/09, 21 iunie 2011). Ea consideră că existența unui element de constrângere în exercitarea puterilor policienești de interpelare indică în principiu o privare de libertate, neapărat brievitatea măsurilor litigioase ( Gillan și Quinton c. Regatul Unit , n o 4158/05, § 57, CEDO 2010 (extrase)).
46.În prezenta cauză, Curtea observă că elementele din dosar nu permit stabilirea cu precizie a intervalului de timp în care poliția reținuse reclamanta pentru a-și efectua identificarea. Așa cum rezultă din procesul-verbal, poliția fusese invitată să intervină la 16 ore și redactase procesul-verbal la 17 ore ; controlul de identitate duraseră cel mult o oră. În perioada litigioasă, reclamanta rămase sub controlul polițiștilor. Era puțin probabil ca reclamanta să fie liberă să plece din locul fără autorizația polițiștilor.
47.În lumina acestor considerații, Curtea nu exclude că reclamanta suferit o privare de libertate în sensul articolului 5 al Convenției. Cu toate acestea, estimează că nu se impune aici să soluționeze această întrebare în măsura în care, presupunând că reclamanta fost privată de libertate în sensul articolului 5 al Convenției, o asemenea privare era « regulată » și lipsă de arbitraj.
48.Pentru Curte, privarea de libertate invocată se încadrează în articolul 5 § 1 c) al Convenției, deoarece reclamanta interpelată de poliție în timp ce era suspectă de a comite o infracțiune, și anume participarea la o manifestație ilegală. Dacă interesata afirmă că faptele care i se reprochau nu constituiau o infracțiune, trebuie remarcat că o procedură penală fost dusă efectiv împotriva ei și că doar după finalul procesului a fost achitată. Această circumstanță nu scade cu nimic caracterul rezonabil al suspiciunilor care condusese polițiștii să procedeze la interpelarea ei (vezi, în acest sens, Strati c. Turcia , n o 16082/90, § 89, 22 septembrie 2009).
49.De altfel, elementele din dosar nu relevă niciun aspect de arbitraj. Poliția procedase pe loc la identificarea reclamantei și apoi relatase incidentul într-un proces-verbal. Durata acestei măsuri nu excedase durata necesară pentru atingerea scopo urmărit. În fine, interesata nu susținuse că privarea ei de libertate s-a desfășurat în condiții necorespunzătoare.
50.Având în vedere precizările de mai sus, Curtea estimează că, în circumstanțele speței, presupunând că reclamanta fost privată de libertate, ea fost în conformitate cu scopul urmărit de art. 5 § 1 și în condiții compatibile cu această dispoziție.
51.Rezultă din aceasta că, nicio încălcare a unuia dintre ceilalți paragrafi ai articolului 5 al Convenției nefiind stabilită, fie de un organ intern fie de instituțiile Convenției, motivul bazat pe art. 5 § 5 este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 a) și trebuie respins, în aplicarea articolului 35 § 4. III.
52. Invocând art. 8 al Convenției, reclamanta susține nu a primit niciun sprijin din autorități naționale pentru ajutor la recuperare din arestare și urmăririle penale cărora i s-a supus. În fine, denunță de asemenea o încălcare a articolului 2 al Protocolului n o 1 la Convenție.
53.Curtea nu poate decât constata că aceste motive nu sunt cu nici un fel sustinute, reclamanta limitând-se la formularea lor de maniere generală. Rezultă din aceasta că sunt în mod evident defundate și trebuie respinse, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. IV.
54. Potrivit articolului 41 al Convenției, « Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Părții contractante superioare nu permite să șteargă decât incomplet consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. » A. Prejudiciul moral
55.Reclamanta cere 20 000 de euro (EUR) pentru prejudiciu moral.
56.Guvernul contestă acest montant.
57.Pronunțând în drepturi, Curtea consideră că trebuie alocat reclamantei 2 500 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și daunele procedurale
58.Reclamanta cere de asemenea 16 800 de lire turce (TRY - aproximativ 8 500 EUR) pentru cheltuielile și daunele procedurale angajate în fața jurisdicțiilor interne și Curții. Pentru sprijinul cererii sale, furnizează o descompunere orară și o stare de cheltuieli.
