Modestou împotriva Greciei

Comunicat la 22 februarie 2016 Prima Secțiune Cerere nr. 51693/13 Mamas MOTOU împotriva Greciei introdusă la 6 august 2013 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Mamas Modestou, este un resortisant cipriot născut în 1976 și rezident în Atena. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Mylonas, avocat la Atena. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este un om de afaceri al cărui domiciliu privat și profesional se află la 28-30 rue Meletopoulou din Psychiko. La 23 septembrie 2010, procurorul districtual aflat în apropierea tribunalului de apel din Tana a dispus Hotărârea de Poliție din Lattique, în cadrul unei anchete într-o altă cauză (inclusă într-o organizație criminală) referitoare la S.G.

și I.G., să efectueze percheziții în 15 reședințe și birouri situate în diferite locuri din Atena și din Italia, inclusiv cele ale reclamantului. El a invitat autoritățile de poliție să sesizeze orice obiect și document care, în opinia lor, ar putea avea legătură cu cauza în care se desfășoară investigația. Reclamantul nu a fost nominalizat ca fiind suspectat de a fi comis infracțiunea. La 24 septembrie 2010, un ofițer de poliție, însoțit de un procuror adjunct, a vizitat strada Meletopoulou 28-30 și, întrucât reclamantul era absent, a făcut apel la un lăcătuș care a deschis ușa de intrare. În prezența unui martor (o vecină, cetățean olandez vorbind abia în greacă) ei au percheziționat și confiscat mai multe obiecte (două calculatoare și sute de documente).

Percheziția a durat 12 ore și jumătate. În mai 2012, procurorul a intentat acțiuni împotriva reclamantului pentru participarea la o organizație criminală. La 8 noiembrie 2012, reclamantul sesizează camera de acuzare cu privire la recursul la recursul la recurs din partea unei persoane care intenționează să constate că percheziția era nulă, să fie ordonată ridicarea sechestrului și să i se restituie obiectele confiscate. La 13 februarie 2013, camera de acuzare a respins cererea. Întrebarea principală pe care a examinat-o a fost aceea de a ști dacă era posibil să se efectueze o percheziție și o sechestrare în cadrul unei anchete preliminare. Aceasta a arătat că diferența dintre ancheta preliminară ( π ) a constat în faptul că, la al doilea a existat un inculpat, în timp ce la primul a existat un suspect, care a avut totuși aceleași drepturi ca și acuzatul.

Această diferență nu poate priva organele însărcinate cu examinarea unei cauze de o armă importantă pentru descoperirea elementelor de probă determinante, altfel ar exista un risc serios de a nu fi judecat fără ca autoritățile să epuizeze toate posibilitățile de anchetă pe care le aveau la dispoziție. Astfel, ancheta preliminară a avut caracter judiciar, nu administrativ, și a făcut parte din procedura penală. În această privință, aceasta s-a referit la un aviz juridic al profesorilor D. Tsatsos, A. Papadamakis și K. Chrysogonos, publicat în revista Poiniki Dikaiosyni (7/2003, p. 813). Potrivit camerei de acuzare, ancheta preliminară a fost efectuată în conformitate cu procedura de încuviințare a procedurii, o trimitere în scris fiind făcută, de altfel, la articolele 240 și 241 din Codul penal.

Aceasta însemna că, pentru a decide dacă ar fi fost vorba de o urmărire penală, procurorul public trebuia să utilizeze toate mijloacele care să îi permită să colecteze probe, în conformitate cu art. 178, precum și procedura aplicabilă în cazul în care era necesar. Tribunalul a considerat că art. 256 din Codul de procedură penală, care prevedea dreptul de a fi prezent la locul percheziționat, nu conținea obligația pentru cel care conducea percheziția de a aștepta sau de a invita la data de prezent. În cazul în care nu era prezent nici un lacu, prezența unui vecin a fost suficientă.

