AFFAIRE BİLEN ET ÇORUK c. TURQUIE

AFFAIRE BİLEN ET ÇORUK c. TURQUIE (CtEDO, 2016)

SECȚIUNEA A DOUA CERINȚĂ CU PRIVIRE LA PORTOFOLEN ȘI TURCIA (solicitarea nr. 14895/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 8 martie 2016 DEFINITIVF 08/06/2016 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă. În cauza Bilen și sytoruk c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din Julia Laffranque, Președinte, Ișel Karakaș, Nebojša Vučinić, Paul Lummens, Jon Fridrik Kjølbro, Stephanie Morou-Vikström, Georges Ravarani, judecători, și Stanley Naismith, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 februarie 2016, a pronunțat hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată procedural La originea cauzei (n 14895/05) îndreptată împotriva Republicii Turcia și dintre care doi resortisanți turci, domnii Abdullah Bilen și Cihan quaoruk ( Evin, avocații din mail. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. Reclamanții susțin în principal o încălcare a libertății lor de asociere și de exprimare din cauza condamnării lor la o amendă prin ordonanță penală pentru distribuirea de tracte. Invocând art. 6 din Convenție, ei se plâng, de asemenea, de absența de a se pronunța în instanță în cadrul procedurii în cauză și denunță lipsa de respect față de drepturile la apărare. La 30 martie 2009, cererea a fost comunicată guvernului. În momentul faptelor, reclamanții erau membri ai mișcării tineretului Partidului Muncii (Emek Partsi), numit Tineretul Laburist (Emek Gençlići) la 5 iunie 2003, când jandarmii au strâns fonduri pentru victimele cutremurului, care a avut loc la 1 iunie 2003. mai 2003 în departamentul Bingöl, în cadrul unei campanii organizate de mișcarea Partidului Muncii, distribuind în același timp pliante din partea acestuia care criticau politica guvernului față de poporul kurd. La 5 iunie 2003, depozițiile reclamanților au fost adunate de poliția din Bornova, susținând că au distribuit tractele în litigiu cu scopul de a susține victimele cutremurului Bingöl, fără nici o intenție ideologică. Astaoruk a adăugat că nu era membru al unui partid politic, dar că știa că tractele aparțineau unui partid politic legal, în acest caz Eme În 2003, jandarmeria Batman a trimis o scrisoare procurorului general al Republicii Batman, indicând faptul că reclamanții, fără permisiunea autorităților competente, au distribuit tracte de la un partid politic (Eme main Partsi) în cadrul unei campanii de sprijinire a victimelor cutremurului de la Bingöl. 10. La 22 iunie 2004, tribunalul din statul membru în cauză a emis un ordin penal prin care fiecare solicitant a primit o amendă de 86 694 000 de lire turce (TRL - aproximativ 50 de euro (EUR) pentru distribuirea de tracte fără aprobarea autorităților competente. 11. La 1 septembrie 2004, ordonanța a fost notificată reclamanților. 12. La 8 septembrie 2004, reprezentantul reclamanților a contestat ordonanța penală. În memoria sa, el a invocat art. 10 din Convenție și a susținut că instigarea la o amendă a reclamanților prin ordonanță penală pe motiv de distribuție a tractelor de la un partid politic era ilegală. În acest sens, el se opunea în special art. 44 din Legea privind asociațiile, deoarece, în opinia sa, acesta scutea de obligația de a autoriza în prealabil distribuirea de tracte emise de partidele politice, la Directiva din 30 aprilie 1997 adresată de Hotărârea Generală Siguranță Prefectului din Ankara, care, în opinia sa, confirma această scutire pentru distribuirea de tracte ale partidelor politice. 13. La 13 octombrie 2004, tribunalul corecțional din opoziție a respins opoziția reclamanților la sfârșitul unei examinări la dosar fără a se pronunța cu privire la argumentele reclamanților care au fost reținute din absența unui temei legal al sancțiunii. 14. Hotărârea a fost notificată avocatului reclamanților la 20 octombrie 2004. La art. 566 alineatul (1) din vechiul cod penal, în vigoare la data faptelor, se citea după cum urmează: Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală, în vigoare la momentul faptelor, erau astfel formulate: art. 302 (referitor la recursul în interesul legii) mai întâi, în cazul în care este informat că a fost pronunțată, de către un judecător sau de către o instanță judecătorească, o hotărâre sau o hotărâre care a devenit definitivă fără a trece prin examinarea Curții de Casație, ministrul de Justiție poate da un ordin formal Parchetului Republicii pentru ca acesta să solicite Curții de Casație să anuleze hotărârea sau hotărârea cu privire la aceasta. (...) În cazul în care o hotărâre judecătorească nu poate fi pronunțată în conformitate cu art. 386 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către statele membre cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente ale statelor membre și ale statelor membre cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către autoritățile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene sau cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal cu caracter personal de către autoritățile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene sau cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal cu caracter personal de către autoritățile competente ale statelor membre, autoritățile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene sau cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal cu caracter personal de către autoritățile competente ale statelor membre, autoritățile competente ale statelor membre și ale statelor membre, autoritățile competente ale statelor membre pot decide, în conformitate cu dreptul intern și cu dreptul intern al Uniunii Europene, în conformitate cu dreptul intern al Uniunii Europene, în conformitate cu dreptul intern al statului membru în care se aplică de procedură al statului membru în care se aplică de origine. (2) Ordonanța penală se poate referi numai la condamnarea la o amendă ușoară sau grea sau la o pedeapsă cu închisoarea de maximum trei ani sau la interdicția temporară de a exercita o profesie și o ocupație sau o sechestrare (...) (...) O audiere este ținută în cazul unei opoziții formulate împotriva unui ordin penal care se referă la o sentință de închisoare ușoară. (...) În cazul unei opoziții formulate împotriva unei ordonanțe privind o condamnare la o amendă ușoară sau grea sau la o interdicție temporară de a exercita o profesie și o profesie sau o sechestrare (...), președintele Tribunalului corecțional sau judecătorul soluționează opoziția în temeiul art. 301, 302 și 303 [din prezentul cod] (acest alineat a fost abrogat prin hotărârea din 22 octombrie 2004 pronunțată de Curtea Constituțională). 