AFFAIRE CHEEMA c. BELGIQUE

La originea cauzei se află o plângere (nr. 60056/08) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și sesizată Curții de către un cetățean pakistanez, dl. Mudassar Cheema ("reclamantul"), pe 10 decembrie 2008 în vertu articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de avocat M. Nève din Liege. Guvernul belgian ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciu public federal al Justiției.

Reclamantul susține că decizia care i-a refuzat o indemnizație pentru detenția preventivă inoperantă a încălcat art. 6 § 2 din Convenție.

Pe 18 decembrie 2014, plângerea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Pe 23 octombrie 2003, W. a fost găsit grav rănit la baza clădirii în care locuia reclamantul. S-a dovedit în cursul anchetei că această persoană căzuse de pe balconul apartamentului reclamantului.

Acesta din urmă a fost arestat pe 30 octombrie 2003, plasat pe 31 octombrie 2003 sub mandat de arest și acuzat că s-a abținut de la acordarea asistenței la W. sau de la punerea acesteia la dispoziție a asistenței atunci când era expusă la un pericol grav și aceasta fără pericol serios pentru el însuși.

Reclamantul a rămas în detenție preventivă până la eliberarea sa provizoriu ca urmare a unui ordin al camerei de consiliu a tribunalului de prima instanță din Liege din 9 iulie 2004.

Printr-o sentință din 9 februarie 2006, tribunalul de prima instanță din Liege l-a achitat pe reclamant în următorii termeni: "Ancheta va arăta că acuzatul și W. s-au întâlnit pe 23.10.2003 la sfârșitul nopții, la cafeneaua L., și s-au întors împreună la domiciliul acuzatului (...) Acuzatul susține că W. nu avea nicaieri unde să se ducă, că era disperată și că de aceea a decis să-i ofere ospitalitate. După ce a încercat, conform spuselor sale, să obțină acordul compagnei sale care dormea deja, închisă cu cheia în una din cele două camere ale apartamentului, a plasat W. pe divanu din living, înainte de a se culca el însuși - după ce a băut o cutie de bere - în micuta cameră care îi era rezervată când ieșea noaptea. Acuzatul explică că puțin mai târziu s-a trezit și a mers în living unde nu a mai găsit decât haina și pantofii W., și a constatat că ușa-fereastră care dă pe balcon era deschisă pe larg. Deoarece și-a verrouillé ușa de intrare a apartamentului, explică că a crezut, nemaivedând pe nimeni pe balcon, că persoana interesată a fugit pe balcoane, trecând la unul din vecini. Adaugă că compagna sa, care luase somnifere, nu se ridicase încă, și că s-a culcat din nou. Cu excepția orei la care un pieton a găsit W. la baza imobilului, cronologia exactă a faptelor este imposibil de stabilit. În primul rând, acuzatul nu oferă cea mai mică precizare pe această temă: nu avea ceas; în plus, pe parcursul serii și nopții, băuse whisky de mai multe ori. La fel, medicul legist indică în raportul sau complementar din 15 septembrie 2005, că nu este în măsură să determine ora căderii, reamintind pur și simplu că W. era în hipotermie la momentul preluării sale. Din partea sa, proprietarul cafelei L. (...) afirmă că tânăra a plecat din establecimentul său în jurul orelor 05 și 30, în timp ce compagna reclamantului susține că s-a trezit, și-a uitat la ceas, și a văzut, prin gaura cheii ușii camerei sale, lumină între orele 05 și 06 dimineața. Acuzatul susține că a adormit o prima dată, după ce a plasat tânăra în salon, fără a putea preciza durata, nici a spune la ce oră exact s-a trezit. Cu toate acestea, după declarațiile sale, era înainte ca compagna reclamantului să se ridice pentru a merge la formarea sa și după părerea sa, era lumină. Or, aceasta din urmă a declarat că s-a trezit în jurul orelor 08 și 15 - 08 și 30. Astfel, între pe de o parte, 05/06 ore, și pe de altă parte, 08 ore 15 - 08 ore 30, reclamantul s-a ridicat la un moment dat și a constatat dispariția W., fără a fi posibil a determina în vreun fel ora, chiar aproximativ. Cu alte cuvinte, acuzatul ar fi putut foarte bine să se ridice după ce corpul nenorocitei ar fi fost descoperit și transportat de servicii de salvare. Nu este deci stabilit că acuzatul a avut cunoștință despre pericolul grav căruia W. era expusă, nici că acest pericol grav încă exista, în sensul articolului 422bis al codului penal, la momentul când s-a ridicat și a constatat dispariția sa. În orice caz, comportamentul lui la acel moment constând în a nu ieși pe balcon și a nu închide ușa nu este suficient a-l stabili, cu atât mai mult că dosarul nu arată că au fost strigăte și/sau zgomote de cădere (doar o vecină vorbește de un zgomot îngrozitor la ora 07 ca un imobil care se prăbușea), nici cum era deja menționat mai devreme că corpul era încă prezent la baza imobilului (ambulanța a sosit în jurul orelor 07 și 30 conform declarațiilor paramedic-ilor urgentists). În aceste condiții, acuzația (...) nu este stabilită împotriva reclamantului; trebuie deci să-l descarcereze de urmăriri pe acest cap."

