AFFAIRE BOBÎRNAC c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 61715/11) direcționată împotriva României și pe care un cetățean al acestui Stat, Dl. Bogdan Ștefan Bobîrnac (« reclamantul »), a sesizat Curtea pe 29 septembrie 2011 în virtutea articolului 34 al Convenției de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (« Convenția »).

Reclamantul a fost reprezentat de Dnele E. Oancea și A. Bălășoiu, avocate la Craiova. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agenta acestuia, Dna C. Brumar, din ministerul Afacerilor Externe.

Reclamantul, afectat de un handicap grav, denunța respingerea de către tribunale a cererii sale de despăgubire a pagubei morale pe care estimava a o fi suferit în consecință a refuzului unei instituții publice de a încheia un contract cu el. El indica că acest refuz era contrar legii.

Pe 18 martie 2014, pretenția mențională mai sus a fost comunicată Guvernului și cererea a fost declarată inadmisibilă pentru restul, în conformitate cu art. 54 § 3 al regulamentului Curții. PE FAPT I.

Pe 24 martie 2009, comisia departamentală de protecție a copilului i-a eliberat reclamantului, afectat de distrofie musculară progresivă Duchenne (miopatie Duchenne), un certificat atestând că suferă de un handicap grav de gradul unu.

Pe baza acestui certificat și în aplicarea dispozițiilor legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (« legea nr. 448/2006 »), mama reclamantului a inițiat demersuri la Autoritatea Națională pentru Protecția Persoanelor cu Handicap (« ANPH ») pentru a obține, în numele reclamantului, rambursarea dobânzilor afferente unui împrumut bancar luat în vederea adaptării locuinței impuse de boala acestuia. Printr-o scrisoare din 28 mai 2009, ANPH a confirmat că toți documentele cerute de lege fuseseră depuși și că ar putea rambursa dobânzile legale dacă se încheeiea un contract de împrumut bancar.

Pe 15 decembrie 2009, reclamantul, prin intermediul mamei sale, a semnat un contract de împrumut la o bancă.

Atribuțiile ANPH fiind între timp transferate serviciilor sociale departamentale ( Hotărârea Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj, « DGASPC »), mama reclamantului a cerut acestui organism să semneze un contract de rambursare a dobânzilor afferente împrumutului bancar. Prin două scrisori din 13 octombrie și 15 noiembrie 2010, DGASPC a refuzat să semneze acest contract cu motivul că reclamantul omisese să alăture mai mai mulți documente cererii sale și că proiectul lucrărilor ar fi neregulat.

Pe 23 noiembrie 2010, reclamantul, prin intermediul mamei sale, a dat în judecată DGASPC în fața tribunalelor interne, denunțând refuzul acestui organism de a încheia contractul menționat. El susținea că toți documentele fuseseră depuși la ANPH, ceea ce aceasta confirmase pe 28 mai 2009. El cerea 40 139 lei români (RON), adică aproximativ 9 000 euro conform ratei de schimb a Băncii Naționale Române, cu titlu de reparare a pagubei morale pe care estimaza a o fi suferit din cauza refuzului DGASPC de a încheia contractul. El susținea că acest refuz i-a cauzat dificultăți financiare care constringaaseră mama sa să încheiee împrumuturi suplimentare.

Într-o notă depusă cu privire la ședința tribunal din 2 februarie 2011, mama reclamantului reproa DGASPC a fi acționat de rea credință. Ea estimava a fi suferit pagubă morală din acest fapt și cerea reparare. Pentru a sprijini cererea sa, ea pleda că nerespectarea ilegală a legii de către partea convențională i-a fost sursă de stress. Un certificat medical eliberat pe 1 februarie 2011 și referitor la mama reclamantului a fost adăugat dosarului.

Prin decizie din 23 februarie 2011, tribunalul departamental Dolj, bazând-se pe dispozițiile legii nr. 554/2004 privind contencios administrativ, a admis parțial cererea reclamantului și a ordonat DGASPC să încheiee contractul prevedeut rambursarea dobânzilor afferente împrumutului bancar. El constata că reclamantul furnizase toți documentele prevăzute de dispozițiile legale, așa cum ANPH exposese deja în scrisoarea din 28 mai 2009, și că proiectul lucrărilor era regulat. În consecință, el judeca că interesatul era în drept de a încheia un asemenea contract. În schimb, l-a respins cu privire la cererea sa de despăgubire pentru pagubă morală cu motivul că nu furnizase, cum cerea art. 1169 al codului civil, dovada că suferise vreo suferință psihică. Adăugă că certificatul medical eliberat pe 1 februarie 2011 privea mama reclamantului și nu pe acesta din urmă.

Pe 5 aprilie 2011, reclamantul a atacat această decizie, reproannd tribunalului interpretarea sa restrictvivă în materie de dovadă. El pleda că demonstrație suplimentară a traumei psihice a sa era inutilă. El argumenta în special că dovezile cerute de tribunal în prima instanță pentru a susține cererea sa de despăgubire cu titlu de pagubă morală puteau fi deduse logic din refuzul nejustificat și ilegal al DGASPC de a încheia contractul menționat. El asigura că orice întârziere în încheierea acestui contract genera automat pentru el suferințe atât fizice cât și psihice, deoarece era afectat de o boală incurabilă și unica posibilitate de a-și prelungi speranța de viață era de a-și îmbunătăți calitatea mediului, la care trebuiau să contribuie adaptările planificate pentru noua locuință, de exemplu o baie cu hidroterapie. De altfel, el susținea că suferințele fizice sau psihice ale mamei sale, singura adult din familie, aveau influență asupra calității vieții sale. Reclamantul declara că întârzierea în semnarea contractului cu DGASPC determinase mama sa să încheiee un nou împrumut pentru plata dobânzilor, că aceasta provocase oprirea lucrărilor în noua locuință și făcuse imposibilă îmbunătățirea calității vieții sale. El estimaa că suma pagubei morale trebuia fixată în funcție de întârzierea venit de încheiere a contractului cu DGASPC și de importanța pe care aceasta procedură o avea pentru el.