17. Prin hotărârea pronunțată la 30 iunie 2004, Curtea Constituțională, în unanimitate, a declarat art. 390 alineatul (3) din vechiul Cod de procedură penală care nu este în conformitate cu art. 36 din Constituție și l-a anulat. Comisia a considerat că absența unei hotărâri în fața Tribunalului Penal, care a solicitat să se pronunțe cu privire la opoziția formulată împotriva unui ordin penal, a încălcat dreptul la un proces echitabil și a restricționat dreptul la apărare, astfel cum se prevede la art. 6 din convenție și la art. 36 din Constituție. În timp ce a subliniat legitimitatea procedurii de ordonanță penală, a arătat că o instanță trebuia să aibă loc în fața tribunalului corecțional. 18. La 1 iunie 2005, au intrat în vigoare noile coduri penale și de procedură penală, care nu conțin dispoziții privind ordonanța penală. 534 din vechiul cod penal incrimina distribuirea de tracte în locuri publice sau accesibile publicului fără autorizație prealabilă, în situațiile în care era necesară o astfel de autorizație. Noul cod penal, intrat în vigoare la 1 iunie 2005, nu mai conține o astfel de dispoziție. Legea privind partidele politice nu conține nicio dispoziție referitoare la distribuirea de tracte, însă art. 121 prevede că dispozițiile Codului civil, ale Legii privind asociațiile și ale altor acte legislative privind asociațiile se aplică partidelor politice în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu propriile dispoziții. Înainte de modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 4778 din 2 ianuarie 2003 de modificare a mai multor acte legislative, art. 44 alineatul (1) și art. 2 din Legea nr. 2908 privind asociațiile din 6 octombrie 1983, intitulat "publicarea tractelor" În schimb, art. 44 din Legea nr. 2908, astfel cum a fost în vigoare la momentul respectiv, nu prevedea nicio obligație de depunere prealabilă pentru distribuirea de tracte pentru asociații, ale căror partide politice începând cu 11 ianuarie 2003, data intrării în vigoare a modificării legislative menționate anterior. Legea nr. 2908 a fost abrogată, în cele din urmă, prin Legea nr. 5253 privind asociațiile începând cu 23 noiembrie 2004, data intrării în vigoare a acesteia din urmă. 22. Din dosar reiese că Directiva din 30 aprilie 1997 adresată de Hotărârea Generală Securitate (ministerul de la Pe de altă parte, într-o cauză în mod semnificativ similară cu cea a acestei specii, Curtea de Casație din Turcia a infirmat, în 2007, este adevărat, dar în ceea ce privește faptele și faptele care au avut loc în 2000, într-un moment în care aceleași dispoziții legale penale și civile ca cele aplicabile în prezenta cauză erau în vigoare, o hotărâre pronunțată de un tribunal de primă instanță, mai degrabă decât în temeiul articolului 44 din Legea nr. 2908, partidele politice nu au fost supuse unei autorizații prealabile pentru distribuirea de tracte (a se vedea setaralan c. Turcia ((dec.), n 28889/02, 8 noiembrie 2007)). PRIVIND EXCEPȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI 24. Guvernul excită în primul rând din întârzierea cererii. El arată că termenul de șase luni începea să curgă de la 20 octombrie 2004, data notificării deciziei instanței de corecție mai precis că ștampila aplicată de grefă face să apară ca zi de depunere a cererii la 21 iunie 2005, data ștampilei poștei care figurează pe plicul care conținea formularul original de cerere. 25. Reclamanții contestă excepția guvernului și susțin că prima lor comunicare către Curte a fost trimisă prin fax la 20 aprilie 2005. 26. Curtea amintește în primul rând că examinarea temeiniciei cererii presupune îndeplinirea condițiilor definite, în special, de art. 35 alin. (1) din Convenție, conform căruia Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta arată că regula celor șase luni are ca obiect asigurarea securității juridice și asigurarea faptului că cauzele în litigiu în temeiul convenției sunt examinate într-un termen rezonabil (Sabri Güneș c. Turcia [GC], n 27396/06, § 39, 29 În acest sens, Comisia observă că termenul de șase luni a început să curgă la 20 octombrie 2004, data notificării deciziei definitive (a se vedea punctul 14). În ianuarie 2014, Curtea amintește că cererea a fost considerată depusă la data primei comunicări a reclamantului care a indicat faptul că persoana în cauză intenționa să o sesizeze și care, pe scurt, prezenta natura cererii. Această primă comunicare, care putea lua forma unei comunicări prin fax, întrerupea cursul termenului de șase luni (a se vedea Ghellam c. Franța (dec.), nr 46055/11, 14 În această privință, Curtea constată că condițiile mai stricte pentru introducerea unei incizii nu sunt îndeplinite decât începând cu 1 ianuarie 2014, prin noul articol 47 din Regulamentul (CE) nr. În speță, prima comunicare către Curte a fost trimisă prin fax de către reprezentantul reclamanților la 20 aprilie 2005. Prin scrisoarea din 27 mai 2005, grefa a invitat reclamanții în temeiul articolului 45 și 47 din Regulamentul de procedură al Curții, să trimită, în termen de șase săptămâni de la data scrisorii grefei, formularul de cerere, completat corespunzător și însoțit de documentele relevante pentru examinarea cauzei sale (în ceea ce privește art. 47 alin. În ianuarie 2014, a se vedea Ghellam c. Franța , decizie menționată anterior, §§ 29 și 30. El a informat, de asemenea, că, în cazul în care nu respectă acest termen, data de depunere a cererii ar fi data comunicării formularului de cerere completat. Formularul și documentele au fost trimise la 8 iunie 2005 și au fost primite de grefă la 21 iunie 2005, prin urmare în termenul stabilit 29. În speță, Curtea constată că, având în vedere faptul că data la care a fost trimisă cererea a fost datată în termenul de opt săptămâni, în conformitate cu procedura practică de punere în aplicare cu privire la: introducerea instanței în cauză, termenul de șase luni a fost respectat și, prin urmare, consideră că reclamanții au respectat condițiile prevăzute la art. 47, astfel cum se aplică la momentul la care a fost introdusă cererea. 