Țăvîrlău împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 43753/10) îndreptată împotriva României și depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, Dna Maria Țăvîrlău ("reclamanta"), la 8 iunie 2010 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamanta a fost reprezentată de dna D. Preda, avocat la București. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agenta sa, Dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamanta denunță o absență a investigației diligente și eficace privind intervenția chirurgicală eronată suferită de soțul ei. Se plânge de asemenea de durata procedurii deschisă ca urmare a plângerii sale penale cu constituire de parte civilă formată la aceasta. Invocă art. 3 și 6 § 1 din Convenție.

La 17 septembrie 2013 și 29 iunie 2015, cererea a fost comunicată Guvernului. FAPTE

La 26 octombrie 2001, reclamanta a condus pe soțul ei la urgențe, acesta suferind o fractură la piciorul drept. După examen, medicul C.S.T. notează din greșeală în dosarul medical că piciorul prezentând o fractură era piciorul stâng. Soțul reclamantei a fost internalizat.

La 30 octombrie 2001, soțul reclamantei suferă o intervenție chirurgicală cu scop implantare a unei tije metalice în piciorul fracturat. În cursul intervenției, chirurgul A.H. se dă seama că piciorul stâng, care era de altfel paralizat de mai mulți ani din cauza unui accident vascular cerebral, nu prezenta nicio fractură. Cu toate acestea, îi implanta o tijă și operează apoi piciorul drept, fracturat, implanând o a doua tijă.

La 13 februarie 2002, după ce enumerate toate afecțiunile medicale ale soțului reclamantei, autoritățile competente certifică că acesta suferă de o dizabilitate grav. A. Plângerea penală depusă de reclamantă

La 5 aprilie 2002, reclamanta depune o plângere penală împotriva A.H., chirurgul care operase pe soțul ei în octombrie 2001, pentru atingere gravă la integritate corporală și falsificare și folosire de fals. Ea se constituie de asemenea parte civilă, la suma de 500 milioane de lei vechi românești (ROL), la titlu de prejudiciu moral. Alega, printre altele, că intervenția chirurgicală eronată condusese la o invaliditate permanentă constatată prin certificat medical (§8 de mai sus). Plângerea sa a fost înregistrată la 8 aprilie 2002.

La 24 martie 2003, urmăririle penale sunt deschise împotriva chirurgului pentru atingere involuntară la integritate fizică.

Parchetul audieaza medicii C.S.T. și A.H., precum și trei martori.

El ordoneaza de asemenea realizarea a două expertize medico-legale, care sunt efectuate pe 19 februarie 2003 și 7 septembrie 2004. Cea de-a doua expertiză, care a fost confirmată de comisia de aviz și control a Institutului Național de Medicină Legală la 17 septembrie 2004, concluzionează că intervenția chirurgicală nu condusese la clasarea soțului reclamantei în categoria persoanelor prezentând dizabilitate gravă, dar că ea necesitase totuși de la 25 la 38 de zile de îngrijiri medicale suplimentare.

Dosarul medical privind îngrijirile acordate soțului reclamantei și informațiile privind atribuțiile profesionale ale medicilor sunt versate dosarului investigației.

La 22 noiembrie 2004 și 23 martie 2005, urmăririle sunt deschise împotriva C.S.T., apoi extinse împotriva chirurgului A.H., pentru neglijență în exercitarea profesiunii și falsificare.

Printr-o scrisoare din 24 iunie 2005, după decesul soțului survenit la 17 aprilie 2005, reclamanta informează autoritățile că intenționa să continue procedura. Ea precizează că estimează prejudiciul suferit la 80 000 RON, din care 17 500 RON pentru prejudiciu material și 62 500 RON pentru prejudiciu moral.

Printr-un rechizitoriu din 1 iulie 2005, ambii medici sunt trimișii la judecată pentru neglijență în exercitarea profesiunii și falsificare. Urmăririle sunt închise pentru celelalte capete de acuzare.