Reclamantul a adus dosarului trei declarații, scrise de diferite persoane din împrejurimile sale, atestând consecințele negative, în special asupra stării psihice a sa, a refuzului DGASPC de a încheia contractul litigios. Astfel, medicul de familie al reclamantului expunea în detaliu boala suferită de reclamant și importanța îmbunătățirii mediului înconjurător pentru situația medicală a sa. El atesta că starea psihică și fizică a reclamantului suferise în ultimele luni din imposibilitatea de a se muta într-o locuință adaptată, de natură a contribui la îmbunătățirea calității vieții sale. Kineticianul reclamantului scria că unele zile, reclamantul era trist deoarece nu înțelegea de ce : – îi era încă imposibil să se mute în noua casă menită să fie adaptată stării sale și de ce trebuia să continue locuind într-un apartament de două camere situat la etajul zece al unui imobil cu mama sa, sora sa și bunica sa grav bolnavă ; – familia sa și el trebuiau să continue să doarmă în patru pe un canapea și două paturi supraetajate în apartament, în timp ce în noua sa casă ar fi putut avea camera lui și mai mulți animale pe care mama sa i le-ar fi cumpărat ; – nu putea beneficia de „piscina" sa, singura locație unde ar fi putut se se deplaseze singur ; – sora sa de paisprezece ani trebuia în continuare să-l poarte pentru a-l duce la toaletă ceea ce o întristea și o obosea ; – mama sa, care uneori plangea, trebuia să deschidă un proces împotriva unui organism public care era menționat a apăra drepturile copiilor și în special drepturile celor cu probleme de sănătate. În final, psihopedagoga școlară a reclamantului descria impasul emoțional și starea de anxietate în care acesta ar fi fost în cursul anilor școlari 2009-2010 și 2010-2011. Conform ei, această suferință era consecința, pe de o parte, a întârzierii în realizarea unui vis, și anume finalizarea de către mama reclamantului a unei case unde acesta ar putea se deplaseze cu ușurință, să se joace cu sora sa sau să invite colegii sau prietenii de clasă și, pe de altă parte, a tensiunii care ar fi simțit-o mama și care ar fi afectat-o pe interesată din cauza empatiei sale pentru ea și a legăturii puternice existente între ele.

Prin hotărâre definitivă din 4 mai 2011, curtea de apel din Craiova a respins recursul reclamantului. Ea judeca că cererea privind acordarea unei despăgubiri cu titlu de pagubă morală nu era susținută. Hotărârea curții de apel se redactează în componentele relevante pentru cauză după cum urmează : « (...) Așa cum a judecat corect jurisdicția care a statuat în prima instanță, elementele de dovadă prezentate în cauză nu au permis să se stabilească că condițiile responsabilității civile delictuale, și anume suferințele psihice ale reclamantului și legătura de cauzalitate între acestea și refuzul părții convenționale de a accepta documentația pentru încheiere a contractului purtând angajamentul de versare a dobânzilor, erau întrunite în fapt. Documentele produse de reclamant în fața jurisdicției de apel conțin declarații extrajudiciare care nu pot constitui dovada [suferințelor psihice ale sale], deoarece nu au fost administrate în mod direct în fața jurisdicției care a statuat în prima instanță, ceea ce le confere caracter extrajudiciare. »

Pe 7 iulie 2011, un contract privind rambursarea dobânzilor afferente împrumutului bancar a fost încheiat între reclamant, reprezentat de mama sa, și DGASPC. II.

Dispozițiile relevante pentru fapt ale codului civil, în vigoare la epoca faptelor, se citesc după cum urmează : art. 998 « Orice persoană care a comis un act causând daună alteia este obligată să repare această daună. » art. 999 « Fiecare este responsabil de dauna pe care a cauzat-o nu doar prin acțiunile sale, ci și prin neglijență sau prin imprudență. » art. 1169 « Orice persoană care prezintă o cerere în justiție este obligată să aducă dovezi în sprijinul cererii. » art. 1170 « Dovada poate fi adusă sub formă de acte, mărturii, prezumții, declarații ale unei părți sau jurământuri. » art. 1199 « Prezumțiile sunt consecinșele pe care legea sau magistratul le trag din fapt cunoscut în legătură cu fapt necunoscut. »

Jurisprudența și doctrina română consideră în mod unanim că implicare a responsabilității civile delictuale necesită întrunirea mai multor condiții, și anume o daună, un fapt ilicit, o culpă și o legătură de cauzalitate între fapt și daună.

Dispozițiile dreptului intern nu stabilesc o ierarhie între diferiții mijloace de dovadă. Tribunalele apreciază liber valoarea fiecăruia dintre ele conform convingerilor lor intime și conștiinței, în lumina ansamblului dovezilor din dosar. Doctrina asimilează prezumțiile elementelor de dovadă indirecte (Gabriel Boroi și Mirela Stancu, Drept procesual civil , ediții Hamangiu, 2015, p. 490). B. Codul de procedură civilă

Dispozițiile relevante pentru fapt ale codului de procedură civilă, în vigoare la epoca faptelor, se citesc după cum urmează : art. 112 « Cererea introductivă de instanță trebuie să conțină : (...) 5. mijloacele de dovadă invocate în sprijinul fiecărei pretenții (...)» C. Dispozițiile relevante ale legii nr. 554/2004 privind contencios administrativ

Dispozițiile relevante pentru fapt ale legii nr. 554/2004 privind contencios administrativ se redactează după cum urmează : art. 1 § 1 « Oricine estimează că o autoritate publică adus atingere drepturilor sau intereselor sale legitime printr-un act administrativ sau prin lipsă de răspuns în termen legal la o cerere pe care a sesizat-o putea cere jurisdicției administrative competente anularea actului, recunoașterea dreptului sau interesului legitim în cauză și repararea pagubei suferite. Interesul legitim poate fi atât public cât și privat. » art. 8 « 1. Oricine estimează că un act administrativ adus atingere drepturilor sale legale sau intereselor sale legitime, nu este mulțumit de urmare a dat unei plângeri depuse de el [în fața autorităților competente], sau nu primește răspuns la o cerere în termenul vizat la art. 2 § 1 h) [30 zile de la înregistrare cererii dacă legea nu prevede alt termen], poate sesiza jurisdicțiile administrative pentru a cere anularea totală sau parțială a actului, repararea pagubei cauzate și, după caz, o reparare pentru pagubă morală. Oricine estimează că lipsa de răspuns la o cerere în termen legal, refuzul nejustificat de a răspunde la cerere sau refuzul de a proceda la o operație administrativă necesară pentru exercitarea sau protecția unui drept sau interes legitim adus atingere drepturilor sau intereselor sale legitime putea sesiza jurisdicțiile administrative. » D. Practica tribunalelor interne în materie de acordare de despăgubiri

În cauza Manuela Ștefănescu c. România ((decizie), nr. 11774/04, §§ 19-22, 12 aprilie 2011) figurează un rezumat al jurisprudenței interne, actualizat în 2009, în domeniu despăgubirilor pentru pagubă morală cerute în caz de nerespectare a dreptului de a obține informații de interes public, drept garantat de legea nr. 544/2001 privind accesul la informații de interes public. Astfel, conform majorității tribunalelor, articolul 22 al legii nr. 544/2001 nu elibera persoanele vătămate care cereau despăgubiri pentru pagubă morală de obligația de a dovedi conform articolului 1169 al codului civil ; în absența acestui lucru, cererile pentru despăgubiri erau respinse ca neprobaate.

