Riahi împotriva Belgiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 65400/10) îndreptată împotriva Regatului Belgiei și sesizată Curtei de către Soufiane Riahi (reclamantul), cetățean al acestui stat, pe 3 noiembrie 2010, în temeiul articolului 34 al Convenției de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (Convenția).

Reclamantul a fost reprezentat de avocat A. Amici, din Bruxelles. Guvernul belgian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, dl. M. Tysebaert, consilier general, serviciu public federal al Justiției.

Reclamantul susține că procesul său nu a fost echitabil dat fiind că nu a avut posibilitate în nici un stadiu al procedurii de a pune întrebări unicului martor la acuzare.

Pe 6 martie 2015, plângerea referitoare la încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 d) a fost comunicată Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru rest în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții. PE FOND I.

În noaptea din 13 la 14 august 2005, D. fost atacat la Bruxelles de patru indivizi care i-au furat, sub amenință, telefonul mobil și portofelul. D. apelă serviciile de poliție care, sosiți pe loc în câteva clipe după fapte, l-au urcat în mașina lor pentru a face cu el turul cartierului cu speranța de a găsi atacatorii. D. recunoscut cel puțin unu din atacatori într-un grup de persoane. Poliția arestă trei din aceste persoane, inclusiv reclamantul.

Acești trei indivizi fuseseră apoi prezentați în scopuri de recunoaștere lui D. în spatele unui geam special.

D. identifică acești trei persoane, inclusiv reclamantul, formal ca atacatorii săi. I-a recunoscut atât după fizionomie cât și după îmbrăcăminte și intonația vocii, și a indicat rolul fiecăruia în cursul atacului suferit. El și-a confirmat declarațiile în fața judecătorului de instrucție.

Prin sentință lipsă din 13 martie 2008, tribunalul correcțional din Bruxelles condamnă reclamantul la optsprezece luni de închisoare cu executare. D., parte civilă, deși citată regulat, nu se prezintă la ședință.

Judecând asupra opoziției formulate de reclamant, care nu se prezintă totuși, tribunalul coreccional din Bruxelles îl condamnă din nou prin sentință din 10 decembrie 2009 la optsprezece luni de închisoare cu executare.

Reclamantul a fost lipsit de libertate pe 2 februarie 2010.

Ca urmare a apelului interjetat de reclamant, curtea de apel din Bruxelles țin o ședință pe 29 martie 2010 și refac cauza pentru 31 martie 2010, ședință la care reclamantul nu fusese totuși condus, de sorte că avocatul acestuia decide reprezentă pentru evita amânare.

În concluziile de apel, reclamantul cere în titlu principal achitarea și solicită în titlu subsidiar, pentru caz în care curtea de apel trebuie aprecia «că nu [exista] suficiente elemente pentru concluziona că faptele imputate reclamantului [nu erau] stabilit», convocarea lui D. ca martor.

Prin hotărâre din 27 aprilie 2010, curtea de apel din Bruxelles confirmă condamnarea reclamantului. Curtea de apel nu convocă D. și nu-i dă de altminteri curs cererii reclamantului de a proceda la audirea sa. Curtea de apel consideră că vinovăția reclamantului rezulta cu suficiență de depunere circumstanțiat, precis și nuanțat a lui D. în fața poliției și confirmare declarațiilor la audiere de judecătorul de instrucție.

Reclamantul formează un recurs în casație împotriva acestei hotărâri. El formula în special o plângere tirată din încălcarea articolului 6 §§ 1 și 3 al Convenției și reprașă curții de apel condamn-l pe baza uniquement depunere victimă D. fără el niciodată nu avusese posibilitate pune întrebări sau face pune întrebări aceasta.

Prin hotărâre din 30 iunie 2010, Curtea de Casație respinge recursul reclamantului în special în termeni: «Nu rezulta [art. 6 § 3 d) al Convenției] că inculpat posedă drept absolut obținere convocării martorilor în fața justiției. Judecătorii de apel consideraseră că victima făcuse o depunere circumstanțiat, precis și nuanțat privind implicare demandant în atac. Ei au de altminteri observat că în ocasiune depunere în fața judecătorului de instrucție, ea rămase tot atât afirmativă. Deci, ei estimaseră că audiere solicitată nu era necesară manifestare adevăr. Pentru aprecia dacă o cauza fost audiată echitabil, trebuie examine în ansamblu. De aceasta timp demandant a avut posibilitate contrazice liber, în fața jurisdicție judecată, elemente aduse împotriva lui de parte urmărire, el nu ar putea pretenție nu a avut dreptu a a un proces echitabil.» II.