Această achitare a fost confirmată printr-o sentință a Curții de apel din Liege din 19 decembrie 2006, care constata "că, după cum indică judecătorul prim, subsistă îndoiala cu privire la întrebarea când s-a ridicat acuzatul și a constatat dispariția W.; că precizările aduse de minister public în fața curții nu permit a afirma cu suficientă certitudine că serviciile de salvare nu erau deja, la acel moment, ocupate cu acordarea primului ajutor victimei".

Printr-o sentință din 9 mai 2007, Curtea de Casație a anulat sentința din 19 decembrie 2006 a Curții de apel din Liege în ceea ce privește condamnarea reclamantului la cheltuieli ale celor două instanțe, și a trimis cauza astfel limitată Curții de apel din Mons. Printr-o sentință din 3 octombrie 2007, Curtea de apel din Mons l-a descărcat pe reclamant de cheltuieli în chestiune. B. Procedura de indemnizare pentru detenție preventivă inoperantă

Printr-o cerere din 16 ianuarie 2007, reclamantul a solicitat ministrului Justiției să-i fie acordată o indemnitate pe baza articolului 28 al legii din 13 martie 1973 privind indemnizația în caz de detenție preventivă inoperantă.

Printr-o decizie din 12 iulie 2007, ministrul Justiției a declarat cererea neîntemeiată. El a considerat în special următoarele: "Reclamantul a întâlnit victima într-o cafenea și i-a propus să o găzduiască la compagna sa din care se află că se închide în camera ei, temând accesele sale de violență, în special când bea; A declarat că a încercat să obțină acordul compagnei sale pentru a găzdui victima; Deși indică că victima, manifestându-se zgomotos în coridorul apartamentului, nu i-ar fi lăsat altă alegere decât s-o facă să doarmă în salon, vecinul lui declară în schimb că nu a auzit niciun zgomot; Anchetatorii observă că a consumat totuși și în pofida spuselor sale alcool mai mult decât trebuia; A negat mai întâi că a văzut victima și abia la confruntarea cu declarațiile proprietarului cafelei în care o întâlnise, a admis faptele; Compagnei sale, constatând prezența unei haine de femeie în camera în care doarme reclamantul, declară că a găsit-o la baza imobilului; Recunoaște de asemenea, după a fi confruntat cu declarațiile compagnei sale, că a făcut să dispară bluza și adidașii victimei; Spune că a constatat plecarea victimei și de asemenea că ușa-fereastră a balconului era deschisă; Declară anchetatorilor că nu a închis ușa-fereastră din teama de a lăsa amprente digitale; În circumstanțele cauzei, trebuie deci declarată cererea de indemnizație pentru detenție preventivă inoperantă neîntemeiată."

Împotriva acestei decizii, reclamantul a sesizat comisia privind indemnizația în caz de detenție preventivă inoperantă care, pe 10 iunie 2008, a respins apelul său considerând următoarele: "3. Reclamantul se plânge că decizia de refuz a ministrului Justiției încalcă presomția de nevinovăție de care ar trebui să se bucure. Presomția de nevinovăție nu exclude orice luare în considerare a comportamentului unui acuzat care a fost supus unei achitări, în cadrul procedurii de indemnizare pentru detenție preventivă inoperantă. Contrar a ceea ce susține reclamantul, regula presomției de nevinovăție nu exclude aprecierea "propriului comportament" în sensul articolului 28, § 1 a), la luarea în considerare a dosarului penal. În speță, decizia ministeriala care refuză indemnizarea apreciază comportamentul reclamantului în cadrul procedurii de indemnizare pentru detenție preventivă inoperantă, dar nu comportă o constatare de culpabilitate, nici o motivație, un raționament sau o limbă care să lase să se creadă că reclamantul este considerat vinovat. 4. Noțiunea anterior menționată de "propriul comportament" nu se referă doar la ipotezele în care o persoană s-ar fi denunțat pentru a proteja un terț sau ar fi recunoscut materialitatea faptelor prin susținerea confesiunilor sale cu detalii variate, numeroase și precise. Trebuie înțeleasă ca orice cauză a punerii în detenție sau a menținerii acesteia, care privește reclamantul și care rezultă din dosarul penal. 5. Rezultă din dosarul penal că victima a fost găsit zăcând la baza imobilului reclamantului, după ce întâlnise pe acesta dintr-o cafenea târziu în noapte și după ce fusese găzduită de el în apartamentul pe care-l ocupa cu compagna sa. Reclamantul a recunoscut că în ziua descoperirii corpului W. a spus poliției că "nu o văzuse niciodată chiar în cartier" (audieri din 30 octombrie 2003 și 2 decembrie 2003). Doar ca urmare a insistenței polițiștilor, reclamantul a povestit circumstanțele particulare în care a întâlnit și a găzduit W. (audiere din 30 octombrie 2003). Reclamantul a admis că "ar fi trebuit să contacteze serviciile de poliție pentru a-i preveni că această fată togoleză dormise la el", dar că nu a făcut-o din "teama de a avea probleme cu această poveste" (audiere din 30 octombrie 2003). Reclamantul a ținut discursuri contradictorii cu privire la întrebarea dacă, după vizita poliției, vorbise cu compagna sa despre W. (audiere din 2 decembrie 2003) și cu privire la faptul dacă mergea sau nu pe balcon (audiere din 30 octombrie 2003, interogatoriu de judecătorul de instrucție din 31 octombrie 2003 și audiere din 2 decembrie 2003). Reclamantul a recunoscut că nu vorbise compagnei sale "despre trecerea unei femei negre W. în apartamentul lor în timpul nopții" din faptele (audiere din 30 octombrie 2003) și aceasta, chiar și atunci când compagna sa i-a semnat că "o femeie neagră fusese găsit moartă pe peluza clădirii lor și că poliția se prezentase la apartament" (audiere din 30 octombrie 2003), din "teama de a avea probleme cu poliția" (audiere din 2 decembrie 2003). Reclamantul a declarat că a "ascuns" în camera sa adidașii și haina W. (audiere din 30 octombrie 2003). Reclamantul nu știe să spună de ce s-a ridicat pentru a ști dacă W. era încă prezent, în timp ce închisese cu cheia ușa de intrare a apartamentului (audiere din 30 octombrie 2003). Reclamantul a declarat că nu s-a uitat peste balcon pentru că a "avut teama că (...) vă vede pe balcon" apartamentului în care locuiește (audieri din 30 octombrie 2003 și 2 decembrie 2003). Reclamantul nu a închis ușa balconului apartamentului în care locuiește, din "teama de a lăsa amprente digitale și ca poliția să le descopere" (audiere din 30 octombrie 2003; vezi și audiere din 2 decembrie 2003) și să-l acuze "că a aruncat fata sau a făcut-o să cadă" (interogatoriu de judecătorul de instrucție din 31 octombrie 2003). 6. Rezultă din acești factori că prin propriul comportament, reclamantul, fiind nevinovat, și-a provocat detenția și menținerea acesteia până pe 9 iulie 2004."

Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Reclamantul explică că prin modul de a acționa, prin motivele deciziei sale și prin limba utilizată în raționament, comisia a încălcat presomția sa de nevinovăție. De fapt, comisia a considerat mai întâi că decizia ministrului Justiției nu încalcă presomția sa de nevinovăție și a completat apoi această decizie ministeriala prin elemente, neconfirmate de hotărârea de achitare, din dosarul penal și din deciziile jurisdicțiilor de instrucție legate de neasistența la persoană în pericol pentru care fusese achitat. Comisia a procedat deci la o nouă analiză a faptelor. Reclamantul remarcă de asemenea că aproape totalitatea elementelor reținute împotriva sa se bazează pe declarații pe care le-a făcut fără asistența unui avocat. Afirmă în final că simpla constatare a nevinovăției de comisie nu are consecințe asupra altor dezvoltări efectuate de aceasta în încălcare a presomției de nevinovăție.

Guvernul, care supune Curții mai multe decizii ale comisiei pentru a demonstra că nu orice cerere de indemnizație este respingă, afirmă că achitarea reclamantului în penal nu-i conferă automat dreptul de a obține o indemnitate pentru detenția preventivă suferită. Explică că reclamantul nu figura ca acuzat în fața comisiei, ci ca actor în civil dorind să obțină o indemnitate pentru o detenție preventivă inoperantă. Comisia ar fi putut deci considera în mod just, "pe un alt plan, la un al doilea grad în felul acesta și în periferia faptelor inițial reproșate", și fără a aprecia sau formula comentarii asupra culpabilității reclamantului, că comportamentul acestuia a creat o "realitate virtuală", o "apariție" de natură a fundamenta judecătorii și jurisdicțiile de instrucție în decizia lor de a-l plasa la acea vreme sub mandat de arest și, ulterior, de a-l menține acolo. Pentru a ajunge la concluzia că reclamantul, prin propriul comportament, și-a provocat detenția și menținerea acesteia, și era de aceea el însuși la originea daunei din care cere reparație, comisia nu a apreciat culpabilitatea reclamantului. A afirmat dimpotrivă în mod expres nevinovăția lui. Motivația comisiei nu punea deci la îndoială achitarea reclamantului, și deci presomția sa de nevinovăție. Guvernul subliniază de asemenea că decizia comisiei se baza pe o motivație autonomă, completă și distinctă de cea a ministrului Justiției, și, ținând seama de apelul introdus în fața comisiei împotriva deciziei ministeriala, criticile împotriva acesteia din urmă nu sunt relevante în cadrul analizei deciziei comisiei. Guvernul conchide deci la absența încălcării articolului 6 § 2 al Convenției. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește ca punctare preliminară că Convenția trebuie interpretată în mod a garanta drepturi concrete și efective, și nu teoretice și iluzorii. Aceasta se aplică și pentru dreptul consacrat de art. 6 § 2 (Allenet de Ribemont c. Franța, 10 februarie 1995, § 35, seria A nr. 308). Astfel, aria de aplicare a articolului 6 § 2 nu se limitează la procedurile penale care sunt în curs, ci se extinde la decizii ale justiției pronunțate după întreruperea urmăririlor sau după o achitare, în special în proceduri care privesc o cerere de indemnizare formulată de un fost acuzat (Allen c. Regatul Unit [Marea Cameră], nr. 25424/09, § 98, 12 iulie 2013, și hotărârile citate).