Prin sentință din 17 decembrie 2007, tribunalul de primă instanță al sectorului patru București condamnă pe ambii medici la pedepse de închisoare, respectiv de șapte și nouă luni, cu suspendare, pentru neglijență în exercitarea profesiunii, constatând că beneficiază de grație. În plus, chirurgul A.H. este condamnat la pedeapsă de nouă luni de închisoare cu suspendare pentru falsificare. În sfârsit, ambii medici sunt condamnați solidar la plata unei indemnizații de 6 000 lei noi românești (RON – adică aproximativ 1 700 EUR conform cursului Băncii Naționale Române), la titlu de prejudiciu moral, precum și la rambursarea cheltuielilor judiciare corespunzând onorarilelegal avocaților angajați de reclamantă pentru suma de 400 RON. Pentru a face acest lucru, tribunalul concluzionează că medicii C.S.T și A.H. manifestaseră neglijență, încălcând atribuțiile profesionale definite în fișele de post. Tribunalul subliniază de asemenea că medicul C.S.T. notase în dosarul medical al soțului reclamantei că piciorul prezentând o fractură era piciorul stâng. El observă de altfel că chirurgul A.H. omisese să verifice informațiile figurând în dosarul medical la momentul înscrierii sau, în orice moment, înainte de intervenție și că, în plus, omisese cu știință să menționeze realizarea intervenției chirurgicale pe piciorul stâng în foaia de spitalizare. Tribunalul constatează că aceste omisiuni condusese la realizarea unei intervenții chirurgicale inutile care, deși nu provocase perturbări ale mobilității, necesitase totuși de la 25 la 38 de zile de îngrijiri medicale suplimentare. El considera că o reparare morală trebuia acordată soțului reclamantei pentru suferințele subies datorită îngrijirilor suplimentare necesare și dezagrementul psihologic provocat de faptul că interesatul se operase piciorul care nu prezenta fractură.

Reclamanta, precum și alte părți, apelează această sentință. În apelul ei, reclamanta critică numeroasele cereri formulate de inculpați pe motiv că acestea, după opinia ei, urmăreau prelungirea procedurii cu scopul obținerii unei constatări de prescripție a faptelor, și denunță suma daunelor acordate, pe care o califica de mică.

Procedura este suspendată de la 7 noiembrie 2008 la 15 mai 2009 în așteptarea deciziei Curții Supreme de Casație și Justiție cu privire la o excepție de neconstitucionalitate ridicată de inculpați.

Prin hotărâre din 3 iulie 2009, tribunalul județean de București constată prescripția răspunderii penale a ambilor medici, dar confirmă condamnarea lor la plata indemnizației pentru prejudiciu moral. Tribunalul județean estima că suma alocată de tribunalul de primă instanță era adecvată în raport cu numărul de zile de îngrijiri medicale suplimentare rezultând din intervenția chirurgicală litigioasă.

Prin hotărâre definitivă din 19 octombrie 2009, curtea de apel din București confirmă hotărârea tribunalului județean. Hotărârea a fost pusă la curat la 9 decembrie 2009. B. Procedura în fața ordinului medicilor

În intervalul, printr-o decizie din 18 octombrie 2002, ordinul medicilor din București constatează că medicul A.H. era responsabil de o greșeală medicală pe motiv că stabilise dosarul medical al soțului reclamantei în manieră superficială și omisese luarea măsurilor preoperatorii necesare. El îi infligea un mustrare.

În contestare a reclamantei, la 20 martie 2003, Ordinul Național al Medicilor confirmă decizia menționată mai sus. ÎN DREPT I.

Bazîndu-se pe concluziile instanțelor privind constituirea de parte civilă în cadrul procedurii penale deschisă în cazul de față, Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate ratione personae a acestui grief. La acest sens, el indică mai întâi că instanțele interne au acordat o reparare adecvată pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca victimă indirectă a neglijenței medicale și că, în plus, ordinul medicilor din București a infligit un mustrare medicului A.H. pe baza greșelii medicale comise.

Reclamanta estimează că statul nu a alocat o reparare corespunzătoare pentru suferințele subies de soțul ei.

Curtea reamintește că, atunci când autoritățile naționale au constatat o încălcare și decizia acestora constituie o reparare corespunzătoare și suficientă a acesteia, partea interesată nu mai poate pretinde că este victimă în sensul art. 34 din Convenție.