Legea din 1 aprilie 2007 care modifica codul de instrucție penală (CIC) în scopul redeschidere procedură în materie penală permite condamnați solicit redeschidere procedură ca urmare a hotărâre Curții constatând încălcare Convenției. Dispozițiile relevante figurează în articolele 442 bis la 442 octies din CIC. PE DREPT I. ASUPRA PRESUPUSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ȘI 3 d) AL CONVENȚIEI

Reclamantul susține că imposibilitate pune întrebări unicul martor la acuzare portat atingere drept echitabil proces cum prevăzut de art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției, după cum urmează: «1. Orice persoană are dreptul să i se audă cauza echitabil, public și în termen rezonabil, de către tribunal independent și imparțial, stabilit de lege, care va decide, fie contestații drepturile obligații caracter civil, fie bine-fondat orice acuzație materie penală direcționat împotriva-i. (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: (...) d) pune întrebări sau face pune întrebări martori la acuzare și obținere convocării și interogare martorii la apărare în aceleași condiții ca martori la acuzare. (...) »

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

Guvernul ridică o excepție inadmisibilitate și susține plângere evident nefundamentată.

Curtea constată că în parte dezvolta aceleași argumente sub unghiul bine-fondat plângere (a se vedea paragrafele 24-26, mai jos) pe care examinare în cadru examen pe fond.

Văzând ce precedă și constatând că plângere nu evident nefundamentată și nu se confruntă cu niciun alt motiv inadmisibilitate, Curtea o declară admisibilă. B. Pe fond 1. Teze din parte

Reclamantul susține că nu în nici un moment procedură putut pune întrebări sau face pune întrebări martor-cheie unic la acuzare, și refuz curtei de apel procedă la audiere lui D. nu motivat prin circumstanțe excepționale. El explică de altminteri că dovezi în drept penal belgian liber și judecătorul de fond apreciază suveran valoare probantă elemente dovezi-i supus.

Guvernul susține că D., victimă și martor unic faptele din care reclamant condamnat, făcuse, în fața servicii poliție, o depunere circumstanțiat, precis și nuanțat privind reclamant și rămase tot atât afirmativ în fața judecătorului de instrucție. El a de altminteri fost confruntat, în spatele geamului special, cu cine recognoscut ca atacatori lui pentru permit-i confirma sau nu recognosceri anterioare și preciza rol jucat de fiecare în cursul faptelor. Audiere nu a deci nu fost necesară manifestare adevăr, suspiciunile fiind stabilit fără lăsa loc puțin dubiu rezonabil.

Guvernul subliniază că art. 6 § 3 d) nu recunoscură drept absolut obținere convocării martori în fața justiției. De altminteri, dacă audiere victimă în ședință publică jurisdicție de fond, în calitate martor unic la acuzare, ar trebui considerată o condiție sine qua non proces echitabil, procesele nu ar mai putea țin la ritm actual și anumite procese nu ar mai are loc pentru că mulți victimi s-ar teme, cum în speță, confruntare. În final, pentru determina dacă o cauza fost audiată echitabil, trebuie examine în ansamblu. Or, consilul reclamant putu în speță contesta larg faptele pus la acuzare reclamant și aceasta a deci avut posibilitate contrazice liber în fața jurisdicție judecată elemente aduse împotriva-i. Reclamant cunoștea identitate martor unic și putut contesta probitate credibilitate dar și pune la încercare sinceritate fiabilitate marturie. 2. Aprecierea Curții a) Principii generale

Curtea aminteste că exigențe din paragraf 3 d) art. 6 reprezintă aspecturi particulare dreptul echitabil proces garantat de paragraf 1 acestei dispoziții (Al-Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [GC], nr. 26766/05 și 22228/06, § 118, CEDH 2011). Ea examinare deci plângere reclamant sub unghiul din aceste două texte combinate (Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, § 100, 15 decembrie 2015). De altminteri, odată ea examinare o plângere tirată din art. 6 § 1, Curtea trebuie esențial determina dacă procedură penală revistit, în ansamblu, caracter echitabil (a se vedea, între altele, Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, § 84, CEDH 2010, și alte referințe). Pentru a face aceasta, ea envisage procedură în ansamblu și verifica respectare nu numai drepturi apărare, dar și interes public victimi aceasta că autori infracțiune sunt corespunzător urmăriți și, dacă necesar, drepturi martori (Schatschaschwili, precitată, § 101). Curtea aminteste de altminteri în context aceasta că recevabilitate dovezi ține de regulile drept intern și jurisdicții naționale și că singurul său sarcini constă determina dacă procedură fost echitabil (Al-Khawaja și Tahery, precitată, § 118, și referințele citate).

