Boreks - 95 împotriva Macedoniei de Nord

Comunicat la 28 ianuarie 2016 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 74957/11 BOREKS - 95 împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 1 decembrie 2011 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, Boreks – 95, este o societate de fiabilitate limitată încorporată în statul izolat. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl V. Donevski, un avocat care practică în Skopie. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: circumstanțele cazului Contextul cazului La 9 martie 1995, reclamantul importat din Italia (pentru prețul de 45.300 mărci germane) un camion de mărfuri fabricat în 1990 și a solicitat ca Oficiul vamal al statului contestat să-l elibereze din taxe vamale.

În acest sens, aceasta se bazează pe legislația aplicabilă atunci în conformitate cu care camioanele de mărfuri de până la cinci ani ar putea fi importate fără vamă. Oficiul vamal, bazat pe un aviz expert al Facultății de Științe Mecanice („Facultatea”), a respins cererea reclamantului de scutire a taxelor vamale constatând că camionul avea peste cinci ani atunci când a fost importat. După ce Curtea Supremă a remis cazul de reexaminare, cu o decizie finală din 14 martie 1997, Oficiul Vamal a acceptat cererea reclamantului de a constata că camionul a îndeplinit cerințele legale care trebuie importate fără vamă. La 18 martie 1997, Oficiul Vamal a emis o decizie separată privind faptul că camionul ar putea fi importat fără vamă.

După cum s-a stabilit în procedura de compensare (a se vedea mai jos), între 14 iunie 1995 și 14 martie 1997 camionul a fost sub supraveghere vamală de către Oficiul Vamal și reclamantul nu a putut să-l folosească. La 26 iunie 1997, reclamantul a depus o acțiune civilă împotriva Ministerului de Stat/Finanțe/Oficiul Vamal care solicită compensație pentru câștigurile pe care le-a fost privată din cauza incapacității de a utiliza camionul între 14 iunie 1995 și 14 martie 1997. La 24 noiembrie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Skopje („curtea de primă instanță”) a acceptat cererea reclamantului și a ordonat Oficiului Vamal să plătească echivalentul de 37.600 euro în compensație pentru profitul pierdut în perioada de referință.

Curtea a constatat că reclamantul nu a putut utiliza camionul din cauza unei erori ale Oficiului Vamal. Valoarea daunelor a fost determinată pe baza unui aviz elaborat de experți comis de instanță ca jumătate a tarifului stabilit de o organizație de marfă specializată. La 1 martie 2006, Curtea de Apel a anulat această hotărâre și a remis cazul de reexaminare. Acesta a constatat că valoarea daunelor presupuse pe care reclamantul le-a susținut ca profit pierdut a fost determinată numai pe baza avizului expert fără a fi fost stabilită anumite fapte. Prin urmare, acesta a instruit instanța de judecată să stabilească dacă reclamantul a fost autorizat să furnizeze servicii de mărfuri; dacă acesta a fost implicat anterior într-o astfel de activitate și care a fost venitul său; și dacă a existat vreun acord real de transport cu alte persoane.

La 19 iunie 2006, instanța de primă instanță a hotărât din nou în favoarea reclamantului și a acordat aceeași cantitate de daune. Curtea a stabilit că, în momentul respectiv, principala activitate comercială înregistrată a reclamantului a fost transportul rutier de mărfuri și că camionul a fost importat în acest scop. La 21 decembrie 2006, Curtea de Apel a anulat această hotărâre din aceleași motive indicate în hotărârea anterioară din 1 martie 2006 (a se vedea mai sus). La 24 decembrie 2007, instanța de primă instanță a acceptat cererea reclamantului și a ordonat Oficiului Vamal să plătească reclamantului suma specificată în prima sa hotărâre (a se vedea mai sus), împreună cu dobânda.

Curtea a respins o propunere a Oficiului Vamal pentru o examinare suplimentară a acordurilor de transport ale reclamantului în timpul critic pentru următoarele motive: „[aplicatul] este înregistrat pentru transportul rutier de mărfuri, dar nu a fost implicat în [un astfel de] transport; nu a avut nici contracte de transport de mărfuri, nici în relații comerciale cu alte persoane juridice [în acest scop]. În consecință, nu există niciun motiv pentru o examinare expertă, deoarece aceste fapte, care ar permite determinarea profitului pierdut, nu pot fi stabilite deoarece nu au existat în momentul respectiv ... După aproape douăsprezece ani, nu se poate aștepta că un expert ar putea stabili fapte astfel încât ca valoarea venitului pierdut să fie determinată mai precis.