Ea reamintește apoi că, aceasta fiind, atenuarea unei pedepse sau adoptarea unei decizii sau măsuri favorabile reclamantului de autoritățile naționale nu va duce la pierderea calității de victimă decât dacă este însoțită de o recunoaștere explicită, sau cel puțin în esență, a încălcării, urmată de o reparare corespunzătoare și suficientă (Scordino c. Italia (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, §§ 178 și următori, CEDO 2006-V).

"Atunci când aceste două condiții sunt îndeplinite, caracterul subsidiario al mecanismului de protecție instituit de Convenție împiedică Curtea să procedeze la propriul examen" (Yüksel c. Turcia (decizie), nr. 51902/08, § 46, 9 aprilie 2013).

Pierderea calității de victimă depinde, în special, de natura dreptului a cărui încălcare este alegată, motivația deciziei (Jensen c. Danemarca (decizie), nr. 48470/99, CEDO 2001-X) și persistență ale consecințelor dezavantajoase pentru interesatbyzantine după această decizie (Freimanis și Līdums c. Letonia, nr. 73443/01 și 74860/01, § 68, 9 februarie 2006).

Calitatea de victimă a unui reclamant poate deci depinde de indemnizația care i-a fost acordată la nivel național pentru situația despre care se plânge în fața Curții. Caracterul corespunzător și suficient al reparării oferite reclamantului depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, ținând seama în special de natura încălcării Convenției care se află în joc (Gäfgen c. Germania [MC], nr. 22978/05, § 116, CEDO 2010).

Curtea reamintește în sfârsit că, pe terenul art. 2 din Convenție, ea a judecat că obligațiile pozitive stabilite de acest articol implicau obligația pentru autoritățile de a institui un sistem judecătoresc eficace și independent care să permită stabilirea cauzei decesului unui individ și pedepsirea vinovații (Calvelli și Ciglio c. Italia [MC], CEDO 2002, § 51). Forma investigației poate varia în funcție de circumstanțe și urmăririle penale nu sunt neapărat necesare în toate cazurile (Furdik c. Slovacia (decizie), nr. 42994/05, 2 decembrie 2008). În special, în contextul specific al neglijențelor medicale, obligația menționată mai sus poate fi îndeplinită și, de exemplu, dacă sistemul juridic în cauză oferă interesaților un recurs în fața instanțelor civile, singur sau conjunct cu un recurs în fața instanțelor penale, cu scopul stabilirii răspunderilor în cauză și, dacă este cazul, obținerii aplicării unei sancțiuni civile corespunzătoare, cum ar fi versarea daunelor și interese și publicarea hotărârii (a se vedea, de exemplu, Calvelli și Ciglio, precitat, § 51). Curtea reamintește la acest sens că se vorba despre o obligație de mijloace și nu de rezultat. Aceste principii sunt valabile fără îndoială și privind, în același context, leziuni grave ale integrității fizice intranînd în sfera de aplicare a art. 8 din Convenție (Codarcea c. România, nr. 31675/04, § 103, 2 iunie 2009).

În prezenta cauză, Curtea observă mai întâi că tribunalul de primă instanță al sectorului patru București recunoscut în mod clar că medicii comisese o neglijență viciată în exercitarea funcției lor, omisând să exercite corect atribuțiile formal definite și că aceasta condusese la îngrijiri medicale suplimentare pentru soțul reclamantei (§17 de mai sus). Ea observă că ordinul medicilor din București ajunse la aceleași concluzii (§22 de mai sus). Curtea observă în al doilea rând că tribunalul alocă o reparare reclamantei (§17 de mai sus). Ea considera că, în contextul specific al prezentei cauze, suma alocată corespunde unei reparări corespunzătoare și suficiente în sensul art. 8 din Convenție.

Ținând seama de cele de mai sus, Curtea considera că a existat în cazul de față o reparare corespunzătoare a lezării integrității fizice suferite de soțul reclamantei și că aceasta nu mai poate pretinde că este "victimă" în sensul art. 34 din Convenție a unei încălcări a art. 8 din Convenție. II.

Constatând că acest grief nu este evident nefundat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil. B. Privind fondul

Reclamanta se plânge de un caracter nerezonabil al duratei procedurii, pe care îl impută autorităților.