Ea aminteste de altminteri că art. 6 § 3 d) consacra principiu potrivit căreia înainte ca o acuzat putea fi declarat culpabil, toate elemente la acuzare trebuie în principiu fost produse în fața-i în ședință publică, în vederea dezbatere contradictorie. Acest principiu nu va fără excepții, dar se pot accepta exclusiv sub rezerva drepturi apărare; ca regulă, acelea comanda da la acuzat o posibilitate adecvat și suficient contesta marturii la acuzare și interoga autori, fie la moment depunere fie la stadiu ulterior (Al-Khawaja și Tahery, precitată, § 118, și referințele citate, și Schatschaschwili, precitată, §§ 103-105).

În hotărâre-i Al-Khawaja și Tahery, Curtea conchis că admisiune la titlu dovezi depunere făcut înainte proces de martor absent aceasta și constituind element la acuzare unic sau determinant nu emporta automat încălcare art. 6 § 1. Curtea precizat că, ținând seama la riscuri inerente depunerile martorilor absenti, admisiune o dovezi aceasta tip a factor foarte important ia în considerare în aprecierea echitate globală procedură (ibidem, §§ 146-147).

Conform în principii scoase în hotărâre Al-Khawaja și Tahery, și reamintit în hotărâre Schatschaschwili (precitată, § 107), examen compatibilitate cu art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției a o procedură în care declarații a o martor care nu a compărut și nu a fost interogat în cursul proces sunt folosit la titlu dovezi comportă trei etape (Al-Khawaja și Tahery, precitată, § 152). Curtea trebuie căuta: i. dacă exista o motiv serios justificând non-comparare martor și, în consecință, admisiune la titlu dovezi depunere (ibidem, §§ 119-125); ii. dacă depunere martor absent constituit fundament unic sau determinant condamnare (ibidem, §§ 119 și 126-147); și iii. dacă exista elemente compensator, în special garanții procedurale solide, suficiente contrabalan dificultăți cauzate la apărare în consecință admisiune o dovezi aceasta și pentru asigura echitate procedură în ansamblu (ibidem, § 147).

Totuși, absența motiv serios justificând non-comparare a un martor nu putea în sine render un proces inechitabil, dar constituie element pondere apreciere echitate globală a o proces, și este susceptibil face inclina balanța în favoare a o constat încălcare art. 6 §§ 1 și 3 d) (Schatschaschwili, precitată, § 113).

Curtea trebuie de altminteri verifica existență elemente compensator suficiente în cazuri unde, după ce a apreciat evaluare făcut de tribunale interne importanță din asemenea depunerile, ea judecă dificil de discern dacă aceste elemente constituiau dovezi unic sau determinant dar este totuși convins că revistit o pondere sigur și că admisiune lor putut a cauzat dificultăți la apărare. Amploare din factori compensator necesar pentru că proces să fie considerat echitabil va depinde de importanță pe care revistit declarații martor absent. Mai aceasta importanță este mare, mai elementele compensator va trebui să fie solide pentru că procedură în ansamblu să fie considerată echitabil (ibidem, § 116).

Ca regulă, este relevant a examina trei etape din criteri Al-Khawaja și Tahery în ordine definit în aceasta hotărâre (§30, mai sus). Putea merge diferit în special odată unu din aceste criterii se revela deosebit probant pentru determina dacă procedură a fost sau nu echitabil (Schatschaschwili, precitată, § 118).

După opinia Curții, aceleași principii sunt aplicabile în speță. b) Aplicare din principii în speță i. Motive pentru nu permite a reclamant pune întrebări sau face pune întrebări D. în ședință publică

Curtea constată mai întâi că martor unic D. fost audiat de servicii poliție și judecător de instrucție fără reclamant sau avocat putut asista la a din aceste audieri.

Curtea constată apoi că curtea de apel respinge cerere reclamant procedă la audiere lui D. Ea observă că jurisdicție motiva aceasta decizie prin considerare că vinovăție reclamant rezulta cu suficiență depunere circumstanțiat, precis și nuanțat lui D. în fața poliției și confirmare declarații la audiere judecător de instrucție. Curtea observă că curtea de apel nu s-a bazat pe o impediment martor veni mărturisi. Curtea de apel nu a de altminteri invocat o justificare factual, motiv procedural sau juridic a natură a impedi audiere martor. ii. Importanța depunere lui D. pentru condamnare reclamant

Curtea constată la aceasta privință că nu este contestat în fața ea că depunerile lui D. constituit dovezi la acuzare unic în cadru a acțiune publică dusă împotriva reclamant. Caracter unic dovezi cântărește greu în balanță și apel pentru elemente suficient compensator dificultăți pe care admisiune face sufer la apărare (a se vedea Al-Khawaja și Tahery, precitată, § 161). iii. Garanții procedurale pentru a contrabalan dificultăți cauzate la apărare

Curtea aminteste că, în fiecare cauza unde problema echitate procedură se pune în rapor cu depunere a o martor absent, este vorba ști dacă exista elemente suficient compensator din inconveniente legat la admisiune o dovezi aceasta pentru apărare, în special garanții procedurale solide permitting o apreciere corect și echitabil a fiabilitate aceasta. Examen aceasta întrebare permite a verifica dacă depunere martor absent este suficient fiabil, ținând seama de importanță în cauza, pentru a pronunța o condamnare (Al-Khawaja și Tahery, precitată, § 147).