În cadrul prezentei cereri, Guvernul furnizase mai mulți exemple recente de jurisprudență internă privind acordarea despăgubirilor în domenii diferite. Reiese în prim rând din exemplele furnizate că, în principiu, jurisdicțiile naționale supun cererile de reparare pagubelor unor reguli de admisibilitate distincte : dovezi directe trebuie aduse pentru a demonstra existența pagubei materiale dar nu sunt cerute pentru a demonstra existența pagubei morale care este apreciată de jurisdicția responsabilă cu cauza (decizie nr. 392 din 24 septembrie 2013 a tribunalului departamental Bihor și decizie definitivă nr. 422 din 5 decembrie 2013 a tribunalului de primă instanță Reșița).

În al doilea rând, mai mulți din deciziile furnizate de Guvern indică că jurisdicțiile naționale nu necesită interesaților să aducă dovada suferințelor psihice pe care le-au cauzat fapte ilegale ale altora. Dintre aceste decizii fiind luate în special în domeniile următoare : – în materie de atingere la integritate corporală sau deces al victimei, în proceduri penale, și proceduri civile inițiate după închiderea procedurii penale (decizie definitivă nr. 83 din 1 februarie 2011 a tribunalului de primă instanță Onești, decizie nr. 4181 din 23 iunie 2011 a tribunalului de primă instanță Botoșani, decizii nr. 210 din 28 martie 2012 și nr. 392 din 24 septembrie 2013 a tribunalului departamental Bihor, decizii definitive nr. 194 din 11 mai 2012, nr. 246 din 20 iunie 2013, nr. 31 din 5 februarie 2013, nr. 422 din 5 decembrie 2013, nr. 461 din 19 decembrie 2013 a tribunalului de primă instanță Reșița, decizie definitivă nr. 9666 din 25 octombrie 2012 a tribunalului de primă instanță Arad, decizie nr. 561 din 26 noiembrie 2013 a tribunalului de primă instanță Caransebeș, și decizii nr. 8 din 22 ianuarie 2014, nr. 13 din 23 ianuarie 2014 și nr. 25 din 5 martie 2014 a tribunalului de primă instanță Podu Turcului) ; – în materie de eroare judiciară (decizii nr. 1666/D din 5 decembrie 2008 și nr. 238/D din 25 februarie 2010 a tribunalului departamental Satu Mare și hotărâre nr. 394 din 22 martie 2013 a curții de apel Iași) ; – în materie de condamnare politică în perioada regimului comunist (decizii nr. 110 din 7 iunie 2010 și nr. 238 din 18 octombrie 2010 a tribunalului departamental Teleorman) ; – în materie de răspundere contractuală în domeniu asigurării auto (decizii nr. 1170 din 17 mai 2012, nr. 1901 din 18 septembrie 2012, nr. 336 din 21 ianuarie 2013 a tribunalului departamental Arad) ; – în materie de răspundere civilă delictuală a persoanelor fizice sau juridice private din cauza atingerii aduse dreptului la imagine, la reputație la demnitate sau onoare (decizie nr. 3360 din 25 septembrie 2007 a tribunalului de primă instanță Piatra-Neamț, decizii nr. 22213 din 20 decembrie 2011, și nr. 3751 din 8 martie 2013 a tribunalului de primă instanță Iași, decizie nr. 1460 din 1 aprilie 2014 a tribunalului de primă instanță Suceava, decizie nr. 1203 din 25 martie 2013 a tribunalului de primă instanță Rădăuți, decizie nr. 7796 din 21 mai 2013 a tribunalului de primă instanță Iași, decizie nr. 895 din 4 decembrie 2013 a tribunalului de primă instanță Liești, și decizie nr. 1115 din 21 mai 2014 a tribunalului de primă instanță Caransebeș) sau pentru diverse alte motive, cum ar fi, de exemplu, neglijență medicală, nerespectare a drepturilor persoanelor handicapate, sau accident de muncă (decizie nr. 6004 din 27 septembrie 2007 a tribunalului de primă instanță al 6 -lea sector Bucureșți, decizii nr. 504 din 12 februarie 2010 și nr. 2495 din 4 martie 2014 a tribunalului departamental Bucureșți, decizie nr. 7447 din 30 noiembrie 2010 a tribunalului de primă instanță Botoșani, decizie nr. 5989 din 4 iulie 2012 a tribunalului de primă instanță al 5 -lea sector Bucureșți, decizie nr. 15172 din 26 septembrie 2012 a tribunalului de primă instanță Iași, decizie nr. 13640 din 13 iunie 2013 a tribunalului de primă instanță al 1 -lea sector Bucureșți, decizie nr. 74 din 5 iulie 2013 a curții de apel Iași, și decizie nr. 4064 din 1 aprilie 2014 a tribunalului de primă instanță al 2 -lea sector Bucureșți) ;

Cu privire mai specific la faptele ilegale comise de autorități publice, jurisdicțiile interne au presupus în mai mulți cazuri că aceste fapte cauzaseră interesaților pagubă morală, fără a cere aducerea de dovezi directe în legătură cu aceasta (decizie definitivă nr. 3350 din 22 septembrie 2010 a tribunalului departamental Maramureș, decizie definitivă nr. 678 din 28 mai 2013 a tribunalului departamental Neamț, decizii definitive nr. 73 din 14 mai 2012 și nr. 1535 din 22 octombrie 2012 a curții de apel Iași, decizii definitive nr. 38 din 20 iunie 2013 și nr. 99 din 30 ianuarie 2014 a tribunalului departamental Covasna, decizie definitivă nr. 4750 din 20 noiembrie 2012 a curții de apel Cluj, decizie definitivă nr. 31 martie 2014 a tribunalului departamental Brăila, decizii definitive nr. 1163 din 26 iunie 2008 și nr. 1507 din 14 mai 2014 a tribunalului departamental Bucureșți). PE DREPT I.

Curtea constată că cererea nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și că nu se confruntă pe de altă parte cu nicio alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă. B. Pe fond 1. Pozițiile părților

Reclamantul denunță refuzul tribunalelor naționale de a-i acorda despăgubiri pentru pagubă morală în ciuda suferințelor pe care estimaa a le fi suferit în cauza refuzului inițial al autorității publice de a aplica dispozițiile legii nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. În observațiile scrise, reclamantul subliniază situația particulară sa de persoană afectată de un handicap grav.