Astfel, o decizie care refuză "acuzatei", după întreruperea urmăririlor, o reparație pentru detenție provizoriu poate ridica o problemă sub aspectul articolului 6 § 2, dacă motivele indisolubile de la dispozitiv echivalează în substanță cu o constatare de culpabilitate fără stabilire legală prealabilă a acesteia (a se vedea, mutatis mutandis, Puig Panella c. Spania, nr. 1483/02, § 51, 25 aprilie 2006, Kabili c. Grecia, nr. 28606/05, § 23, 31 iulie 2008, și Mosinian c. Grecia, nr. 8045/10, § 22, 31 octombrie 2013).

Curtea reamintește de asemenea că art. 6 § 2 nu garantează acuzatei un drept la reparație pentru o detenție provizoriu regulată sau un drept la rambursarea cheltuielilor atunci când urmăririle sunt ulterior abandonate sau conduc la o achitare (a se vedea, printre numeroșii precedenți, Englert c. Germania, 25 august 1987, § 36, seria A nr. 123, Sekanina c. Austria, 25 august 1993, § 25, seria A nr. 266-A, Capeau c. Belgia, nr. 42914/98, § 23, CEDH 2005-I, Yassar Hussain c. Regatul Unit, nr. 8866/04, § 20, CEDH 2006-III, Tendam c. Spania, nr. 25720/05, § 36, 13 iulie 2010, și Allen, precitat, § 82). Refuzul simplu de indemnizare nu se confruntă deci în sine cu presomția de nevinovăție (a se vedea, mutatis mutandis, Minelli c. Elveția, 25 martie 1983, §§ 34-35, seria A nr. 62, Nölkenbockhoff c. Germania, 25 august 1987, § 36, seria A nr. 123, și Capeau, precitată, § 23).

În speță, Curtea este solicitată să examineze dacă, prin modul de a acționa, prin motivele deciziei sale sau prin termenii folosiți, comisia a arătat o îndoială cu privire la presomția de nevinovăție recunoscută reclamantului, a cărui culpabilitate nu fusese stabilit anterior pe cale legală (Capeau, precitată, § 24, și Mosinian, precitată, § 23).

Curtea constată că reclamantul a fost supus unei achitări care a căpătat putere de lucru judecat.

Conform reclamantului, comisia a încălcat dreptul său la presomția de nevinovăție prin aceea că și-a făcut propria decizia ministrului Justiției care ar fi încălcat-o pe a sa la presomția de nevinovăție.

Curtea se alătură totuși Guvernului pentru a constata că dacă comisia a concluzionat că decizia ministrului Justiției nu încalcă presomția de nevinovăție, nu s-a referit la motivația acesteia din urmă ci și-a dezvoltat propria motivație pe baza elementelor pe care le-a ridicat și nu și-a făcut propria decizia ministrului Justiției.

Curtea constată în primul rând că comisia a afirmat expresiv că reclamantul și-a provocat detenția și menținerea acesteia prin propriul comportament "fiind nevinovat".

Observă apoi că comisia a reținut împotriva reclamantului că a negat, în ziua descoperirii W., că a cunoscut pe aceasta, și că nu a povestit circumstanțele întâlnirii lor "decât ca urmare a insistenței polițiștilor" la audiere din 30 octombrie 2003. I se reproșa de asemenea că nu a contactat serviciile de poliție pentru a-i informa că W. dormise la el din "teama de a avea probleme cu această poveste". Comisia l-a criticat și pentru că a ținut, pe 30 octombrie 2003, 31 octombrie 2003 și 2 decembrie 2003, adică după arestare respectiv plasare în detenție preventivă, "discursuri contradictorii" cu privire la dacă vorbise cu compagna sa despre W. și dacă mergea pe balcon. Comisia l-a mai reproșat reclamantului că nu vorbise din "teama de a avea probleme cu poliția" despre trecerea W. compagnei sale după ce aceasta i-a semnat că poliția se prezentase la apartament. I se reproșa de asemenea că declarase că a "ascuns" adidașii și haina W. și că nu putuse spune de ce se ridicase pentru a ști dacă W. era încă prezent în timp ce închisese cu cheia ușa de intrare a apartamentului. Comisia și-a bazat de asemenea decizia pe faptul că, ca urmare a privării sale de libertate, reclamantul declarase că nu se uitase peste balconul apartamentului în care locuiește din teama de a fi văzut și că nu închisese ușa balconului din teama de a lăsa amprente digitale și ca poliția să le descopere.

Din perspectiva Curții, contrar a ceea ce susține reclamantul, acești factori reținuți de comisie privesc doar apariția indiciilor împotriva reclamantului din cauza propriului comportament, justificând decizia autorităților de a-l plasa în detenție preventivă și de a-l menține acolo, și nu reflectă în sine niciun constat de culpabilitate împotriva reclamantului (Lorenzetti c. Italia, nr. 32075/09, § 47, 10 aprilie 2012).