Curtea observă în context aceasta că dreptu pune întrebări sau face pune întrebări martori la acuzare constituie o garanție a dreptul echitate procedură, în ceea ce non numai ține l-egalitate arme între acuzare și apărare, dar de altminteri furnizează la apărare și sistem judecătoresc o instrument esențial de control a credibilitate și fiabilitate depunerile incriminante și, de aceasta, a bine-fondat din chefurile acuzație (Tseber c. Republica Cehă, nr. 46203/08, § 59, 22 noiembrie 2012, și Sică c. România, nr. 12036/05, § 69, 9 iulie 2013).

În prezenta cauza, victimă și martor unic, D., fost audiat de poliție și judecător de instrucție, dar niciodată compărut în fața jurisdicții de fond. Nici judecătorii de fond nici reclamant sau reprezentant au deci putut observ în cursul interogare a aprecia credibilitate și fiabilitate depunere (Tseber, precitată, § 60, Sică, precitată, § 70, Vronchenko c. Estonia, nr. 59632/09, § 65, 18 iulie 2013, și Rosin c. Estonia, nr. 26540/08, § 62, 19 decembrie 2013).

Curtea constată apoi că curtea de apel a analizat depunerile lui D. în fața poliției și magistrat instructor și a făcut valabil caracter lor circumstanțiat, precis, nuanțat și constant. Aceasta fiind, Curtea se trebuie aminti că o asemenea examen nu putea la sine singur compensa absență interogare martor de apărare (Damir Sibgatullin c. Rusia, nr. 1413/05, § 57, 24 aprilie 2012). În fapt, oricât de riguroasă, examen făcut de judecătorul de fond constituie un instrument de control imperfect măsură în care nu permite a dispune din elemente putând resrti a o confruntare în ședință publică între acuzat și acuzator (Tseber, precitată, § 65).

Ținând seama de ce precedă, Curtea estimează că caracter determinant depunerile lui D., în absență confruntare cu reclamant în ședință publică, emporta concluzie că jurisdicții interne, oricât de riguroasă că a fi examen, nu au putut aprecia corect și echitabil fiabilitate aceasta dovezi.

De aceasta, considerând echitate procedură în ansamblu, Curtea judecă că drepturi apărare reclamant au deci suferit o limitare incompatibil cu exigențe a o proces echitabil. A deci avut o încălcare art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției. II.

Reclamantul cere 10 000 euro (EUR) pentru prejudiciu moral pe care ar suferit.

Guvernul nu formulat observații asupra cerere satisfacție echitabilă.

Curtea estimează că reclamant a trebuit simți o prejudiciu moral sigur, la care constat încălcare figurând în prezenta hotărâre (a se vedea §43, mai sus) nu suficient a remedia. Ea aminteste totuși că odată ea conchis că condamnare a o reclamant fost pronunțată în ciuda existență a o lezare la exigențe echitate procedură, o nouă proces sau o redeschidere procedură, la cerere a interesant, reprezintă în principiu a un mijloc corespunzător redresa încălcare constatate (a se vedea, mutatis mutandis, Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 86, CEDH 2004-IV, Krasniki c. Republica Cehă, nr. 51277/99, § 93, 28 februarie 2006, și Tseber, precitată, § 75). Ea constată că codul de instrucție penală permite a reclamant solicita redeschidere proces ca urmare a hotărâre Curții constatând o încălcare Convenției (a se vedea §18, mai sus). Ținând seama la aceasta posibilitate și judecând în echitate, Curtea consideră că trebuie alocat reclamant o sumă din 3 000 EUR la titlu prejudiciu moral. B. Taxe și dépens

Reclamantul cere de altminteri 477,72 EUR pentru taxe și dépens engajat în fața jurisdicții interne.

Guvernul nu formulat observații la aceasta privință.

