Murray împotriva Țărilor de Jos

Reclamantul s-a născut în 1953 pe insula Aruba. În 2013, în timpul condamnării la închisoare pe viață într-o închisoare din Aruba, el a fost diagnosticat cu cancer terminal. În septembrie 2013 a fost transferat din închisoare într-un azil de îngrijire din Curaçao. La 31 martie 2014 a primit o iertare (gratie) care implică eliberarea imediată a acestuia. S-a întors la Aruba, unde a murit la 26 noiembrie 2014. În momentul în care reclamantul a fost condamnat și condamnat, Regatul Țărilor de Jos a fost format din Țările de Jos (Regatul Țărilor de Jos în Europa) și din Antiliile Țărilor de Jos (consistarea insulelor Aruba, Bonaire, Curaçao, Sint Maarten, Sint Eustatius și Saba). Pe Antilele Olanda, șeful de stat al Regatului (regina, atunci) a fost reprezentat de un guvernator.

În 1986, Aruba a devenit o „țară” autonomă (termen) în cadrul Regatului, având propriul guvernator. Începând cu 10 octombrie 2010, Antilele Țărilor de Jos au încetat să existe altele decât ca denumire colectivă pentru cele șase insule din Marea Caraibe aparținând Regatului Țărilor de Jos. Regatul este constituit în prezent din patru țări autonome: Olanda (adică Regatul în Europa, Aruba, Curaçao și Sint Maarten, în timp ce Bonaire, Sint Eustatius și Saba sunt municipalități speciale din Țările de Jos. Fiecare dintre cele trei țări insule (Aruba, Curaçao și Sint Maarten) are un guvernator. 10. Țările Regatului dispun de propriile lor sisteme juridice, care pot fi diferite unul de celălalt.

11. Curtea Mixtă de Justiție a Antilelor Olandeze, care a impus pedeapsa pentru viață reclamantului în 1980, a devenit Curtea Mixtă de Justiție a Antilelor Olandeze și Aruba în 1986, și este numită în prezent Curtea Mixtă de Justiție a lui Aruba, Curaçao, Sint Maarten și Bonaire, Sint Eustatius și Saba. Pentru ușurință de referință, aceasta va fi, în general, denumită „Curtea mixtă de justiție”. 12. La 31 octombrie 1979, Tribunalul de Primă Instanță (Gerecht, Eerste Aanleg) din Antilele Olandeze a declarat reclamantul vinovat de uciderea unei fete de șase ani de pe insula Curaçao. Hotărârea Tribunalului de Primă Instanță a inclus un rezumat al unui raport psihiatric elaborat la cererea procurorului public (Officier van Justitie).

Concluzia atinsă de psihiatru a fost rezumat după cum urmează în hotărârea (încheierea și sfaturile conținute în raportul psihiatru sunt menționate în întregime în alin. 33 de mai jos): „... Că acuzatul suferă de o tulburare patologică, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăților sale mentale... Având în vedere acest lucru, acuzatul ar trebui considerat că a diminuat responsabilitatea penală (verminderd toerekingsvatbaar), dar totuși ar trebui să fie considerat responsabil în principal pentru acțiunile sale.

Se remarcă în special că acuzatul nu poate fi considerat că a fost nebun mental înainte, în timpul sau după comisia crimei ... Chiar dacă acuzatul este capabil de a comite o infracțiune similară în viitor, nu este necesar să-l angaja într-un spital mental regulat (krankzinnigengesticht), dar el ar trebui să fie plasat într-o clinică de custodie pentru psihopați (psichopatasiel) pentru a suferi un tratament destul de lung sub supraveghere foarte strictă. În Curaçao există o alegere doar între închisoare și spitalul mental național (regular) (Landspsichiatrisch Ziekenhuis).

Având în vedere faptul că riscul de recidivă este deocamdată foarte ridicat, chiar dacă tratamentul ar putea începe imediat, și că, în consecință, supravegherea intensivă este de importanță primordială (aceasta supraveghere este imposibilă în spitalul mental național), și faptul că acuzatul nu este considerat criminal nebun în sensul legii, admiterea la spitalul mental național este complet contraindicată. Singura opțiune rămasă este să fie pedepsită în închisoare (transferirea la o clinică de custodie în Țările de Jos este imposibilă din cauza informațiilor limitate ale inculpatului și a capacitatea insuficientă de a se exprima verbal).

Se recomandă în mod ferm că, în cazul în care este posibil în cadrul închisorii, ar trebui făcută o încercare de a atinge o structură de personalitate mai puternică în acuzatul pentru a evita recidiva în viitor.” 13. Tribunalul de Primă Instanță a considerat că o condamnare la viață, a cărui impunere a fost solicitată de procurorul public, nu ar fi pedepsită decât în cazul în care se stabilește de la început că condiția reclamantului nu poate fi îmbunătățită. Întrucât instanța a constatat că acest lucru nu a putut fi dedus din raportul psihiatru, acesta a condamnat reclamantul la 20 de ani de închisoare. 14. Atât reclamantul, cât și serviciul public al procuraturii (Openbaar Ministrie) au prezentat un recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță.

15. La 11 martie 1980, Curtea Mixtă de Justiție a Antilelor Olandeze a anulat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. A condamnat reclamantul de crimă, descoperind că a dovedit că a luat în mod deliberat și cu premeditare viața fetei de șase ani. Acesta a susținut că el a conceput intenția și a luat decizia de a o ucide după o considerație calmă și deliberare liniștită, și pentru a executa această intenție, a înjunghiat-o în mod repetat cu un cuțit, din cauza căruia a murit. Reclamantul l-a ucis pe copil, care a fost nepoata unei foste prietene, în răzbunare pentru sfârșitul relației lor. Curtea Conjunctă de Justiție a condamnat reclamantul la închisoare pe viață.

În acest context, el a citat o parte din raportul psihiatru, rezumat în hotărârea Tribunalului de Primă Instanță (a se vedea punctul 12 de mai sus) și, în plus, a declarat, printre altele: „Considerând că, având în vedere concluziile psihiatului, pe care Curtea le acceptă și adoptă ca fiind propriu, și în special faptul că riscul de recidive este foarte semnificativ, interesul societății de a fi protejate împotriva unui astfel de recidive ar trebui, în opinia instanței, să poată avea cea mai mare greutate, având în vedere personalitatea acuzată; având în vedere că, indiferent de regretabil, nu există nici o posibilitate în cadrul Antilelor Olandeze pentru impunerea unui ordin TBS (terbeschikstellangselling se întâlnește în aceste țari, în această situație, pe care o societate a demonstrat că nu este obligatorie de a fi depusă în mod incompatibil – în mod incompatibil – și în mod incompatibil în mod incompatibil în mod incompatibil, în mod incompatibil, în mod incompatibil, în modul în modul în modul în modul său în mod incompatibil, în mod income, în mod income; având în vederea în vederea în vederea în vederea în instabil, în vederea de acuzat în instabil, în instabil, în instabil, în vederea de acuzat în modul în instabil, în instabil, în instabil, în instabil,

în vederea în vederea în vederea în vederea în instanța de a unuia în vederea în vederea în instanță de a pune în instabil, în instanță de a unuia să nu este, în vederea în vederea de a unuia de a unuia în instabil, în instabil, în instabil, în instabil, în instabil, în vederea în vederea în vederea în vederea în vederea să fie, în vederea să fie, în vederea în vederea de a unuia să fie, în vederea să fie să fie, în vederea să fie, de a unuia să fie să fie să fie să fie ... condamnarea acuzată la închisoare pentru viață; ...” 16. La 25 noiembrie 1980, Curtea Supremă (Hoge Raad) a respins recursul reclamantului în casă împotriva hotărârii Curții Mixte de Justiție.

17. La 24 noiembrie 1981, reclamantul a depus o cerere de revizuire la Curtea Mixtă de Justiție, respinsă la 6 aprilie 1982. 18. Reclamantul a servit primii nouăzeci de ani de pedeapsa sa în închisoarea Koraal Specht (care a fost ulterior redenumită Bon Futuro și este numită în prezent Sentro di Dentenshon e Korrekshon Korsou sau SDKK) în Curaçao. Începând cu 1990, această închisoare a găzduit o unitate specială pentru deținuții care prezintă semne de boală mentală sau tulburări comportamentale grave, așa-numita Unitate de Observații Forensice și Consiliere (Forensische Observatie en Begeleidings Afdeling – “FOBA”). FOBA cuprinde două secțiuni separate, una pentru observație și una pentru tratament.