Guvernul, referindu-se la exemplele furnizate (paragrafele 24 ‑ 25 mai sus), expune că, în materie de acordare de despăgubiri pentru pagubă morală, tribunalele naționale tind în prezent să deducă existența pagubei morale din simpla existență a unui fapt ilicit dacă acesta este de natură să cauzeze o asemenea paguabă. S-ar trata de jurisprudență constantă, care ține seama de « caracter intern » al pagubei, precum și de imposibilitate de a aduce dovezi directe.

Guvernul spune că abordarea adoptată de curtea de apel din Craiova în cazul reclamantului poate să pară restricivă în raport cu jurisprudența tribunalelor naționale și se remite la înțelepciunea Curții pentru examinarea compatibilității procedurii civile inițiate de reclamant cu cerințele dreptului la proces echitabil. El intenționează cu toate acestea să atragă atenția Curții asupra următoarelor elemente : – cererea de reparare a pagubei morale făcea referință la impasa financiară în care se găseau reclamantul și familia sa, în timp ce certificatul medical produs în prima instanță se referea la starea de sănătate a mamei reclamantului, ceea ce era de natură să ridice îndoieli cu privire la existența și natura pagubei morale ce urma a fi reparată ; – motivația cererii reclamantului făcea referință în special la dificultăți financiare, or sumele acordate cu titlu de reparare a pagubei morale nu sunt menite să acopere indirect paguba materială sau alte cheltuieli avansate ; – cererile de reparare al pagubelor sunt, conform practicii tribunalelor române, supuse unor reguli de admisibilitate distincte : dovezi directe trebuie aduse pentru a demonstra existența pagubei materiale, dar nu sunt necesare pentru a demonstra existența pagubei morale care este apreciată de jurisdicția responsabilă cu cauza pronunțând în echitate și pe baza unor indici (paragraful 23 mai sus) ; – chestiunea pagubei suferite a fost clarificată de reclamant în fața jurisdicției de apel, ceea ce Guvernul nu contesta. Rămâne cu toate acestea că, prin aducerea dosarului de declarații extrajudiciare, reclamantul nu solicita doar controlul deciziei tribunalului statuat în prima instanță, dar cerea în realitate curții de apel să efectueze un nou examen al cauzei pe baza unor noi dovezi care nu fuseseră prezentate judecătorului fond. 2. Aprecierea Curții

În fapt, Curtea observă de la început că reclamantul nu furnizează mai mulți detalii cu privire la natura încălcării presupuse. Ea observă cu toate acestea că această cauză se referă în esență la obligația pusă în sarcina acestuia de către tribunalele naționale de a dovedi paguba morală pentru care cere reparare.

În privința aceasta, Curtea amintește că admisibilitatea dovezilor ține în prim rând de regulile dreptului intern și că, în principiu, revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele culese de ele. De altfel, revine în prim rând autorităților naționale, și în special curților și tribunalelor, să interpreteze legislația internă ( Brualla Gómez de la Torre c. Spania , 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de sentințe și decizii 1997 ‑ VIII). Misiunea încredințată Curții de Convenție constă în căutarea dacă procedura considerată în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a dovezilor, a revêtu caracter echitabil (a se vedea, printre mulți alții, Elsholz c. Germania [GC], nr. 25735/94, § 66, CEDH 2000 ‑ VIII). Ea va pune deci doar întrebarea dacă procedura inițiată de reclamant în ordinea juridică internă a revêtu caracter echitabil.

În cauza prezentă, se constată cu necesitate că dreptul intern permitea acordarea unei despăgubiri pentru o persoană care, precum reclamantul, suferise întârziere în exercitarea drepturilor sale prevăzute de legea nr. 448/2006. Or, așa cum indică Guvernul, jurisdicțiile naționale aveau facultatea și nu obligația de a acorda indemnitate pentru pagubă morală. Într-adevăr, nimic nu le împiedecă să conchidă, de exemplu, că, de urmare a examinării cauzei de care fuseseră sesizate, convingerea lor era că reclamantul nu suferise pagubă morală sau că încheiere contractului litigios, ordonată de tribunal, șterge consecințele unui refuz contrar legii. În fapt, reese din motivarea deciziilor pronunțate că absența elementelor de dovadă ceea ce împiedecaseră tribunalul departamental Dolj și curtea de apel Craiova de a stabili că condițiile răspunderii delictuale civile se găseau întrunite.

Curtea estimează că reglementarea privind sarcina dovezii, care cere ca orice persoană care prezintă o cerere în justiție să aducă dovezi în sprijinul cererii (a se vedea art. 1169 al codului civil român), precum și aplicabilitatea sa în materie de reparare a pagubei morale, nu saurait fi considerată ca fiind problematică. Interesatul trebuia de altfel să se aștepte la aceea că această reglementare fuseseră aplicată.

Cu privire la jurisprudența tribunalelor naționale invocată de Guvern (paragrafele 23-25 mai sus), Curtea subliniază în prim rând că nu saurait fi interpretată ca stabilind o obligație absolută de a acorda o reparare pentru o pagubă morală pretins suferită din cauza nerespectării obligațiilor lor de către autoritățile publice sau a întârzierii puse de acestea pentru a-și îndeplini obligațiile. În al doilea rând, exemplele citate, anterioare deciziilor pronunțate în cauza prezentă (§25 mai sus), nu relevă nici ele o obligație imperioasă pentru tribunalele interne de a aplica prezumții în acest tip de litigiu. În consecință, reclamantul nu saurait afirma că trebuie vorba în fapt de o răsturnare a jurisprudenței constante a tribunalelor române în cauza prezentă. Se constată de altfel cu necesitate în privința aceasta că reclamantul nu furnizase nicio precizare cu privire la jurisprudența națională. De altfel, aplicarea oricărui principiu la o dispută concretă depinde prin natura sa din circumstanțele cauzei supuse în fața jurisdicțiilor interne care sunt cel mai bine plasate să interpreteze și să aplice dreptul național. În orice caz, nu revine Curții să aprecieze oportunitatea alegerii de politică jurisprudențială operate de jurisdicțiile interne ; rolul ei se limitează la verificarea conformității cu Convenția a consecințelor care decurg din aceasta ( Brualla Gómez de la Torre, precitat, § 32 in fine). În rezumat, în lumina jurisprudenței la care se referă Guvernul, deciziile tribunalelor interne nu par arbitrare.

Curtea este sensibilă la situația particulară a reclamantului care este afectat de un handicap grav. Cu toate acestea, circumstanțele cererii prezente nu relevă dificultate de netrecut pentru reclamant de a-și continua acțiunea în justiție. Într-adevăr, nu există nici un indiciu dând de gândit că accesul efectiv la justiție a fost împiedicat în vreun fel.