Conform jurisprudență Curții, reclamant nu putea obținere rambursare taxe și dépens decât măsura în care se găsesc stabilit realitate, necesitate și caracter rezonabil din rata lor. În speță, ținând seama la documente pe care dispune și jurisprudență-i, Curtea estimează rezonabil suma din 400 EUR la titlu taxe și dépens din procedură națională și o acordă reclamant. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă corespunzător a calca taxa dobânzi de întârziere pe taxa dobândă facilitate prêt marginal Banca Centrală Europeană majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară, cerere admisibilă; 2. Dit că a avut o încălcare art. 6 §§ 1 și 3 d) al Convenției; 3. Dit a) că Stat pârât trebuie versa a reclamant, în trei luni de la ziua hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, următoarele sume: i) 3 000 EUR (trei mii euro), mai tot sumă putând fi datorată la titlu impozit, pentru prejudiciu moral; ii) 400 EUR (patru sute euro), mai tot sumă putând fi datorată de reclamant la titlu impozit, pentru taxe și dépens; b) că de la expirare aceasta termen și până la versare, aceste sume va fi majorate a o dobândă simplă la a o taxa egală cu taxa facilitate prêt marginal Banca Centrală Europeană aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 iunie 2016, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Grefier Președintă

Le requérant a été représenté par M e A. Amici, avocat à Bruxelles. Le gouvernement belge (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. M. Tysebaert, conseiller général, service public fédéral de la Justice.

Le requérant allègue que son procès n’a pas été équitable étant donné qu’il n’a à un quelconque stade de la procédure eu la possibilité d’interroger l’unique témoin à charge.

Le 6 mars 2015, le grief concernant la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du Règlement de la Cour. EN FAIT I.

Au cours de la nuit du 13 au 14 août 2005, D. a été agressé à Bruxelles par quatre individus qui lui dérobèrent, sous la menace, son téléphone portable et son portefeuille. D. appela les services de police qui, arrivant sur les lieux quelques instants après les faits, l’embarquèrent dans leur voiture pour faire avec lui le tour du quartier dans l’espoir de retrouver les agresseurs. D. reconnut au moins un de ses agresseurs dans un groupe de personnes. La police arrêta trois de ces personnes, dont le requérant.

Ces trois individus furent ensuite présentés à des fins de reconnaissance à D. derrière une vitre sans tain.

D. identifia ces trois personnes, dont le requérant, formellement comme ses agresseurs. Il les reconnaissait tant à leur physionomie qu’à leur habillement et l’intonation de leur voix, et indiqua le rôle de chacun d’eux au cours de l’agression qu’il avait subie. Il confirma ses déclarations devant le juge d’instruction.

Par jugement par défaut du 13 mars 2008, le tribunal correctionnel de Bruxelles condamna le requérant à dix-huit mois de prison ferme. D., partie civile, bien que régulièrement cité, ne comparut pas à l’audience.

Statuant sur l’opposition formée par le requérant, qui ne comparut cependant pas, le tribunal correctionnel de Bruxelles le condamna à nouveau par jugement du 10 décembre 2009 à dix-huit mois de prison ferme.

Le requérant fut privé de liberté le 2 février 2010.

Suite à l’appel interjeté par le requérant, la cour d’appel de Bruxelles tint une audience le 29 mars 2010 et refixa l’affaire au 31 mars 2010, audience à laquelle le requérant ne fut cependant pas conduit, de sorte que son avocat décida de le représenter afin d’éviter un report d’audience.

Dans ses conclusions d’appel, le requérant demanda à titre principal son acquittement et sollicita à titre subsidiaire, pour le cas où la cour d’appel devrait estimer « qu’il n’y [avait] pas suffisamment d’éléments pour conclure que les faits reprochés au requérant [n’étaient] pas établis », la convocation de D. comme témoin.

Par arrêt du 27 avril 2010, la cour d’appel de Bruxelles confirma la condamnation du requérant. La cour d’appel ne convoqua pas D. et ne fit par ailleurs pas droit à la demande du requérant de procéder à son audition. La cour d’appel considéra que la culpabilité du requérant résultait à suffisance de la déposition circonstanciée, précise et nuancée de D. auprès de la police et de la confirmation de ses déclarations lors d’une audition par le juge d’instruction.

Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Il formula notamment un grief tiré de la violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention et reprocha à la cour d’appel de l’avoir condamné sur base de la seule déposition de la victime D. sans qu’il n’ait jamais eu la possibilité d’interroger ou faire interroger ce dernier.