Deși reclamantul a susținut că a petrecut ceva timp în secțiune de observație, guvernul a declarat în timpul audierii la 14 ianuarie 2015 la Marea Camera că, în timp ce a fost reținut în Curaçao, reclamantul nu a fost plasat în nici o unitate. 19. Primele treisprezece ani de închisoare ale reclamantului au fost marcate de incidente: lupte, extorcare, abuz de droguri, etc., unele dintre acestea au dus la perioade petrecute în izolare. 20. La 1 decembrie 1999, reclamantul a fost transferat la Korrektie Institute Aruba („KIA”), de asemenea numit Instituto Coreccional Nacional sau „ICN”) din Aruba, după ce a solicitat în mod repetat un astfel de transfer începând cu 1985, pentru a fi mai aproape de familia sa.

În același timp, responsabilitatea de executare a sentinței reclamantului a fost transferată de la autoritățile din Antilele Olandeze la cele ale lui Aruba. Prin acordul din 1 decembrie 1999, ministrul justiției Curaçao, însă, a condiționat transferul, stabilind că orice măsură (de exemplu, iertare, reducere a condamnării, concediu temporar) care implică eliberarea reclamantului din închisoare ar fi supusă acordului Serviciului de Procuroare Publică Curaçao. 21. În cursul încarcerării sale, reclamantul a solicitat în mod eșuat o cerere de iertare într-un număr considerabil de ocazii; numărul exact nu poate fi constatat deoarece dosarele nu mai sunt complete datorită scadenței timpului. Din informațiile și documentele conținute în dosarul Curții, se pot stabili următoarele evenimente.

22. Într-o scrisoare din 26 aprilie 1982, reclamantul a solicitat ca Ministrul Justiției Curaçao să revizuiască condamnarea vieții sale și să-i acorde un fel de ajutor. El a susținut că închisoarea în care a fost reținut nu a oferit nici un program educațional sau profesional care să beneficieze dezvoltarea personală și mentală, în timp ce frustrarea și dezamăgirea de a fi izolat și neglijat a fost crearea de anxietate mentală care l-ar duce cu siguranță la marginea bolii mentale. Această cerere a fost respinsă de Guvernatorul Antilelor Olandeze la 9 august 1982, din motivul pentru care nu există motive pentru care să-l acorde. 23. O cerere depusă la o dată necunoscută a fost respinsă la 29 noiembrie 1983. Se pare că reclamantul a depus, de asemenea, cereri la 6 iunie 1990, 11 aprilie 1994 și 17 mai 1996, dar nu au fost furnizate informații suplimentare cu privire la acestea.

24. Dosarul de procedură conține o serie de documente (denumite în continuare „feșe de consultare”) pe care fiecare dintre cei trei judecători, care au fost consultați în fața Curții mixte de Justiție, și-a emis consilierea guvernatorului cu privire la o cerere de scutire anume, ar putea să își întocmească opinia cu privire la această cerere. Unul dintre judecători a fost consultat cu privire la cererea reclamantului de iertare din 31 iulie 1997 a scris după cum urmează în octombrie 1997: „... Se poate deduce din raportul psihiatric din dosar că riscul de recidivă a fost considerat mare. psihiatru a considerat că tratamentul petitionarului în închisoare a fost indicat, dar, desigur, nimic nu a venit din acest lucru.

Încă consider că ar fi iresponsabil să acorde iertare petitionarului, care între timp a ajuns la vârsta de 44 de ani… ” Un al doilea judecător a scris pe fișa de consultare că a fost de acord cu colegul său, și că ar putea fi solicitat un nou raport psihiatric, care ar putea fi, de asemenea, important pentru viitor, pentru a putea monitoriza dezvoltarea reclamantului și, în timp util, poate sfătuiesc pozitiv la o cerere de iertare. Într-o scrisoare din 22 octombrie 1997, Curtea Mixtă a Justiției a recomandat Guvernatorului să nu acorde iertare, scrisă, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „... Se pare din raportul psihiatric în dosar că petitionarul are facultări psihice foarte inadecvate dezvoltate ... În raportul psihiatru se concluzionează că reclamantul este cu siguranță capabil de a comite aceeași infracțiune sau de a perturba ordinea publică într-un mod diferit.

Curtea remarcă că reclamantul nu a suferit nici un tratament (psihiatric) în închisoare, care vizează consolidarea structurii sale de personalitate, pentru a-l împiedica recidiva în viitor. Deoarece crima comisă de petitionar a șocat atât de profund ordinul juridic, acordarea iertarei nu ar fi înțelesă de comunitate, nici chiar după atât de mult timp. Având în vedere cele de mai sus, Curtea este de părere că, deocamdată, ar fi iresponsabil să-l iertăm pe actualul reclamant de 44 de ani. Procurorul a încercat până acum, în zadar, să aducă transferul petitionarului către KIA din Aruba, în conformitate cu dorințele sale, având în vedere faptul că are rudele care locuiesc acolo. Această dorință a reclamantului ar trebui să fie acționată acum.

Prin urmare, Curtea susține această dorință rezonabilă a petiționalului.” Cererea de iertare a fost refuzată la 20 noiembrie 1997. 25. La 30 ianuarie 2002, Guvernatorul interimar al Antilelor Olandeze a respins cererea reclamantului de (probabil) 14 august 2001 de a reduce condamnarea prin scutire, având în vedere faptul că nici fapte sau circumstanțe care justifică o astfel de acțiune nu au fost nici aduse sau au devenit evidente. 26. La 26 ianuarie 2004, avocatul general al Antilelor Neerlandeze a scris, în măsura în care este relevant, după cum urmează Curtea Mixtă de Justiție în legătură cu cererea reclamantului de a-și cere o scutire depusă la 27 octombrie 2003: „... Avizul Serviciului de Procuratură Publică este neschimbat.

Înainte de a comite infracțiunea în discuție, suspectul [sic] a fost condamnat că a violat o tânără și a fost condamnat la închisoare. Această propoziție nu a avut un efect preventiv asupra petitionarului. Petitionarul a fost examinat îndeaproape în legătură cu infracțiunea în cauză și raportul extens menționează explicit riscul de recidivă. Se pare că circumstanțele nu s-au schimbat… Iertarea ierarhiei pe motive umanitare va fi acceptată, chiar dacă se poate spune că există astfel de motive (poate nu), nu fiind înțelesă de societate și nici, în opinia mea, nu va fi acceptată. Se poate spune că motivele umanitare au fost baza transferului către KIA. În ceea ce mă privește, este suficient.” Unul dintre judecătorii Curții Conjuncte de Justiție, subscris la sfatul negativ dat de avocatul general, a scris pe fișa de consultare: „La un moment dat, totuși, un moment va sosi când vine mila înaintea legii.

În acest moment nu s-a ajuns încă, dar poate face acest lucru în zece sau douăzeci de ani.” Curtea mixtă de Justiție a recomandat că cererea reclamantului să fie refuzată din motivele indicate în avizul avocatului general din 26 ianuarie 2004. 27. Procurorul general, într-o scrisoare adresată Curții mixte de Justiție din 5 august 2004, a recomandat ca instanța să elibereze consiliere negativă cu privire la cererea de grație depusă de reclamant la 17 iunie 2004. El a scris, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „... Având în vedere conținutul cererii sale de iertare împreună cu interviul cu el care a fost difuzat recent la televiziune, reclamantul, în mod evident, încă nu realizează, în opinia mea, gravitatea actului diabolic comis de el la 23 mai 1979… În interviu...