În ceea ce privește refuzul autorităților de a reține obiectele confiscate, camera de acuzare a arătat că, în timpul perchezițiilor efectuate la domiciliul reclamantului, dar și al celorlalți, s-a descoperit un număr mare de dovezi care au furnizat suficiente informații pentru a pune la dispoziție existența unei organizații criminale la care participau mai multe persoane care au comis infracțiuni grave, în majoritatea infracțiunilor. Orice procedură ulterioară ar fi fost imposibilă în cazul în care aceste elemente de probă nu ar fi fost adunate. Aceste elemente fiind deosebit de decisive și importante, el și … La 12 martie 2013, reclamantul l-a invitat pe procuror în apropierea Curții de Casație să se opună deciziei camerei de recurs, dar a doua zi cererea sa a fost respinsă.

Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală prevăd art. 253 În timpul procesului de condamnare a unei infracțiuni sau a unei infracțiuni, se efectuează o percheziție atunci când se presupune în mod întemeiat că constatarea infracțiunii, precum și descoperirea sau arestarea autorilor acestuia (...) pot fi efectuate sau facilitate numai prin această percheziție. art. 256 (...) Cel care conduce percheziția trebuie să invite la mai multe apartamente care au fost percheziționate să fie prezente în timpul derulării acesteia.

Poiniki Dikaiosyni (7/2003, pp. 813 și următoarele), profesorii D. Tsatsos, A. Papadamakis și K. Chrysogonos au concluzionat că percheziția la domiciliu în cadrul anchetei preliminare nu este prevăzută și, în cazul în care este efectuată din întâmplare, ar fi un act de punere în aplicare ilegal și nul din punct de vedere al procedurii printr-o hotărâre nr. 1328/2003 din 16 mai 2003, Curtea de Casație a considerat că percheziția în cursul anchetei preliminare pentru a permite procurorului să decidă dacă trebuie să inițieze proceduri penale, nu era permisă și, dacă ar fi fost efectuată, ar fi fost ilegală și nulă. Ancheta preliminară nu s-a numărat printre cazurile în care, în conformitate cu art. 251 din Codul de procedură penală, percheziția era prevăzută și nu exista nicio dispoziție din care să reiasă că percheziția era permisă în cursul anchetei preliminare.

Având în vedere faptul că percheziția aducea atingere drepturilor individuale, trebuia să fie admis că în această etapă a procedurii, percheziția nu era permisă. O abordare diferită s-ar confrunta cu principiul specialității care impunea ca încălcările procedurale ale drepturilor individuale, cum ar fi inviolabilitatea domiciliului și a vieții private și de familie, precum și drepturile la apărare ale pârâtului și modalitățile lor de exercitare, să facă obiectul unor dispoziții exprese și specifice. Într-o hotărâre n 1894/2010 ulterior, camera de recurs a Curții de Casație a confirmat că, pentru a permite o percheziție a domiciliului, în conformitate cu art. 9 alin. (1) din Constituție și 253, 255 și 256 din Codul de procedură penală, era necesară o percheziție a domiciliului.

; (a) să fie în curs de desfășurare o instrucțiune pentru o infracțiune sau o infracțiune și (b) să se prezume că percheziția constituie în mod legal un mijloc de a constata comiterea unei infracțiuni, precum și pentru a descoperi sau a aresta autorii acesteia. GRIEF Invouchant la art. 8 din Convenție, reclamantul se plânge de condițiile în care a avut loc percheziția în litigiu. ÎNTREBARE CU PĂRȚILE A existat o interferență în dreptul reclamantului de a-și respecta domiciliul, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Convenție? În temeiul articolului 8 alineatul (1) din Convenție, ingerința în exercitarea acestui drept a fost prevăzută de lege și necesară, în sensul articolului 8 alineatul (2)