Par arrêt du 30 juin 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant notamment en ces termes : « Il ne résulte pas de [l’article 6 § 3 d) de la Convention] que le prévenu dispose d’un droit absolu d’obtenir la convocation de témoins devant la justice. Les juges d’appel ont considéré que la victime avait fait une déposition circonstanciée, précise et nuancée concernant l’implication du demandeur dans l’agression. Ils ont en outre relevé qu’à l’occasion de sa déposition devant le juge d’instruction, elle était demeurée tout aussi affirmative. Ainsi, ils ont estimé que l’audition sollicitée n’était pas nécessaire à la manifestation de la vérité. Pour apprécier si une cause a été entendue équitablement, il convient de l’examiner dans son ensemble. Dès lors que le demandeur a eu la possibilité de contredire librement, devant la juridiction de jugement, les éléments apportés contre lui par la partie poursuivante, il ne pourrait prétendre qu’il n’a pas eu droit à un procès équitable. » II.

Le requérant allègue que l’impossibilité d’interroger le seul témoin à charge a porté atteinte à son droit à un procès équitable tel que prévu par l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge. (...) »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soulève une exception d’irrecevabilité et affirme que le grief est manifestement mal fondé.

La Cour constate que les parties développent les mêmes arguments que sous l’angle du bien-fondé du grief (voir paragraphes 24-26, ci-dessous) qu’elle examinera dans le cadre de l’examen au fond.

Au vu de ce qui précède et constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé et ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties 24 . Le requérant soutient qu’il n’a à aucun moment de la procédure pu interroger ou faire interroger le témoin-clé unique à charge, et que le refus de la cour d’appel de procéder à l’audition de D. n’est pas motivé par des circonstances exceptionnelles. Il explique aussi que la preuve en droit pénal belge est libre et que le juge du fond apprécie souverainement la valeur probante des éléments de preuve lui soumis.

Le Gouvernement fait valoir que D., victime et témoin unique des faits pour lesquels le requérant a été condamné, a fait, auprès des services de police, une déposition circonstanciée, précise et nuancée concernant le requérant et est demeuré tout aussi affirmatif devant le juge d’instruction. Il a par ailleurs été confronté, derrière une vitre sans tain, à ceux qu’il avait reconnus comme ses agresseurs afin de lui permettre de confirmer ou non ses reconnaissances antérieures et de préciser le rôle joué par chacun au cours des faits. L’audition n’a dès lors pas été nécessaire à la manifestation de la vérité, les préventions étant établies sans laisser la place au moindre doute raisonnable. 26 . Le Gouvernement souligne que l’article 6 § 3 d) ne reconnaît pas un droit absolu d’obtenir la convocation de témoins devant la justice. De plus, si l’audition de la victime en audience publique de la juridiction de fond, en qualité de témoin unique à charge, devait être considérée comme une condition sine qua non du procès équitable, les procès ne pourraient plus être tenus au rythme actuel et certains procès n’auraient plus lieu d’être puisque nombre de victimes craindraient, comme en l’espèce, la confrontation. Finalement, pour déterminer si une cause a été entendue équitablement, il y a lieu de l’examiner dans son ensemble. Or, le conseil du requérant a en l’espèce pu contester largement les faits mis à charge du requérant et ce dernier a ainsi eu la possibilité de contredire librement devant la juridiction de jugement les éléments apportés contre lui. Le requérant connaissait l’identité du témoin unique et a pu contester sa probité et sa crédibilité mais aussi mettre à l’épreuve la sincérité et la fiabilité de son témoignage. 2. Appréciation de la Cour a) Principes généraux

La Cour rappelle que les exigences du paragraphe 3 d) de l’article 6 représentent des aspects particuliers du droit à un procès équitable garanti par le paragraphe 1 er de cette disposition ( Al-Khawaja et Tahery c. Royaume-Uni [GC], n os 26766/05 et 22228/06, § 118, CEDH 2011). Elle examinera donc le grief du requérant sous l’angle de ces deux textes combinés ( Schatschaschwili c. Allemagne [GC], n o 9154/10, § 100, 15 décembre 2015). De plus, lorsqu’elle examine un grief tiré de l’article 6 § 1, la Cour doit essentiellement déterminer si la procédure pénale a revêtu, dans son ensemble, un caractère équitable (voir, entre autres, Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, § 84, CEDH 2010, et autres références). Pour ce faire, elle envisage la procédure dans son ensemble et vérifie le respect non seulement des droits de la défense, mais aussi de l’intérêt du public et des victimes à ce que les auteurs de l’infraction soient dûment poursuivis et, si nécessaire, des droits des témoins ( Schatschaschwili , précité, § 101). La Cour rappelle également dans ce contexte que la recevabilité des preuves relève des règles du droit interne et des juridictions nationales et que sa seule tâche consiste à déterminer si la procédure a été équitable ( Al-Khawaja et Tahery , précité, § 118, et les références citées).