59.Guvernul contestă aceste pretenții.
60.Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor procedurale decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând cont de documentele din posesia sa și jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind cheltuielile și daunele procedurale din procedura națională, estimează rezonabilă suma de 500 EUR pentru procedura din Curte și o alocă reclamantei. C. Dobânzile de întârziere
61.Curtea consideră corespunzător să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind motivul bazat pe durata procedurii și inadmisibilă pentru rest ; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 al Convenției din cauza duratei excesive a procedurii de despăgubire ; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, următoarele sume, de convertit în moneda Statului pârât, la cursul aplicabil la data decontării : i. 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, ii. 500 EUR (cinci sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă la titlu de impozit, pentru cheltuieli și daunele procedurale ; b) că de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la rata egală cu cea a facilitării de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procentuale ; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 4 octombrie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă
AFFAIRE ÜRÜN c. TURQUIE (Requête n o 36618/06) ARRÊT STRASBOURG 4 octobre 2016 DÉFINITIF 04/01/2017 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Ürün c. Turquie, La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de : Julia Laffranque, présidente, Ișıl Karakaș, András Sajó, Nebojša Vučinić, Paul Lemmens, Ksenija Turković, Jon Fridrik Kjølbro, juges, et de Stanley Naismith, greffier de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 6 septembre 2016, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 36618/06) dirigée contre la République de Turquie et dont une ressortissante de cet État, M me Güler Ürün (« la requérante »), a saisi la Cour le 7 septembre 2006 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).
2.La requérante a été représentée par M es D. Bayır et M. Avcı, avocates à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent.
3.Le 11 décembre 2009, la Cour a décidé de communiquer les griefs tirés de l’article 6 de la Convention au Gouvernement. Puis, le 14 avril 2015, elle a également décidé de communiquer le grief tiré de l’article 5 de la Convention. EN FAIT I.
4. La requérante est née le 9 janvier 1986 et réside à Istanbul.
5.Le 6 octobre 1998, elle participa avec un groupe d’élèves à une manifestation pour protester contre le manque d’enseignants dans leur école. Le procès-verbal d’incident et de saisie dressé à 17 heures décrit les événements comme suit : la police avait été alertée, vers 16 heures, de la tenue d’une manifestation et était intervenue sur les lieux ; les agents de police avaient aperçu un groupe de quinze à vingt élèves, âgés de 14 ans environ, portant des pancartes et scandant des slogans ; après avoir procédé à l’identification de six élèves, dont la requérante, les agents avaient saisi les pancartes avant de laisser les élèves repartir. Il est précisé que le procès ‑ verbal a été rédigé aux fins de l’enquête à mener. 6. À une date non précisée, la requérante fut entendue par le procureur de la République. Le procès-verbal de son audition ne figure pas dans le dossier.
7.Le 14 mai 1999, le procureur de la République près le tribunal pour enfants d’Istanbul, se fondant sur la loi n o 2911 sur les réunions et manifestations publiques, inculpa la requérante du chef de participation à une manifestation illégale.
8.Lors de la première audience tenue devant le tribunal pour enfants, la requérante et ses amis démentirent le caractère illégal de leur action. La requérante ne donna aucune explication concernant son interpellation par la police. L’un des élèves indiqua que des filles avaient été conduites au commissariat tandis qu’une élève précisa que la police les avait simplement tous dispersés.
9.Le 1 er mars 2000, le tribunal pour enfants acquitta la requérante au motif que l’élément intentionnel de l’infraction reprochée faisait défaut. Concernant le déroulement des faits, il considéra comme établi que, après la saisie de leur pancarte par la police, les élèves s’étaient dispersés sans opposer de résistance. N’ayant pas fait l’objet d’un pourvoi en cassation, ce jugement devint définitif le 9 mars 2000.
10.Le 26 mai 2000, se fondant sur la loi n o 466 en vigueur à l’époque des faits, la requérante saisit la cour d’assises d’Eyüp d’une action en indemnisation pour détention illégale. Elle affirma qu’elle avait été arrêtée et placée en garde à vue au commissariat avant d’être relâchée au bout de deux ou trois heures. Au cours de sa garde à vue, elle aurait été interrogée en méconnaissance de la loi, sans que ses proches eussent été informés. Elle se plaignit de l’illégalité de son arrestation et de sa garde à vue, et précisa que les faits qui lui étaient reprochés n’étaient pas constitutifs d’une infraction dès lors que, selon elle, elle avait simplement fait usage de sa liberté de manifester.