Murray a avut, de asemenea, nervosul de a juca în jos crima lui horror spunând că alții care au fost deja eliberați au comis infracțiuni mai grave… Petitionarul nu a arătat niciodată remușcări, fie la proces, la livrarea verdictului, fie în interviul menționat anterior… Murray susține că s-a purtat ca un prizonier model în ultimii douăzeci și doi de ani. Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr; în orice caz, nu în ceea ce privește perioada de detenție petrecută în închisoare aici [i.e. în Curaçao. Pe parcursul acestor ani, reclamantul a purtat greșit de multe ori, printre altele prin emiterea de amenințări, comiterea furturilor, lupta cu colegii deținuți, comiterea de acte indecente cu terți și încercarea de a otrăvi un coleg deținut…

Deși s-ar putea să fi arătat în ultima vreme un comportament bun, acest lucru nu afectează faptul că consecințele faptului său demoniac nu poate fi reparat niciodată, în timp ce a apărut, și având în vedere motivele recente din comunitatea noastră, societatea rămâne profund șocată. Societatea noastră nu se poate permite să ia riscuri cu un astfel de psihopat ucigaș. Pentru ca interesele comunității noastre să fie protejate în mod corespunzător, întoarcerea petitionarului la acea comunitate trebuie să fie împiedicată. În opinia mea nu se poate exclude faptul că acest om de 51 de ani solid construit, cu comportamentul său criminal serios ..., și în prezent în primul vieții sale, va reveni din nou.

Interviul menționat mai sus, precum și faptul că el (deși el are dreptul să facă acest lucru) a considerat din nou potrivit pentru a depune o cerere de iertare pentru a zecea oară a provocat o mare commoție în societatea noastră. Civii anxioși, inclusiv rudele victimei, au protestat cu fericire în mass-media împotriva unei posibile iertare… Opinia, exprimată ocazional, că o condamnare la viață în practică se reduce la o propoziție între douăzeci și douăzeci și cinci de ani nu se bazează pe Codul Penal și nici nu găsește sprijin în lege. Legislatorul antilean nu a avut niciodată intenția ca acest lucru să fie cazul… ” Cererea de iertare a fost respinsă de Guvernatorul la 1 martie 2006 din motivul pentru care nici fapte sau circumstanțe care justifică un iertare nu au fost fie adăugat sau au devenit aparente.

28. Într-o scrisoare din 28 septembrie 2007, Curtea mixtă de Justiție a recomandat guvernatorului să respingă o cerere de scutire depusă de reclamant, deoarece nu a existat nici o apariție a oricărei circumstanțe pe care instanța judecătorească le-a eșuat sau nu a putut lua (suficient) în considerare la momentul hotărârii sale și care, dacă instanța le-ar fi suficient de conștientă, l-ar fi determinat să impună o sentință diferită sau să nu se abțină de a impune nicio sentință. Nici nu a devenit plauzibil faptul că executarea hotărârii instanței de judecată sau continuarea acesteia nu a servit în mod rezonabil niciuna dintre obiectivele urmărite prin aplicarea dreptului penal.

Solicitarea de permisiune la care acest aviz al Curții mixte de Justiție a fost respinsă de guvernator, din motivele prezentate în acest aviz, la 16 ianuarie 2008. 29. În ianuarie 2011, cei trei judecători au consultat cu privire la o cerere de grație prezentată de reclamant la 31 august 2010 au scris pe fișa de consultare, respectiv, „nu există motive”, „rejet” și „rejet”. 30. La 29 august 2013, reclamantul a solicitat o iertare având în vedere deteriorarea sănătății sale. Șeful departamentului de muncă socială din închisoarea din Aruba a recomandat acordarea iertării, deoarece acest lucru va permite reclamantului să moară în mod demn în prezența familiei sale.

Prin decizia din 31 martie 2014 guvernatorul Curaçao a aderat la această cerere și a acordat reclamantului o scutire (a se vedea, de asemenea, punctul 8 de mai sus), care implică remiterea condamnării la închisoare, ca și în circumstanțele în care nu s-a mai considerat că executarea ulterioară a acestei condamnare a unui scop util. 31. La 21 septembrie 2012, Curtea mixtă de Justiție, care a prezentat condamnarea pe viață a reclamantului la revizuirea periodică prevăzută la art. 1:30 din Codul penal Curaçao, care a intrat în vigoare la 15 noiembrie 2011 (a se vedea punctele 55-56 de mai jos), a hotărât că condamnarea deținută a reclamantului a continuat să aibă un scop rezonabil după treizeci și trei ani.

32. Hotărârea Curții mixte de Justiție stabilește în primul rând procedurile care au avut loc în fața instanței respective: audierile au avut loc la 10 mai și 6 septembrie 2012, la care s-a auzit reclamantul, reprezentat de avocat. Un membru al personalului închisoarei din Aruba a fost, de asemenea, auzit, precum si psihologul M.V., psihiatru G.E.M. și rudele victimei și reprezentanții acestora. Decizia citează părți relevante ale hotărârii instanței de condamnare din 11 martie 1980 și rezumă concluziile prezentate în rapoartele elaborate cu privire la reclamant în scopul revizuirii periodice (a se vedea punctele 36-42 de mai jos). O secțiune intitulată „Poziția rudelor victimei” se menționează după cum urmează: „Rămășinile indicate la audiere că nu au fost de acord cu o posibilă eliberare a persoanei condamnate.

Ei au declarat că știrile despre o posibilă eliberare au redeschis răni vechi, că au experimentat consecințele psihologice ale acestui lucru, și că le era teamă de persoana condamnată. El i-a amenințat în trecut și nu au observat nici un sentiment de remușcare sau regret în el. Reprezentantul rudelor a susținut că riscul de recidivă este inacceptabil pentru ele. Într-un raport elaborat de Fundația Curaçao pentru Probație și Reabilitare Socială din 10 mai 2012, raportorul abordează poziția rudelor. Raportorul observă, în primul rând, că rudele nu au fost furnizate până acum ajutor psihologic sau sprijinul în ceea ce privește condițiile de pierdere a vieții. El concluzionează că mama victimei pare încă să se lupte cu problemele cu care nu a abordat și despre care abia vorbește, și că tatăl are nevoie de ajutor profesionist pentru a face față sentimentelor sale.

Rudele le-au spus raportorului că se simt nesigure de faptul că persoana condamnată este eliberată. Aceștia au mai indicat că, de la arestarea persoanei condamnate și până în prezent, ei trăiesc într-o închisoare și că acest lucru a avut, de asemenea, repercusiuni negative asupra celorlalți copii. Fundația pentru Probație și Reabilitare Socială concluzionează că o posibilă eliberare condițională a persoanei condamnate în această etapă ar avea consecințe psihologice de amploare pentru rude.” Decizia continuă să observe că, în afirmația procurorului general interimar, nu exista o singură indicație obiectivă de la care ar putea fi dezvăluit că riscul de a comis o infracțiune a reclamantului a dispărut sau s-a diminuat, că o eliberare timpurie ar șoca grav rudele supraviețuitoare, și că ar șoca, de asemenea, societatea într-o măsură încât acest lucru ar împiedica posibila reintegrare a reclamantului.

După ce a descris poziția prezentată în numele reclamantului, Curtea mixtă a venit apoi la evaluarea sa, care, în măsura în care este relevantă, citește după cum urmează: „... 8.2 Privarea de libertate a condamnatului a durat în prezent mult mai mult de douăzeci de ani, adică peste treizeci și trei de ani. Prin urmare, instanța trebuie să evalueze dacă executarea în continuare necondiționată a condamnării la viață nu mai are un scop rezonabil. 8.3 Acesta rezultă din motivele date de [pensiunea] instanței pentru impunerea pedepsei de viață ... că scopul acestei propoziții a fost să protejeze societatea împotriva recidivei de către persoana condamnată. Riscul de recidivă a fost considerat de către instanța de judecată [sensibilizare] a fost deosebit de ridicat, în timp ce tratamentul nu a fost considerat posibil.