În lumina celor de mai sus și în special a elementelor relevante prezentate de părți, și ținând seama de ansamblul procesului, Curtea estimează că faptul că jurisdicțiile naționale au cerut elemente de dovadă și că au respins cererea reclamantului pentru reparare, în ciuda încălcării constatate a unui drept recunoscut în dreptul intern, comise de o entitate publică, nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii.

De urmare, nu a existat în fapt încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară , cu unanimitate, cererea admisibilă ; 2. Spune că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 12 iulie 2016, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al regulamentului Curții. Marialena Tsirli András Sajó Grefieră Președinte

Le requérant a été représenté par M es E. Oancea et A. Bălășoiu, avocats à Craiova. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant, atteint d’un handicap grave, dénonçait le rejet par les tribunaux de sa demande de dédommagement du préjudice moral qu’il estimait avoir subi à la suite du refus par une institution publique de conclure un contrat avec lui. Il indiquait que ce refus était contraire à la loi.

Le 18 mars 2014, le grief susmentionné a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus, conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. EN FAIT I.

Le 24 mars 2009, la commission départementale de protection de l’enfance délivra au requérant, atteint de dystrophie musculaire progressive de Duchenne (myopathie de Duchenne), un certificat attestant qu’il souffrait d’un handicap grave de premier degré.

Sur la base de ce certificat et en application des dispositions de la loi n o 448/2006 relative à la protection et la promotion des droits des personnes handicapées (« la loi n o 448/2006 »), la mère du requérant entama des démarches auprès de l’Autorité nationale pour la protection des personnes handicapées (l’« ANPH ») afin d’obtenir, au nom du requérant, le remboursement des intérêts afférents à un prêt bancaire pris en vue de l’aménagement de l’habitation imposé par la maladie de ce dernier. Par une lettre du 28 mai 2009, l’ANPH confirma que tous les documents exigés par la loi avaient été déposés et qu’elle pourrait rembourser les intérêts légaux si un contrat de prêt bancaire était conclu.

Le 15 décembre 2009, le requérant, par l’intermédiaire de sa mère, signa un contrat de prêt auprès d’une banque.

Les attributions de l’ANPH ayant, entre-temps, été transférées aux services sociaux départementaux ( Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Dolj, « la DGASPC »), la mère du requérant demanda à cet organisme de signer un contrat de remboursement des intérêts afférents au prêt bancaire. Par deux lettres des 13 octobre et 15 novembre 2010, la DGASPC refusa de signer ce contrat aux motifs que le requérant avait omis de joindre plusieurs documents à sa demande et que le projet de travaux serait irrégulier.

Le 23 novembre 2010, le requérant, par l’intermédiaire de sa mère, assigna la DGASPC devant les tribunaux internes, en dénonçant le refus par cet organisme de conclure le contrat susmentionné. Il soutenait que tous les documents avaient été déposés auprès de l’ANPH, ce que celle-ci avait d’ailleurs confirmé le 28 mai 2009. Il réclamait 40 139 lei roumains (RON), soit environ 9 000 euros selon le taux de change de la Banque nationale roumaine, à titre de réparation du préjudice moral qu’il estimait avoir subi en raison du refus par la DGASPC de conclure le contrat. Il alléguait que ce refus lui avait causé des difficultés financières qui auraient contraint sa mère à conclure des prêts supplémentaires.

Dans un mémoire déposé en vue de l’audience du tribunal du 2 février 2011, la mère du requérant reprochait à la DGASPC d’avoir fait preuve de mauvaise foi. Elle estimait avoir subi de ce fait un préjudice moral et en demandait réparation. À l’appui de sa demande, elle plaidait que la méconnaissance illégale de la loi par la partie défenderesse avait été pour elle une source de stress. Un certificat médical délivré le 1 er février 2011 et concernant la mère du requérant fut versé au dossier.

Par un jugement du 23 février 2011, le tribunal départemental de Dolj, se fondant sur les dispositions de la loi n o 554/2004 relative au contentieux administratif, fit en partie droit à la demande du requérant et ordonna à la DGASPC de conclure le contrat prévoyant le remboursement des intérêts afférents au prêt bancaire. Il constatait que le requérant avait fourni tous les documents prévus par les dispositions légales, ainsi que l’ANPH l’avait déjà exposé dans sa la lettre du 28 mai 2009, et que le projet de travaux était régulier. En conséquence, il jugeait que l’intéressé était en droit de conclure un tel contrat. En revanche, il le déboutait de sa demande de dédommagement pour préjudice moral au motif qu’il n’avait pas apporté, comme l’exigeait l’article 1169 du code civil, la preuve qu’il avait subi une quelconque souffrance psychique. Il ajoutait que le certificat médical délivré le 1 er février 2011 concernait la mère du requérant et non ce dernier.

Le 5 avril 2011, le requérant forma un recours contre ce jugement, reprochant au tribunal son interprétation restrictive en matière de preuve. Il plaidait qu’une démonstration supplémentaire de son traumatisme psychique était inutile. Il arguait notamment que les preuves exigées par le tribunal ayant statué en premier ressort pour étayer sa demande de dédommagement au titre du préjudice moral pouvaient être logiquement déduites du refus injustifié et illégal de la DGASPC de conclure ledit contrat. Il assurait que tout retard dans la conclusion de ce contrat générait automatiquement pour lui des souffrances tant physiques que psychiques, puisqu’il était atteint d’une maladie incurable et que la seule possibilité de prolonger son espérance de vie était d’améliorer la qualité de son environnement, ce à quoi devaient contribuer les aménagements envisagés pour sa nouvelle habitation, par exemple un espace d’hydrothérapie. En outre, il avançait que les souffrances physiques ou psychiques de sa mère, seule adulte de la famille, avaient une influence sur sa qualité de vie. Le requérant déclarait que le retard dans la signature du contrat avec la DGASPC avait conduit sa mère à conclure un nouveau prêt pour le paiement des intérêts, que cela avait provoqué l’arrêt des travaux dans le nouveau logement et rendu impossible l’amélioration de sa qualité de vie. Il estimait que le montant des dommages-intérêts pour préjudice moral devait être fixé en fonction du retard pris par la conclusion du contrat avec la DGASPC et de l’importance que cette procédure revêtait pour lui.