Guvernul indică că procedura nu se încadra într-o complexitate deosebită și că nicio perioadă de inactivitate nu era imputabilă autorităților. El adaugă că reclamanta a cerut la două rânduri amânarea instanței în fața tribunalului județean al Bucureștiului și că procedura a fost suspendată de la 7 noiembrie 2008 la 15 mai 2009 în așteptarea deciziei Curții Supreme de Casație și Justiție cu privire la o excepție de neconstitucionalitate ridicată de inculpați. În sfârsit, el menționa că reclamanta a intenționat să facă uz de toate căile de recurs disponibile în dreptul intern împotriva sentinței tribunalului de primă instanță al sectorului patru al Bucureștiului din 17 decembrie 2007.

Curtea estimează că perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 aprilie 2002, data la care reclamanta depuse plângerea sa penală cu constituire de parte civilă (§9 de mai sus), și s-a încheiat la 19 octombrie 2009, cu hotărârea curții de apel din București (§21 de mai sus). Procedura în cauză a durat deci șapte ani, șase luni și treisprezece zile pentru trei trepte de jurisdicție. Curtea reamintește că, în numeroase cauze ridicând probleme similare celor puse în prezenta cauză, ea a concluzionat la o nerespectare a "termenului rezonabil", ținând seama de criteriile stabilite prin jurisprudența sa bine stabilită în materie (a se vedea, printre alte numeroase, Gorou c. Grecia (nr. 2) [MC], nr. 12686/03, §§ 24 și 46, 20 martie 2009, și Floarea Pop c. România, nr. 63101/00, §§ 53-55, 6 aprilie 2010).

În cazul de față, este suficient Curții să constate că urmăririle penale s-au extins pe mai mult de trei ani, în timp ce puține măsuri de investigație au fost luate: în fapt, parchetul a ordonat realizarea a două expertize, audiat reclamanta și pe ambii medici care îngrijiră pe soțul ei, precum și trei martori, și a făcut versat dosarului dosarul medical necesar. Potrivit opiniei Curții, instanțele naționale ar fi trebuit să acționeze cu mai multă diligență ținând seama de obiectul litigiului, care privea neglijență medicală și repararea prejudiciului suferit în legătură cu aceasta.

După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în cazul de față durata procedurii litigioase nu a corespuns exigență din "termenul rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamanta cere 10 000 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material suferit, care ar reprezenta cheltuieli medicale și de întreținere suplimentare precum și un lipsă de câștig. Ea cere de altfel 288 500 EUR la titlu de prejudiciu moral suferit din cauza suferințelor și dezagrementselor care ar fi fost provocate de încălcările alegate.

Guvernul susține că nu există legătură de cauzalitate între încălcările alegate și prejudiciul material cerut. El indică de altfel că reclamanta nu depuse nici o justificare pentru cheltuielile medicale.

Privind prejudiciul moral, Guvernul expune mai întâi că instanțele naționale alocase deja reclamantei aproximativ 1 700 EUR la acest titlu și că, în orice caz, interesata este o victimă indirectă și că prin urmare cererea ei se dovedește nesubstanțiată. În sfârsit, cererea reclamantei ar fi speculativă și excesivă.

Curtea reamintește că ea constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție (§41 de mai sus). În aceste condiții, ea nu observă legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material alegat și respinge cererea aferentă. În schimb, ea considera că este cazul să aloce reclamantei 1 600 EUR la titlu de prejudiciu moral. B. Taxe și cheltuieli

Reclamanta cere de asemenea 1 500 EUR pentru taxele și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. Ea versează dosarului două chitanțe din 2001 certificând plata onorariifractur avocaților de 1 300 000 de lei vechi românești (ROL), două chitanțe datate din același an certificând plata consultațiilor medicale ridicând la 462 000 ROL, precum și o declarație notarială a fiicei ei care afirma că, în perioada 2001–2005, cheltuise următoarele sume: 15 000 RON pentru îngrijiri medicale a tatălui, 5 000 RON pentru onorarii avocați și 300 RON pentru cheltuieli de transport necesare realizării expertizelor medico-legale.