În plus, nu se specifică care sunt aceste fapte relevante. Cele indicate, cum ar fi existența contractelor, aranjamentele de transport anterioare, relațiile comerciale cu alte persoane juridice pentru transportul de mărfuri, nu au existat.” Curtea a afirmat în continuare: „Credința se referă la compensarea profitului pierdut din cauza unei erori pentru care acuzatul a fost responsabil ... o presupunere pentru (atribuția) compensare a pierderii de venit este că partea agravată a avut o intenție și obiectiv de a obține profit în momentul în care a avut loc prejudiciul și că această intenție și obiective ... au fost posibile și realizabile.

În absența unui contract sau a oricărei alte acțiuni juridice, valoarea [asemănătoare compensații] se stabilește pe baza așteptărilor legitime și rezonabile, având în vedere ... circumstanțe obiective, cum ar fi venitul pe care părții agravate ar aștepta în mod normal și obiectiv să-l câștige ca orice altă persoană implicată în transportul de mărfuri ... Pe baza dovezilor admise, este evident că [reclamantul] a avut o astfel de intenție.

Este înregistrat pentru transportul rutier de mărfuri și a importat un [cargo camion] pentru care a plătit 45.300 mărci germane ... din cauza vinei [cargonului] a inculpatului nu a putut fi utilizat între 14 iunie 1995 și 14 martie 1997. Se referă la daunele viitoare și valoarea acesteia trebuie determinată pe baza veniturilor care ar putea fi obținute în mod rezonabil în circumstanțe obișnuite ...” La 16 aprilie 2008, Curtea de Apel Skopje a susținut hotărârea instanței de primă instanță, respingând afirmațiile inculpatului că nu ar putea fi atribuită nicio responsabilitate și că reclamantul nu a reușit să prezinte dovezi pentru profitul pierdut. În cursul procedurii, instanțele din prima și a doua instanță au invocat art. 155 și art. 189 alineatul (3) din Legea privind obligațiile din 1978, valabile la momentul material (a se vedea mai jos „Legea internă relevantă”).

La 4 iulie 2008, Oficiul Vamal a depus Curtea Supremă un recurs privind punctele de drept în care a susținut că responsabilitatea pentru daunele suportate de reclamant ar fi trebuit să fie împărtășită cu Facultatea și cu Guvernul care a hotărât cererea reclamantului (pentru a importa camionul fără vamă) în a doua instanță. În observațiile prezentate în răspuns, reclamantul a contestat aceste argumente și a declarat că responsabilitatea exclusivă a Oficiului vamal nu a fost contestată în timpul procedurii. În acest sens, acesta a susținut că decizia de trimitere a Curții de Apel se referă numai la suma daunelor. Cu o hotărâre din 16 martie 2011 a furnizat reclamantului la 8 Iunie 2011, Curtea Supremă a susținut apelul inculpatului asupra punctelor de drept și a anulat hotărârile instanțelor de jos.

Considerând la art. 377 § 3 din Actul de procedură civilă (a se vedea „Legile interne relevante” de mai jos), a constatat că, în ceea ce privește faptele stabilite, au aplicat în mod greșit legea de fond. Partele relevante ale hotărârii se citește după cum urmează: „... pe baza dovezilor admise, nu transpiră faptul că [reclamantul] a suferit daune în ceea ce privește pierderea veniturilor din cauza faptului că camionul a fost sub supraveghere vamală. [Reclamantul] nu a prezentat nici o probă în timpul procedurii în vederea unei determinații obiective a profitului pierdut, și anume nu a prezentat contracte de transport sau orice altă acțiune juridică pentru a dovedi că a suferit daune în ceea ce privește pierderea veniturilor.

Având în vedere absența dovezii că [reclamantul] a avut acorduri de transport sau alte servicii pentru a furniza [truck] în timp ce era sub supraveghere vamală, (în instanță consideră) că cerințele de compensare a daunelor în ceea ce privește pierderea veniturilor nu au fost îndeplinite ... Legea internă relevantă privind procedura civilă În temeiul articolului 375 § 1 alineatul (3) din Actul de procedură civilă din 2005, astfel cum este valabil la momentul respectiv, ar putea fi interzis un recurs privind punctele de drept pentru aplicarea greșită a legii de fond („римена на ма матери Secțiunea 377 § 1 prevede că partea în cauză ar trebui să explice în mod clar motivele recursului său. Subpunctul 3 din această dispoziție, cu condiția ca Curtea Supremă să examineze hotărârea impugnată în partea contestată cu recursul și din motivele indicate clar în acest sens.