Prin urmare, nu a fost încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară, în unanimitate, plângerea admisibilă; 2. Spune, în unanimitate, că nu a fost încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției; Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 9 februarie 2016, în aplicare articolului 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M e M. Nève, avocat à Liège. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que la décision lui refusant une indemnisation pour détention préventive inopérante a violé l’article 6 § 2 de la Convention.

Le 18 décembre 2014, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Le 23 octobre 2003, W. fut trouvée grièvement blessée au pied de l’immeuble habité par le requérant. Il s’avéra au cours de l’instruction que cette personne était tombée du balcon de l’appartement du requérant.

Ce dernier fut arrêté le 30 octobre 2003, placé le 31 octobre 2003 sous mandat d’arrêt et inculpé de s’être abstenu de venir en aide à W. ou de lui procurer une aide alors qu’elle était exposée à un péril grave et ce sans danger sérieux pour lui-même.

Le requérant resta en détention préventive jusqu’à sa libération provisoire suite à une ordonnance de la chambre du conseil du tribunal de première instance de Liège du 9 juillet 2004.

Par un jugement du 9 février 2006, le tribunal de première instance de Liège acquitta le requérant en ces termes : « L’enquête va faire apparaître que le prévenu et [W.] se sont rencontrés le 23.10.2003 en fin de nuit, au café L., et qu’ils sont revenus ensemble au domicile du prévenu (...) Le prévenu prétend que [W.] n’avait aucun endroit où aller, qu’elle était désespérée et qu’il a donc décidé de lui accorder l’hospitalité. Après avoir tenté, selon lui, d’obtenir l’accord de sa compagne qui dormait déjà, enfermée à clé dans l’une des deux chambres de l’appartement, il a installé [W.] dans le divan du living, avant d’aller lui-même se coucher – après avoir bu une cannette de bière – dans la petite chambre qui lui était réservée lorsqu’il sortait la nuit. Le prévenu explique que quelque temps plus tard, il s’est réveillé puis rendu dans le living où il n’a plus trouvé que la veste et les chaussures de [W.], et constaté que la porte-fenêtre donnant sur le balcon était largement ouverte. Puisqu’il avait verrouillé la porte d’entrée de l’appartement, il explique qu’il a cru, ne voyant personne sur le balcon, que l’intéressée avait pris la fuite par les balcons, passant chez l’un ou l’autre des voisins. Il ajoute que [sa compagne], qui avait pris des somnifères, n’était pas encore levée, et qu’il est retourné se coucher. Hormis l’heure à laquelle [un piéton] a trouvé [W.] au pied de l’immeuble, la chronologie exacte des faits est impossible à déterminer. Tout d’abord, le prévenu n’apporte pas la moindre précision à ce sujet : il n’avait pas de montre ; de plus, durant la soirée et la nuit, il avait bu, à plusieurs reprises, du whisky. De même, le médecin légiste indique dans son rapport complémentaire du 15 septembre 2005, qu’il n’est pas en mesure de déterminer l’heure de la chute, rappelant simplement que [W.] était en hypothermie lors de sa prise en charge. De son côté, le patron du café L. (...) affirme que la jeune femme a quitté son établissement vers 05 heures 30, tandis que [la compagne du requérant] prétend avoir été réveillée, avoir regardé sa montre, et vu, par le trou de la serrure de sa chambre, de la lumière entre 05 heures et 06 heures du matin. Le prévenu soutient qu’il a sombré une première fois dans le sommeil, après avoir installé la jeune femme dans le salon, sans pouvoir en préciser la durée, ni dire à quelle heure exactement il s’est réveillé. Toutefois, à suivre ses déclarations, c’était avant que [la compagne du requérant] ne se lève pour aller à sa formation et d’après lui, il faisait clair. Or, cette dernière a déclaré qu’elle s’était réveillée vers 08 heures 15 – 08 heures 30. Ainsi, entre d’une part, 05/06 heures, et d’autre part, 08 heures 15 – 08 heures 30, [le requérant] s’est à un moment donné relevé et a constaté la disparition de [W.], sans qu’il soit possible d’en déterminer de quelque manière que ce soit l’heure, même approximativement. En d’autres termes, le prévenu a très bien pu se lever après que le corps de la malheureuse ait été découvert et emporté par les secours. Il n’est donc pas établi que le prévenu ait eu connaissance du péril grave auquel [W.] était exposée, ni que ce péril grave existait toujours, au sens de l’article 422bis du code pénal, au moment où il s’est relevé et qu’il a constaté sa disparition. En tout état de cause, son comportement à ce moment consistant à ne pas sortir sur le balcon et à ne pas refermer la porte ne suffit pas à l’établir, d’autant que le dossier ne révèle pas qu’il y ait eu des cris et/ou bruit de chute (seule [une voisine] parle d’un bruit terrible à 07 heures comme un immeuble qui tombait), ni comme déjà relevé ci-avant que le corps était toujours présent au bas de l’immeuble (l’ambulance est arrivée vers 07 heures 30 suivant notamment les déclarations des infirmiers urgentistes). Dans ces conditions, la prévention (...) n’est pas établie à charge [du requérant] ; il y a lieu dès lors de le renvoyer des poursuites de ce chef. »

Cet acquittement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Liège du 19 décembre 2006, qui constata « que, comme l’indique le premier juge, il subsiste un doute quant à la question de savoir à quel moment le prévenu s’est relevé et a constaté la disparition de [W.] ; que les précisions apportées par le ministère public devant la cour ne permettent pas d’affirmer avec suffisamment de certitude que les secours n’étaient pas déjà, à ce moment, occupés à prodiguer les premiers soins à la victime ».