Guvernul estimează că suma cerută de reclamantă nu este suficient substanțiată. El considera că declarația notarială a fiicei reclamantei nu ar trebui luată în considerare. În sfârsit, el indică că reclamanta i se rambursase de instanțele naționale suma de 400 RON la titlu de cheltuieli judiciare.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor decât în măsura în care se găsesc dovedite realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, și dată fiind că reclamantei i se rambursase cheltuielile judiciare corespunzând onorarirelegal avocaților angajați în fața instanțelor naționale (§17 de mai sus), Curtea respinge cererea relativă la taxele și cheltuielile suportate în cursul procedurii naționale. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă oportun să calculeze rata dobânzilor de întârziere pe baza ratei dobânzii pentru facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind reclamația bazată pe art. 6 § 1 din Convenție privind durata procedurii, și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție; 3. Statuează: a) că statul pârât trebuie să verseze reclamantei, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 1 600 EUR (o mie șase sute de euro) plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit, pentru prejudiciu moral, convertibil în moneda statului pârât, la cursul aplicabil la data plății; b) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 2 februarie 2016, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Fatoș Aracı András Sajó Grefierul adjunct Președintele

La requérante a été représentée par M e D. Preda, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

La requérante dénonce une absence d’enquête diligente et effective au sujet de l’intervention chirurgicale erronée subie par son mari. Elle se plaint également de la durée de la procédure ouverte à la suite de sa plainte pénale avec constitution de partie civile formée à ce sujet. Elle invoque les articles 3 et 6 § 1 de la Convention.

Les 17 septembre 2013 et 29 juin 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

Le 26 octobre 2001, la requérante conduisit son mari aux urgences, celui-ci ayant subi une fracture à la jambe droite. Après examen, le médecin C.S.T. nota par erreur dans le dossier médical que la jambe présentant une fracture était la gauche. Le mari de la requérante fut hospitalisé.

Le 30 octobre 2001, le mari de la requérante subit une intervention chirurgicale aux fins d’implantation d’une tige métallique dans la jambe fracturée. Au cours de l’intervention, le chirurgien A.H. se rendit compte que la jambe gauche, qui était d’ailleurs paralysée depuis plusieurs années des suites d’un accident vasculaire cérébral, ne présentait aucune fracture. Il y implanta néanmoins une tige et opéra ensuite la jambe droite, fracturée, en implantant une deuxième tige.

Le 13 février 2002, après avoir énuméré toutes les affections médicales du mari de la requérante, les autorités compétentes attestèrent que celui-ci souffrait d’un handicap grave. A. La plainte pénale déposée par la requérante

Le 5 avril 2002, la requérante déposa une plainte pénale contre A.H., le chirurgien ayant opéré son mari en octobre 2001, des chefs d’atteinte grave à l’intégrité corporelle et de faux et usage de faux. Elle se constitua également partie civile, à hauteur de 500 millions d’anciens lei roumains (ROL), au titre du dommage moral. Elle alléguait, entre autres, que l’intervention chirurgicale erronée avait conduit à une invalidité permanente constatée par un certificat médical (paragraphe 8 ci-dessus). Sa plainte fut enregistrée le 8 avril 2002.

Le 24 mars 2003, des poursuites pénales furent engagées contre le chirurgien du chef d’atteinte involontaire à l’intégrité physique.

Le parquet entendit les médecins C.S.T. et A.H., ainsi que trois témoins.

Il ordonna également la réalisation de deux expertises médicolégales, qui furent effectuées les 19 février 2003 et 7 septembre 2004. La deuxième expertise, qui fut confirmée par la commission d’avis et de contrôle de l’Institut national de médecine légale le 17 septembre 2004, conclut que l’intervention chirurgicale n’avait pas conduit au classement du mari de la requérante dans la catégorie des personnes présentant un handicap grave, mais qu’elle avait cependant nécessité de 25 à 38 jours de soins médicaux supplémentaires.

Le dossier médical concernant les soins prodigués au mari de la requérante et des informations concernant les attributions professionnelles des médecins furent versés au dossier de l’enquête.

Les 22 novembre 2004 et 23 mars 2005, les poursuites furent ouvertes contre C.S.T., puis élargies contre le chirurgien A.H., des chefs de négligence dans l’exercice de la profession et de faux.

Par une lettre du 24 juin 2005, après le décès de son mari survenu le 17 avril 2005, la requérante informa les autorités qu’elle entendait poursuivre la procédure. Elle précisa qu’elle estimait le préjudice subi à 80 000 RON, dont 17 500 RON pour le dommage matériel et 62 500 RON pour le dommage moral.