Communiquée le 22 février 2016

PREMIÈRE SECTION

Requête n o 51693/13 Mamas MODESTOU contre la Grèce introduite le 6 August 2013

EXPOSÉ DES FAITS

Le requérant, M. Mamas Modestou, est un ressortissant cypriote né en 1976 et résidant à Athènes. Il est représenté devant la Cour par M e H. Mylonas, avocat à Athènes. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le requérant est un homme d’affaires dont le domicile privé et professionnel se trouvent au 28-30 rue Meletopoulou à Psychiko. Le 23 septembre 2010, le procureur près la cour d’appel d’Athènes ordonna la Direction de police de l’Attique, dans le cadre d’une enquête dans une autre affaire (participation à une organisation criminelle) concernant S.G. et I.G., de procéder à des perquisitions dans quinze résidences et bureaux situés dans différents endroits à Athènes et dans l’Attique, dont ceux du requérant.

Il invitait les autorités de police à saisir tout objet et document qui pourrait, selon elles, avoir un rapport avec l’affaire sur laquelle portait l’enquête. Le requérant n’était pas nommément indiqué comme étant suspecté d’avoir commis l’infraction précitée. Le 24 septembre 2010, un officier de police, accompagné d’un procureur adjoint, se rendirent au 28-30 rue Meletopoulou et, comme le requérant était absent, firent appel à un serrurier qui ouvrit la porte d’entrée. En présence d’un témoin (une voisine, ressortissante néerlandaise parlant à peine le grec) ils procédèrent à la perquisition et la saisie de plusieurs objets (deux ordinateurs et des centaines de documents). La perquisition dura douze heures et demi.

En mai 2012, le procureur engagea des poursuites contre le requérant pour participation à une organisation criminelle. Le 8 novembre 2012, le requérant saisit la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Athènes d’une requête tendant à ce que soit constatée que la perquisition était nulle, que soit ordonnée la levée de la saisie et que les objets saisis lui soient rendus. Le 13 février 2013, la chambre d’accusation rejeta la requête. La question principale qu’elle examina était celle de savoir s’il était possible de procéder à une perquisition et une saisie lors d’une enquête préliminaire. Elle releva que la différence entre l’enquête préliminaire ( προκαταρκτική εξέταση ) et l’instruction préparatoire ( προανάκριση ) consistait dans le fait que lors de la deuxième il y avait un « accusé » alors que lors de la première il y avait un « suspect » qui avait cependant les mêmes droits que l’accusé.

Cette différence ne saurait priver les organes chargés de l’examen d’une affaire d’une arme importante pour la découverte des éléments de preuve déterminants, sinon il y aurait un risque sérieux d’aboutir à un non-lieu sans que les autorités épuisent toutes les possibilités d’enquête qu’elles avaient à leur disposition. Ainsi, l’enquête préliminaire avait un caractère judiciaire, et non administratif, et faisait partie de la procédure pénale. À cet égard, elle se référa à un avis juridique des professeurs D. Tsatsos, A. Papadamakis et K. Chrysogonos, publié dans la revue Poiniki Dikaiosyni (7/2003, p. 813). Selon la chambre d’accusation, l’enquête préliminaire s’effectuait selon la procédure de l’instruction préparatoire, une référence expresse étant d’ailleurs faite aux articles 240 et 241 du code pénal.

Cela signifiait que pour décider s’il devait y avoir engagement des poursuites, le ministère public devait utiliser tous les moyens lui permettant de recueillir des preuves, selon l’article 178, ainsi que la procédure applicable à l’instruction préparatoire. La chambre d’accusation considéra que l’article 256 du code de procédure pénale, qui prévoyait le droit de l’occupant du lieu perquisitionné à être présent, ne consacrait pas l’obligation pour celui qui menait la perquisition d’attendre ou d’inviter l’occupant à être présent. En cas d’absence de l’occupant, la présence d’un voisin était suffisante.