30. Prin urmare, respinge excepția preliminară a guvernului. II. PRIVIND VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 31. Reclamanții se plâng de faptul că nu au putut beneficia de o audiere în fața unei instanțe independente și imparțiale. Ei consideră, de asemenea, că cauza lor nu a fost ascultată în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public (...) de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) asupra admisibilității 32. În ceea ce privește lipsa de independență și de imparțialitate a instanței judecătorești din diazmir și a tribunalului de corecție, Curtea arată că reclamanții nu sunt de acord și că examinarea acestuia, astfel cum a fost invocată, nu permite să se detecteze nicio aparență de încălcare a articolului 6 alineatul (1) (printre altele, a se vedea Sayg 1933/03, 5 ianuarie 2006).În opinia Curții, acest litigiu este vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. 33. Curtea constată că restul obiecțiilor întemeiate pe art. 6, cu condiția ca acestea să se refere la necunoașterea drepturilor la apărare din cauza absenței în instanță, nu sunt în mod vădit nefondate în sensul articolului 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție. În plus, aceasta arată că aceste obiecții nu se confruntă cu nici un alt motiv, prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile. Pe fondul 34. Guvernul susține mai mult decât o hotărâre judecătorească, ci o procedură simplificată pentru cazurile considerate de importanță minoră. În cazul în care un stat membru consideră că un stat membru nu este în măsură să facă acest lucru, statul membru în cauză trebuie să ia măsurile necesare pentru a se asigura că statul membru în cauză este informat cu privire la motivele care au stat la baza unei astfel de decizii. Curtea amintește că a examinat deja obiecții identice cu cele invocate în prezent și că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauză că nu a putut să beneficieze de o audiere în fața instanțelor naționale (a se vedea, printre altele, Karahano Yener și Albayrak c. Turcia , n 42900/04, § 13-15, 26 ianuarie 2010 și Yoslun c. Turcia , n 2336/05, §§ 26-29, 10 februarie 2015). 37. Se întoarce spre prezenta cauză, Curtea consideră că Ön Õ a furnizat niciun fapt sau argument convingător care ar putea duce la o concluzie diferită. 38. Comisia remarcă faptul că reclamanții au beneficiat de un proces în fața instanțelor interne în niciun stadiu al procedurii : nici instanța judecătorească din statul de drept penal, care a pronunțat ordonanța penală, nici instanța corecțională, care se pronunță cu privire la opoziție, nu au ținut în culpă. Prin urmare, instanțele nu au avut niciodată posibilitatea de a se prezenta personal în fața magistraților care se pronunță cu privire la cauza lor. 39. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenție, în măsura în care cauza în cauză nu a fost ascultată în mod public de instanțele sesizate. III. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA LEGEA ARTICOLUL 10 DIN CONVENȚIE 40. Reclamanții se plâng de o încălcare a libertății lor de exprimare, pe motiv că sunt condamnați să plătească o amendă de la o încălcare a libertății garantate de art. 11 din Convenție, pe baza percheziției efectuate fără nici o hotărâre judecătorească în spațiile unui partid politic. Având în vedere formularea obiecțiilor reclamanților și în măsura în care acestea privesc în esență exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare, Curtea decide să le examineze numai din unghiul articolului 10 din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de a înțelege și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără a putea interveni din partea autorităților publice și fără a lua în considerare granița. (...) (2) Exercitarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsurile necesare, într-o societate democratică, securității naționale, integrității teritoriale sau securității publice, apărării ordinii și prevenirii infracțiunii (...) 41. Guvernul contestă teza reclamanților și consideră că, în depozițiile colectate de jandarmerie, în timp ce dl queoruk a menționat că draguk nu era un membru al unui partid politic, dl Bilen a rămas neobservat în această privință. Prin urmare, reclamanții au fost urmăriți în temeiul articolului 534 din Codul penal. El susține că, astfel cum reiese din declarațiile lor, reclamanții distribuiseră tracte fără permisiunea lor, pentru a participa la strângerea organizată în scopul de a-i ajuta pe locuitorii Bingöl. Cu privire la admisibilitatea 42. În ceea ce privește, în primul rând, percheziția efectuată la sediile partidului politic citat, Curtea consideră că nu au fost furnizate documente care să ateste o astfel de percheziție, astfel încât aceasta să nu fie luată în considerare. 43. Prin urmare, acesta trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 44. În ceea ce privește, în al doilea rând, condamnarea reclamanților în temeiul articolului 534 din Codul penal, Curtea constată că acest Reclamanții se plâng de faptul că au primit o amendă în temeiul articolului 534 din Codul penal pentru distribuirea de tracte de la un partid politic. În plus, aceștia susțin că condamnarea lor prin ordonanță penală de a plăti o amendă pentru distribuirea de tracte de la un partid politic a fost ilegală. În acest sens, aceștia se referă în special la art. 44 din Legea privind asociațiile, care, în opinia lor, scutește de obligația de a autoriza în prealabil distribuirea de tracte de la partidele politice, conform Directivei din 30 aprilie 1997 adresată de Hotărârea Generală Siguranță prefectului din Ankara, care, în opinia lor, confirmă această scutire. 47. Guvernul expune faptul că intervenția avea ca temei legal art. 534 din Codul penal anterior. Evaluarea Curții Cu privire la existența unei ingerințe 48. Curtea arată în mod clar că condamnarea reclamanților în temeiul art. 534 din vechiul cod penal s Această interferență este contrară articolului 10, cu excepția cazului în care aceasta este prevăzută de lege, vizează unul sau mai multe dintre scopurile legitime menționate la alineatul (2) din art. 10 și este necesară într-o societate democratică pentru atingerea acestor obiective. Curtea se referă mai întâi la cazul în care ingerința în cauză este prevăzută de legea Prevăzută prin lege 50. Curtea amintește că termenii În sensul prezentului capitol, se aplică următoarele definiții: 8-11 din Convenție înseamnă mai întâi că măsura incriminată trebuie să aibă un temei juridic în dreptul intern și că acestea vizează și calitatea legii: acestea impun accesul la aceasta persoanelor vizate și o formulare suficient de precisă pentru a le permite să prevadă, într-un mod rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele care pot rezulta dintr-un anumit act (a se vedea, printre altele, Fernández Martínez Spania [GC], n 56030/07, § 117, CEDO 2014 (extracturi), și Khoroshenko c. Rusia [GC], n 41418/04, § 110, CEDO 2015). 