8.4 Prin urmare, instanța va trebui, în primul rând, să evalueze în ce măsură riscul de recidivă existent la momentul respectiv este încă prezent astăzi. În acest sens, trebuie remarcat în primul rând că, în momentul în care riscul a fost considerat deosebit de ridicat, având în vedere personalitatea persoanei condamnate, și că, de atunci, nu a avut loc niciun tratament sub nicio formă sau formă. 8.5 După ce Curtea a comis doi experți în audiere din 10 mai 2012, psihologul M.V. și psihiatru G.E.M. a raportat personalitatea persoanei condamnate și riscul de recidivă. Spre deosebire de apărare, instanța consideră că atât examinarea efectuată, cât și raportul elaborat de psiholog sunt de calitate și expertiză adecvate…

8.6 Apare din ... constatările ambelor experți că persoana condamnată încă suferă de o tulburare, și anume o tulburare de personalitate antisocială. Curtea deduce din concluziile că această tulburare are o influență negativă asupra riscului de recidivă și împiedică posibila reintegrare în societate. Curtea consideră, de asemenea, că natura infracțiunii comise de persoana condamnată – uciderea unei fete de șase ani în scopul unic de a-și răni mătușa, fosta sa prietenă – este bizară și, așa cum s-a încheiat la momentul respectiv, trebuie atribuită personalității psihopatice deranjate a persoanei condamnate. Curtea remarcă că în prezent sunt încă prezente aspecte importante ale acelei persoane deranjate, cum ar fi personalitatea antisocială, dezvoltarea limitată a conștiinței sale și lipsa de empatie.

Nu a avut loc niciun tratament în timpul perioadei de detenție. În plus, nu este cazul, așa cum ar fi obișnuit în cadrul tratamentului, că circumstanțele care l-au condus la acțiune au fost discutate cu el, astfel încât el să fi putut ulterior obține o înțelegere a modului de a evita sau de a sfida astfel de circumstanțe. În cazul persoanei condamnate, s-ar fi așteptat că, în cursul acestor discuții, relația sa cu femeile și problema confruntării cu respingerea s-ar fi abordat. După cum s-a menționat deja, nu au avut loc astfel de discuții sau tratamente. De asemenea, la audiere, persoana condamnată nu a demonstrat că a fost capabil să se țină cont de gravitatea și absurditatea crimei sau de a înțelege modul în care a putut să-l comite.

8.7 Cea de mai sus conduce instanța la concluzia că riscul recidivei persoanei condamnate în cazul în care a fost eliberat este astfel încât protecția societății ar trebui să prevaleze. Acest lucru nu este modificat de faptul că persoana condamnată a funcționat bine și fără probleme în închisoare în ultimii ani. La urma urmei, și exact cum au subliniat experții, viața de închisoare este foarte structurată și circumstanțe precum cele în care persoana condamnată a comis infracțiunile sale sunt absente acolo. Astfel de circumstanțe pot să apară în afara închisoarei și – având în vedere personalitatea menționată și faptul că nu a avut loc niciun tratament – instanța consideră că riscul recidivei persoanei condamnate în cazul în care se confruntă cu astfel de circumstanțe este prea mare.

8.8 Curtea ia în continuare în considerare poziția rudelor victimei. S-a constatat în mod suficient că eliberarea condiționată în prezent ar duce la consecințe psihologice negative pentru ei. Curtea observă în acest sens că, de-a lungul anilor, rudele nu au primit nici un sprijin adecvat pentru a le ajuta să se confrunte cu durerea sau, dacă este necesar, cu tratamentul pentru problemele lor psihologice. Prin urmare, este ușor de înțeles că acestea sunt foarte șocate acum că posibilitatea eliberării condiționale a persoanei condamnate este luată în considerare pentru prima dată. În acest context, instanța atribuie relevanță faptului că, după comiterea infracțiunii sale, persoana condamnată a amenințat să pericliteze rudele și a contribuit astfel la sentimentul lor de nesiguranță.

Persoana condamnată nu a demonstrat că are o înțelegere a consecințelor faptei sau a acțiunilor sale ulterioare. 8.9 Pe baza celor de mai sus, Curtea este de părere că continuarea executării condamnării la viață continuă este un scop rezonabil. În consecință, instanța nu va continua să ordone eliberarea condiționată a persoanei condamnate. 8.10 Având în vedere cele de mai sus, instanța nu percepe, de asemenea, nici o cauză de a suspenda examinarea în așteptarea unor anchete suplimentare, astfel cum a solicitat apărarea ca un mod alternativ de acțiune. 8.11 Curtea adaugă că este conștient de faptul că considerațiile sale, astfel cum se menționează la punctele 8.6 și 8.7, ar părea să ofere puține perspective de eliberare în viitor, deoarece acest lucru ar impune impune imperativ că, în perioada următoare, ar trebui avut loc o formă de tratament care, în orice caz, ar trebui abordate aspecte precum analiza crimei, relațiile și respingerea.

Poate că acest tratament poate fi organizat într-un fel în [prizonul din Aruba]. În plus, instanța consideră că poziția rudelor poate fi, de asemenea, diferită la momentul unei revizuiri ulterioare dacă acestea continuă să primească sprijinul necesar pentru a face față sentimentelor lor de doliu, furie și teamă. 8.12 Curtea constată în cele din urmă că a avut, de asemenea, în vedere commoția care a provocat posibilitatea de a fi eliberată condiționată în societate și care a apărut din articolele de ziar prezentate și interesul public considerabil. O mare parte din comunitate poate crede că infractorul unei crime, cum ar fi uciderea [ victima] nu ar trebui să fie permisă să-și recupereze libertatea.

În cadrul examinării instanței, acest lucru nu a jucat, totuși, un rol decisiv. La urma urmei, nevoia de răzbunare a societății ar trebui considerată a fi fost suficient de asigurată după o perioadă de detenție de mai mult de treizeci și trei ani. După cum s-a menționat mai sus, obiectivul continuării acestei condamnații nu mai este în prezent răzbunare, ci protecția societății împotriva posibilului recidiv. Hotărârea Curtea: nu procedează să ordone eliberarea – condițională – a persoanei condamnate.” 33. În cursul procedurii penale împotriva lui și la cererea procurorului public, reclamantul a fost examinat de psihiatru J.N.S. pentru a evalua dacă ar putea fi considerat responsabil penal pentru infracțiunea cu care a fost acuzat.

psihiatru a elaborat un raport de 27 de pagini la 11 octombrie 1979. Hotărârea Tribunalului din 31 octombrie 1979 include un rezumat al concluziei și a consiliului conținut în raportul respectiv (a se vedea punctul 12 de mai sus). Concluzia și sfaturile prezentate în raportul psihiatru se citesc, în măsura în care este relevantă, după cum urmează: „Concluderea: Având în vedere cele de mai sus, raportorul atinge următoarea structură diagnosticată: Comportamentul criminal grav în formă de crimă comisă ca urmare a unei izbucniri primitive și primare a emoțiilor, de către un tânăr retardat, infantil și narcisist al cărui structură de caracter are o perturbare gravă a unei naturi psihopatiforme. Sfat: Raportorul ar trebui să își prezinte sfatul pe baza următoarelor întrebări: 1. Acuzații suferă de o tulburare patologică și/sau de o dezvoltare inadecvată a facultăților sale mentale?

Răspuns: Da, el este cu siguranta, și în special dintr-o dezvoltare foarte inadecvată a facultăților sale mentale. Această tulburare și/sau inadecvație era deja prezentă la momentul infracțiunilor pe care le-a acuzat? Răspuns: Dezvoltarea inadecvată în special a fost prezentă toată viața sa și, prin urmare, și în momentul infracțiunilor pe care le-a fost acuzat, deși se poate spune că totul a accelerat rapid la acea perioadă. În acest caz, ar trebui să se ia în considerare în general, în actualul stat al societății antileene din Olanda, nu responsabil pentru acestea sau doar într-o măsură mai mare sau mai mică? Răspuns: Raportorul ar dori să concludă că acuzatul, având în vedere răspunsurile prevăzute la 1. și 2. ar trebui considerat că a diminuat responsabilitatea penală, însă el consideră totuși că acuzatul este responsabil pentru majoritatea actelor, dacă sunt dovedite, pe care le-a comis.

Raportorul ar trebui să încheie în mod special că nu va numi acuzatul nebun, fie înainte, în timpul sau după infracțiune; ... acuzatul nu s-a retras niciodată într-o lume bizară și nebună a lui, dar a trăit întotdeauna într-o lume primitivă, senzorială primară și a reușit, ori de câte ori existența lui nu a fost sub stres, să participe la societate într-o măsură rezonabilă. În momentul infracțiunilor, a avut înțelegere să realizeze că comiterea lor este moral reproșabilă și nu va fi tolerată de societate? Răspuns: Potrivit raportorului, el trebuie să fi avut o astfel de perspectivă, dar apoi el a suprimat complet și a înlocuit-o cu o fantezie având în vedere amenințarea distrugerii structurii sale de personalitate.