Par un arrêt du 9 mai 2007, la Cour de cassation cassa l’arrêt du 19 décembre 2006 de la cour d’appel de Liège en ce qu’il avait condamné le demandeur aux frais des deux instances, et renvoya la cause ainsi limitée à la cour d’appel de Mons. Par un arrêt du 3 octobre 2007, la cour d’appel de Mons déchargea le requérant des frais en question. B. La procédure en indemnisation pour détention préventive inopérante

Par une requête du 16 janvier 2007, le requérant demanda au ministre de la Justice de se voir accorder une indemnité sur base de l’article 28 de la loi du 13 mars 1973 relative à l’indemnité en cas de détention préventive inopérante.

Par une décision du 12 juillet 2007, le ministre de la Justice déclara la requête non fondée. Il considéra notamment ce qui suit : « Le requérant a rencontré la victime dans un café et lui a proposé de l’héberger chez sa compagne dont on apprend qu’elle s’enferme dans sa chambre, redoutant ses accès de violence, notamment quand il boit ; Il déclare avoir essayé d’obtenir l’accord de sa compagne pour héberger la victime ; Bien qu’il indique que la victime, en se manifestant bruyamment dans le couloir de l’appartement, ne lui aurait pas laissé d’autre choix que de la faire dormir dans le salon, son voisin déclare par contre n’avoir entendu aucun bruit ; Les enquêteurs relèvent qu’il a cependant et quoiqu’il en dise, consommé de l’alcool plus que de raison ; Il a d’abord nié avoir vu la victime et ce n’est que confronté aux déclarations du patron du café dans lequel il l’avait rencontrée, qu’il admit les faits ; À sa compagne, constatant la présence d’une veste de femme dans la chambre où le requérant dort, il déclare l’avoir trouvée au pied de l’immeuble ; Il reconnaît aussi, après être confronté aux déclarations de sa compagne, avoir fait disparaître le blouson et les baskets de la victime ; Il dit avoir constaté le départ de la victime et aussi que la porte-fenêtre du balcon était ouverte ; Il déclare aux enquêteurs qu’il n’a pas refermé la porte-fenêtre par peur d’y laisser des empreintes ; Dans les circonstances de la cause, il faut donc déclarer la requête en indemnité pour détention préventive inopérante non fondée. »