Le requérant versa au dossier trois déclarations, écrites par différentes personnes de son entourage, attestant des conséquences négatives, notamment sur son état psychique, du refus de la DGASPC de conclure le contrat litigieux. Ainsi, son médecin traitant exposait en détail la maladie dont souffrait le requérant et l’importance de l’amélioration du milieu environnant pour sa situation médicale. Il attestait que l’état psychique et physique du requérant avait, dans les derniers mois, souffert de l’impossibilité de déménager dans un logement adapté, de nature à contribuer à l’amélioration de sa qualité de vie. Son kinésithérapeute écrivait que, certains jours, le requérant était triste car il ne comprenait pas pourquoi : – il lui était toujours impossible de déménager dans la nouvelle maison censée être adaptée à son état et pourquoi il devait continuer à habiter un appartement de deux pièces situé au dixième étage d’une résidence avec sa mère, sa sœur et sa grand-mère gravement malade ; – sa famille et lui devaient continuer à dormir à quatre dans un canapé et deux lits superposés dans l’appartement alors que dans sa nouvelle maison il aurait pu avoir sa chambre à lui et plusieurs animaux que sa mère lui aurait achetés ; – il ne pouvait pas bénéficier de sa « piscine », seul endroit où il aurait pu se déplacer seul ; – sa sœur de quatorze ans devait encore le porter pour l’emmener aux toilettes ce qui l’attristait et la fatiguait ; – sa mère, qui parfois pleurait, avait dû engager un procès contre un organisme public qui était censé défendre les droits des enfants et notamment les droits de ceux ayant des problèmes de santé. Enfin, la psychopédagogue scolaire du requérant décrivait l’impasse émotionnelle et l’état d’anxiété dans lesquels celui-ci se serait trouvé au cours des années scolaires 2009-2010 et 2010-2011. Selon elle, cette souffrance était la conséquence, d’une part, du retard dans l’accomplissement d’un rêve, à savoir la finalisation par la mère du requérant d’une maison où ce dernier pourrait se déplacer avec aisance, jouer avec sa sœur ou inviter ses camarades de classe ou ses amis et, d’autre part, de la tension qui serait éprouvée par la mère et qui affecterait l’intéressé en raison de son empathie pour elle et du lien fort existant entre eux.

Par un arrêt définitif du 4 mai 2011, la cour d’appel de Craiova rejeta le recours du requérant. Elle jugeait que la demande visant à l’octroi d’un dédommagement au titre de préjudice moral n’était pas étayée. L’arrêt de la cour d’appel est ainsi libellé en ses parties pertinentes en l’espèce : « (...) Ainsi que la juridiction ayant statué en premier ressort l’a correctement jugé, les éléments de preuve présentés dans l’affaire n’ont pas permis d’établir que les conditions de la responsabilité civile délictuelle, à savoir les souffrances psychiques du requérant et leur lien de causalité avec le refus de la partie défenderesse d’accepter la documentation en vue de la conclusion du contrat portant engagement de versement des intérêts, étaient réunies en l’espèce. Les documents produits par le requérant devant la juridiction de recours comportent des déclarations extrajudiciaires qui ne peuvent pas constituer la preuve de [ses] souffrances psychiques, étant donné qu’elles n’ont pas été administrées de manière directe devant la juridiction ayant statué en premier ressort, ce qui leur confère un caractère extrajudiciaire. »

Le 7 juillet 2011, un contrat portant sur le remboursement des intérêts afférents au prêt bancaire fut conclu entre le requérant, représenté par sa mère, et la DGASPC. II.

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code civil, en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi : Article 998 « Toute personne qui a commis un acte causant un dommage à autrui est tenue de réparer ce dommage. » Article 999 « Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par ses actes, mais encore par sa négligence ou par son imprudence. » Article 1169 « Toute personne qui présente une demande en justice est tenue d’apporter des preuves à l’appui de cette demande. » Article 1170 « La preuve peut être apportée sous forme d’actes, de témoignages, de présomptions, de déclarations d’une partie ou de serments. » Article 1199 « Les présomptions sont des conséquences que la loi ou le magistrat tire d’un fait connu à l’égard d’un fait inconnu. »

La jurisprudence et la doctrine roumaines considèrent de façon unanime que l’engagement de la responsabilité civile délictuelle requiert la réunion de plusieurs conditions, à savoir un préjudice, un fait illicite, une faute et un lien de causalité entre le fait et le préjudice.

Les dispositions du droit interne n’établissent pas de hiérarchie entre les différents moyens de preuve. Les tribunaux apprécient librement la valeur de chacun d’entre eux selon leur intime conviction et leur conscience, à la lumière de l’ensemble des preuves du dossier. La doctrine assimile les présomptions aux éléments de preuves indirects (Gabriel Boroi et Mirela Stancu, Drept procesual civil , éditions Hamangiu, 2015, p. 490). B. Le code de procédure civile

Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure civile, en vigueur à l’époque des faits, se lisent ainsi : Article 112 « La demande introductive d’instance doit contenir : (...) 5. les moyens de preuve invoqués à l’appui de chaque grief (...)» C. Les dispositions pertinentes de la loi n o 554/2004 sur le contentieux administratif

Les dispositions pertinentes en l’espèce de la loi n o 554/2004 sur le contentieux administratif sont libellées comme suit : Article 1 § 1 « Quiconque estime qu’une autorité publique a porté atteinte à ses droits ou à ses intérêts légitimes par un acte administratif ou par une absence de réponse dans le délai légal à une requête dont il l’a saisie peut demander à la juridiction administrative compétente l’annulation de l’acte, la reconnaissance du droit ou de l’intérêt légitime en question et la réparation du préjudice qu’il a subi. L’intérêt légitime peut être tant public que privé. » Article 8 « 1. Quiconque estime qu’un acte administratif porte atteinte à ses droits légaux ou à ses intérêts légitimes, n’est pas satisfait de la suite donnée à une plainte portée par lui [devant les autorités compétentes], ou ne reçoit pas de réponse à une demande dans le délai visé à l’article 2 § 1 h) [30 jours à compter de l’enregistrement de la demande si la loi ne prévoit pas un autre délai], peut saisir les juridictions administratives pour demander l’annulation totale ou partielle de l’acte, la réparation du préjudice causé et, le cas échéant, une réparation pour préjudice moral. Quiconque estime que le défaut de réponse à une demande dans le délai légal, le refus injustifié de répondre à la demande ou le refus de procéder à une opération administrative nécessaire à l’exercice ou à la protection d’un droit ou d’un intérêt légitime porte atteinte à ses droits ou à ses intérêts légitimes peut saisir les juridictions administratives. » D. La pratique des tribunaux internes en matière d’octroi de dommages-intérêts

Dans l’affaire Manuela Ștefănescu c. Roumanie ((déc.), n o 11774/04, §§ 19-22, 12 avril 2011) figure un résumé de jurisprudence interne, à jour en 2009, dans le domaine des dommages-intérêts pour préjudice moral réclamés en cas de méconnaissance du droit d’obtenir des informations d’intérêt public, droit garanti par la loi n o 544/2001 sur l’accès aux informations d’intérêt public. Ainsi, selon la majorité des tribunaux, l’article 22 de la loi n o 544/2001 ne dispensait pas les personnes lésées demandant des dommages-intérêts pour préjudice moral d’en apporter la preuve conformément à l’article 1169 du code civil ; à défaut, leurs demandes de dommages-intérêts étaient rejetées comme non prouvées.