51. Pentru a răspunde acestor cerințe, dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecție împotriva unor încălcări arbitrare ale autorității publice drepturilor garantate prin convenție. Atunci când este vorba despre chestiuni legate de drepturile fundamentale, legea s-ar opune preeminenței dreptului, care constituie unul dintre principiile de bază ale oricărei societăți democratice consacrate de convenție, dacă puterea de apreciere acordată nu cunoștea limite. În consecință, legea trebuie să definească domeniul de aplicare și modalitățile de exercitare a unei astfel de puteri cu o claritate suficientă (a se vedea Bykov c. Rusia [GC], n 4378/02, ê 78, 10 martie 2009 și, mai recent, Roman Zakharov c. Rusia [GC], n 47143/06, § 230, CEDH 2015). 52. În acest caz, Curtea constată mai întâi că reclamanții au fost condamnați, în temeiul articolului 534 din Codul penal, pentru distribuirea de tracte provenite din mișcarea de tineret a Partidului Muncii în cadrul unei campanii destinate să sprijine victimele cutremurului de la Bingöl (punctul 7 de mai sus). Prin urmare, Curtea va porni de la principiul că intervenția în litigiu își găsea baza legală în art. 534 din Codul penal. 53. Curtea trebuie să verifice acum dacă, având în vedere circumstanțele speciale ale cauzei, a fost respectată și condiția de calitate a legii. 54. Curtea arată mai întâi că problema accesibilității legii nu este contestată între părți. 55. În ceea ce privește predictibilitatea acestei legi, Curtea constată că guvernul nu contestă faptul că tractele incriminate prezentau un partid politic. În observațiile sale, acesta nu se referă decât la presupusa intenție a reclamanților în distribuirea tractelor în litigiu (a se vedea punctul 41 de mai sus). Iunie 2003 adresată de jandarmeria la Parchetul din Batman că tractele în litigiu se raportau la un partid politic și se înscrieau în cadrul unei campanii organizate pentru a sprijini victimele cutremurului de la Bingöl (punctul 9 de mai sus. În acest context, Curtea trebuie să verifice dacă dreptul intern indică cu suficientă precizie condițiile în care distribuirea tractelor de la un partid politic ar trebui să fie scutită de o autorizație prealabilă impusă în temeiul articolului 534 din Codul penal. 56. Curtea amintește că funcția de decizie a instanțelor este utilizată pentru a elimina îndoielile care ar putea persista în ceea ce privește interpretarea standardelor a căror formulare nu prezintă o precizie absolută (a se vedea RTBF c. Belgia, n 50084/06, § 112, CEDH 2011 (extrase) 57. În speță, Curtea constată că, la momentul faptelor, existau două dispoziții care reglementau distribuirea de tracte. În timp ce art. 534 din Codul penal incrimina distribuirea de tracte în locuri publice fără autorizare prealabilă (punctul 19 de mai sus), art. 44 din Legea nr. 2908 nu prevedea nicio obligație de autorizare a asociațiilor, ale căror partide politice, cum ar fi cele aflate în vigoare la momentul respectiv, erau în vigoare. De asemenea, în conformitate cu Directiva din 30 aprilie 1997 adresată de Hotărârea Generală Securitate prefectului din Ankara, distribuirea de tracte de partide politice avea loc în prealabil (a se vedea punctul 22 de mai sus). 58. În această privință, Curtea observă în special că, în memoriul de recurs din 8 septembrie 2004, reclamanții au subliniat pe bună dreptate că tractele în cauză prezentau un partid politic și că, prin urmare, în temeiul articolului 44 alineatul (4) din Legea privind asociațiile, distribuirea acestora nu era supusă unui regim de autorizare prealabilă. 59. Or, Curtea observă că, la citirea motivării reținute de instanța de judecată, acesta din urmă nu a răspuns la argumentul reclamanților întemeiat pe aplicabilitatea articolului 44 din Legea privind asociațiile care, în opinia lor, constituie o lege specială în raport cu art. 534 din Codul penal în sensul că partidele politice nu sunt obligate să dispună de o autorizație prealabilă pentru distribuirea de tracte. Având în vedere interpretarea dispozițiilor legale în cauză de către Curtea de Casație din Turcia (a se vedea punctul 23 de mai sus), care merge în acest sens, indiferent de problema unei eventuale lipse de temei juridic a condamnării reclamanților, legea în cauză nu a îndeplinit, în orice caz, cerințele de precizie și previzibilitate suficiente pentru a îndeplini criteriile prevăzute la art. 10 alineatul (2) din Convenție, dat fiind că nu era posibil să se prevadă, în circumstanțele din speță, că simpla distribuție a tractelor de la un partid politic ar putea fi pedepsită prin aplicarea dispozițiilor articolului 534 din Codul penal turc. 60. După ce a ajuns la concluzia că ingerința nu era prevăzută de lege, Curtea consideră că nu este necesar să se verifice dacă celelalte condiții prevăzute la alineatul (2) din art. 10 din convenție, și anume existența unui scop legitim și necesitatea unei ingerințe într-o societate democratică au fost respectate în speță. 61. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 63. Õ nu au prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit. 64. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să li se acorde o sumă în acest sens. PE CES, CURTEA, LA LÂNGANIMITATE, să declare judecata admisibilă cu privire la obiecțiunile întemeiate pe articolele 6 Õ 1 (în măsura în care acestea se referă la lipsa de înștiințare) și 10 (pe baza condamnării reclamanților la penalitate) din convenție, și inadmisibile pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție A spus că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 8 martie 2016, în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Stanley Naismith Julia Laffranque Președinte