Dacă ar fi avut o astfel de perspectivă, ar fi fost capabil să-și stabilească voința și acțiunile sale în mod corespunzător? Răspuns: A se vedea răspunsul la întrebarea 4. De asemenea, în parte din acest motiv, raportorul a ajuns la concluzia că responsabilitatea penală a scăzut. Se poate aștepta ca acuzatul să comită din nou aceeași infracțiune sau să perturbeze ordinea publică într-un mod diferit? Răspuns: Având în vedere ceea ce a fost scris și încheiat mai sus, acuzatul este cu siguranță capabil de a comite un act similar sau de a provoca o întrerupere diferită a ordinului public. Statul său mental cere ca acuzatul să fie angajat într-un azil nebun? Răspuns: Având în vedere răspunsul la întrebarea 3 se poate spune că acest lucru nu este necesar.

Ce orientări practice puteți da și/sau ce propuneri care sunt posibile în societatea actuală puteți face pentru a îmbunătăți sau a aduce o redresare și/sau o dezvoltare mai bună a acuzatului? Răspuns: Având în vedere răspunsurile de la 1, 2, 3, 6 și 7, sfatul meu este că acuzatul ar trebui să fie angajat într-un azil mental în cazul în care, cu siguranță, într-o perioadă destul de lungă tratament instituțional sub supraveghere foarte strictă ar trebui să aibă loc. Pe Curaçao avem de ales doar între închisoare și spitalul național psihiatru. Având în vedere faptul că, deocamdată, riscul de recidivă este foarte mare, chiar dacă tratamentul trebuie început imediat, și că supravegherea intensivă este, prin urmare, de importanță primordială (aceasta supraveghere fiind imposibilă în spitalul psihiatric național!), precum și faptul că acuzatul nu este considerat nebun în sensul legii, admiterea la spitalul psihiatric național este complet contraindicată.

Singura opțiune rămasă este pentru acuzat, dacă el este considerat vinovat de infracțiunile cu care a fost acuzat, să fie condamnat în închisoare (de exemplu, un transfer la un azil mental în Țările de Jos nu este, în opinia mea, posibil din cauza informațiilor limitate ale acuzatului și a capacitatea insuficientă de a se exprima verbal). Raportorul recomandă în mod ferm că, dacă este posibil, ar trebui să se facă încercări în cadrul închisorii pentru a atinge o structură de personalitate mai puternică pentru a evita recidiva în viitor.” 34. La 6 septembrie 1991, psihiatru dr M. de O. a scris procuratorului general Curaçao în legătură cu dorința reclamantului de a fi transferat la Aruba. Ea a afirmat că reclamantul a fost plasat sub observație psihiatrică la sosirea sa în centrul de instanțiere din Curaçao și că s-a stabilit un contact bun de natură terapeutică în vederea reabilitarii sale.

psihiatru și-a exprimat opinia că, din punct de vedere psihologic, un transfer către Aruba ar beneficia de reabilitarea reclamantului. 35. Acest raport psihiatru a fost elaborat de P.N. Van H. la cererea avocatului general de Curaçao în legătură cu cererea reclamantului de a fi transferată la Aruba. psihiatru a constatat că reclamantul nu suferă de psihoză, depresie sau anxietate, dar că a avut o tulburare gravă a personalității narcisiste. El a concluzionat că nu există nici un motiv psihiatru pentru care reclamantul nu putea fi transferat la Aruba, și că, psihologic, un astfel de transfer ar fi probabil favorabil pentru solicitant, deoarece familia sa locuia acolo. 36. În anticiparea revizuirii periodice a condamnărilor pe viață care urmează să fie introduse în Codul Penal Curaçao, Procurorul General, într-o scrisoare din 9 septembrie 2011, a solicitat o examinare psihiatrică a reclamantului.

37. La 7 octombrie 2011 psiholog J.S.M. a afirmat după cum urmează: „... rezultatele testului arată că [reclamantul] suferă de simptome de depresie. Își ascunde emoțiile și furia și îi ascunde de cei din jurul lui… [Reclamantul] are puțină încredere în alți oameni. În opinia sa, oamenii se folosesc și se abuzează unul pe altul pentru a-și atinge obiectivele. De aceea el este foarte neîncrezător față de persoanele pe care le întâlnește și prezintă comportament antisocial… El este extrem de sensibil la critici și respingere… [Reclamantul] a fost reținut de foarte mult timp, și, ca urmare, sentimentul său de bunăstare s-a deteriorat. Abilitățile sale sociale s-au deteriorat în mod similar și el a renunțat la speranța situației sale care au suferit orice schimbare, ceea ce a dus la [reclamantul] să facă față sentimentelor foarte negative și depresive despre el și alții.

[Reclamantul] necesită sprijin în ceea ce privește sentimentele sale negative și depresive în sticlă și pentru a îmbunătăți bunăstarea generală. Sfatul meu în ceea ce privește iertare este să nu dea [ reclamantul] speranță falsă și să fie clar în ceea ce privește aspectele cazului său. În cazul în care este aplicabilă o scutire, se recomandă [ reclamantul] să urmeze un program de reabilitare și competențe sociale și să fie furnizat sprijin atât în interiorul și în afara KIA pentru a promova independența și funcționarea sa în societate.” 38. La 26 martie 2012, Fundația Arubană pentru Probație, Reabilitare Socială și Protecția Juvenilor (Stichting Reclassing en Jeugdbescherming) a emis un raport, în care s-a remarcat că reclamantul ar putea trăi cu mama sa pe Aruba și ar putea lucra într-un magazin de stocare.

Persoana care a elaborat raportul a considerat dificil să estimeze riscul de recidivă, dar a considerat că, cu sprijinul adecvat după eliberarea perspectivelor sale de integrare cu succes în societate, au fost bune. 39. La cererea Curții mixte de Justiție au fost emise trei rapoarte. 40. Prima dintre aceste rapoarte, care a fost emisă de KIA la 25 mai 2012, a inclus următoarele: „Reclamantul] este un om calm, liniștit de 59 de ani, care nu a primit niciodată o pedeapsă disciplinară în timpul detenției sale… El își îndeplinește sarcinile în mod corespunzător și cu satisfacția personalului închisorii. În principiu, el lucrează singur, dar ocazional este dispus să antreneze alți deținuți în munca de taptură…

El este întotdeauna politicos și respectuos față de personalul închisorii; niciunul dintre ei nu are plângeri despre el. Rar are contact cu asistentul social și dacă o face, mereu pune aceleași întrebări. Este ca și cum el uită lucruri care au fost deja discutate.” 41. Al doilea raport a fost elaborat la 21 iulie 2012 de psihiatru M.V., care a încheiat după cum urmează: „Tesul de personalitate a arătat că subiectul are o tulburare de personalitate antisocială cu caracteristici psihopatice ușoare. Există, de asemenea, semne de caracteristici narcisiste. Structura personajului este rigidă, dar nu este afișată puternic, poate din cauza vârstei sale. Riscul de a reface sau de a intra în necazuri într-un alt mod la întoarcerea în societate este considerat prezent (riscul moderat în comparație cu populația forense)…

În general, subiectul poate fi descris ca având o personalitate antisocială a căror manifestări mai neplăcute au fost atenuate… Este rezonabil sigur că personalitatea lui nu se va schimba. Personalitatea se formează până la vârsta de 35 de ani, după care numai modificări mici au loc. Examinarea arată că profilul personalității subiectului este destul de rigid. Prin urmare, el va fi întotdeauna o persoană destul de neplăcut în relațiile sale cu alții și va avea întotdeauna dificultăți în stabilirea și menținerea contactelor sociale. Având în vedere personalitatea sa, estimez șansele de integrare de succes în societate să fie mici.” 42. Al treilea raport solicitat de Curtea Mixtă a Justiției a fost compilat de psihiatru G.E.M.