11.La cour d’assises désigna une de ses membres comme juge rapporteure pour instruire le dossier. Nonobstant la notification d’une citation à comparaître, la requérante et son avocat ne se présentèrent pas à l’audience organisée par la juge rapporteure.
12.Le 18 mai 2001, la cour d’assises rejeta la demande d’indemnisation de la requérante, estimant que l’intéressée n’avait pas été placée en garde à vue ni en détention provisoire, mais qu’elle avait été conduite au commissariat pour un contrôle d’identité puis relâchée.
13.Le 26 septembre 2002, la Cour de cassation cassa l’arrêt de première instance, suivant en cela l’avis écrit du procureur général, qui ne fut pas notifié à la requérante ou à son avocat. Elle estima que la juridiction de première instance avait omis de vérifier les allégations de la requérante quant à son placement en garde à vue.
14.Le 7 novembre 2002, la cour d’assises désigna à nouveau une de ses membres comme juge rapporteure aux fins de l’instruction du dossier. Le même jour, la juge rapporteure invita les parties à comparaître devant elle à une certaine date d’audience. Il ressort du dossier que ni la requérante ni son avocat ne comparurent devant la juge rapporteure.
15.Le 30 janvier 2003, la direction de la sûreté informa la cour d’assises que, d’après leurs recherches, la requérante avait pu repartir après un simple contrôle d’identité sur les lieux de l’incident et qu’elle n’avait pas été conduite au commissariat. Elle joignit à sa lettre le procès-verbal d’incident.
16.Le 18 avril 2003, statuant sur dossier et à la lumière du rapport préparé par la juge rapporteure, la cour d’assises rejeta la demande de la requérante au motif que la police l’avait interpellée, qu’elle avait saisi ses pancartes et qu’elle l’avait relâchée après avoir procédé à son identification sur place sans l’avoir conduite au commissariat.
17.Le 27 mai 2003, la requérante se pourvut en cassation. Elle précisa que le fait pour une personne d’être retenue par la police, en quelque lieu que ce fût, et de faire l’objet d’une identification devait être considéré comme une arrestation.
18.Le 15 décembre 2005, la Cour de cassation confirma ce jugement, suivant en cela l’avis du procureur général, qui ne fut pas notifié à la requérante ou à son avocat.
19.Le 10 mars 2006, le représentant de la requérante ne se trouvant pas à l’adresse indiquée, l’arrêt, augmenté de la mention « a déménagé », fut notifié à l’élu du quartier. II.
20. L’article 1 er de la loi n o 466 (abrogée) sur l’octroi d’indemnités aux personnes illégalement arrêtées ou détenues, était libellé comme suit en ses parties pertinentes en l’espèce : « Seront compensés par l’État les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; (...) 6. qui, après avoir été arrêtée ou placée en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine ; (...) » EN DROIT I.
21. La requérante se plaint de la durée de la procédure devant les juridictions administratives ainsi que d’un manque d’équité de cette procédure. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi rédigé en ses parties pertinentes en l’espèce : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » A. Sur la durée de la procédure
22.La requérante se plaint d’une durée excessive de la procédure d’indemnisation.
23.Le Gouvernement combat cette thèse.
24.La Cour fait observer qu’un nouveau recours en indemnisation a été instauré en Turquie à la suite de l’application de la procédure d’arrêt pilote dans l’affaire Ümmühan Kaplan c. Turquie (n o 24240/07, 20 mars 2012). Elle rappelle que, dans sa décision Turgut et autres c. Turquie (n o 4860/09, 26 mars 2013), elle a déclaré irrecevable une nouvelle requête, faute pour les requérants d’avoir épuisé les voies de recours internes, en l’occurrence le nouveau recours. Pour ce faire, elle a considéré notamment que ce nouveau recours était, a priori , accessible et susceptible d’offrir des perspectives raisonnables de redressement pour les griefs relatifs à la durée de la procédure.