Elle rappelle en outre que l’article 6 § 3 d) consacre le principe selon lequel, avant qu’un accusé puisse être déclaré coupable, tous les éléments à charge doivent en principe avoir été produits devant lui en audience publique, en vue d’un débat contradictoire. Ce principe ne va pas sans exceptions, mais on ne peut les accepter que sous réserve des droits de la défense ; en règle générale, ceux ‑ ci commandent de donner à l’accusé une possibilité adéquate et suffisante de contester les témoignages à charge et d’en interroger les auteurs, soit au moment de leur déposition, soit à un stade ultérieur ( Al-Khawaja et Tahery , précité, § 118, et les références citées, et Schatschaschwili , précité, §§ 103-105).

Dans son arrêt Al-Khawaja et Tahery , la Cour a conclu que l’admission à titre de preuve de la déposition faite avant le procès par un témoin absent de celui-ci et constituant l’élément à charge unique ou déterminant n’emportait pas automatiquement violation de l’article 6 § 1. La Cour a précisé que, eu égard aux risques inhérents aux dépositions de témoins absents, l’admission d’une preuve de ce type est un facteur très important à prendre en compte dans l’appréciation de l’équité globale de la procédure ( ibidem , §§ 146-147). 30 . Selon les principes dégagés dans l’arrêt Al-Khawaja et Tahery , et rappelés dans l’arrêt Schatschaschwili (précité, § 107), l’examen de la compatibilité avec l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention d’une procédure dans laquelle les déclarations d’un témoin qui n’a pas comparu et n’a pas été interrogé pendant le procès sont utilisées à titre de preuves comporte trois étapes ( Al ‑ Khawaja et Tahery , précité, § 152). La Cour doit rechercher : i. s’il existait un motif sérieux justifiant la non-comparution du témoin et, en conséquence, l’admission à titre de preuve de sa déposition ( ibidem , §§ 119-125) ; ii. si la déposition du témoin absent a constitué le fondement unique ou déterminant de la condamnation ( ibidem , §§ 119 et 126-147) ; et iii. s’il existait des éléments compensateurs, notamment des garanties procédurales solides, suffisants pour contrebalancer les difficultés causées à la défense en conséquence de l’admission d’une telle preuve et pour assurer l’équité de la procédure dans son ensemble ( ibidem , § 147).

Cependant, l’absence de motif sérieux justifiant la non ‑ comparution d’un témoin ne peut en soi rendre un procès inéquitable, mais constitue un élément de poids pour apprécier l’équité globale d’un procès, et est susceptible de faire pencher la balance en faveur d’un constat de violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) ( Schatschaschwili , précité, § 113).

La Cour doit aussi vérifier l’existence d’éléments compensateurs suffisants dans les affaires où, après avoir apprécié l’évaluation faite par les tribunaux internes de l’importance de pareilles dépositions, elle juge difficile de discerner si ces éléments constituaient la preuve unique ou déterminante mais est néanmoins convaincue qu’ils revêtaient un poids certain et que leur admission pouvait avoir causé des difficultés à la défense. La portée des facteurs compensateurs nécessaires pour que le procès soit considéré comme équitable dépendra de l’importance que revêtent les déclarations du témoin absent. Plus cette importance est grande, plus les éléments compensateurs devront être solides afin que la procédure dans son ensemble soit considérée comme équitable ( ibidem , § 116).

En règle générale, il est pertinent d’examiner les trois étapes du critère Al-Khawaja et Tahery dans l’ordre défini dans cet arrêt (paragraphe 30, ci ‑ dessus). Il peut en aller différemment notamment lorsque l’un de ces critères se révèle particulièrement probant pour déterminer si la procédure a été ou non équitable ( Schatschaschwili , précité, § 118).

De l’avis de la Cour, les mêmes principes sont applicables en l’espèce. b) Application des principes en l’espèce i. Les raisons pour ne pas permettre au requérant d’interroger ou de faire interroger D. en audience publique

La Cour constate en premier lieu que le témoin unique D. a été entendu par les services de police et par le juge d’instruction sans que le requérant ou son avocat aient pu assister à une de ces auditions.