la 17 august 2012, în care s-a încheiat următorul text: „Cu toate acestea, subiectul suferă de o tulburare severă de personalitate antisocială, caracterizată de o conștiință emoțională extrem de nediferită, destul de primitivă, o conștiință subdezvoltată, abilități sociale rudimentare, lipsa de empatie… Deși subiectul a manifestat un comportament problematic și agresiv în primii ani de detenție, inclusiv o încercare de otrăvire, el a fost practic un prizonier model în ultimii ani… Această modificare a comportamentului este atribuibilă în mare parte structurii furnizate de închisoare și faptul că el este mult mai în vârstă acum (aproximativ 60) și este probabil să devină din ce în ce mai moderat pe măsură ce trece anii…

Sunt în două minți. În timp ce subiectul este aproape un prizonier model, trăsăturile sale de caracter nu s-au schimbat în esență. El continuă să fie o persoană cu o handicap gravă. Ea rămâne în îndoială cum va reacționa și în ce măsură poate supraviețui după ce structura oferită de închisoare nu mai este în vigoare.” 43. În urma hotărârii din 21 septembrie 2012 adoptate de Curtea Mixtă de Justiție, Serviciul public de procuror din Curaçao a concluzionat că un contact mai structurat cu un psihiatru ar fi dorit. Din acest motiv, Procurorul General de Curaçao a cerut omologului său din Aruba să se asigure că reclamantul a primit vizite periodice de la un psihiatru care l-ar consilia pe baza unui plan de tratament, în măsura în care acest lucru ar putea fi realizat în limitele punerii în aplicare a condamnării pedepsei vieții sale.

44. Un document intitulat „Raport psihologic” a fost elaborat de psihologul închisorii de la Aruba J.S.M. (care au raportat reclamantului în sensul revizuirii periodice; a se vedea punctul 37 de mai sus) la 24 iulie 2014, se pare că la cererea reprezentantului reclamantului. psihologul a declarat că a efectuat un test psihologic și un interviu cu reclamantul, la un moment dat (2011), când a lucrat la închisoare doar de câteva luni. Ea nu a avut cunoștință de ceea ce a fost oferit reclamantului înainte de asta. Timpul scurt în care a avut experiență cu reclamantul era insuficient pentru ea pentru a produce un plan de sprijin sau pentru a executa un astfel de plan. 45. Un al doilea document intitulat „Raport psihologic” a fost elaborat de același psiholog la 1 septembrie 2014, la cererea Guvernului.

În afară de o propoziție, acest raport este identic cu raportul din 24 iulie 2014. Fraza în cauză prevede că, după consultarea dosarului medical al reclamantului, psihologul a declarat că nu s-a efectuat niciun tratament psihologic sau psihiatric al reclamantului. 46. Într-un e-mail din 29 iulie 2014 către reprezentantul reclamantului, asistentul social senior din închisoarea Aruba a declarat că nu exista nimic în dosarul medical al închisorii, care a fost transferat în Aruba în 1999, pentru a sugera că a fost tratat de un psihiatru sau de un psiholog. KIA a angajat un psiholog în 2011 dar nu a tratat sau sprijinit reclamantul. Reclamantul a vizitat departamentul de muncă socială din închisoare cu o regularitate pentru a vorbi sau a organiza chestiuni practice.

8. The applicant was born in 1953 on the island of Aruba. In 2013, while serving a sentence of life imprisonment in a prison in Aruba, he was diagnosed with terminal cancer. In September 2013 he was transferred from the prison to a nursing home in Curaçao. On 31 March 2014 he was granted a pardon (gratie) entailing his immediate release. He returned to Aruba, where he passed away on 26 November 2014. 9. At the time the applicant was convicted and sentenced, the Kingdom of the Netherlands consisted of the Netherlands (the Realm in Europe) and the Netherlands Antilles (consisting of the islands Aruba, Bonaire, Curaçao, Sint Maarten, Sint Eustatius and Saba). On the Netherlands Antilles, the Head of State of the Kingdom (the Queen, at that time) was represented by a Governor.

In 1986 Aruba became an autonomous “country” (land) within the Kingdom, having its own Governor. From 10 October 2010 the Netherlands Antilles ceased to exist other than as a collective name for the six islands in the Caribbean Sea belonging to the Kingdom of the Netherlands. The Kingdom currently consists of four autonomous countries: the Netherlands (i.e. the Realm in Europe), Aruba, Curaçao and Sint Maarten, whereas Bonaire, Sint Eustatius and Saba are special municipalities of the Netherlands. Each of the three island countries (Aruba, Curaçao and Sint Maarten) has a Governor. 10. The countries of the Kingdom have their own legal systems, which may differ from each other.

11. The Joint Court of Justice of the Netherlands Antilles, which imposed the life sentence on the applicant in 1980, became the Joint Court of Justice of the Netherlands Antilles and Aruba in 1986, and is currently called the Joint Court of Justice of Aruba, Curaçao, Sint Maarten and of Bonaire, Sint Eustatius and Saba. For ease of reference it will hereafter generally be referred to as “the Joint Court of Justice”. 12. On 31 October 1979 the First Instance Court (Gerecht in Eerste Aanleg) of the Netherlands Antilles found the applicant guilty of the murder of a six-year-old girl on the island of Curaçao. The judgment of the First Instance Court included a summary of a psychiatric report that had been drawn up at the request of the public prosecutor (Officier van Justitie).

The conclusion reached by the psychiatrist was summarised as follows in the judgment (the conclusion and advice contained in the psychiatrist’s report are set out in full in paragraph 33 below): “... That the defendant suffers from a pathological disturbance, in particular a very limited development of his mental faculties ... Considering this, the defendant should be regarded as having diminished criminal responsibility (verminderd toerekeningsvatbaar), but nevertheless should mainly be held criminally liable for his actions.

It is noted in particular that the defendant cannot be considered to have been mentally insane before, during or after the commission of the crime ... Even though the defendant is capable of committing a similar offence in the future, it is not necessary to commit him to a regular mental hospital (krankzinnigengesticht), but instead he should be placed in a custodial clinic for psychopaths (psychopatenasiel) to undergo a rather lengthy treatment under very strict surveillance. In Curaçao there is a choice only between prison and the national (regular) mental hospital (Landspsychiatrisch Ziekenhuis).

Taking into consideration that the risk of recidivism is for the time being very high, even if treatment would possibly start immediately, and that, consequently, intensive surveillance is of primordial importance (such surveillance being impossible in the national mental hospital), and the fact that the defendant is not to be considered criminally insane within the meaning of the law, admission to the national mental hospital is wholly contra-indicated. The sole option remaining is for him to undergo his punishment in prison (transfer to a custodial clinic in the Netherlands is impossible on account of the defendant’s limited intelligence and insufficient ability to express himself verbally).

It is strongly advised that, where possible in the prison setting, an attempt should be made to attain a stronger personality structure in the defendant in order to avoid recidivism in the future.” 13. The First Instance Court considered that a life sentence, the imposition of which had been sought by the Public Prosecutor, would only be condign punishment if it was established from the outset that the applicant’s condition was not amenable to improvement. As the court found that this could not be deduced from the psychiatrist’s report, it sentenced the applicant to twenty years’ imprisonment. 14. Both the applicant and the Public Prosecution Service (Openbaar Ministerie) submitted an appeal against the judgment of the First Instance Court.

15. On 11 March 1980 the Joint Court of Justice of the Netherlands Antilles quashed the judgment of the First Instance Court. It convicted the applicant of murder, finding it proven that he had deliberately and with premeditation taken the life of the six-year-old girl. It held that he had conceived the intention and taken the decision to kill her after calm consideration and quiet deliberation, and in order to execute that intention, had stabbed her repeatedly with a knife, as a result of which she had died. The applicant had killed the child, who was the niece of an ex-girlfriend, in revenge for the latter’s ending of their relationship. The Joint Court of Justice sentenced the applicant to life imprisonment.

In this connection it cited part of the psychiatrist’s report as summarised in the judgment of the First Instance Court (see paragraph 12 above) and furthermore held, inter alia, as follows: “Considering that in view of the findings of the psychiatrist, which the court accepts and adopts as its own, and in particular the fact that the risk of recidivism is very significant, the interest of society in being protected against any such recidivism should, in the opinion of the court, carry the most weight, having regard to the personality of the accused; Considering that − however regrettable − there is no possibility in the Netherlands Antilles for the imposition of a TBS order (terbeschikkingstelling met bevel tot verpleging van overheidswege) for confinement in a custodial clinic, which would be the most appropriate measure in this case; that placement in a custodial clinic in the Netherlands in similar cases has in the past proved impracticable – as is known to the court ex officio – and is in the present case moreover considered impossible by the psychiatrist due to the accused’s limited intelligence and insufficient ability to express himself verbally;

Considering that in the present case there is no way in which the aforementioned preponderant interest can adequately be protected in these lands other than through the imposition of a penalty which will prevent the accused’s return to society, and thus that only a sentence of life imprisonment qualifies as suitable; Considering that the court is aware that this sentence does not – in principle – provide the accused with any prospect of one day returning to society as a free man, a fact which will presumably make this sentence heavier to bear for the accused than a temporary sentence of imprisonment, but which in the court’s opinion should not lead to the aforementioned interests, which, as set out above, should carry the most weight, being sacrificed; … sentences the accused to imprisonment for life; ...” 16. On 25 November 1980 the Supreme Court (Hoge Raad) dismissed the applicant’s appeal in cassation against the judgment of the Joint Court of Justice.

17. On 24 November 1981 the applicant filed a request for revision with the Joint Court of Justice which was rejected on 6 April 1982. 18. The applicant served the first nineteen years of his sentence in the Koraal Specht prison (which was subsequently renamed Bon Futuro and is currently called Sentro di Dentenshon e Korrekshon Korsou or SDKK) in Curaçao. This prison has, since 1990, accommodated a special unit for prisoners showing signs of mental illness or serious behavioural disorders, the so-called Forensic Observations and Counselling Unit (Forensische Observatie en Begeleidings Afdeling – “FOBA”). The FOBA comprises two separate sections, one for observation and one for treatment. Although the applicant submitted that he had spent some time in the observation section, the Government stated during the hearing before the Grand Chamber on 14 January 2015 that while he was detained in Curaçao the applicant had not been placed in either unit.

19. The applicant’s first thirteen years in prison were marked by incidents: fights, extortion, drug abuse, etc., some of which led to periods spent in solitary confinement. 20. On 1 December 1999 the applicant was transferred to the Korrektie Instituut Aruba (“KIA” – also referred to as the Instituto Coreccional Nacional or “ICN”) in Aruba, having repeatedly requested such a transfer from 1985 onwards, in order to be closer to his family. At the same time the responsibility for the execution of the applicant’s sentence was transferred from the authorities of the Netherlands Antilles to those of Aruba. By agreement of 1 December 1999 the Minister of Justice of Curaçao, however, made the transfer conditional, stipulating that any measure (e.g.

pardon, reduction of sentence, temporary leave) involving the applicant’s release from prison would be subject to the consent of the Curaçao Public Prosecution Service. 21. In the course of his incarceration the applicant unsuccessfully petitioned for a pardon on a considerable number of occasions; the exact number cannot be ascertained since the files are no longer complete owing to the lapse of time. From the information and documents contained in the Court’s case file, the following events can be established. 22. In a letter of 26 April 1982 the applicant requested that the Minister of Justice of Curaçao review his life sentence and give him some kind of relief.

He submitted that the prison where he was being detained offered no educational or vocational programme capable of benefitting his personal and mental development, whereas the frustration and disappointment of being isolated and neglected was creating mental anguish that would surely drive him to the brink of mental illness. This request was rejected by the Governor of the Netherlands Antilles on 9 August 1982 for the reason that there were no grounds on which to grant it. 23. A request lodged on an unknown date was rejected on 29 November 1983. It appears that the applicant also lodged requests on 6 June 1990, 11 April 1994 and 17 May 1996 but no further information has been provided about them.

24. The case file contains a number of documents (hereinafter called “consultation sheets”) on which each of the three judges, who were consulted before the Joint Court of Justice issued its advice to the Governor on a particular application for pardon, could write their opinion about that application. One of the judges consulted about the applicant’s request for a pardon of 31 July 1997 wrote as follows in October 1997: “... It can be deduced from the psychiatric report in the file that the risk of recidivism was deemed great. The psychiatrist considered that treatment of the petitioner in prison was indicated, but nothing has of course come of this.

I still find that it would be irresponsible to grant a pardon to the petitioner, who has in the meantime reached the age of 44… ” A second judge wrote on the consultation sheet that he agreed with his colleague, and that a new psychiatric report might be requested, which could also be important for the future in order to be able to monitor the applicant’s development and in due course perhaps advise positively on a request for a pardon. In a letter of 22 October 1997 the Joint Court of Justice advised the Governor not to grant a pardon, writing, in so far as relevant, as follows: “... It appears from the psychiatric report in the file that the petitioner has very inadequately developed mental faculties ... In said psychiatric report it is concluded that the petitioner is certainly capable of committing the same offence or of disrupting public order in a different way.

The court notes that the petitioner has not undergone any (psychiatric) treatment in prison aimed at strengthening his personality structure in order to prevent him reoffending in the future. As the crime committed by the petitioner shocked the legal order so profoundly, the granting of a pardon would not be understood by the community, not even after such a long time. Having regard to the foregoing the court is of the view that for the time being it would be irresponsible to pardon the now 44-year-old petitioner. The Public Prosecutor Service has attempted, so far in vain, to bring about the petitioner’s transfer to the KIA in Aruba, in accordance with his wishes, in view of the fact that he has relatives living there.

This wish of the petitioner ought now to be acted upon. The court therefore supports this reasonable desire of the petitioner.” The request for a pardon was refused on 20 November 1997. 25. On 30 January 2002 the Acting Governor of the Netherlands Antilles rejected the applicant’s request of (probably) 14 August 2001 to reduce his sentence by means of a pardon, considering that no facts or circumstances justifying such a course of action had either been adduced or become apparent. 26. On 26 January 2004 the Advocate General of the Netherlands Antilles wrote, in so far as relevant, as follows to the Joint Court of Justice in relation to the applicant’s request for a pardon lodged on 27 October 2003: “... The opinion of the Public Prosecution Service is unchanged.

Prior to committing the offence at issue the suspect [sic] had been convicted of raping a young girl and sentenced to imprisonment. That sentence did not have a preventative effect on the petitioner. The petitioner was extensively examined in relation to the offence at issue and the extensive report explicitly mentions the risk of recidivism. It does not appear that the circumstances have changed… The granting of a pardon on humanitarian grounds will, even if such reasons can be said to exist (quod non), not be understood by society nor, in my view, be accepted. Humanitarian grounds may be said to have been the basis for the transfer to the KIA. As far as I am concerned that is sufficient.” One of the judges of the Joint Court of Justice, while subscribing to the negative advice given by the Advocate General, wrote on the consultation sheet: “At some point in time a moment will however arrive when mercy comes before law.

That moment has not been reached yet, but it may do in ten or twenty years.” The Joint Court of Justice advised that the applicant’s request be refused on the grounds indicated in the advice of the Advocate General of 26 January 2004. 27. The Procurator General, in a letter to the Joint Court of Justice of 5 August 2004, recommended that that court issue negative advice on the application for a pardon lodged by the applicant on 17 June 2004. He wrote, in so far as relevant, as follows: “... Having regard to the content of his request for a pardon together with the interview with him that was recently broadcast on television, the petitioner obviously still does not, in my opinion, realise the gravity of the diabolical act committed by him on 23 May 1979… In the interview ... Murray also had the nerve to play down his heinous crime by saying that others who had already been released had committed more serious offences…

The petitioner has never – either at the trial, on the delivery of the verdict, or in the aforementioned interview – shown remorse… Murray claims that he has behaved like a model prisoner in the course of the past twenty-two years. Nothing could be further from the truth; in any event, not as regards the period of detention spent in prison here [i.e. in Curaçao]. During those years the petitioner has misbehaved numerous times, inter alia by issuing threats, committing thefts, fighting with fellow inmates, committing indecent acts with third parties, and attempting to poison a fellow inmate… Although he may lately have displayed good behaviour, this does not detract from the fact that the consequences of his demonic deed can never be redressed, while it has appeared, also in view of the recent reactions in our community, that society remains deeply shocked.