25.La Cour rappelle également que, dans son arrêt pilote Ümmühan Kaplan (précité, § 77), elle a précisé notamment qu’elle poursuivrait, par la voie de la procédure normale, l’examen des requêtes de ce type qui avaient été communiquées au Gouvernement avant la date d’adoption de l’arrêt pilote en question. Elle note en outre que le Gouvernement n’a pas soulevé dans le cadre de la présente affaire une exception portant sur ce nouveau recours. À la lumière de ce qui précède, la Cour décide donc de poursuivre l’examen de la présente requête.
26.Constatant par ailleurs que le grief en question n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, elle le déclare recevable.
27.La Cour note que la période à prendre en considération a commencé le 26 mai 2000 et qu’elle s’est terminée le 15 décembre 2005 par l’arrêt de la Cour de cassation. En conséquence, la procédure a duré environ cinq ans et sept mois pour deux degrés de juridiction.
28.La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII).
29.La Cour rappelle ensuite avoir conclu à maintes reprises dans des affaires soulevant des questions semblables à celle de la présente espèce à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, entre autres, Mehmet Yolcu c. Turquie , n o 33200/05, § 26-30, 15 novembre 2012, Șevket Kürüm et autres c. Turquie , n o 54113/08, § 61-67, 25 novembre 2014, et Sodan c. Turquie , n o 18650/05, § 66-69, 2 février 2016). En l’espèce, après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument convaincant pouvant la mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, elle estime que la durée de la procédure litigieuse est excessive et qu’elle n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ».
30.Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention de ce chef. B. Sur l’équité de la procédure
31.La requérante dénonce une violation de son droit à un procès équitable à deux égards : premièrement, elle se plaint de l’absence d’audience publique dans le cadre de la procédure relative à sa demande d’indemnisation ; deuxièmement, elle se plaint de n’avoir pas eu la possibilité de répondre à l’avis écrit que le procureur général a soumis à la Cour de cassation.
32.La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Selon la pratique de la Cour, telle qu’en vigueur à la date d’introduction de la présente requête, le cours du délai de six mois était interrompu par la première lettre du requérant exposant – même sommairement – l’objet de la requête (voir, parmi d’autres, Griechische Kirchengemeinde München und Bayern E.V. c. Allemagne (déc.), n o 52336/99, 18 septembre 2007). Pour un grief nouveau présenté pour la première fois dans le formulaire de requête, postérieurement à une première lettre envoyée à la Cour, le cours du délai de six mois n’était interrompu que par l’envoi de ce formulaire de requête ( Adam et autres c. Allemagne (déc.), n o 290/03, 1 er septembre 2005, et Cornea c. Roumanie (déc.), n o 13755/03, 15 mai 2012). La Cour rappelle également que le simple fait qu’un requérant a invoqué l’article 6 dans sa requête ne vaut pas invocation de tous les griefs ultérieurs formulés en application de cette disposition lorsqu’aucune indication n’a été donnée à l’origine quant à la base factuelle et à la nature de la violation alléguée ( Allan c. Royaume ‑ Uni (déc.), n o 48539/99, 28 août 2001, et Zervakis c. Grèce (déc.), n o 64321/01, 17 octobre 2002).
33.En l’espèce, la Cour note que la requérante lui a adressé le 7 septembre 2006, par télécopie, une première lettre dans laquelle elle se plaignait d’une durée excessive de la procédure d’indemnisation, sans présenter un quelconque grief tiré de l’absence d’équité de la procédure. Ce n’est que dans le formulaire de requête envoyé le 30 décembre 2006 que l’intéressée a présenté pour la première fois ses griefs tirés du manque d’équité de la procédure, soit plus de six mois après la décision interne définitive qui a été notifiée le 10 mars 2006.
34.Il s’ensuit que ce grief est tardif et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. II.
35. Invoquant l’article 13 de la Convention, la requérante soutient que, malgré le caractère selon elle illégal de son arrestation, elle ne dispose pas d’un recours interne effectif lui permettant d’obtenir une indemnité et de contester cette mesure. Elle se plaint à cet égard d’une appréciation erronée, par la cour d’assises, des faits soumis à son examen, et reproche à celle ‑ ci d’avoir rejeté sa demande en se fondant sur la réponse de la direction de la sûreté, sans procéder à un complément d’enquête.