Par un réquisitoire du 1 er juillet 2005, les deux médecins furent renvoyés en jugement des chefs de négligence dans l’exercice de leur profession et de faux. Les poursuites furent closes pour les autres chefs d’accusation.

Par un jugement du 17 décembre 2007, le tribunal de première instance du quatrième arrondissement de Bucarest condamna les deux médecins à des peines d’emprisonnement, respectivement de sept et de neuf mois, avec sursis, du chef de négligence dans l’exercice de leur profession, tout en constatant qu’ils bénéficiaient de la grâce. De plus, le chirurgien A.H. fut condamné à une peine de neuf mois d’emprisonnement avec sursis pour faux. Enfin, les deux médecins furent condamnés conjointement au paiement d’une indemnité s’élevant à 6 000 nouveaux lei roumains (RON – soit environ 1 700 EUR selon le taux de change de la Banque nationale roumaine), au titre du dommage moral, ainsi qu’au remboursement des frais judiciaires correspondant aux honoraires d’avocats engagés par la requérante pour un montant de 400 RON. Pour ce faire, le tribunal conclut que les médecins C.S.T et A.H. avaient fait preuve de négligence, méconnaissant ainsi les attributions professionnelles définies dans leurs fiches de poste. Le tribunal souligna aussi que le médecin C.S.T. avait noté dans le dossier médical du mari de la requérante que la jambe présentant une fracture était la gauche. Il releva par ailleurs que le chirurgien A.H. avait omis de vérifier les informations figurant dans le dossier médical au moment de leur inscription ou, à tout moment, avant l’intervention et que, en outre, il avait sciemment omis de mentionner la réalisation de l’intervention chirurgicale sur la jambe gauche dans la feuille de sortie de l’hôpital. Le tribunal constata que ces omissions avaient conduit à la réalisation d’une intervention chirurgicale inutile qui, bien que n’ayant pas provoqué de troubles de la mobilité, avait pourtant nécessité de 25 à 38 jours de soins médicaux supplémentaires. Il considéra qu’une réparation morale devait être accordée au mari de la requérante pour les souffrances subies à raison des soins supplémentaires occasionnés et du désagrément psychologique provoqué par le fait que l’intéressé s’était vu opérer une jambe qui ne présentait pas de fracture.

La requérante, ainsi que les autres parties, interjeta appel de ce jugement. Dans son appel, la requérante critiqua les nombreuses demandes faites par les inculpés au motif que celles-ci, selon elle, tendaient à la prolongation de la procédure en vue de l’obtention d’un constat de prescription des faits, et elle dénonça le montant des dommages accordés, qu’elle qualifiait de faible.

La procédure fut suspendue du 7 novembre 2008 au 15 mai 2009 dans l’attente de la décision de la Haute Cour de cassation et de justice au sujet d’une exception d’inconstitutionnalité soulevée par les inculpés.

Par un arrêt du 3 juillet 2009, le tribunal départemental de Bucarest constata la prescription de la responsabilité pénale des deux médecins, mais confirma leur condamnation au paiement de l’indemnité pour dommage moral. Le tribunal départemental estima que la somme allouée par le tribunal de première instance était adéquate par rapport au nombre de jours de soins médicaux supplémentaires résultant de l’intervention chirurgicale litigieuse.

Par un arrêt définitif du 19 octobre 2009, la cour d’appel de Bucarest confirma l’arrêt du tribunal départemental. L’arrêt fut mis au net le 9 décembre 2009. B. La procédure devant l’ordre des médecins

Dans l’intervalle, par une décision du 18 octobre 2002, l’ordre des médecins de Bucarest avait constaté que le médecin A.H. était responsable d’une faute médicale au motif qu’il avait établi le dossier médical du mari de la requérante de manière superficielle et qu’il avait omis de prendre les mesures préopératoires exigées. Il infligea un blâme à l’intéressé.

Sur contestation de la requérante, le 20 mars 2003, l’Ordre national des médecins confirma la décision susmentionnée. EN DROIT I.