Dans le cadre de la présente requête, le Gouvernement a fourni plusieurs exemples récents de jurisprudence interne portant sur l’octroi de dommages-intérêts dans différents domaines. Il ressort en premier lieu des exemples produits que, en principe, les juridictions nationales soumettent les demandes de réparation des dommages à des règles de recevabilité distinctes : des preuves directes doivent être rapportées pour démontrer l’existence d’un dommage matériel mais ne sont pas exigées pour démontrer l’existence d’un dommage moral qui est appréciée par la juridiction chargée de l’affaire (jugement n o 392 du 24 septembre 2013 du tribunal départemental de Bihor et jugement définitif n o 422 du 5 décembre 2013 du tribunal de première instance de Reșița).

En deuxième lieu, plusieurs des décisions produites par le Gouvernement indiquent que les juridictions nationales ne requièrent pas des intéressés qu’ils apportent la preuve de leurs souffrances psychiques lorsqu’elles sont causées par les faits illicites d’autrui. De telles décisions ont notamment été prises dans les domaines suivants : – en matière d’atteinte à l’intégrité corporelle ou de décès de la victime, dans des procédures pénales, et des procédures civiles engagées après la clôture d’une procédure pénale (jugement définitif n o 83 du 1 er février 2011 du tribunal de première instance d’Onești, jugement n o 4181 du 23 juin 2011 du tribunal de première instance de Botoșani, jugements n o 210 du 28 mars 2012 et n o 392 du 24 septembre 2013 du tribunal départemental de Bihor, jugements définitifs n o 194 du 11 mai 2012, n o 246 du 20 juin 2013, n o 31 du 5 février 2013, n o 422 du 5 décembre 2013, n o 461 du 19 décembre 2013 du tribunal de première instance de Reșița, jugement définitif n o 9666 du 25 octobre 2012 du tribunal de première instance d’Arad, jugement n o 561 du 26 novembre 2013 du tribunal de première instance de Caransebeș, et jugements n o 8 du 22 janvier 2014, n o 13 du 23 janvier 2014 et n o 25 du 5 mars 2014 du tribunal de première instance de Podu Turcului) ; – en matière d’erreur judiciaire (jugements n o 1666/D du 5 décembre 2008 et n o 238/D du 25 février 2010 du tribunal départemental de Satu Mare et arrêt n o 394 du 22 mars 2013 de la cour d’appel de Iași) ; – en matière de condamnation politique pendant le régime communiste (jugements n o 110 du 7 juin 2010 et n o 238 du 18 octobre 2010 du tribunal départemental de Teleorman) ; – en matière de responsabilité contractuelle dans le domaine de l’assurance automobile (jugements n o 1170 du 17 mai 2012, n o 1901 du 18 septembre 2012, n o 336 du 21 janvier 2013 du tribunal départemental d’Arad) ; – en matière de responsabilité civile délictuelle des personnes physiques ou morales privées en raison de l’atteinte portée au droit à l’image, à la réputation à la dignité ou à l’honneur (jugement n o 3360 du 25 septembre 2007 du tribunal de première instance de Piatra-Neamț, jugements n o 22213 du 20 décembre 2011, et n o 3751 du 8 mars 2013 du tribunal de première instance de Iași, jugement n o 1460 du 1 er avril 2014 du tribunal de première instance de Suceava, jugement n o 1203 du 25 mars 2013 du tribunal de première instance de Rădăuți, jugement n o 7796 du 21 mai 2013 du tribunal de première instance de Iași, jugement n o 895 du 4 décembre 2013 du tribunal de première instance de Liești, et jugement n o 1115 du 21 mai 2014 du tribunal de première instance de Caransebeș) ou pour diverses autres raisons, comme, par exemple, la négligence médicale, la méconnaissance des droits des personnes atteintes d’un handicap, ou l’accident du travail (jugement n o 6004 du 27 septembre 2007 du tribunal de première instance du 6 e arrondissement de Bucarest, jugements n o 504 du 12 février 2010 et n o 2495 du 4 mars 2014 du tribunal départemental de Bucarest, jugement n o 7447 du 30 novembre 2010 du tribunal de première instance de Botoșani, jugement n o 5989 du 4 juillet 2012 du tribunal de première instance du 5 e arrondissement de Bucarest, jugement n o 15172 du 26 septembre 2012 du tribunal de première instance de Iași, jugement n o 13640 du 13 juin 2013 du tribunal de première instance du 1 er arrondissement de Bucarest, jugement n o 74 du 5 juillet 2013 de la cour d’appel de Iași, et jugement n o 4064 du 1 er avril 2014 du tribunal de première instance du 2 e arrondissement de Bucarest) ;

S’agissant plus spécifiquement des faits illicites commis par des autorités publiques, les juridictions internes ont présumé dans plusieurs affaires que ces faits avaient causé aux intéressés un préjudice moral, sans demander la production de preuves directes à cet égard (jugement définitif n o 3350 du 22 septembre 2010 du tribunal départemental de Maramureș, jugement définitif n o 678 du 28 mai 2013 du tribunal départemental de Neamț, jugements définitifs n o 73 du 14 mai 2012 et n o 1535 du 22 octobre 2012 de la cour d’appel de Iași, jugements définitifs n o 38 du 20 juin 2013 et n o 99 du 30 janvier 2014 du tribunal départemental de Covasna, jugement définitif n o 4750 du 20 novembre 2012 de la cour d’appel de Cluj, jugement définitif n o 31 mars 2014 du tribunal départemental de Brăila, jugements définitifs n o 1163 du 26 juin 2008 et n o 1507 du 14 mai 2014 du tribunal départemental de Bucarest). EN DROIT I.

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle la déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le requérant dénonce le refus des tribunaux nationaux de lui accorder des dommages-intérêts pour préjudice moral en dépit des souffrances qu’il estime avoir subies en raison du refus initial de l’autorité publique d’appliquer les dispositions de la loi n o 448/2006 sur la protection et la promotion des droits des personnes handicapées. Dans ses observations écrites, le requérant souligne sa situation particulière de personne atteinte d’un handicap grave.

Le Gouvernement, renvoyant aux exemples fournis (paragraphes 24 ‑ 25 ci-dessus), expose que, en matière d’octroi de dommages-intérêts pour préjudice moral, les tribunaux nationaux tendent désormais à déduire l’existence d’un dommage moral de la simple existence d’un fait illicite si celui-ci est de nature à causer un tel préjudice. Il s’agirait d’une jurisprudence constante, qui prend en compte « le caractère intérieur » du préjudice, ainsi que l’impossibilité d’en apporter des preuves directes.