DEUXIÈME SECTION

AFFAIRE BİLEN ET ÇORUK c. TURQUIE

(Requête n

o

14895/05)

ARRÊT

STRASBOURG

8 mars 2016

DÉFINITIF

08/06/2016

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Bilen et Çoruk c. Turquie,

La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de

:

Julia Laffranque,

présidente,

Ișıl Karakaș,

Nebojša Vučinić,

Paul Lemmens,

Jon Fridrik Kjølbro,

Stéphanie Mourou-Vikström,

Georges Ravarani,

juges,

et de Stanley Naismith,

greffier

de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 9 février 2016,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n

o

14895/05) dirigée contre la République de Turquie et dont deux ressortissants turcs, MM.

Abdullah Bilen et Cihan Çoruk («

les requérants

»), ont saisi la Cour le 20 avril 2005 en vertu de l’article

34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Les requérants ont été représentés par M

es

D. Güzel Gürbüz et H.H.

Evin, avocats à İzmir. Le gouvernement turc («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent.

3.

Les requérants allèguent principalement une atteinte à leur liberté d’association et d’expression en raison de leur condamnation à une amende par voie d’ordonnance pénale pour avoir distribué des tracts. Invoquant l’article

6 de la Convention, ils se plaignent en outre de l’absence d’audience dans la procédure en question et dénoncent un manque de respect des droits de la défense.

4.

Le 30 mars 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement.

EN FAIT

I.

LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

5.

Les requérants, MM.

Abdullah Bilen et Cihan Çoruk, sont nés respectivement en 1983 et 1981 et résident à İzmir.

6.

Les requérants étaient, au moment des faits, membres du mouvement de jeunesse du Parti travailliste (

Emek Partisi

), baptisé Jeunesse travailliste (

Emek Gençliği

).

7.

Le 5 juin 2003, ils furent interpellés par les gendarmes alors qu’ils collectaient des fonds en faveur des victimes du tremblement de terre, qui eut lieu le 1

er

mai 2003 dans le département de Bingöl, dans le cadre d’une campagne organisée par le mouvement du Parti travailliste tout en distribuant des tracts émanant de ce dernier qui critiquaient la politique du gouvernement à l’égard du peuple kurde.

8.

Le 5 juin 2003, les dépositions des requérants furent recueillies par la gendarmerie de Bornova. Ils affirmèrent avoir distribué les tracts litigieux dans le simple but de soutenir les victimes du tremblement de Bingöl, sans aucune intention idéologique. Le requérant M.

Çoruk ajouta qu’il n’était pas membre d’un parti politique, mais qu’il savait que les tracts litigieux appartenaient à un parti politique légal, en l’occurrence

Emeğin Partisi

.

9.

Le 6 juin

2003, la gendarmerie de Batman adressa une lettre au procureur de la République de Batman, indiquant que les requérants avaient, sans autorisation des autorités compétentes, distribué des tracts émanant d’un parti politique (

Emeğin Partisi

) dans le cadre d’une campagne destinée à soutenir les victimes du tremblement de terre de Bingöl.

10.

Le 22 juin 2004, le tribunal d’instance d’İzmir rendit une ordonnance pénale infligeant à chacun des requérants une amende de 86

694

000 livres turques (TRL - environ 50 euros (EUR)) pour avoir distribué des tracts sans l’autorisation des autorités compétentes.

11.

Le 1

er

septembre 2004, l’ordonnance fut notifiée aux requérants.

12.

Le 8 septembre 2004, le représentant des requérants contesta l’ordonnance pénale. Dans son mémoire, il invoqua l’article

10 de la Convention et allégua que l’infliction d’une amende aux requérants par voie d’ordonnance pénale à raison de la distribution de tracts émanant d’un parti politique était illégale. À cet égard, il se référa notamment

:

– à l’article

44 de la loi sur les associations, en ce que celui-ci exonérait selon lui de l’obligation d’autorisation préalable la distribution de tracts émanant des partis politiques

;

– à la directive du 30 avril 1997 adressée par la direction générale de la sûreté au préfet d’Ankara, qui selon lui confirmait cette exemption pour la distribution de tracts des partis politiques.

13.

Le 13 octobre 2004, le tribunal correctionnel d’İzmir rejeta l’opposition des requérants au terme d’un examen sur dossier sans se prononcer sur l’argument des requérants tiré de l’absence de base légale de la sanction.

14.

Le jugement fut notifié à l’avocat des requérants le 20 octobre 2004.

II.

LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES PERTINENTS

1.

Les ordonnances pénales

15.

L’article 566 § 1 de l’ancien code pénal, en vigueur à l’époque des faits, se lisait comme suit :

« Quiconque, même par négligence ou inexpérience, risque de susciter, d’une manière quelconque, un danger pour des personnes ou de graves dommages pour les biens, sera puni de quinze jours d’arrêts au moins ou d’une amende légère de (...) au moins »

16.

Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale, en vigueur à l’époque des faits, étaient ainsi libellées :

Article 302

« A l’exception des cas prévus par la loi, la procédure d’opposition se déroule sans audience. Le procureur de la République est entendu si nécessaire.

Si l’opposition est accueillie, la même juridiction examine le bien-fondé de l’affaire. »

Article 343

(relatif au pourvoi dans l’intérêt de la loi)

« Lorsqu’il est avisé qu’il a été rendu, par un juge ou par un tribunal, un arrêt ou un jugement devenu définitif sans passer par l’examen de la Cour de cassation, le ministre de la Justice peut donner un ordre formel au parquet de la République pour que celui-ci demande à la Cour de cassation d’annuler l’arrêt ou le jugement dont il s’agit. (...) »

Article 386

« 1. Le juge d’instance statue sans tenir d’audience par une ordonnance pénale sur les infractions du domaine de compétence des tribunaux de police.

(...) »

Article 387

« Si le juge pénal voit un inconvénient à statuer sans audience, il peut fixer une date pour la tenue de celle-ci. »

Article 390

« 1. Une audience est tenue en cas d’opposition formée contre une ordonnance pénale portant sur une peine d’emprisonnement légère.

(...)

17.

Par un arrêt rendu le 30 juin 2004, la Cour constitutionnelle, à l’unanimité, a déclaré l’article 390 § 3 de l’ancien code de procédure pénale non conforme à l’article 36 de la Constitution et l’a annulé. Elle a considéré que l’absence d’audience devant le tribunal correctionnel, appelé à se prononcer sur l’opposition formée contre une ordonnance pénale, méconnaissait le droit à un procès équitable et restreignait les droits de défense tels que prévus aux articles 6 de la Convention et 36 de la Constitution. Tout en soulignant la légitimité de la procédure d’ordonnance pénale, elle a relevé qu’une audience devait avoir lieu devant le tribunal correctionnel.

18.

Le 1

er

juin 2005, les nouveaux codes pénal et de procédure pénale sont entrés en vigueur. Ils ne contiennent aucune disposition sur l’ordonnance pénale.

2.

La distribution de tracts

19.

L’article

534 de l’ancien code pénal incriminait la distribution de tracts dans les lieux publics ou accessibles au public sans autorisation préalable, dans les situations où une telle autorisation était exigée.

Le nouveau code pénal, entré en vigueur le 1

er

juin 2005, ne contient plus une telle disposition.

20.

La loi relative aux partis politiques ne contient aucune disposition relative à la distribution de tracts. Elle prévoit néanmoins en son article

121 que les dispositions du code civil, de la loi sur les associations et des autres textes législatifs concernant les associations sont applicables aux partis politiques dans la mesure où elles ne sont pas incompatibles avec ses propres dispositions.

21.

Avant la modification législative apportée par la loi n

o

4778 du 2

janvier 2003 portant modification de plusieurs textes législatifs, l’article

44 §§

1 et 2 de la loi n

o

2908 sur les associations du 6

octobre 1983, intitulé «

publication des tracts

», prévoyait une obligation de dépôt préalable du texte des tracts émanant des associations auprès de l’administration préfectorale et du parquet. Aux termes du 4

ème

paragraphe dudit article, cette disposition ne s’appliquait pas aux partis politiques.

En revanche, l’article 44 de la loi n

o

2908, tel qu’il était en vigueur à l’époque des faits, ne prévoyait aucune obligation de dépôt préalable pour distribution de tracts pour les associations, dont les partis politiques depuis le 11

janvier 2003, date d’entrée en vigueur de la modification législative susmentionnée.

La loi n

o

2908 a été abrogée, finalement, par la loi n

o

5253 relative aux associations depuis le 23 novembre 2004, date d’entrée en vigueur de cette dernière.

22.

Il ressort du dossier que la directive du 30 avril 1997 adressée par la direction générale de la sûreté (ministère de l’Intérieur) à l’attention du préfet d’Ankara clarifiait la pratique concernant l’exemption de l’obligation d’autorisation pour la distribution de tracts émanant des partis politiques.

23.

Par ailleurs, dans une affaire sensiblement similaire à celle de la présente espèce, la Cour de cassation turque avait infirmé, en 2007 il est vrai, mais à propos de faits s’étant déroulés en 2000, à une époque où les mêmes dispositions légales pénales et civiles que celles applicables dans la présente affaire étaient en vigueur, un jugement émanant d’un tribunal de première instance, estimant qu’en application de l’article 44 de la loi n

o

2908, les partis politiques n’étaient pas soumis à une autorisation préalable pour la distribution des tracts (voir

Çaralan c. Turquie

((déc.), n

o

28889/02, 8 novembre 2007)).

EN DROIT

I.

SUR LES EXCEPTIONS PRÉLIMINAIRES DU GOUVERNEMENT

24.

Le Gouvernement excipe tout d’abord de la tardiveté de la requête. Il expose

:

– que le délai de six mois commençait à courir à compter du 20

octobre 2004, date de la notification de la décision du tribunal correctionnel

;

– que le cachet apposé par le greffe fait apparaître comme jour d’introduction de la requête le 21 juin 2005, date du cachet de la poste figurant sur l’enveloppe qui contenait le formulaire de requête original.

25.

Les requérants contestent l’exception du Gouvernement. Ils font valoir que leur première communication à la Cour avait été envoyée par télécopie le 20 avril 2005.

26.

La Cour rappelle d’abord que l’examen du bien-fondé de la requête suppose que soient réunies les conditions définies, notamment, par l’article

35 § 1 de la Convention, aux termes duquel la Cour ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Elle relève que la règle des six mois a pour objet d’assurer la sécurité juridique et de veiller à ce que les affaires litigieuses au regard de la Convention soient examinées dans un délai raisonnable (

Sabri Güneș c. Turquie

[GC], n

o

27396/06, §

39, 29

juin 2012). Elle observe qu’en l’occurrence, le délai de six mois avait commencé à courir le 20 octobre 2004, date de la notification de la décision définitive (voir paragraphe

14).

27.

Quant à la date de l’introduction de la requête, conformément à la pratique établie des organes de la Convention et à l’article

47 §

5 de son règlement tel qu’il était en vigueur avant le 1

er

janvier 2014, la Cour rappelle que la requête était réputée introduite à la date de la première communication du requérant indiquant l’intention de l’intéressé de la saisir et exposant, même sommairement, la nature de la requête. Cette première communication, qui pouvait prendre la forme d’une télécopie, interrompait le cours du délai de six mois (voir

Ghellam c. France

(déc.), n

o

46055/11, 14

janvier 2014). À cet égard, la Cour note que les conditions plus strictes pour l’introduction d’une requête ne sont exigées qu’à partir du 1

er

janvier 2014 par le nouvel article 47 de son règlement (

Oliari et autres c.

Italie,

n

os

18766/11 et 36030/11, §§ 67-68, 21 juillet 2015,

et

Bondavalli c.

Italie

, n

o

35532/12, § 52, 17 novembre 2015).

28.

En l’espèce, la première communication à la Cour a été envoyée par télécopie par le représentant des requérants le 20 avril 2005. Par une lettre du 27 mai 2005, le greffe a invité les requérants, en vertu de l’article

45 et 47 du règlement de la Cour, à envoyer, dans un délai de six semaines à compter de la date de la lettre du greffe, le formulaire de requête, dûment rempli et accompagné des documents pertinents pour l’examen de son affaire (pour l’article

47 § 5 du règlement de la Cour et le paragraphe

4 de l’Instruction pratique concernant l’introduction de l’instance, en vigueur avant le 1

er

janvier 2014, voir

Ghellam c. France

, décision précitée, §§ 29 et 30). Il l’a également informé que, s’il ne respectait pas ce délai, la date d’introduction de la requête serait la date de communication du formulaire de requête complété. Le formulaire et les documents ont été envoyés le 8

juin 2005 et ont été reçus par le greffe le 21

juin 2005, donc dans le délai imparti.

29.

En l’espèce, la Cour constate que compte tenu du fait que l’original de la requête avait été posté dans le délai de huit semaines en application de l’instruction pratique concernant l’introduction de l’instance susmentionnée, le délai de six mois a été respecté et par conséquent, elle estime que les requérants ont respecté les conditions requises par l’article 47 tel qu’en vigueur à l’époque de l’introduction de la requête.

30.

Partant, elle rejette l’exception préliminaire du Gouvernement.

II.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

6 § 1 DE LA CONVENTION

31.

Les requérants se plaignent de n’avoir pu bénéficier d’une audience, estimant s’en être trouvés entravés dans l’exercice des droits de la défense. Ils considèrent également que leur cause n’a pas été entendue équitablement par un tribunal indépendant et impartial. Ils invoquent l’article

6 de la Convention, ainsi libellé en sa partie pertinente en l’espèce

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement (...) par un tribunal indépendant et impartial (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)

»

A.

Sur la recevabilité

32.

Pour ce qui concerne le grief tiré du manque allégué d’indépendance et d’impartialité du tribunal d’instance d’İzmir et du tribunal correctionnel, la Cour relève que les requérants ne l’ont pas étayé et que l’examen de celui-ci, tel qu’il a été soulevé, ne permet de déceler aucune apparence de violation de l’article

6 § 1 (parmi d’autres, voir

Saygılı et autres c.

Turquie

(déc.), n

o

19353/03, 5 janvier 2006). La Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article

35 §§

3 a) et 4 de la Convention.

33.

La Cour constate que le restant des griefs tirés de l’article

6, pour autant qu’ils concernent la méconnaissance des droits de la défense en raison de l’absence d’audience, ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article

35 § 3 a) de la Convention. Elle relève par ailleurs que ces griefs ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.

B.

Sur le fond

34.

Le Gouvernement soutient

:

– que l’ordonnance pénale n’est pas un jugement, mais une procédure simplifiée pour les affaires dites d’importance mineure

;

– que le nouveau code de procédure pénale prévoit qu’une amende judiciaire préventive (

ön ödeme

) peut être infligée par cette voie pour les délits simples, et qu’en cas d’opposition au paiement, il est automatiquement procédé à la tenue d’une audience

;

– qu’un tel système est compatible avec les exigences de l’article

6 de la Convention.

35.

Les requérants maintiennent leurs allégations.

36.

La Cour rappelle avoir déjà examiné des griefs identiques à ceux présentement soulevés et avoir conclu à la violation de l’article

6 § 1 de la Convention faute pour les requérants d’avoir pu bénéficier d’une audience devant les juridictions nationales (voir, entre autres,

Karahanoğlu, c.

Turquie

, n

o

74341/01, §§ 35-39, 3 octobre 2006,

Oyman c.

Turquie,

n

o

39856/02, §§ 21-23, 20 février 2007,

Yener et Albayrak c.

Turquie

, n

o

42900/04, §§ 13-15, 26 janvier 2010, et

Yoslun c. Turquie

, n

o

2336/05, §§

26-29, 10 février 2015).

37.

Se tournant vers la présente affaire, la Cour considère que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument convaincant pouvant mener à une conclusion différente.

38.

Elle note que les requérants n’ont bénéficié d’une audience devant les juridictions internes à aucun stade de la procédure

: ni le tribunal d’instance pénal, qui a rendu l’ordonnance pénale, ni le tribunal correctionnel, qui s’est prononcé sur l’opposition, n’ont tenu d’audience. Les requérants n’ont donc jamais eu la possibilité de comparaître personnellement devant les magistrats appelés à se prononcer sur leur affaire.

39.

Dès lors, la Cour considère qu’il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention en ce que la cause des requérants n’a pas été entendue publiquement par les juridictions saisies.

III.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

10 DE LA CONVENTION

40.

Les requérants se plaignent

:

– d’une atteinte à leur liberté d’expression, à raison de leur condamnation à payer une amende

;

– d’une atteinte à la liberté garantie par l’article

11 de la Convention, à raison de la fouille effectuée sans aucune décision judiciaire dans les locaux d’un parti politique.

Eu égard à la formulation des griefs des requérants et dans la mesure où ceux-ci concernent en substance l’exercice de leur droit à la liberté d’expression, la Cour décide de les examiner uniquement sous l’angle de l’article

10 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente

:

«

»

41.

Le Gouvernement conteste la thèse des requérants. Il estime que, dans les dépositions recueillies par la gendarmerie, alors que M. Çoruk avait mentionné qu’il n’était pas un membre d’un parti politique, M. Bilen était resté sans commentaire à cet égard. Dès lors, les requérants ont été poursuivis en application de l’article 534 du code pénal. Il allègue que tel qu’il ressort de leurs dépositions, les requérants avaient distribué des tracts sans en avoir demandé la permission, pour participer à la collecte organisée dans le but d’aider les habitants de Bingöl.

A.

Sur la recevabilité

42.

S’agissant, en premier lieu, de la fouille prétendument effectuée dans les locaux du parti politique cité, la Cour considère que les requérants n’ont fourni aucun document attestant d’une telle fouille, de sorte que ce grief n’est pas étayé.

43.

Partant, il convient de le rejeter comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article

35 §§

3 et 4 de la Convention.

44.

Pour ce qui est, en second lieu, de la condamnation des requérants en application de l’article 534 du code pénal, la Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article

35 § 3 a) de la Convention, et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.

45.

Partant, il convient de le déclarer recevable.

B.

Sur le fond

1.

Thèses des parties

46.

Les requérants se plaignent de s’être vu infliger une amende en application de l’article 534 du code pénal pour avoir distribué des tracts émanant d’un parti politique. Ils affirment en outre que leur condamnation par voie d’ordonnance pénale à payer une amende pour avoir distribué des tracts émanant d’un parti politique était illégale. À cet égard, ils se réfèrent notamment

:

– à l’article

44 de la loi sur les associations, qui exempte selon eux de l’obligation d’autorisation préalable la distribution de tracts émanant des partis politiques

;

– à la directive du 30 avril 1997 adressée par la direction générale de la sûreté au préfet d’Ankara, qui selon eux confirme cette exemption.

47.

Le Gouvernement expose que l’ingérence avait pour base légale l’article

534 de l’ancien code pénal.

2.

Appréciation de la Cour

a.

Sur l’existence d’une ingérence

48.

La Cour relève qu’il apparaît clairement que la condamnation des requérants en vertu de l’article

534 de l’ancien code pénal s’analyse en une ingérence dans leur droit à la liberté d’expression, ce qu’aucune des parties ne conteste.

49.

Pareille ingérence est contraire à l’article 10, sauf si elle est « prévue par la loi », vise un ou plusieurs des buts légitimes cités au paragraphe 2 de l’article 10 et est « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ces buts. La Cour examinera d’abord si l’ingérence en cause est «

prévue par la loi

».

b.

Prévue par la loi

50.

La Cour rappelle que les termes «

prévue par la loi

» figurant aux articles

8 à 11 de la Convention signifient d’abord que la mesure incriminée doit avoir une base légale en droit interne et qu’ils visent aussi la qualité de la loi : ils exigent l’accessibilité de celle-ci aux personnes concernées et une formulation assez précise pour leur permettre de prévoir, à un degré raisonnable dans les circonstances de la cause, les conséquences pouvant résulter d’un acte déterminé (voir, parmi d’autres,

Fernández Martínez

c.