S’appuyant sur les conclusions des tribunaux quant à la constitution de partie civile dans le cadre de la procédure pénale engagée en l’espèce, le Gouvernement excipe d’une exception d’incompatibilité ratione personae du présent grief. À cet égard, il indique d’abord que les tribunaux internes ont accordé une réparation adéquate pour le préjudice moral subi par la requérante en tant que victime indirecte de la négligence médicale et que, de plus, l’ordre des médecins de Bucarest a infligé un blâme au médecin A.H. sur la base de la faute médicale commise.

La requérante estime que l’État n’a pas octroyé une réparation appropriée pour les souffrances subies par son mari.

La Cour rappelle que, lorsque les autorités nationales ont constaté une violation et que leur décision constitue un redressement approprié et suffisant de celle-ci, la partie concernée ne peut plus se prétendre victime au sens de l’article 34 de la Convention.

Elle rappelle ensuite que, cela étant, l’atténuation d’une peine ou l’adoption d’une décision ou mesure favorable au requérant par les autorités nationales n’emportera la perte de la qualité de victime que si elle est accompagnée d’une reconnaissance explicite, ou au moins en substance, de la violation, suivie d’une réparation appropriée et suffisante ( Scordino c. Italie (n o 1) [GC], n o 36813/97, §§ 178 et suiv., CEDH 2006-V).

« Lorsque ces deux conditions sont remplies, le caractère subsidiaire du mécanisme de protection instauré par la Convention empêche la Cour de procéder à son propre examen » ( (Yüksel c. Turquie (déc.), n o 51902/08, § 46, 9 avril 2013).

La perte de la qualité de victime dépend, notamment, de la nature du droit dont la violation est alléguée, de la motivation de la décision ( Jensen c. Danemark (déc.), n o 48470/99, CEDH 2001 ‑ X) et de la persistance des conséquences désavantageuses pour l’intéressé après cette décision ( Freimanis et Līdums c. Lettonie , n os 73443/01 et 74860/01, § 68, 9 février 2006).

La qualité de victime d’un requérant peut donc dépendre de l’indemnité qui lui a été accordée au niveau national pour la situation dont celui-ci se plaint devant la Cour. Le caractère approprié et suffisant du redressement offert au requérant dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu ( Gäfgen c. Allemagne [GC], n o 22978/05, § 116, CEDH 2010).

La Cour rappelle enfin que, sur le terrain de l’article 2 de la Convention, elle a jugé que les obligations positives énoncées par cet article impliquaient l’obligation pour les autorités de mettre en place un système judiciaire efficace et indépendant permettant d’établir la cause du décès d’un individu et de punir les coupables ( Calvelli et Ciglio c. Italie

Dans la présente espèce, la Cour observe en premier lieu que le tribunal de première instance du quatrième arrondissement de Bucarest a clairement reconnu que les médecins avaient commis une négligence fautive dans l’exercice de leurs fonctions, ayant omis de correctement exercer leurs attributions formellement définies et que celle-ci avait conduit à des soins médicaux supplémentaires pour le mari de la requérante (paragraphe 17 ci-dessus). Elle note que l’ordre des médecins de Bucarest est arrivé aux mêmes conclusions (paragraphe 22 ci-dessus). La Cour observe en second lieu que le tribunal a octroyé une réparation à la requérante (paragraphe 17 ci-dessus). Elle considère que, dans le contexte spécifique de la présente affaire, le montant octroyé correspond à une réparation adéquate et suffisante au sens de l’article 8 de la Convention.

Eu égard à ce qui précède, la Cour considère qu’il y a eu en l’espèce un redressement approprié de l’atteinte à l’intégrité physique subie par le mari de la requérante et que celle-ci ne peut plus se prétendre « victime », au sens de l’article 34 de la Convention, d’une violation de l’article 8 de la Convention. II.

Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable. B. Sur le fond

La requérante se plaint d’un caractère déraisonnable de la durée de la procédure, qu’elle impute aux autorités.

Le Gouvernement indique que la procédure ne relevait pas d’une complexité particulière et qu’aucune période d’inactivité n’était imputable aux autorités. Il ajoute que la requérante a demandé à deux reprises l’ajournement de l’instance devant le tribunal départemental de Bucarest et que la procédure a été suspendue du 7 novembre 2008 au 15 mai 2009 dans l’attente de la décision de la Haute Cour de cassation et de justice au sujet d’une exception d’inconstitutionnalité soulevée par les inculpés. Enfin, il mentionne que la requérante a entendu faire usage de toutes les voies de recours disponibles en droit interne contre le jugement du tribunal de première instance du quatrième arrondissement de Bucarest du 17 décembre 2007.

La Cour estime que la période à prendre en considération a débuté le 8 avril 2002, date à laquelle la requérante a introduit sa plainte pénale avec constitution de partie civile (paragraphe 9 ci-dessus), et qu’elle s’est achevée le 19 octobre 2009, avec l’arrêt de la cour d’appel de Bucarest (paragraphe 21 ci-dessus). La procédure en cause a donc duré sept ans, six mois et treize jours pour trois degrés de juridiction. La Cour rappelle que, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles posées en l’espèce, elle a conclu à une méconnaissance du « délai raisonnable », compte tenu des critères dégagés par sa jurisprudence bien établie en la matière (voir, parmi beaucoup d’autres, Gorou c. Grèce (n o 2) [GC], n o 12686/03, §§ 24 et 46, 20 mars 2009, et Floarea Pop c. Roumanie , n o 63101/00, §§ 53-55, 6 avril 2010).

En l’espèce, il suffit à la Cour de constater que les poursuites pénales se sont étalées sur plus de trois ans, alors que peu de mesures d’instruction ont été prises : en effet, le parquet a ordonné la réalisation de deux expertises, entendu la requérante et les deux médecins ayant soigné son mari, ainsi que trois témoins, et fait verser au dossier le dossier médical nécessaire. De l’avis de la Cour, les juridictions nationales auraient dû agir avec plus de diligence compte tenu de l’objet du litige, lequel concernait une négligence médicale et la réparation du préjudice subi à cet égard.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis et eu égard à sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse n’a pas répondu à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. III.

La requérante réclame 10 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel subi, lequel représenterait des dépenses médicales et d’entretien supplémentaires ainsi qu’un manque à gagner. Elle réclame en outre 288 500 EUR au titre du préjudice moral subi en raison des souffrances et désagréments qui auraient été provoqués par les violations alléguées.

Le Gouvernement soutient qu’il n’y a pas de lien de causalité entre les violations alléguées et le préjudice matériel réclamé. Il indique par ailleurs que la requérante n’a déposé aucun justificatif pour les frais médicaux.

S’agissant du préjudice moral, le Gouvernement expose d’abord que les tribunaux nationaux ont déjà alloué à la requérante environ 1 700 EUR à ce titre et que, en tout état de cause, l’intéressée est une victime indirecte et qu’en conséquence sa demande se révèle non étayée. Enfin, la demande de la requérante serait spéculative et excessive.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 41 ci-dessus). Dans ces conditions, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette la demande y relative. En revanche, elle considère qu’il y a lieu d’octroyer à la requérante 1 600 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

La requérante demande également 1 500 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes. Elle verse au dossier deux reçus de 2001 attestant du paiement d’honoraires d’avocats à hauteur de 1 300 000 d’anciens lei roumains (ROL), deux reçus datés de la même année attestant le paiement de consultations médicales s’élevant à 462 000 ROL, ainsi qu’une déclaration notariale de sa fille qui affirmait que, pendant la période 2001–2005, elle avait dépensé les sommes suivantes : 15 000 RON pour les soins médicaux de son père, 5 000 RON pour les honoraires d’avocats et 300 RON pour les frais de transport nécessaires à la réalisation des expertises médicales légales.

Le Gouvernement estime que la somme réclamée par la requérante n’est pas suffisamment étayée. Il considère que la déclaration notariale de la fille de la requérante ne devrait pas être prise en compte. Enfin, il indique que la requérante s’est vu rembourser par les tribunaux nationaux la somme de 400 RON au titre des frais judiciaires.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, et étant donné que la requérante s’est vu rembourser les frais judiciaires correspondant aux honoraires d’avocats engagés devant les tribunaux nationaux (paragraphe 17 ci-dessus), la Cour rejette la demande relative aux frais et dépens exposés au cours de la procédure nationale. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la durée de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 600 EUR (mille six cents euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur, au taux applicable à la date du règlement ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 2 février 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Fatoș Aracı András Sajó Greffière adjointe Président