36.Le Gouvernement expose que la requérante n’a pas présenté d’allégation relative à l’article 5 de la Convention. À titre subsidiaire, il invite la Cour à rejeter son grief pour non-respect du délai de six mois.
37.La Cour rappelle que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Martchenko c. Ukraine , n o 4063/04, § 34, 19 février 2009, et Berhani c. Albanie , n o 847/05, § 46, 27 mai 2010), elle n’est pas liée par celle que leur attribuent les parties. En vertu du principe jura novit curia , elle a par exemple étudié d’office plus d’un grief sous l’angle d’articles ou de paragraphes que les comparants n’avaient pas invoqués ( Scoppola c. Italie (n o 2) [GC], no 10249/03, § 54, 17 septembre 2009, et Gatt c. Malte , n o 28221/08, § 19, CEDH 2010). Elle rappelle en outre qu’un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce et non par les simples moyens ou arguments de droit invoqués (voir, par exemple, Guerra et autres c. Italie , 19 février 1998, § 44, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ I). Ainsi, en l’espèce, la Cour estime que le grief invoqué par la requérante sous l’angle de l’article 13 de la Convention relève de l’article 5 § 5 de celle ‑ ci, et elle décide de l’examiner sous l’angle de cette dernière disposition, qui se lit comme suit : « 5. Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. »
38.Quant à l’exception du Gouvernement tirée du non-respect du délai de six mois, la Cour rappelle que la décision interne définitive à considérer pour l’examen du grief tiré de l’article 5 § 5 est l’arrêt de la Cour de cassation rendu le 15 décembre 2005, et notifié le 10 mars 2006. Il s’ensuit que l’examen du grief relatif à l’article 5 § 5 ne se heurte pas à la règle de six mois. La Cour rejette donc l’exception du Gouvernement sur ce point.
39.La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 du même article. Le droit à réparation au sens de cette disposition suppose donc qu’une violation de l’un des autres paragraphes de l’article 5 de la Convention ait été établie, soit par un organe interne soit par les institutions de la Convention ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 49, CEDH 2002-X).
40.En l’espèce, la Cour note que les autorités turques n’ont pas déclaré que la requérante avait été privée de sa liberté d’une manière illégale ou autrement contraire aux paragraphes 1 à 4 de l’article 5. La requérante affirme devant la Cour qu’elle a subi une privation de liberté illégale. La Cour estime donc nécessaire de se pencher sur la question de savoir si le paragraphe 1 de l’article 5 a été enfreint en l’espèce.
41.Le Gouvernement estime que la requérante n’a pas fait l’objet d’une privation de liberté au sens de l’article 5 de la Convention.
42.Aussi la Cour considère-t-elle que se pose d’abord la question de savoir si la requérante a effectivement subi une privation de liberté au sens de l’article 5 de la Convention. Pour y répondre, il faut partir de la situation concrète de l’intéressée et prendre en compte un ensemble de critères comme le genre, la durée, les effets et les modalités d’exécution de la mesure considérée ( Guzzardi c. Italie, 6 novembre 1980 , § 92, série A n o 39, et Creangă c. Roumanie [GC], n o 29226/03, § 91, 23 février 2012).
43.La cour d’assises, amenée à statuer sur la demande d’indemnisation, a considéré que la requérante n’avait pas subi de privation de liberté, puisqu’elle n’avait pas été conduite au commissariat et que la police l’avait laissée partir après avoir relevé son identité et saisi ses pancartes. La Cour ne voit pas de raison de remettre en question les faits tels qu’établis par cette juridiction.
44.Il n’en demeure pas moins qu’il est établi que la requérante a été retenue pendant un laps de temps par la police pour son identification. Bien que la cour d’assises ait considéré que la requérante n’avait pas subi de privation de liberté à cette occasion, la Cour rappelle sur ce point que la qualification ou l’absence de qualification donnée par un État à une situation de fait ne saurait avoir une incidence décisive sur la conclusion de la Cour quant à l’existence d’une privation de liberté ( Creangă , précité, § 92).