Quant au refus des autorités de rendre les objets saisis, la chambre d’accusation releva que lors des perquisitions effectuées au domicile du requérant, mais aussi aux autres, un grand nombre d’éléments de preuve avait été découvert qui fournissaient suffisamment d’indices pour étayer l’existence d’une organisation criminelle à laquelle participaient plusieurs personnes ayant commis de sérieuses infractions, pour la plupart des crimes. Toute procédure ultérieure aurait été impossible si ces éléments de preuve n’avaient pas été rassemblés. Ces éléments étant particulièrement déterminants et importants, il s’imposait qu’ils soient conservés dans le dossier car ils étaient indispensables à l’instruction de l’affaire.

Le 12 mars 2013, le requérant invita le procureur près la Cour de cassation à se pourvoir contre la décision de la chambre d’accusation, mais le lendemain sa demande fut rejetée. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale prévoient : Article 253 « Pendant l’instruction d’un crime ou d’un délit, une perquisition est effectuée lorsqu’il est présumé de manière fondée que la constatation du crime, ainsi que la découverte ou l’arrestation des auteurs de celui-ci (...) peuvent être réalisées ou facilitées uniquement au moyen de cette perquisition. » Article 256 « (...) Celui qui mène la perquisition doit inviter l’occupant des appartements perquisitionnés à être présent lors du déroulement de celle-ci.

S’il est absent, un voisin est invité à y assister.

» Dans un avis juridique au sujet de « La légalité de la perquisition à domicile et de la saisie dans le cadre de l’enquête préliminaire et leurs conséquences dans le procès pénal », publié dans la revue Poiniki Dikaiosyni (7/2003, pp. 813 et suiv.), les professeurs D. Tsatsos, A. Papadamakis et K. Chrysogonos concluaient que « la perquisition à domicile dans le cadre de l’enquête préliminaire est inadmissible sur le plan juridique et procédural » et que « la perquisition à domicile dans le cadre de l’enquête préliminaire n’est pas prévue et si par hasard elle est effectuée elle serait un acte d’instruction illégal et nul sur le plan de la procédure ». Par un arrêt n o 1328/2003 du 16 mai 2003, la Cour de cassation considéra que la perquisition pendant l’enquête préliminaire pour permettre au procureur de décider s’il doit engager des poursuites, n’était pas permise et, si elle avait été effectuée, était illégale et nulle.

L’enquête préliminaire ne figurait pas parmi les cas dans lesquels, selon l’article 251 du code de procédure pénale, la perquisition était prévue et il n’existait aucune disposition d’où il ressortait que la perquisition était permise pendant l’enquête préliminaire. Compte tenu du fait que la perquisition portait atteinte à des droits individuels, il devait être admis qu’à cette étape de la procédure, la perquisition n’était pas permise. Une approche différente se heurterait au principe de la spécialité qui imposait que les atteintes procédurales aux droits individuels, tels l’inviolabilité du domicile et de la vie privée et familiale, ainsi que les droits de la défense de l’accusé et leurs modalités d’exercice, fassent l’objet de dispositions expresses et spécifiques.

Dans un arrêt n o 1894/2010 postérieur, la chambre d’accusation de la Cour de cassation confirma que pour qu’une perquisition du domicile soit permise, conformément aux articles 9 § 1 de la Constitution et 253, 255 et 256 du code de procédure pénale, il fallait ; a) qu’une instruction soit en cours pour un crime ou un délit et b) qu’il soit présumé que la perquisition constituait l’unique moyen pour constater la commission d’un crime, ainsi que pour découvrir ou arrêter les auteurs de celui-ci. GRIEF Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant se plaint des conditions dans lesquelles s’est effectuée la perquisition litigieuse.

QUESTION AUX PARTIES

Y a-t-il eu ingérence dans le droit du requérant au respect de son domicile, au sens de l’article 8 § 1 de la Convention ? Dans l’affirmative, l’ingérence dans l’exercice de ce droit était-elle prévue par la loi et nécessaire, au sens de l’article 8 § 2 ?