Le Gouvernement dit que l’approche adoptée par la cour d’appel de Craiova dans le cas du requérant peut paraître restrictive par rapport à la jurisprudence des tribunaux nationaux et s’en remet à la sagesse de la Cour pour l’examen de la compatibilité de la procédure civile engagée par le requérant avec les exigences du droit à un procès équitable. Il entend toutefois attirer l’attention de la Cour sur les éléments suivants : – la demande de réparation du préjudice moral faisait référence à l’impasse financière dans laquelle se trouvaient le requérant et sa famille, tandis que le certificat médical produit en première instance concernait l’état de santé de la mère du requérant, ce qui était de nature à soulever des doutes quant à l’existence et à la nature du préjudice moral à réparer ; – la motivation de la demande du requérant faisait notamment référence à des difficultés financières, or les sommes accordées au titre de réparation du dommage moral ne sont pas censées couvrir indirectement le préjudice matériel ou toute autre dépense avancée ; – les demandes de réparation des dommages sont, selon la pratique des tribunaux roumains, soumises à des règles de recevabilité distinctes : des preuves directes doivent être rapportées pour démontrer l’existence d’un dommage matériel, mais elles ne sont pas exigées pour démontrer l’existence d’un dommage moral qui est appréciée par la juridiction chargée de l’affaire statuant en équité et sur la base d’indices (paragraphe 23 ci-dessus) ; – la question du préjudice subi a été clarifiée par le requérant devant la juridiction de recours, ce que le Gouvernement ne conteste pas. Il n’en demeure pas moins que, en produisant au dossier des déclarations extrajudiciaires, le requérant ne sollicitait pas seulement le contrôle de la décision du tribunal ayant statué en premier ressort, mais demandait en réalité à la cour d’appel de procéder à un nouvel examen de l’affaire sur la base de nouvelles preuves qui n’avaient pas été présentées au juge du fond. 2. Appréciation de la Cour

En l’espèce, la Cour observe d’emblée que le requérant ne fournit pas plus de précisions quant à la nature de la violation alléguée. Elle relève toutefois que cette affaire porte essentiellement sur l’obligation mise à la charge de celui-ci par les tribunaux nationaux d’apporter la preuve du préjudice moral dont il demande réparation. 32. À cet égard, la Cour rappelle que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne et que, en principe, il revient aux juridictions nationales d’apprécier les éléments recueillis par elles. En outre, c’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne ( Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII). La mission qui est confiée à la Cour par la Convention consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (voir, parmi beaucoup d’autres, Elsholz c. Allemagne [GC], n o 25735/94, § 66, CEDH 2000 ‑ VIII). Elle se penchera donc uniquement sur la question de savoir si la procédure engagée par le requérant dans l’ordre juridique interne a revêtu un caractère équitable.

Dans la présente affaire, force est de constater que le droit interne permettait l’octroi d’un dédommagement pour une personne qui, comme le requérant, avait subi un retard dans l’exercice de ses droits prévus par la loi n o 448/2006. Or, comme l’indique le Gouvernement, les juridictions nationales avaient la faculté et non l’obligation d’accorder une indemnité pour préjudice moral. En effet, rien ne les empêchait de conclure, par exemple, que, à la suite de l’examen de l’affaire dont elles avaient été saisies, leur conviction était que le requérant n’avait pas subi de dommage moral ou que la conclusion du contrat litigieux, ordonnée par le tribunal, effaçait les conséquences d’un refus contraire à la loi. En l’occurrence, il ressort de la motivation des décisions rendues que c’est l’absence d’éléments de preuve qui avait empêché le tribunal départemental de Dolj et la cour d’appel de Craiova d’établir que les conditions de la responsabilité délictuelle civile se trouvaient réunies.

La Cour estime que la réglementation relative à la charge de la preuve, qui exige que toute personne qui présente une demande en justice apporte des preuves à l’appui de sa demande (voir l’article 1169 du code civil roumain), ainsi que son applicabilité en matière de réparation du préjudice moral, ne saurait être considérée comme étant problématique. L’intéressé devait d’ailleurs s’attendre à ce que cette règlementation fût appliquée.

S’agissant de la jurisprudence des tribunaux nationaux invoquée par le Gouvernement (paragraphes 23-25 ci-dessus), la Cour souligne en premier lieu qu’elle ne saurait être interprétée comme établissant une obligation absolue d’octroyer une réparation pour un préjudice moral prétendument subi en raison de la méconnaissance de leurs obligations par les autorités publiques ou du retard mis par celles-ci pour accomplir lesdites obligations. En deuxième lieu, les exemples cités, antérieurs aux décisions prises dans la présente affaire (paragraphe 25 ci-dessus), ne révèlent pas non plus une obligation impérative pour les tribunaux internes d’appliquer des présomptions dans ce type de litige. En conséquence, le requérant ne saurait affirmer qu’il s’agit en l’espèce d’un revirement de la jurisprudence constante des tribunaux roumains dans la présente affaire. Force est d’ailleurs de constater à cet égard que le requérant n’a fourni aucune précision quant à la jurisprudence nationale. Au demeurant, l’application de tout principe à un litige concret dépend par sa nature même des circonstances du cas soumis devant les juridictions internes qui sont les mieux placées pour interpréter et appliquer le droit national. En tout état de cause, il n’appartient pas à la Cour d’apprécier l’opportunité des choix de politique jurisprudentielle opérés par les juridictions internes ; son rôle se limite à vérifier la conformité à la Convention des conséquences qui en découlent ( Brualla Gómez de la Torre, précité, § 32 in fine). En somme, à la lumière de la jurisprudence à laquelle se réfère le Gouvernement, les décisions des tribunaux internes n’apparaissent pas arbitraires.

La Cour est sensible à la situation particulière du requérant qui est atteint d’un handicap grave. Toutefois, les circonstances de la présente requête ne révèlent pas de difficulté insurmontable pour le requérant à poursuivre son action en justice. En effet, il n’y a aucun indice donnant à penser que son accès effectif à la justice a été entravé d’une quelconque manière. 37. À la lumière de ce qui précède et notamment des éléments pertinents soumis par les parties, et eu égard à l’ensemble du procès, la Cour estime que le fait que les juridictions nationales aient exigé des éléments de preuve et qu’elles aient débouté le requérant de sa demande en réparation, en dépit de la violation constatée d’un droit qui lui était reconnu en droit interne, commise par une entité publique, n’a pas porté atteinte au caractère équitable de la procédure.

Partant, il n’y a pas eu en espèce violation de l’article 6 § 1 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 juillet 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Marialena Tsirli András Sajó Greffière Président