CASE OF GARIB v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] legal summary by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 193

Februarie 2016

Garib împotriva Țărilor de Jos

– 43494/09

Hotărârea din 23.02.2016 (Secția a III-a)

Art.

2 din Protocolul nr.

4

Art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4

Libertatea de a-și alege reședința

Impunerea unor condiții privind durata șederii și tipul de venituri persoanelor care doresc să se stabilească într-o zonă centrală din Rotterdam

:

neîncălcare

În fapt

– Legea privind luarea unor măsuri speciale în scopul de a răspunde problemelor din cartierele urbane defavorizate, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2006, abilita mai multe primării, printre care Primăria Rotterdam, să ia un anumit număr de măsuri, printre care acordarea de scutiri fiscale parțiale proprietarilor de întreprinderi mici și selectarea noilor rezidenți în funcție de sursele lor de venit.

În 2005, reclamanta s-a stabilit în cartierul Tarwewijk din Rotterdam, într-un apartament închiriat. Ca urmare a intrării în vigoare a legii privind luarea unor măsuri speciale în scopul de a răspunde problemelor din cartierele urbane defavorizate, Tarwewijk a devenit un cartier supus restricțiilor cu privire la instalarea noilor rezidenți, în temeiul unei hotărâri a Primăriei Rotterdam. Dat fiind că proprietarul îi ceruse să-și părăsească apartamentul pentru a se muta în alt apartament pe care acesta îl închiria în același cartier, reclamanta a solicitat o autorizație de rezidență conform noii legi. Cererea i-a fost respinsă pe motivele că reclamanta nu locuia în aglomerarea urbană Rotterdam de suficientă vreme conform legii și că nu îndeplinea cerința privind veniturile care i-ar fi permis să beneficieze de o scutire la condițiile impuse pentru rezidență. Ea a contestat fără succes acest refuz.. În 2010, reclamanta s-a stabilit în comuna Vlaardingen, care face parte și ea din aglomerarea urbană Rotterdam.

În drept

– Art.

2 din Protocolul nr.

4: Cauza trebuie examinată din perspectiva art.

2 § 4 din Protocolul nr.

Pentru a determina dacă această măsură era totodată proporțională cu scopul urmărit, Curtea trebuie să verifice dacă necesitatea de a aplica politica publică în cauză prevala asupra dreptului individual de alegere a locului de rezidență. Principiile pertinente în materie se află în jurisprudența Curții cu privire la art. 8 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr.

Statele beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a pune în practică politicile lor socio-economice și Curtea respectă aprecierea legislatorului în ceea ce privește interesul „public” sau „general” cu excepția cazului în care această apreciere este în mod manifest lipsită de temei rezonabil; b)

atunci când drepturi de importanță centrală pentru individ sunt în joc, amploarea marjei de apreciere depinde de context, și trebuie acordată o importanță deosebită dimensiunii atinse de intruziunea în sfera personală a reclamantului; c)

garanțiile procedurale sunt deosebit de importante pentru a determina dacă statul pârât a rămas în limitele marjei sale de apreciere; și d)

celelalte posibilități de locuire sunt de asemenea un element pertinent pentru a determina proporționalitatea ingerinței.

În ceea ce privește contextul legislativ și politic al cauzei, Curtea ia act de faptul că autoritățile interne au fost chemate să rezolve probleme sociale în creștere în anumite cartiere defavorizate din Rotterdam, și care se traduceau prin creșterea nivelului de sărăcie cauzat de rata ridicată a șomajului în rândul locuitorilor și prin tendința de transfer către alte cartiere a activităților generatoare de venit. Acestea s-au străduit să inverseze tendința favorizând instalarea de noi rezidenți care își obțin veniturile din activitatea proprie. După cinci ani de aplicare, măsurile luate au făcut obiectul unui bilanț, au fost considerate eficiente și aplicarea lor a fost prelungită. Cu toate acestea, restricțiile privind instalarea au rămas supuse unor limite temporale și geografice: cartierele vizate erau desemnate pentru o perioadă de cel mult patru ani, și clauze de salvgardare din lege impuneau autorităților locale să pună un număr suficient de locuințe la dispoziția celor care nu puteau pretinde să le obțină printr-o autorizație de ședere, și să acorde această autorizație în cazul unor situații individuale deosebit de dificile. Măsurile legislative în cauză fuseseră criticate la momentul dezbaterii parlamentare, dar se răspunsese atunci preocupărilor exprimate, în mod expres prin introducerea acestor clauze de salvgardare. Astfel, deciziile politice luate de autoritățile interne nu apăreau în mod manifest lipsite de temei rezonabil.

Faptul că alte soluții ar fi putut fi adoptate pentru a răspunde problemelor nu face ca măsura în cauză să fie în sine nejustificată, dat fiind că, din moment ce această măsură poate fi considerată ca rezonabilă și adaptată realizării scopului legitim urmărit (ceea ce Curtea consideră că este cazul), nu este de datoria Curții să precizeze dacă soluția aleasă de stat era cea mai bună sau dacă acesta trebuia să-și exercite puterea discreționară în mod diferit. De aceea, în principiu, statul pârât era întemeiat să adopte legea și politica litigioase.

În ceea ce privește situația reclamantei, Curtea observă că autorizația de ședere i-a fost refuzată pe motiv că aceasta nu îndeplinea condițiile legale întrucât de șase ani nu avea încă reședința în aglomerarea urbană și întrucât singurele sale venituri erau alocațiile sociale. Situația sa personală nefiind de natură să ducă la aplicarea clauzei care prevede o derogare pentru persoanele aflate într-o situație excepțional de dificilă, refuzul la solicitarea sa era conform dreptului și politicii aplicabile. Cu titlu de ipoteză, reclamanta nu a fost împiedicată să se stabilească într-un cartier din Rotterdam unde nu operau restricții legislative. Reclamanta nu a furnizat niciun motiv pentru a-și susține refuzul de a locui în alte cartiere ale orașului, și este semnificativ faptul că a rămas la Vlaardingen, localitatea unde se instalase în 2010, deși putea să ceară o autorizație de ședere încă din luna mai 2011. Curtea nu are niciun motiv să se îndoiască de faptul că reclamanta se comportă bine și că nu constituie un pericol pentru ordinea publică, dar această circumstanță în sine nu poate prevala asupra interesului public urmărit prin aplicarea constantă a unei politici publice legitime.

În aceste condiții, Curtea nu poate considera că autoritățile interne ar fi avut obligația să satisfacă pretențiile reclamantei.

Concluzie: neîncălcare (cinci voturi la două).

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Apăsați aici pentru a accesa

Note de informare privind jurisprudența

(

Notes d’information sur la jurisprudence

)