45.La Cour rappelle sa jurisprudence constante selon laquelle l’article 5 § 1 s’applique également à une privation de liberté de courte durée (voir, entre autres, Shimovolos c. Russie , n o 30194/09, 21 juin 2011). Elle considère que l’existence d’un élément de coercition dans l’exercice des pouvoirs policiers d’interpellation indique en principe une privation de liberté, nonobstant la brièveté des mesures litigieuses ( Gillan et Quinton c. Royaume ‑ Uni , n o 4158/05, § 57, CEDH 2010 (extraits)).
46.Dans la présente affaire, la Cour note que les éléments du dossier ne permettent pas d’établir avec précision le laps de temps pendant lequel la police a retenu la requérante pour procéder à son identification. Ainsi qu’il ressort du procès-verbal, la police a été invitée à intervenir à 16 heures et elle a rédigé ce procès-verbal à 17 heures ; le contrôle d’identité a duré tout au plus une heure. Pendant la période litigieuse, la requérante est restée sous le contrôle des policiers. Il est peu probable que la requérante ait été libre de quitter les lieux sans l’autorisation des policiers. 47. À la lumière de ces considérations, la Cour n’exclut pas que la requérante a subi une privation de liberté au sens de l’article 5 de la Convention. Toutefois, elle estime qu’il ne s’impose pas ici de trancher cette question dans la mesure où, à supposer que la requérante ait bien été privée de liberté au sens de l’article 5 de la Convention, une telle privation était « régulière » et dépourvue d’arbitraire.
48.Pour la Cour, la privation de liberté alléguée relève de l’article 5 § 1 c) de la Convention, puisque la requérante a été interpellée par la police alors qu’elle était soupçonnée de commettre une infraction, à savoir participer à une manifestation illégale. Si l’intéressée affirme que les faits qui lui étaient reprochés n’étaient pas constitutifs d’une infraction, force est de constater qu’une procédure pénale a bien été diligentée contre elle et que ce n’est qu’à l’issue de son procès qu’elle a été acquittée. Cette circonstance n’enlève en rien le caractère raisonnable des soupçons qui ont conduit les policiers à procéder à son interpellation (voir, en ce sens, Strati c. Turquie , n o 16082/90, § 89, 22 septembre 2009).
49.De plus, les éléments du dossier ne révèlent aucune apparence d’arbitraire. La police a procédé sur place à l’identification de la requérante et a ensuite relaté l’incident dans un procès-verbal. La durée de cette mesure n’a pas excédé la durée nécessaire pour atteindre le but poursuivi. Enfin, l’intéressée n’a pas allégué que sa privation de liberté s’est déroulée dans des conditions inappropriées.
50.Au vu de ce qui précède, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, à supposer que la requérante ait été privée de liberté, elle l’a été conformément au but poursuivi par l’article 5 § 1 et dans des conditions compatibles avec cette disposition.
51.Il s’ensuit que, aucune violation de l’un des autres paragraphes de l’article 5 de la Convention n’ayant été établie, soit par un organe interne soit par les institutions de la Convention, le grief tiré de l’article 5 § 5 est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 4. III.
52. Invoquant l’article 8 de la Convention, la requérante allègue n’avoir reçu aucun soutien des autorités nationales pour l’aider à se remettre de son arrestation et des poursuites pénales dont elle a fait l’objet. Enfin, elle dénonce également une violation de l’article 2 du Protocole n o 1 à la Convention.
53.La Cour ne peut que constater que ces griefs ne sont nullement étayés, la requérante se bornant à les formuler de manière générale. Il s’ensuit qu’ils sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. IV.
54. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage moral
55.La requérante réclame 20 000 euros (EUR) pour préjudice moral.
56.Le Gouvernement conteste ce montant.
57.Statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 2 500 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens
58.La requérante demande également 16 800 livres turques (TRY - environ 8 500 EUR) pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et la Cour. À l’appui de sa demande, elle fournit un décompte horaire et un état des dépenses.
59.Le Gouvernement conteste ces prétentions.
60.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens de la procédure nationale, estime raisonnable la somme de 500 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires
61.La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de la durée de la procédure et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure d’indemnisation ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement : i. 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, ii. 500 EUR (cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû par la requérante à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 octobre 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente