AFFAIRE IASIR c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 21614/12) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și sesizată de un cetățean marocan, d-nul Hassan Iasir ("reclamantul"), Curții la data de 28 martie 2012 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de d-na M. Neve, avocat la Liege. Guvernul belgian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul acestuia, d-nul M. Tysebaert, consilier general, serviciul public federal de Justiție, asistat de d-na S. Mary, avocat la Bruxelles.

Reclamantul se plânge de o lezare a dreptului la prezumția de nevinovăție și de inechitatea procedurii penale.

La 6 martie 2015, petiția a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT I.

În cursul nopții din 3 la 4 decembrie 2007, reclamantul și cei doi co-acuzați, N.C. și G.K., se îndreptaseră la Lot la bordul unui vehicul marca Volvo pe care-l furaseră în noapte din 15 la 16 noiembrie 2007. Aceștia încercaseră să fure un microbuz marca Renault, dar, ca urmare a eșecului planului, doreau să se reîntoarcă la bordul mașinii Volvo. Deoarece aceasta din urmă avusese o defecțiune tehnică, nu puteau să se îndepărteze de locul respectiv. Reclamantul și N.C., acoperit și înarmați, s-au furișat atunci în casa familiei S. pentru a fura de acolo o mașină marca Peugeot, precum și un trousseau conținând cheile, pentru a pleca din locul respectiv. Aceștia fuseseră descoperți de I.S. și reclamantul sau N.C. trase asupra I.S. cu un pistol, rănind-o grav și cauzând-i o incapacitate permanentă de muncă.

O patrulă de poliție – mașină în care K.V.N. fusese așezată pe scaunul pasagerului – care fusese alertată și venea să inspecteze mașina Volvo, sosiseră în momentul în care trioul urma să fugă în Peugeot. Brusc, geamul din partea pasagerului al mașinii de poliție s-a spart și K.V.N. s-a prăbușit. Aceasta muriseră pe loc.

Expertiza balistică și ancheta judiciară demonstraseră că mașina de poliție fusese lovită de cel puțin șaisprezece glonțuri trase de G.K. cu ajutorul unei arme de război pentru a acoperi fuga sa și pe cea a reclamantului și a lui N.C. la bordul vehiculului Peugeot folosit de familia S. și aparținând societății L.

În mașina Volvo fuseseră găsite în special o geantă de sport conținând șurubelnițe, clești, o rangă și un rol de bandă adezivă, precum și doi colți antiglonț, doi walkies-talkies, o armă de război și doi încărcători de muncție lipiți unul de altul cu bandă adezivă. ADN-ul nuclear al reclamantului fusese determinat în amprenta ADN mixtă găsită pe o cleștă cu cap plat și pe fermoarul cu velcro al unui colt antiglonț. De altfel, patru păr sau fire cu profil corespunzător reclamantului fuseseră găsite la nivelul scaunului șoferului și în portbagajul vehiculului Volvo. ADN-ul lui G.K. și al lui N.C. fusese de asemenea evidențiat pe obiecte conținute în geanta de sport menționată. ADN-ul reclamantului și al lui N.C. fusese, de asemenea, găsit pe obiecte situate în portbagajul vehiculului menționat, și ADN-ul lui G.K. pe centurile de securitate localizate în față și în spate dreapta ai acestei mașini. În sfârșit, ancheta a relevat numeroase contacte telefonice între reclamant, G.K. și N.C. înainte de fapte, dar nici un apel în timpul faptelor, și că cei trei inculpați au plecat din Belgia la 6 decembrie 2007.

Prin hotărâre din 25 martie 2010 a camerei de trimitere în judecată a curții de apel Bruxelles, reclamantul, N.C. și G.K. fuseseră trimiși în fața curții de asisă a arondismentului administrativ Bruxelles-Kapital, în special pentru aceste fapte.

Printre întrebările formulate de președintele curții de asisă atenției juriului figurau următoarele întrebări: "Întrebarea nr. 56 (Principală) Pentru că, - fie a executat infracțiunea descrisă mai jos sau a cooperat direct la executarea acesteia, - fie, printr-un fapt oarecare, a prestat pentru executare o ajutoare asemenea încât, fără asistența acestuia, infracțiunea n-ar fi putut fi comisă, - fie, prin doneuri, promisiuni, amenințări, abuz de autoritate sau putere, manevre sau artificii vinovate, a provocat direct la infracțiune, [Reclamantul] este vinovat de a fi în arondismentul judiciar Bruxelles, în noapte din 3 la 4 decembrie 2007, fraudulos sustras diverse obiecte mobile, în special un vehicul marca Peugeot [...] care nu-i aparținea, la prejudiciul [societății L.]? " "Întrebarea nr. 58 (Accesoriu la întrebarea nr. 56 și la care juriul poate răspunde doar dacă a fost răspuns afirmativ la întrebarea nr. 56) [Reclamantul] a perpetrat sustragerea frauduloasă descrisă la întrebarea nr. 56 cu circumstanța că aceasta a fost comisă cu ajutorul violenței sau amenințărilor? " "Întrebarea nr. 66 (Accesoriu la întrebările nr. 56 și 58 și la care juriul poate răspunde doar dacă a fost răspuns afirmativ la întrebările nr. 56 și 58) [Reclamantul] a perpetrat sustragerea frauduloasă descrisă la întrebarea nr. 56 și precizată la întrebarea nr. 58 cu circumstanța că un omor a fost comis voluntar și cu intenție de a da moartea persoanei [K.V.N], fie pentru a facilita furtul, fie pentru a asigura impunitatea? " "Întrebarea nr. 89 (Principală) Pentru că, - fie a executat infracțiunea descrisă mai jos sau a cooperat direct la executarea acesteia, - fie, printr-un fapt oarecare, a prestat pentru executare o ajutoare asemenea încât, fără asistența acestuia, infracțiunea n-ar fi putut fi comisă, - fie, prin doneuri, promisiuni, amenințări, abuz de autoritate sau putere, manevre sau artificii vinovate, a provocat direct la infracțiune, [Reclamantul] este vinovat de a fi în arondismentul judiciar Bruxelles, în noapte din 3 la 4 decembrie 2007, fraudulos sustras diverse obiecte mobile, în special un trousseau de chei [...] care nu-i aparținea, la prejudiciul [familiei S.]? " "Întrebarea nr. 91 (Accesoriu la întrebarea nr. 89 și la care juriul poate răspunde doar dacă a fost răspuns afirmativ la întrebarea nr. 89) [Reclamantul] a perpetrat sustragerea frauduloasă descrisă la întrebarea nr. 89 cu circumstanța că aceasta a fost comisă cu ajutorul violenței sau amenințărilor? " "Întrebarea nr. 99 (Accesoriu la întrebările nr. 89 și 91 și la care juriul poate răspunde doar dacă a fost răspuns afirmativ la întrebările nr. 89 și 91) [Reclamantul] a perpetrat sustragerea frauduloasă descrisă la întrebarea nr. 89 și precizată la întrebarea nr. 91 cu circumstanța că un omor a fost comis voluntar și cu intenție de a da moartea persoanei [K.V.N], fie pentru a facilita furtul, fie pentru a asigura impunitatea? "

Prin hotărâre motivată din 11 aprilie 2011, curtea de asisă a declarat reclamantul vinovat, în special de a fi, în calitate de autore, în noapte din 3 la 4 decembrie 2007, comis furturi cu ajutorul violenței sau amenințărilor, cu circumstanța că asupra persoanei polițistei K.V.N. a fost voluntar comis un omor cu intenție de a da moartea, fie pentru a facilita furtul, fie pentru a asigura impunitatea (art. 475 din codul penal).

După ce a notat că reclamantul și N.C. ieșiseră din casa familiei S., unde tocmai comiseseieru furtul calificat în cauză al trousseaului de chei și al mașinii Peugeot, curtea de asisă a relevat că G.K. trase asupra mașinii de poliție care sosea la locul faptei, ucigând K.V.N. și rănind grav al doilea polițist prezent în mașina.

Curtea de asisă a concluzionat mai întâi că nu putea exista niciun dubiu cât privește caracterul voluntar al focurilor de armă și intenția de a ucide a lui G.K., flancul drept al vehiculului de poliție fiind lovit de cel puțin șaisprezece impacturi de gloante primare trase la o distanță de cinci metri cu ajutorul unei arme de război automatice. Ea a continuat în acești termeni: "Circumstanța agravantă de omor pentru a facilita furtul trebuie de asemenea imputată respectiv [lui N.C. și reclamantului] în măsura în care, fiind la locul faptei cu o mașină furată, mănușit, cu capul acoperit și greu înarmați, aveau conștiință că această circumstanță constituia un element sau o consecință previzibilă a comiterii infracțiunii și că în ciuda acestei cunoștințe, nu s-au dezsolidarizat la nici un moment de trăgător și au perseverat în voința de a se asocia la furtul pe care-l prevedeau să comită. Natura armelor duse în cunoștință de cauză de cei trei acuzați nu poate lăsa niciun dubiu cât privește cunoștința riscului de a cauza moartea cuiva și acceptarea acestei posibilități."

Curtea de asisă a fixat pedeapsa printr-o hotărâre din 12 aprilie 2011 și a condamnat reclamantul la treizeci de ani de închisoare.

Reclamantul s-a pourvoit în casație și a invocat în special încălcarea articolului 6 §§1 și 2 din Convenție. El a reproșat curții de asisă de a l-a declarat vinovat de omor pentru a facilita furtul, în calitate de autore sau co-autore, din cauza "cunoștinței riscului de a causa moartea cuiva și acceptării acestei posibilități", în timp ce pasivitatea sa nu putea justifica legal condamnarea sa pe baza articolului 66 din codul penal.

Prin hotărâre din 12 octombrie 2011, Curtea de Casație a respins pourviul reclamantului în acești termeni: "Juriul a relevat că circumstanța agravantă de omor trebuia să fie reținută la adresa cererii din considerente că, fiind la locul faptei cu o mașină furată, mănușit, cu capul acoperit și greu înarmați, avea conștiință că această circumstanță constituia un element sau o consecință previzibilă a comiterii infracțiunii și că, în ciuda acestei cunoștințe, nu s-a dezsolidarizat la nici un moment de trăgător și a perseverat în voința de a se asocia la furtul pe care-l prevedeau să comită. Prin aceste considerații, hotărârea motivează regulat și justifică legal decizia că demandantul s-a făcut vinovat de această inculpare în calitate de autore sau co-autore, pentru a fi cooperat direct la executare." II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că această parte a cererei nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție și că nu se ciocnește de altfel de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea o declară deci admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul se plânge că curtea de asisă a reținut la adresa sa circumstanța agravantă de omor din motiv că avusese cunoștință a riscului de a causa moartea unui terț și acceptase această posibilitate, și deci fără a specifica intenția de a ucide în sarcina sa. Lui îi mai pare, de altfel, că cunoștința și acceptarea riscului de a causa moartea nu sunt, de altfel, un mod de participare penală așa cum sunt organizate de articolele 66 și 67 din codul penal belgian.

Reclamantul expune că situația trebuie distinsă de circumstanțele cauzei Haxhishabani c. Luxemburg (nr. 52131/07, 20 ianuarie 2011). Spre deosebire de dreptul luxemburghez, dreptul belgian cunoaște, pentru furt, circumstanța agravantă reală de violență care a avut ca rezultat moartea fără intenție de a o da. De altfel, crimele sunt judecate în Belgia de un juriu popular și nu de o instanță compusă exclusiv din magistrații profesioniști.

Guvernul afirmă pe cât privește acesta că jurisprudența belgiană a consacrat participarea prin absență și că reclamantul a fost reținut vinovat de această formă de participare penală. Curtea de asisă a efectuat o analiză minuțioasă și individualizată a elementelor de fapt pentru a ajunge, pe baza unui fascicul de indici, la concluzia că intenția de a ucide trebuie reținută la adresa reclamantului. Nu a existat deci niciun ataș automat a circumstanței agravante de omor în sarcina reclamantului.

Curtea amintește de la început că nu trebuie să cunoască erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care pot fi atingere drepturilor și libertăților salvgarde de Convenție (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I), și că revine judecătorului național să tranșeze problemele de interpretare și aplicare a legislației interne (X c. Letonia [GC], nr. 27853/09, § 62, CEDO 2013).

Curtea este de părere că aplicarea efectuată de instanțele interne a dispozițiilor codului penal privind participarea mai multor persoane la același delict nu este arbitrară sau în mod evident nerezonabilă. Pentru resto, nu-i revine să se pronunțe asupra conținutului dreptului penal belgian în măsura în care admite existența circumstanței agravante de omor din cauza "participării prin absență" a unei persoane la un omor comis de o altă persoană.

Curtea observă apoi că în cauza Haxhishabani, precitată (§§ 22, 34 și 40), reclamantul se plângea că judecătorii de fond nu se pronunțaseseîn asupra implicării sale individuale în circumstanța agravantă reală de omor, dar aplicaseseîn teoria împrumutului material de criminalitate și automat répercuteseîn asupra sa circumstanța agravantă fără a reține elementele material și moral ale omului în sarcina sa și deci fără a demonstra că participase voluntar și cu cunoștință la omor. În această cauză, judecătorii de fond subliniaseseîn că nu exista nicio dovadă că reclamantul participase material la omorul victimei și calificaseseîn circumstanța agravantă de omor ca fiind obiectivă. Analiza lor nu rezultase totuși într-o ataș automată a acestei circumstanțe agravante la reclamant. Judecătorii de fond examinaseseîn de fapt, cu cea mai mare atenție și pe baza elementelor contradictoriu dezbătute în fața lor, comportamentul reclamantului și rolul jucat de acesta. Curtea considerase deci că ei subjactivizeseîn circumstanța agravantă a omului, ajungând la concluzia că reclamantul era co-autore al faptelor care rezultaseseîn moartea victimei.

În cazul de față, Curtea constată că curtea de asisă nu calificase circumstanța agravantă de omor ca fiind obiectivă, ci motivase aplicarea acestei circumstanțe agravante la reclamant. Întrebarea care se pune este prin urmare dacă, prin această motivație, curtea de asisă analizase suficient circumstanța agravantă și intenția de a ucide în sarcina reclamantului.

Ca și cum considerase în cauza Haxhishabani, precitată (§ 37), Curtea estimează în cazul de față că modul în care elementele constitutive ale circumstanței agravante reale de omor fuseseîn aplicate reclamantului este o deducție asemănătoare cu o "prezumție" în materie penală. De fapt, chiar dacă reclamantul nu comisese personal omorul pentru a facilita furtul, această circumstanță agravantă reală a fost reținută la adresa sa.

Curtea amintește că Convenția nu prohibe prezumțiile de fapt sau de drept în materie penală. Ea obligă totuși Statele "să nu depășească la această privință un anumit prag": ele trebuie "să le încheie în limite rezonabile ținând cont de gravitatea miza și păstrând drepturile apărării" (Salabiaku c. Franța, 7 octombrie 1988, § 28, seria A nr. 141-A; Radio Franța și alții c. Franța, nr. 53984/00, § 24, CEDO 2004-II, și Haxhishabani, precitată, § 38).

Curtea de asisă a dedus din analiza faptelor cazului de față (vezi paragrafele 13 și 14 mai sus) că reclamantul nu participase material la omorul polițistei. Ea a apoi concluzionat că, în măsura în care reclamantul era la locul faptei cu o mașină furată, mănușit, cu capul acoperit și greu înarmați, avusese conștiință că circumstanța agravantă de omor constituia un element sau o consecință previzibilă a infracțiunii principale de furt și că în ciuda asta, nu se dezsolidarizase la nici un moment de co-acuzatul G.K., care trase focurile mortale, dar perseverase în voința de a se asocia la furtul pe care-l prevedeau să comită împreună cu co-acuzații. Curtea de asisă preciza că natura armelor duse în cunoștință de cauza de cei trei acuzați nu putea lăsa niciun dubiu cât privește cunoștința riscului de a causa moartea unui terț și acceptarea acestei posibilități.

Curtea consideră deci că curtea de asisă a analizat cu suficientă grijă elementul intentional la nivelul circumstanței agravante de omor în sarcina reclamantului. Sigur, nu exista nicio dovadă că reclamantul participase material la omorul victimei. Nu mai puțin rămâne că curtea de asisă examinase, pe baza elementelor contradictoriu dezbătute în fața sa, comportamentul reclamantului și rolul jucat de acesta înainte, în timp și după faptele care rezultaseseîn moartea K.V.N. Curtea de asisă a deci valabil putut reține că reclamantul concepeuse și acceptase ca terți să-și piardă viața și se fecuse deci vinovat de circumstanța agravantă reală de omor.

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Guvernul ridică o excepție de inadmisibilitate bazată pe neepuizarea căilor de atac interne. El reproșează reclamantului de nu au cerut în fața curții de asisă formularea unei întrebări subsidiare pentru a afla dacă se fecuse eventual vinovat de circumstanța agravantă reală de loviri și răniri voluntare care au cauzat moartea fără intenție de a o da, și nu de omor.

Curtea constată că reclamantul a, în cadrul pourviului în casație, invocat art. 6 § 1 din Convenție (vezi §16 mai sus) și contestat motivația condamnării sale din capitolul circumstanței agravante reale de omor. Reclamantul a deci epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Constatând că această parte a cererei nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Cu privire la fond

Reclamantul se plânge că curtea de asisă nu s-a pronunțat asupra implicării sale individuale în omor și a reținut-o în legăturile circumstanței agravante reale fără a constata în sarcina sa intenția de a da moartea sau cel puțin cunoștința că trăgătorul era animat de această intenție. El admite că dacă curtea de asisă s-a îngrijit să individualizeze întrebările privind circumstanța agravantă de omor și motiveze verdictul de vinovăție, a condamnat reclamantul și N.C., unu din co-acuzații, pe baza unei motivații unice și identice.

Guvernul afirmă că întrebările privind circumstanța agravantă reală de omor au fost individualizate pentru fiecare acuzat și că curtea de asisă expusese motivele permițând reclamantului să înțeleagă verdictul jurului declarând-ul vinovat de circumstanța agravantă reală de omor.

Curtea constată că grievul bazat pe art. 6 § 1 se suprapune celui bazat pe art. 6 § 2 și că analizase întrebarea motivației implicării individuale a reclamantului în circumstanța agravantă reală de omor sub unghiul prezumției de nevinovăție (paragrafele 31 și 32 mai sus). Curtea estimează că prin motivație (§31 mai sus), curtea de asisă s-a pronunțat suficient asupra implicării individuale a reclamantului în circumstanța agravantă reală de omor și valabil putut constata că concepeuse și acceptase ca terți să fie uciși. Curtea de asisă a deci expus cu suficientă claritate motivele pe care s-a bazat (Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 91, CEDO 2010) pentru a reține reclamantul în legăturile circumstanței agravante reale de omor. Pentru restul, examinarea dosarului nu relevă niciun mancare la diferitele cerințe ale articolului 6 § 1 din Convenție (vezi, mutatis mutandis, Haxhishabani, precitată, § 49).

Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 2 din Convenție; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. Întocmit în franceză, apoi comunică în scris la 26 ianuarie 2016, conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par Me M. Neve, avocat à Liège. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice, assisté de Me S. Mary, avocat à Bruxelles.

Le requérant se plaint d’une atteinte à son droit à la présomption d’innocence et de l’iniquité de la procédure pénale.

Le 6 mars 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Au cours de la nuit du 3 au 4 décembre 2007, le requérant, et ses deux co-accusés, N.C. et G.K., se rendirent à Lot à bord d’un véhicule de marque Volvo qu’ils avaient volé durant la nuit du 15 au 16 novembre 2007. Ils y tentèrent de voler une camionnette de marque Renault mais, suite à l’échec de leur projet, voulaient repartir à bord de la voiture Volvo. Comme cette dernière avait cependant une défaillance technique, ils ne pouvaient s’éloigner des lieux. Le requérant et N.C., cagoulés et armés, s’introduisirent alors dans la demeure de la famille S. afin d’y voler une voiture de marque Peugeot, ainsi qu’un trousseau en contenant les clés, pour quitter les lieux. Ils furent cependant découverts par I.S. et le requérant ou N.C. tira sur I.S. à l’aide d’un pistolet, le blessant grièvement et lui causant une incapacité permanente de travail.

Une patrouille de police – voiture dans laquelle K.V.N. avait pris place au siège passager – qui avait été alertée et qui venait inspecter la voiture Volvo, arriva au moment où le trio allait fuir dans la Peugeot. Soudainement, la vitre côté passager de la voiture de police se brisa et K.V.N. s’effondra. Elle décéda sur place.

L’expertise balistique et l’instruction judiciaire démontrèrent que la voiture de police avait été touchée par au moins seize balles tirées par G.K. à l’aide d’une arme de guerre afin de couvrir sa fuite et celle du requérant et de N.C. à bord du véhicule Peugeot utilisé par la famille S. et appartenant à la société L.

Dans la voiture Volvo furent retrouvés notamment un sac de sport contenant des tournevis, des pinces, des tenailles, un pied-de-biche et un rouleau de tape, ainsi que deux gilets pare-balles, deux talkies-walkies, une arme de guerre et deux chargeurs de munitions collés l’un à l’autre par du tape. L’ADN nucléaire du requérant fut déterminée dans l’empreinte ADN mixte trouvée sur une pince à tête plate et sur la fermeture velcro d’un gilet pare-balles. Par ailleurs, quatre cheveux ou poils présentant un profil correspondant au requérant furent retrouvés au niveau de la place conducteur et dans le coffre du véhicule Volvo. L’ADN de G.K. et de N.C. fut aussi mis en exergue sur des objets contenus dans le sac de sport susmentionné. L’ADN du requérant et de N.C. fut encore retrouvée sur des objets situés dans le coffre dudit véhicule, et l’ADN de G.K. sur les ceintures de sécurité localisées à l’avant et à l’arrière droite de cette même voiture. Enfin, l’instruction releva de nombreux contacts téléphoniques entre le requérant, G.K. et N.C. avant les faits, mais aucun appel durant les faits, et que les trois prévenus avaient quitté la Belgique le 6 décembre 2007.

Par arrêt du 25 mars 2010 de la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles, le requérant, N.C. et G.K. furent renvoyés devant la cour d’assises de l’arrondissement administratif de Bruxelles-Capitale notamment pour ces faits.

Parmi les questions formulées par le président de la cour d’assises à l’attention du jury figuraient les questions suivantes : « Question n o 56 (Principale) Pour avoir, - soit exécuté l’infraction décrite ci-dessous ou coopéré directement à son exécution, - soit, par un fait quelconque, prêté pour son exécution une aide telle que, sans son assistance, l’infraction n’eût pu être commise, - soit, par dons, promesses, menaces, abus d’autorité ou de pouvoir, machinations ou artifices coupables, directement provoqué à l’infraction, [Le requérant] est-il coupable d’avoir dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, la nuit du 3 au 4 décembre 2007, frauduleusement soustrait divers objets mobiliers dont, notamment un véhicule de marque Peugeot [...] qui ne lui appartenait pas, au préjudice de [la société L.] ? » « Question n o 58 (Accessoire à la question n o 56 et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a été répondu affirmativement à la question n o 56) [Le requérant] a-t-il perpétré la soustraction frauduleuse décrite à la question n o 56 avec la circonstance que celle-ci a été commise à l’aide de violences ou de menaces ? » « Question n o 66 (Accessoire aux questions n os 56 et 58 et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a été répondu affirmativement aux questions n os 56 et 58) [Le requérant] a-t-il perpétré la soustraction frauduleuse décrite à la question n o 56 et précisée à la question n o 58 avec la circonstance qu’un homicide a été commis volontairement et avec intention de donner la mort sur la personne de [K.V.N], soit pour faciliter le vol, soit pour en assurer l’impunité ? » « Question n o 89 (Principale) Pour avoir, - soit exécuté l’infraction décrite ci-dessous ou coopéré directement à son exécution, - soit, par un fait quelconque, prêté pour son exécution une aide telle que, sans son assistance, l’infraction n’eût pu être commise, - soit, par dons, promesses, menaces, abus d’autorité ou de pouvoir, machinations ou artifices coupables, directement provoqué à l’infraction, [Le requérant] est-il coupable d’avoir dans l’arrondissement judiciaire de Bruxelles, la nuit du 3 au 4 décembre 2007, frauduleusement soustrait divers objets mobiliers dont, notamment, un trousseau de clés [...] qui ne lui appartenait pas, au préjudice de [la famille S.] ? » « Question n o 91 (Accessoire à la question n o 89 et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a été répondu affirmativement à la question n o 89) [Le requérant] a-t-il perpétré la soustraction frauduleuse décrite à la question n o 89 avec la circonstance que celle-ci a été commise à l’aide de violences ou de menaces ? » « Question n o 99 (Accessoire aux questions n os 89 et 91 et à laquelle le jury ne peut répondre que s’il a été répondu affirmativement aux questions n os 89 et 91) [Le requérant] a-t-il perpétré la soustraction frauduleuse décrite à la question n o 89 et précisée à la question n o 91 avec la circonstance qu’un homicide a été commis volontairement et avec intention de donner la mort sur la personne de [K.V.N], soit pour faciliter le vol, soit pour en assurer l’impunité ? »

Par arrêt de motivation du 11 avril 2011, la cour d’assises déclara le requérant coupable notamment d’avoir, en qualité d’auteur, la nuit du 3 au 4 décembre 2007, commis des vols à l’aide de violences ou de menaces, avec entre autres la circonstance que sur la personne de la policière K.V.N. a été volontairement commis un homicide avec intention de donner la mort, soit pour faciliter le vol, soit pour en assurer l’impunité (article 475 du code pénal).

Après avoir noté que le requérant et N.C. étaient sortis de la maison de la famille S., où ils venaient de commettre le vol qualifié en question du trousseau de clés et de la voiture Peugeot, la cour d’assises releva que G.K. tira sur la voiture de police qui arrivait sur les lieux, tuant K.V.N. et blessant grièvement le deuxième policier présent dans la voiture.

La cour d’assises conclut tout d’abord qu’il ne saurait y avoir de doute quant au caractère volontaire des coups de feu et à l’intention de tuer de G.K., le flanc droit du véhicule de police ayant été atteint par au moins seize impacts de balles primaires tirés à une distance de cinq mètres à l’aide d’une arme de guerre automatique. Elle poursuivit en ces termes : « La circonstance aggravante de meurtre pour faciliter le vol doit également être imputée respectivement [à N.C. et au requérant] dans la mesure où, étant sur les lieux avec une voiture volée, gantés, cagoulés et lourdement armés, ils avaient conscience que cette circonstance constituait un élément ou une suite prévisible de la commission de l’infraction et que malgré cette connaissance, ils ne se sont à aucun moment désolidarisés du tireur et ont persisté dans la volonté de s’associer au vol qu’ils avaient prévu de commettre. La nature des armes emportées en connaissance de cause par les trois accusés ne peut laisser aucun doute quant à la connaissance du risque de causer la mort de quelqu’un et l’acceptation de cette possibilité. »

La cour d’assises fixa la peine par un arrêt du 12 avril 2011 et condamna le requérant à trente ans de réclusion.

Le requérant se pourvut en cassation et invoqua notamment la violation l’article 6 §§1 et 2 de la Convention. Il reprocha à la cour d’assises de l’avoir déclaré coupable de meurtre pour faciliter le vol, en qualité d’auteur ou de co-auteur, en raison de sa « connaissance du risque de causer la mort de quelqu’un et de l’acceptation de cette possibilité », alors que sa passivité ne pouvait justifier légalement sa condamnation sur base de l’article 66 du code pénal.

Par arrêt du 12 octobre 2011, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant en ces termes : « Le jury a relevé que la circonstance aggravante de meurtre devait être retenue à charge du demandeur dans la mesure où, étant sur les lieux avec une voiture volée, ganté, cagoulé et lourdement armé, il avait conscience que cette circonstance constituait un élément ou une suite prévisible de la commission de l’infraction et que, malgré cette connaissance, il ne s’est à aucun moment désolidarisé du tireur et a persisté dans sa volonté de s’associer au vol qu’ils avaient prévu de commettre. Par ces considérations, l’arrêt motive régulièrement et justifie légalement sa décision que le demandeur s’est rendu coupable de cette prévention en qualité d’auteur ou co-auteur, pour avoir coopéré directement à son exécution. » II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. La Cour la déclare dès lors recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint que la cour d’assises a retenu à son égard la circonstance aggravante de meurtre au motif qu’il avait eu connaissance du risque de causer la mort d’un tiers et accepté cette possibilité, et dès lors sans spécifier l’intention de tuer dans son chef. Il estime par ailleurs que la connaissance et l’acceptation du risque de causer la mort ne sont par ailleurs pas un mode de participation criminelle tels qu’organisés par les articles 66 et 67 du code pénal belge.

Le requérant expose que la situation doit être distinguée des circonstances de l’affaire Haxhishabani c. Luxembourg (n o 52131/07, 20 janvier 2011). À la différence du droit luxembourgeois, le droit belge connaît, pour le vol, la circonstance aggravante réelle de violences ayant entraîné la mort sans intention de la donner. En outre, les crimes sont jugés en Belgique par un jury populaire et non par un tribunal composé exclusivement de magistrats professionnels.

Le Gouvernement affirme quant à lui que la jurisprudence belge a consacré la participation par abstention et que le requérant a été retenu coupable de cette forme de participation criminelle. La cour d’assises a procédé à une analyse minutieuse et individualisée des éléments de fait pour arriver, sur base d’un faisceau d’indices, à la conclusion que l’intention de tuer doit être retenue à l’encontre du requérant. Il n’y a dès lors eu aucune imputation automatique de la circonstance aggravante de meurtre dans le chef du requérant.

La Cour rappelle d’emblée qu’elle n’a pas à connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si elles peuvent avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I), et qu’il appartient au juge national de trancher les problèmes d’interprétation et d’application de la législation interne ( X c. Lettonie [GC], n o 27853/09, § 62, CEDH 2013).

La Cour est d’avis que l’application qui a été faite par les juridictions internes des dispositions du code pénal concernant la participation de plusieurs personnes au même délit n’est pas arbitraire ou manifestement déraisonnable. Pour le reste, il ne lui appartient pas de se prononcer sur le contenu du droit pénal belge dans la mesure où il admet l’existence de la circonstance aggravante de meurtre du fait de la « participation par abstention » d’une personne à un meurtre commis par une autre personne.

La Cour note ensuite que dans l’affaire Haxhishabani , précitée (§§ 22, 34 et 40), le requérant se plaignait que les juges du fond ne s’étaient pas prononcés sur son implication individuelle dans la circonstance aggravante réelle de meurtre, mais avaient appliqué la théorie de l’emprunt matériel de criminalité et automatiquement répercuté sur lui la circonstance aggravante sans retenir les éléments matériel et moral du meurtre dans son chef et donc sans démontrer qu’il ait volontairement et consciemment participé au meurtre. Dans cette affaire, les juges du fond avaient souligné qu’il n’existait aucune preuve que le requérant ait participé matériellement au meurtre de la victime et avaient qualifié la circonstance aggravante de meurtre d’objective. Leur analyse n’avait toutefois pas abouti à imputer automatiquement cette circonstance aggravante au requérant. Les juges du fond avaient en effet examiné, avec la plus grande attention et sur la base des éléments contradictoirement débattus devant eux, le comportement du requérant et le rôle joué par lui. La Cour avait donc considéré qu’ils avaient ainsi subjectivisé la circonstance aggravante du meurtre, venant à la conclusion que le requérant était coauteur des faits ayant entraîné la mort de la victime.

En l’espèce, la Cour constate que la cour d’assises n’a pas qualifié la circonstance aggravante de meurtre d’objective, mais a motivé l’application de cette circonstance aggravante au requérant. La question qui se pose est par conséquent de savoir si, par cette motivation, la cour d’assises a suffisamment analysé la circonstance aggravante et l’intention de tuer dans le chef du requérant. 29. À l’instar de ce qu’elle avait considéré dans l’affaire Haxhishabani , précitée (§ 37), la Cour estime en l’espèce que la manière dont les éléments constitutifs de la circonstance aggravante réelle de meurtre furent appliqués au requérant est une déduction assimilable à une « présomption » en matière pénale. En effet, même si le requérant n’a pas personnellement commis le meurtre pour faciliter le vol, cette circonstance aggravante réelle a été retenue à son encontre.

La Cour rappelle que la Convention ne prohibe pas les présomptions de fait ou de droit en matière pénale. Elle oblige néanmoins les États « à ne pas dépasser à cet égard un certain seuil » : ils doivent « les enserrer dans des limites raisonnables prenant en compte la gravité de l’enjeu et préservant les droits de la défense » ( Salabiaku c. France , 7 octobre 1988, § 28, série A n o 141 ‑ A ; Radio France et autres c. France , n o 53984/00, § 24, CEDH 2004 ‑ II, et Haxhishabani , précité, § 38).

La cour d’assises a déduit de l’analyse des faits de l’espèce (voir paragraphes 13 et 14 ci-dessus) que le requérant n’était pas matériellement intervenu dans le meurtre de la policière. Elle a ensuite conclu que, dans la mesure où le requérant était sur les lieux avec une voiture volée, ganté, cagoulé et lourdement armé, il avait conscience que la circonstance aggravante de meurtre constituait un élément ou une suite prévisible de l’infraction principale de vol et que malgré cela, il ne s’était à aucun moment désolidarisé du co-accusé G.K., qui avait tiré les coups de feu mortels, mais avait persisté dans la volonté de s’associer au vol qu’il avait prévu de commettre ensemble avec ses co-accusés. La cour d’assises précisa que la nature des armes emportées en connaissance de cause par les trois accusés ne pouvait laisser aucun doute quant à la connaissance du risque de causer la mort d’un tiers et l’acceptation de cette possibilité.

La Cour considère dès lors que la cour d’assises a analysé avec suffisamment de soin l’élément intentionnel au niveau de la circonstance aggravante de meurtre dans le chef du requérant. Certes, il n’existait aucune preuve que le requérant ait participé matériellement au meurtre de la victime. Il n’en demeure pas moins que la cour d’assises a examiné, sur la base des éléments contradictoirement débattus devant elle, le comportement du requérant et le rôle joué par lui avant, pendant et après les faits ayant entraîné la mort de K.V.N. La cour d’assises a dès lors valablement pu retenir que le requérant avait envisagé et accepté que des tiers perdent leur vie et s’était de ce fait rendu coupable de la circonstance aggravante réelle de meurtre.

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité tirée du non-épuisement des voies de recours internes. Il reproche au requérant de ne pas avoir requis devant la cour d’assises la formulation d’une question subsidiaire pour savoir s’il s’était le cas échéant rendu coupable de la circonstance aggravante réelle de coups et blessures volontaires ayant causé la mort sans intention de la donner, et non de meurtre.

La Cour constate que le requérant a, dans le cadre de son pourvoi en cassation, invoqué l’article 6 § 1 de la Convention (voir paragraphe 16 ci-dessus) et mis en cause la motivation de sa condamnation du chef de la circonstance aggravante réelle de meurtre. Le requérant a dès lors épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention.

Constatant que cette partie de la requête ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. B. Sur le fond

Le requérant se plaint que la cour d’assises ne se soit pas prononcée sur son implication individuelle dans le meurtre et l’a retenu dans les liens de la circonstance aggravante réelle sans constater dans son chef l’intention de donner la mort ou à tout le moins la connaissance de ce que le tireur était animé de cette intention. Il admet que si la cour d’assises a pris soin d’individualiser les questions relatives à la circonstance aggravante de meurtre et de motiver le verdict de culpabilité, elle a condamné le requérant et N.C., un des co-accusés, sur base d’une motivation unique et identique.

Le Gouvernement affirme que les questions portant sur la circonstance aggravante réelle de meurtre ont été individualisées pour chaque accusé et que la cour d’assises a exposé les motifs permettant au requérant de comprendre le verdict du jury le déclarant coupable de la circonstance aggravante réelle de meurtre.

La Cour constate que le grief tiré de l’article 6 § 1 recoupe celui tiré de l’article 6 § 2 et qu’elle a analysé la question de la motivation de l’implication individuelle du requérant dans la circonstance aggravante réelle de meurtre sous l’angle de la présomption d’innocence (paragraphes 31 et 32 ci-dessus). La Cour estime que par sa motivation (paragraphe 31 ci-dessus), la cour d’assises s’est suffisamment prononcée sur l’implication individuelle du requérant dans la circonstance aggravante réelle de meurtre et a valablement pu constater qu’il avait envisagé et accepté que des tiers soient tués. La cour d’assises a dès lors exposé avec une clarté suffisante les motifs sur lesquels elle s’est fondée ( Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 91, CEDH 2010) pour retenir le requérant dans les liens de la circonstance aggravante réelle de meurtre. Pour le surplus, l’examen du dossier ne révèle nul manquement aux diverses exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Haxhishabani , précité, § 49).

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare , la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 janvier 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Greffier Présidente