Espagne

[GC], n

o

56030/07, § 117, CEDH 2014 (extraits), et

Khoroshenko c.

Russie

[GC], n

o

41418/04, § 110, CEDH 2015).

51.

Pour répondre à ces exigences, le droit interne doit offrir une certaine protection contre des atteintes arbitraires de la puissance publique aux droits garantis par la Convention. Lorsqu’il s’agit de questions touchant aux droits fondamentaux, la loi irait à l’encontre de la prééminence du droit, qui constitue l’un des principes de base de toute société démocratique consacrés par la Convention, si le pouvoir d’appréciation accordé ne connaissait pas de limites. En conséquence, la loi doit définir l’étendue et les modalités d’exercice d’un tel pouvoir avec une netteté suffisante (voir,

Bykov c.

Russie

[GC], n

o

4378/02, § 78, 10 mars 2009, et plus récemment,

Roman Zakharov

c. Russie

[GC], n

o

47143/06, § 230, CEDH 2015).

52.

En l’occurrence, la Cour observe d’abord que les requérants ont été condamnés, en application de l’article

534 du code pénal, pour avoir distribué des tracts émanant du mouvement de jeunesse du Parti travailliste dans le cadre d’une campagne destinée à soutenir les victimes du tremblement de terre de Bingöl (paragraphe

7 ci-dessus). La Cour partira donc du principe que l’ingérence litigieuse trouvait sa base légale dans l’article

534 du code pénal.

53.

La Cour doit rechercher maintenant si, au vu des circonstances particulières de l’affaire, la condition de la qualité de la loi a elle aussi été respectée.

54.

La Cour relève d’abord que la question de l’accessibilité de la loi n’est pas litigieuse entre les parties.

55.

S’agissant de la prévisibilité de ladite loi, la Cour observe que le Gouvernement ne conteste pas que les tracts incriminés émanaient d’un parti politique. Dans ses observations, il ne s’est penché que sur la prétendue intention des requérants dans la distribution des tracts litigieux (voir paragraphe 41 ci-dessus). De même, il ressort bien de la lettre du 6

juin 2003 adressée par la gendarmerie au parquet de Batman que les tracts litigieux se rapportaient à un parti politique et s’inscrivaient dans le cadre d’une campagne organisée aux fins de soutenir les victimes du tremblement de terre de Bingöl (paragraphe

9 ci-dessus). Dans ce contexte, la Cour doit vérifier si le droit interne indiquait avec une précision suffisante les conditions dans lesquelles la distribution des tracts émanant d’un parti politique, devait être exemptée d’une autorisation préalable exigée au regard de l’article 534 du code pénal.

56.

La Cour rappelle que la fonction de décision confiée aux juridictions sert à dissiper les doutes qui pourraient subsister quant à l’interprétation de normes dont le libellé ne présente pas une précision absolue (voir

RTBF c.

Belgique

, n

o

50084/06, § 112, CEDH 2011 (extraits)).

57.

En l’espèce, la Cour note qu’il existait, à l’époque des faits, deux dispositions qui régissaient la distribution de tracts. Alors que l’article 534 du code pénal incriminait la distribution de tracts dans les lieux publics sans autorisation préalable (paragraphe

19 ci-dessus), l’article

44 de la loi n

o

2908 ne prévoyait aucune obligation d’autorisation pour les associations, dont les partis politiques, tel qu’elle était en vigueur à l’époque des faits. De même, selon la directive du 30 avril 1997 adressée par la direction générale de la sûreté au préfet d’Ankara, la distribution de tracts de partis politiques était dispensée d’autorisation préalable (voir paragraphe 22 ci-dessus).

58.

À cet égard, la Cour observe notamment que dans leur mémoire de recours du 8 septembre 2004, les requérants ont justement souligné que les tracts en question émanaient d’un parti politique et que, partant, en vertu de l’article

44 § 4 de la loi sur les associations, la distribution de ceux-ci n’était pas soumise à un régime d’autorisation préalable.

59.

Or, la Cour remarque qu’à la lecture de la motivation retenue par le tribunal d’instance, ce dernier n’a pas répondu à l’argument des requérants tiré de l’applicabilité de l’article 44 de la loi sur les associations qui, selon eux, constitue une loi spéciale par rapport à l’article 534 du code pénal dans ce sens que les partis politiques ne sont pas obligés de disposer d’une autorisation préalable pour distribuer des tracts. Eu égard à l’interprétation des dispositions légales en question par la Cour de cassation turque (voir paragraphe 23 au-dessus) qui va dans ce

sens, indépendamment de la question d’un éventuel manque de base légale de la condamnation encourue par les requérants,

la loi en question ne remplissait en toute hypothèse pas les exigences de précision et de prévisibilité suffisantes pour répondre aux critères de l’article 10, paragraphe 2, de la Convention étant donné qu’il n’était pas possible de prévoir, dans les circonstances de l’espèce, que la simple distribution des tracts émanant d’un parti politique était susceptible d’être punie par application des dispositions de l’article 534 du code pénal turc.

60.

Ayant conclu que l’ingérence n’était pas prévue par la loi, la Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de vérifier si les autres conditions requises par le paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention – à savoir l’existence d’un but légitime et la nécessité de l’ingérence dans une société démocratique – ont été respectées en l’espèce.

61.

Partant, il y a eu violation de l’article 10 de la Convention.

IV.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE

41 DE LA CONVENTION

62.

Aux termes de l’article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

63.

Les requérants n’ont présenté aucune demande de satisfaction équitable dans le délai imparti.

64.

Partant, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu de leur octroyer de somme à ce titre.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable quant aux griefs tirés des articles

6 §

1 (pour autant qu’ils concernent l’absence d’audience) et 10 (à raison de la condamnation des requérants au pénal) de la Convention, et irrecevables pour le surplus

;

2.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

6 § 1 de la Convention

;

3.

Dit

qu’il y a eu violation de l’article

10 de la Convention.

Fait en français, puis communiqué par écrit le

8 mars 2016, en application de l’article

77 §§

2 et 3 du règlement de la Cour.

Stanley Naismith

Julia Laffranque

Greffier

Présidente