La Cour constate ensuite que la cour d’appel a rejeté la demande du requérant de procéder à l’audition de D. Elle observe que la juridiction motiva cette décision par la considération que la culpabilité du requérant résultait à suffisance de la déposition circonstanciée, précise et nuancée de D. auprès de la police et de la confirmation de ses déclarations lors d’une audition par le juge d’instruction. La Cour note que la cour d’appel ne s’est pas fondée sur un empêchement du témoin pour venir témoigner. La cour d’appel n’a pas non plus invoqué une justification factuelle, un motif procédural ou juridique de nature à empêcher l’audition du témoin. ii. L’importance de la déposition de D. pour la condamnation du requérant

La Cour constate à cet égard qu’il n’est pas contesté devant elle que les dépositions de D. ont constitué la preuve à charge unique dans le cadre de l’action publique menée contre le requérant. Le caractère unique de la preuve pèse lourd dans la balance et appelle des éléments suffisamment compensateurs des difficultés que son admission fait subir à la défense (voir Al-Khawaja et Tahery , précité, § 161). iii. Les garanties procédurales pour contrebalancer les difficultés causées à la défense

La Cour rappelle que, dans chaque affaire où le problème de l’équité de la procédure se pose en rapport avec la déposition d’un témoin absent, il s’agit de savoir s’il existe des éléments suffisamment compensateurs des inconvénients liés à l’admission d’une telle preuve pour la défense, notamment des garanties procédurales solides permettant une appréciation correcte et équitable de la fiabilité de celle-ci. L’examen de cette question permet de vérifier si la déposition du témoin absent est suffisamment fiable, compte tenu de son importance dans la cause, pour prononcer une condamnation ( Al-Khawaja et Tahery , précité, § 147).

La Cour observe dans ce contexte que le droit d’interroger ou de faire interroger les témoins à charge constitue une garantie du droit à l’équité de la procédure, en ce que non seulement il vise l’égalité des armes entre l’accusation et la défense, mais encore il fournit à la défense et au système judiciaire un instrument essentiel de contrôle de la crédibilité et de la fiabilité des dépositions incriminantes et, par-là, du bien-fondé des chefs d’accusation ( Tseber c. République tchèque , n o 46203/08, § 59, 22 novembre 2012, et Sică c. Roumanie , n o 12036/05, § 69, 9 juillet 2013).

Dans la présente affaire, la victime et unique témoin, D., a été entendu par la police et par le juge d’instruction, mais n’a jamais comparu devant les juridictions du fond. Ni les juges du fond ni le requérant ou son représentant n’ont donc pu l’observer pendant l’interrogatoire pour apprécier sa crédibilité et la fiabilité de sa déposition ( Tseber , précité, § 60, Sică , précité, § 70, Vronchenko c. Estonie , n o 59632/09, § 65, 18 juillet 2013, et Rosin c. Estonie , n o 26540/08, § 62, 19 décembre 2013).

La Cour constate ensuite que la cour d’appel a analysé les dépositions de D. devant la police et le magistrat instructeur et a fait valoir leur caractère circonstancié, précis, nuancé et constant. Cela étant, la Cour se doit de rappeler qu’un tel examen ne saurait à lui seul compenser l’absence d’interrogation du témoin par la défense ( Damir Sibgatullin c. Russie , n o 1413/05, § 57, 24 avril 2012). En effet, aussi rigoureux soit-il, l’examen fait par le juge du fond constitue un instrument de contrôle imparfait dans la mesure où il ne permet pas de disposer des éléments pouvant ressortir d’une confrontation en audience publique entre l’accusé et son accusateur ( Tseber , précité, § 65).

Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que le caractère déterminant des dépositions de D., en l’absence de confrontation avec le requérant en audience publique, emporte la conclusion que les juridictions internes, aussi rigoureux qu’ait été leur examen, n’ont pas pu apprécier correctement et équitablement la fiabilité de cette preuve.

Partant, considérant l’équité de la procédure dans son ensemble, la Cour juge que les droits de la défense du requérant ont ainsi subi une limitation incompatible avec les exigences d’un procès équitable. Il y a donc eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention. II.

Le requérant réclame 10 000 euros (« EUR ») pour le préjudice moral qu’il aurait subi.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations sur la demande de satisfaction équitable.

La Cour estime que le requérant a dû éprouver un préjudice moral certain, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt (voir paragraphe 43, ci-dessus) ne suffit pas à remédier. Elle rappelle cependant que lorsqu’elle conclut que la condamnation d’un requérant a été prononcée malgré l’existence d’une atteinte aux exigences d’équité de la procédure, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir, mutatis mutandis , Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 86, CEDH 2004 ‑ IV, Krasniki c. République tchèque , n o 51277/99, § 93, 28 février 2006, et Tseber , précité, § 75). Elle constate que le code d’instruction criminelle permet à un requérant de solliciter la réouverture de son procès à la suite d’un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention (voir paragraphe 18, ci-dessus). Eu égard à cette possibilité et statuant en équité, la Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant un montant de 3 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 477,72 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes.

Le Gouvernement n’a pas formulé d’observations à cet égard.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 400 EUR au titre des frais et dépens de la procédure nationale et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare , la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 d) de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : i) 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii) 400 EUR (quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 juin 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stanley Naismith Ișıl Karakaș Greffier Présidente