Secțiunea 155 din Legea privind obligațiile din 1978 a fost o dispoziție generală privind prejudiciul pecuniar (daune ordinare și pierderea veniturilor) și prejudiciul moral. Secțiunea 189 are legătură cu prejudiciu material. În temeiul subsecțiunea 3 din această dispoziție, valoarea profitului pierdut a fost determinată pe baza veniturilor care ar putea fi obținute în mod rezonabil în circumstanțe obișnuite. Secțiunile 142 și 178 alineatul (3) din Legea privind obligațiile din 2001 prevede aceleași dispoziții ca și Legea din 1978. COMPLAINTĂ Reclamantul se plâng în temeiul articolului 6 din Convenție că Curtea Supremă a stat în judecată din motive care nu au fost puse la dispoziția acesteia și că procedura de compensare a fost prea lungă.

El se plânge, de asemenea, de încălcarea drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Întrebări către părțile interesate Reclamantul a avut o audiere echitabilă în determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile, în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție? În special, a avut posibilitatea de a-și prezenta cazul în mod eficient în fața Curții Supreme, având în vedere că motivele avansate în hotărârea sa din 16 martie 2011 nu au fost puse la dispoziția acesteia în apelul punctelor de drept al Oficiului Vamal? Durata procedurii civile în acest caz a fost încălcarea cerinței de „tempă rezonabilă” de la art. 6 § 1 din Convenție?

Reclamația reclamantului a fost suficient de stabilită la momentul respectiv pentru a fi considerată „posesiune” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? Dacă este cazul, a existat o interferență cu bucuria pașnică a poseselor reclamantului, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? În cazul în care aceaceasta a fost interferența în conformitate cu prezentul articol?

Communicated on 28 January 2016

FIRST SECTION

Application no. 74957/11 BOREKS - 95 against the former Yugoslav Republic of Macedonia lodged on 1 December 2011

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Boreks – 95, is a limited-liability company incorporated in the respondent State. It is represented before the Court by Mr V. Donevski, a lawyer practising in Skopje. The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows. A. The circumstances of the case 1. Background to the case On 9 March 1995 the applicant imported from Italy (for the price of 45,300 German marks) a cargo truck manufactured in 1990 and sought that the Customs Office of the respondent State released it from customs duties. In so doing it relied on the then applicable legislation according to which cargo trucks up to five years old could be imported customs free. The Customs Office, relying on an expert opinion by the Faculty of Mechanical Sciences (“the Faculty”), rejected the applicant’s request for exemption of the customs duties finding that the truck had been over five years old when imported.

After the Supreme Court had remitted the case for reconsideration, with a final decision of 14 March 1997, the Customs Office accepted the applicant’s request finding that the truck had met the statutory requirements to be imported free of customs. On 18 March 1997 the Customs Office issued a separate decision that the truck could be imported free of customs. As established in the compensation proceedings (see below), between 14 June 1995 and 14 March 1997 the truck was under customs supervision by the Customs Office and the applicant was unable to use it.

2. Compensation proceedings against the respondent State On 26 June 1997 the applicant lodged a civil action against the State/ Ministry of Finance/ Customs Office seeking compensation for the gain of which it had been deprived due to its inability to use the truck between 14 June 1995 and 14 March 1997. On 24 November 2004 the Skopje Court of First Instance (“the first-instance court”) accepted the applicant’s claim and ordered the Customs Office to pay the equivalent to 37,600 euros in compensation for the profit lost during the reference period. The court found that the applicant had been unable to use the truck due to a fault of the Customs Office. The amount of damages was determined on the basis of an opinion drawn up by experts commissioned by the court as half the tariff set by a specialised freight organisation.

On 1 March 2006 the Skopje Court of Appeal quashed this judgment and remitted the case for re-examination. It found that the amount of presumed damages that the applicant had sustained as profit lost had been determined solely on the basis of the expert opinion without certain facts having been established. Therefore, it instructed the lower court to establish whether the applicant had been authorised to provide cargo services; whether it had previously been involved in such an activity and what had been its income; and whether there had been any actual transport arrangements with other persons. On 19 June 2006 the first-instance court ruled again in favour of the applicant and awarded the same amount of damages.

The court established that at the relevant time the main registered business activity of the applicant had been road transport of goods and that the truck had been imported for that purpose. On 21 December 2006 the Skopje Court of Appeal set aside this judgment for the same reasons indicated in its earlier judgment of 1 March 2006 (see above). On 24 December 2007 the first-instance court accepted the applicant’s claim and ordered the Customs Office to pay the applicant the amount specified in its first judgment (see above), together with interest. The court rejected a proposal by the Customs Office for an additional expert examination of the applicant’s transport arrangements in the critical time for the following reasons: “The [applicant] is registered for road transport of goods, but it was not engaged in [such a] transport; it neither had contracts for transport of goods nor was it in business relations with other legal persons [for that purpose].