Contre cette décision, le requérant saisit la commission relative à l’indemnité en cas de détention préventive inopérante qui, en date du 10 juin 2008, rejeta son recours en considérant ce qui suit : « 3. Le requérant se plaint de ce que la décision de refus du ministre de la Justice viole la présomption d’innocence dont il doit jouir. La présomption d’innocence n’exclut pas toute prise en compte du comportement d’un prévenu ayant fait l’objet d’un acquittement, dans le cadre de la procédure d’indemnisation pour détention préventive inopérante. Contrairement à ce que soutient le requérant, la règle de la présomption d’innocence n’exclut pas l’appréciation de son « propre comportement » au sens de l’article 28, §1 er , a), à l’aune du dossier répressif. En l’espèce, la décision ministérielle refusant l’indemnisation apprécie le comportement du requérant dans le cadre de la procédure d’indemnisation pour détention préventive inopérante, mais ne comporte pas une déclaration de culpabilité, ni une motivation, un raisonnement ou un langage donnant à penser que le requérant est considéré comme coupable. 4. La notion précitée de « propre comportement » ne renvoie pas aux seules hypothèses où une personne se serait dénoncée pour protéger un tiers ou aurait avoué la matérialité des faits en étayant ses aveux par des détails variés, nombreux et précis. Elle doit s’entendre de toute cause de la mise en détention ou de son maintien, qui a trait au requérant et qui ressort du dossier répressif. 5. Il ressort du dossier répressif que la victime a été retrouvée gisante au pied de l’immeuble du requérant, après avoir rencontré ce dernier dans un café tard dans la nuit et après avoir été hébergée par lui dans l’appartement qu’il occupait avec sa compagne. Le requérant a reconnu que le jour de la découverte du corps de [W.] il a dit à la police qu’il « ne l’avai(t) jamais vue même dans le quartier » (auditions du [30 octobre] 2003 et du 2 décembre 2003). Ce n’est qu’à la suite de l’insistance des policiers, que le requérant a relaté les circonstances particulières dans lesquelles il a rencontré et hébergé [W.] (audition du [30 octobre] 2003). Le requérant a admis qu’ « (il) aurai(t) dû contacter (les) services (de police) pour (les) prévenir de ce que cette fille togolaise avait dormi chez (lui) », mais qu’il ne l’a pas fait de « peur d’avoir des problèmes avec cette histoire » (audition du [30 octobre] 2003). Le requérant a tenu des propos contradictoires quant à la question de savoir si, après ladite visite de la police, il avait parlé, avec sa compagne, de [W.] (audition du 2 décembre 2003) ainsi que quant au fait de savoir s’il est allé ou non sur le balcon (audition du [30 octobre] 2003, interrogatoire par le juge d’instruction du 31 octobre 2003 et audition du 2 décembre 2003). Le requérant a reconnu qu’il n’a pas parlé à sa compagne « du passage d’une femme noire [W.] dans (leur) appartement durant (la) nuit » des faits (audition du [30 octobre] 2003) et ce, alors même que sa compagne lui a signalé « qu’une femme noire avait été retrouvée morte sur la pelouse de (leur building) et que la police s’était présentée à l’appartement » (audition du [30 octobre] 2003), de « peur d’avoir des problèmes avec la police » (audition du 2 décembre 2003). Le requérant a déclaré avoir « caché » dans sa chambre les baskets et la veste de [W.] (audition du [30 octobre] 2003). Le requérant ne sait pas dire pourquoi il s’est levé pour savoir si [W.] était toujours présente, alors qu’il avait fermé la porte d’entrée de son appartement (audition du [30 octobre] 2003). Le requérant a déclaré ne pas avoir regardé par-dessus le balcon car il a « eu peur que (...) on (le) voi(e) sur le balcon » de l’appartement dans lequel il habite (auditions du [30 octobre] 2003 et du 2 décembre 2003). Le requérant n’a pas fermé la porte du balcon de l’appartement dans lequel il habite, de « peur de laisser (ses) empreintes dessus et que la police les découvre » (audition du [30 octobre] 2003 ; voy. également audition du 2 décembre 2003) et qu’on l’accuse « d’avoir jeté la fille ou de l’avoir fait tomber » (interrogatoire par le juge d’instruction du 31 octobre 2003). 6. Il ressort de ces éléments que par son propre comportement, le requérant a, tout en étant innocent, provoqué sa détention et son maintien jusqu’au 9 juillet 2004. » II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il y a donc lieu de la déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant explique que par sa manière d’agir, par les motifs de sa décision et par le langage utilisé dans son raisonnement, la commission a violé sa présomption d’innocence. En effet, la commission a tout d’abord considéré que la décision du ministre de la Justice ne violait pas sa présomption d’innocence et a ensuite complété cette décision ministérielle par des éléments, non corroborés par l’arrêt d’acquittement, tirés du dossier répressif et des décisions des juridictions d’instruction liés à la prévention de non-assistance à personne en danger pour laquelle il avait été acquitté. La commission a de ce fait procédé à une nouvelle analyse des faits. Le requérant relève encore que la quasi-totalité des éléments retenus à son encontre reposent sur des déclarations qu’il a effectuées sans l’assistance d’un avocat. Il affirme finalement que le simple constat d’innocence par la commission est sans conséquence sur les autres développements effectués par celle-ci en violation de la présomption d’innocence.

Le Gouvernement, qui soumet à la Cour plusieurs décisions de la commission pour démontrer que toute demande d’indemnité n’est pas rejetée, affirme que l’acquittement du requérant au pénal ne lui confère pas automatiquement un droit à obtenir une indemnité pour la détention préventive subie. Il explique que le requérant ne figurait pas comme prévenu devant la commission, mais comme demandeur au civil souhaitant obtenir une indemnité pour une détention préventive inopérante. La commission a ainsi pu considérer à juste titre, « sur un autre plan, à un second degré en quelque sorte et en périphérie des faits initialement reprochés », et sans apprécier ou formuler de commentaire sur la culpabilité du requérant, que le comportement de celui-ci avait créé une « réalité virtuelle », une « apparence de nature à fonder les juges et les juridictions d’instruction dans leur décision de le mettre à l’époque sous mandat d’arrêt et, ensuite, de l’y maintenir ». Pour arriver à la conclusion que le requérant avait, par son propre comportement, provoqué sa détention et le maintien de celle-ci, et était de ce fait lui-même à l’origine du dommage dont il réclame réparation, la commission n’a pas apprécié la culpabilité du requérant. Elle a au contraire expressément affirmé son innocence. La motivation de la commission ne mettait dès lors pas en cause l’acquittement du requérant, et donc sa présomption d’innocence. Le Gouvernement souligne encore que la décision de la commission se basait sur une motivation autonome, complète et distincte de celle du ministre de la Justice, et, au vu du recours introduit devant la commission contre la décision ministérielle, les critiques à l’encontre de cette dernière ne sont pas pertinentes dans le cadre de l’analyse de la décision de la commission. Le Gouvernement conclut donc à l’absence de violation de l’article 6 § 2 de la Convention. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle à titre liminaire que la Convention doit s’interpréter de façon à garantir des droits concrets et effectifs, et non théoriques et illusoires. Cela vaut aussi pour le droit consacré par l’article 6 § 2 ( Allenet de Ribemont c. France , 10 février 1995, § 35, série A nº 308). Ainsi, le champ d’application de l’article 6 § 2 ne se limite pas aux procédures pénales qui sont pendantes, mais s’étend aux décisions de justice prises après l’arrêt des poursuites ou après un acquittement, notamment dans des procédures qui concernent une demande d’indemnisation formée par un ancien accusé ( Allen c. Royaume-Uni [GC], n o 25424/09, § 98, 12 juillet 2013, et les arrêts y cités).