There is accordingly no reason for an expert examination, because these facts, which would enable determination of the profit lost, cannot be established because they did not exist at the relevant time ... After almost twelve years, it cannot be expected that an expert could establish facts so that the amount of income lost is determined more precisely. Moreover, it is not specified which are those relevant facts. Those indicated, such as the existence of contracts, previous transport arrangements, business relations with other legal persons for transport of goods, did not exist.” The court further stated: “The claim concerns compensation of the profit lost due to a fault for which the defendant was responsible ... an assumption for (the award of) compensation of loss of income is that the aggrieved party had an intention and objective to gain profit at the time when the damage occurred and that such intention and objective ... were possible and attainable.

In the absence of a contract or any other legal action, the amount of [such compensation] is determined on the basis of legitimate and reasonable expectations with a view of ... objective circumstances, such as the income which the aggrieved party would normally and objectively expect to gain as any other person involved in transport of goods ... On the basis of admitted evidence, it is obvious that [the applicant] had such an intention. It is registered for road transport of goods and it imported a [cargo truck] for which it had paid 45,300 German marks ... due to the defendant’s fault [the truck] could not be used between 14 June 1995 and 14 March 1997. It is about future damage and its amount is to be determined on the basis of income that could be reasonably gained under ordinary circumstances ...” On 16 April 2008 the Skopje Court of Appeal upheld the first-instance court’s judgment.

It dismissed the defendant’s claims that no responsibility could be attributed to it and that the applicant had failed to present evidence for the profit lost. During the proceedings, the first- and second-instance courts relied on sections 155 and 189(3) of the Obligations Act of 1978, valid at the material time (see “Relevant domestic law” below). On 4 July 2008 the Customs Office lodged with the Supreme Court an appeal on points of law in which it claimed that the responsibility for the damage sustained by the applicant should have been shared with the Faculty and the Government which had decided the applicant’s claim (to import the truck free of customs) in second instance. In the observations submitted in reply, the applicant contested these arguments and stated that the exclusive responsibility of the Customs Office had not been disputed during the proceedings.

In this connection it submitted that the remittal orders of the Court of Appeal concerned only the amount of damages. With a judgment of 16 March 2011, served on the applicant on 8 June 2011, the Supreme Court upheld the defendant’s appeal on points of law and overturned the lower courts’ judgments. Relying on section 377 § 3 of the Civil Proceedings Act (see “Relevant domestic laws” below), it found that on the established facts they had wrongly applied the substantive law. The relevant parts of the judgment read as follows: “... on the basis of admitted evidence, it does not transpire that [the applicant] had sustained damages in respect of loss of income due to the fact that the truck had been under customs supervision.

[The applicant] did not present any evidence during the proceedings with a view of an objective determination of the profit lost, namely it did not present contracts for transport or any other legal action to prove that it had sustained damages in respect of loss of income. Given the absence of evidence that [the applicant] had transport arrangements or other services to provide with the [truck] while it had been under customs supervision, (the court considers) that the requirements for compensation of damages in respect of loss of income were not fulfilled ... “ B. Relevant domestic law 1. Civil Proceedings Act Under section 375 § 1(3) of the Civil Proceedings Act of 2005, as valid at the time, an appeal on points of law could be lodged for wrong application of the substantive law ( погрешна примена на материјалното право ). Section 377 § 1 provided that the party concerned should clearly state the reasons for his or her appeal.

Sub-section 3 of this provision, provided that the Supreme Court would examine the impugned judgment in the part challenged with the appeal and for the reasons clearly indicated therein. 2. Obligations Act of 1978 Section 155 of the Obligations Act of 1978 was a general provision concerning pecuniary (ordinary damage and loss of income) and non-pecuniary damage. Section 189 concerned pecuniary damage. Under sub-section 3 of this provision, the amount of profit lost was to be determined on the basis of income which could reasonably be gained under ordinary circumstances. Sections 142 and 178(3) of the Obligations Act of 2001 provides for the same provisions as 1978 Act. COMPLAINTS The applicant complains under Article 6 of the Convention that the Supreme Court adjudicated on grounds which had not been put to it and that the compensation proceedings were too lengthy.

He also complains of violation of its rights under Article 1 of Protocol No. 1.

QUESTIONS TO THE PARTIES

1. Did the applicant have a fair hearing in the determination of its civil rights and obligations, in accordance with Article 6 § 1 of the Convention? In particular, was it given the opportunity to present its case effectively before the Supreme Court given that the reasons advanced in its judgment of 16 March 2011 had not been put to it in the appeal of points of law of the Customs Office? 2. Was the length of the civil proceedings in the present case in breach of the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention? 3. Was the applicant’s claim sufficiently established at the time so as to be regarded “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No.1? If so, has there been an interference with the applicant’s peaceful enjoyment of possessions, within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1? If so, was that interference in accordance with this Article?