Ainsi, une décision refusant à l’« accusé », après l’arrêt des poursuites, une réparation pour détention provisoire peut soulever un problème sous l’angle de l’article 6 § 2, si des motifs indissociables du dispositif équivalent en substance à un constat de culpabilité sans établissement légal préalable de celle-ci (voir, mutatis mutandis , Puig Panella c. Espagne , n o 1483/02, § 51, 25 avril 2006, Kabili c. Grèce , n o 28606/05, § 23, 31 juillet 2008, et Mosinian c. Grèce , n o 8045/10, § 22, 31 octobre 2013).

La Cour rappelle aussi que l’article 6 § 2 ne garantit pas à l’accusé un droit à réparation pour une détention provisoire régulière ou un droit au remboursement de ses frais lorsque les poursuites sont par la suite abandonnées ou aboutissent à un acquittement (voir, parmi de nombreux précédents, Englert c. Allemagne , 25 août 1987, § 36, série A n o 123, Sekanina c. Autriche , 25 août 1993, § 25, série A n o 266-A, Capeau c. Belgique , n o 42914/98, § 23, CEDH 2005 ‑ I, Yassar Hussain c. Royaume ‑ Uni , n o 8866/04, § 20, CEDH 2006 ‑ III, Tendam c. Espagne , n o 25720/05, § 36, 13 juillet 2010, et Allen , précité, § 82). Le simple refus d’indemnisation ne se heurte donc pas en soi à la présomption d’innocence (voir, mutatis mutandis , Minelli c. Suisse , 25 mars 1983, §§ 34-35, série A n o 62, Nölkenbockhoff c. Allemagne , 25 août 1987, § 36, série A n o 123, et Capeau , précité, § 23).

En l’espèce, la Cour est appelée à examiner si, par sa manière d’agir, par les motifs de sa décision ou par les termes employés, la commission a fait peser un doute sur la présomption d’innocence reconnue au requérant, dont la culpabilité n’avait pas préalablement été légalement établie ( Capeau , précité, § 24, et Mosinian , précité, § 23).

La Cour relève que le requérant a fait l’objet d’un acquittement coulé en force de chose jugée.

Selon le requérant, la commission a violé son droit à la présomption d’innocence en ce qu’elle a fait sienne la décision du ministre de la Justice qui aurait elle-même violé son droit à la présomption d’innocence.

La Cour rejoint toutefois le Gouvernement pour constater que si la commission a conclu que la décision du ministre de la Justice ne violait pas la présomption d’innocence, elle ne s’est pas référée à la motivation de cette dernière mais a développé sa propre motivation sur base des éléments qu’elle a soulevés et n’a pas fait sienne la décision du ministre de la Justice.

La Cour constate en premier lieu que la commission a expressément affirmé que le requérant avait provoqué sa détention et son maintien par son propre comportement « tout en étant innocent ».

Elle observe ensuite que la commission a retenu à l’encontre du requérant d’avoir nié, le jour de la découverte de W., d’avoir fait la connaissance de cette dernière, et de n’avoir relaté les circonstances de leur rencontre « qu’à la suite de l’insistance des policiers » lors de l’audition du 30 octobre 2003. Elle lui reprochait aussi de ne pas avoir contacté les services de police pour les informer que W. avait passé la nuit chez lui de « peur d’avoir des problèmes avec cette histoire ». La commission le critiqua encore pour avoir tenu, les 30 octobre 2003, 31 octobre 2003 et 2 décembre 2003, soit après son arrestation respectivement sa mise en détention provisoire, des « propos contradictoires » quant à la question de savoir s’il avait parlé avec sa compagne de W. et s’il était allé sur le balcon. La commission faisait aussi grief au requérant de ne pas avoir parlé, de « peur d’avoir des problèmes avec la police », du passage de W. à sa compagne après qu’elle lui avait signalé que la police s’était présentée à l’appartement. Elle lui reprochait également d’avoir déclaré avoir « caché » les baskets et la veste de W. et d’avoir été incapable de dire pourquoi il s’était levé pour savoir si W. était toujours présente alors qu’il avait fermé à clé la porte d’entrée de son appartement. La commission a également motivé sa décision par la circonstance que, suite à sa privation de liberté, le requérant avait déclaré ne pas avoir regardé par-dessus le balcon de l’appartement qu’il habitait par peur d’être vu et qu’il n’avait pas fermé la porte de ce balcon de peur de laisser ses empreintes et que la police les découvrît.

Aux yeux de la Cour, contrairement à ce que soutient le requérant, ces motifs retenus par la commission ne concernent que la naissance d’indices à l’égard du requérant du fait de son propre comportement, justifiant la décision des autorités de le placer en détention provisoire et de l’y maintenir, et ne reflètent à eux seuls aucun constat de culpabilité à l’encontre du requérant ( Lorenzetti c. Italie , n o 32075/09, § 47, 10 avril 2012).

Partant, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable ; 2. Dit , à l’unanimité, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 février 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Greffier Présidente