Our society cannot afford to take any risks with such a murderous psychopath. In order for our community’s interests to be adequately protected, the return of the petitioner to that community is to be prevented. In my opinion it cannot be excluded that this solidly built 51-year-old man, with his serious criminal behaviour ..., and currently in the prime of his life, will once again reoffend. The above-mentioned interview as well as the fact that he (even though he is entitled to do so) has once again seen fit to lodge a request for a pardon for the umpteenth time has caused great commotion in our society. Anxious civilians, also including relatives of the victim, have fiercely protested in the media against a possible pardon…

The opinion, voiced occasionally, that a life sentence in practice boils down to a sentence of between twenty and twenty-five years is not based on the Criminal Code and does not find support in law either. The Antillean legislator has also never intended for this to be the case… ” The request for a pardon was rejected by the Governor on 1 March 2006 for the reason that no facts or circumstances justifying a pardon had either been adduced or become apparent. 28. In a letter of 28 September 2007 the Joint Court of Justice advised the Governor to reject a request for a pardon lodged by the applicant as there was no appearance of any circumstance which the trial court had failed or had been unable to take (sufficiently) into account at the time of its decision and which, had the court been sufficiently aware of it, would have caused it to impose a different sentence or to refrain from imposing any sentence.

Neither had it become plausible that the execution of the trial court’s decision or its continuation did not reasonably serve any of the aims pursued through the application of the criminal law. The petition for pardon to which this advice of the Joint Court of Justice related was rejected by the Governor, on the grounds set out in that advice, on 16 January 2008. 29. In January 2011 the three judges consulted about a request for a pardon submitted by the applicant on 31 August 2010 wrote on the consultation sheet, respectively, “no grounds present”, “reject” and “reject”. 30. On 29 August 2013 the applicant requested a pardon in view of his deteriorating health. The head of the social work department of the prison in Aruba advised that a pardon be granted, as this would allow the applicant to die in a dignified manner in the presence of his family.

By a decision of 31 March 2014 the Governor of Curaçao acceded to this request and granted the applicant a pardon (see also paragraph 8 above), entailing the remission of his prison sentence, as in the circumstances the further execution of that sentence was no longer deemed to serve a useful purpose. 31. On 21 September 2012 the Joint Court of Justice, having submitted the applicant’s life sentence to the periodic review prescribed by Article 1:30 of the Curaçao Criminal Code, which had entered into force on 15 November 2011 (see paragraphs 55-56 below), decided that the applicant’s custodial sentence still served a reasonable purpose after thirty-three years. 32. The decision of the Joint Court of Justice firstly sets out the proceedings which took place before that court: hearings had taken place on 10 May and 6 September 2012, at which the applicant, who was represented by counsel, was heard.

A member of staff of the prison in Aruba was also heard, as were the psychologist M.V., the psychiatrist G.E.M. and relatives of the victim and their representative. The decision cites relevant parts of the sentencing court’s judgment of 11 March 1980 and summarises the findings contained in the reports drawn up about the applicant for the purpose of the periodic review (see paragraphs 36-42 below). A section entitled “The position of the relatives of the victim” reads as follows: “The relatives indicated at the hearing that they did not agree with a possible release of the convicted person. They stated that news of a possible release had reopened old wounds, that they were experiencing the psychological consequences of this, and that they were afraid of the convicted person.

He has threatened them in the past and they have not observed any feelings of remorse or regret in him. The relatives’ representative submitted that the risk of recidivism was unacceptable for them. In a report drawn up by the Curaçao Foundation for Probation and Social Rehabilitation of 10 May 2012 the Rapporteur addresses the position of the relatives. The Rapporteur notes in the first place that the relatives have so far barely been provided with psychological help or with support in coming to terms with their bereavement. He concludes that the victim’s mother still appears to struggle with issues she has not dealt with and about which she barely speaks, and that the father requires professional help in order to cope with his feelings.

The relatives have told the Rapporteur that they feel insecure at the mere thought of the convicted person being released. They have further indicated that ever since the arrest of the convicted person and until the present time they have been ‘living in a prison’ and that this has also had adverse repercussions on their other children.

The Foundation for Probation and Social Rehabilitation concludes that a possible conditional release of the convicted person would at this stage have far-reaching psychological consequences for the relatives.” The decision goes on to observe that, in the acting Procurator General’s submission, there was not a single objective indication from which it could be inferred that the risk of the applicant’s committing an offence had disappeared or diminished, that an early release would seriously shock the surviving relatives, and that it would also shock society to such an extent that this would hinder the applicant’s possible reintegration. After describing the position put forward on behalf of the applicant, the Joint Court then came to its assessment, which, in so far as relevant, reads as follows: “... 8.2 The convicted person’s deprivation of liberty has at present lasted considerably more than twenty years, namely over thirty-three years.

The court must therefore assess whether the further unconditional execution of the life sentence no longer serves a reasonable purpose. 8.3 It follows from the reasons given by the [sentencing] court for the imposition of the life sentence ... that the aim of this sentence was to protect society against recidivism by the convicted person. The risk of recidivism was deemed by the [sentencing] court to be particularly high, while treatment was not considered possible. 8.4 The court will therefore first and foremost have to assess to what extent the risk of recidivism existing at the time is still present today. In this connection it is firstly to be noted that at the time that risk was deemed to be particularly high in view of the personality of the convicted person, and that since then no treatment in any shape or form has taken place.

8.5 After the court had commissioned two experts at its hearing of 10 May 2012, psychologist M.V. and psychiatrist G.E.M. reported on the convicted person’s personality and the risk of recidivism. Unlike the defence, the court is of the view that both the examination carried out and the report drawn up by the psychologist are of adequate quality and expertise… 8.6 It appears from the ... findings of both experts that the convicted person is still suffering from a disorder, namely an antisocial personality disorder. The court deduces from the findings that this disorder has a negative bearing on the risk of recidivism and hampers possible reintegration into society.

The court further considers that the nature of the offence committed by the convicted person – the killing of a six-year-old girl for the sole purpose of hurting her aunt, his former girlfriend – is bizarre and, as was concluded at the time, must be attributed to the psychopathically disturbed personality of the convicted person. The court notes that important aspects of that disturbed personality, such as the antisocial personality, the limited development of his conscience and the lack of empathy, are currently still present. No treatment has taken place during the period of detention. It is furthermore not the case, as would be customary within the framework of treatment, that the circumstances which led him to his deed have been discussed with him so that he might subsequently have acquired an insight into how to avoid or defy such circumstances.

In the case of the convicted person it would have been expected that in the course of such discussions his relationship with women and the question of dealing with rejection would have been addressed. As already mentioned, no such discussions or treatment have taken place. Also, at the hearing the convicted person did not demonstrate that he was capable of holding himself to account for the seriousness and absurdity of the murder or of understanding how he was able to commit it. 8.7 The foregoing leads the court to conclude that the risk of the convicted person’s reoffending if he were released is such that the protection of society should prevail. This is not altered by the fact that the convicted person has been functioning well and without problems in prison in recent years.

After all, and just as the experts have pointed out, prison life is very structured and circumstances such as those under which the convicted person committed his crime are absent there. Such circumstances may occur outside the prison and – having regard to the aforementioned personality and the fact that no treatment has taken place – the court considers the risk of the convicted person’s reoffending if confronted with such circumstances to be too great. 8.8 The court further takes the position of the victim’s relatives into account. It has been sufficiently established that conditional release would at the present time entail adverse psychological consequences for them. The court observes in this connection that over the years the relatives have also not been provided with adequate support to help them come to terms with their grief or, if necessary, with treatment for their psychological problems.

It is therefore easily understandable that they are very shocked now that the possibility of the convicted person’s conditional release is being considered for the first time. In this context the court attaches relevance to the fact that after he committed his crime the convicted person threatened to harm the relatives and in this way contributed to their sense of insecurity. The convicted person has not demonstrated that he has any insight into the consequences of his deed or his subsequent actions. 8.9 On the basis of the foregoing, the court is of the opinion that the continued execution of the life sentence still serves a reasonable purpose. The court will accordingly not proceed to order the conditional release of the convicted person.

8.10 Having regard to the foregoing the court also perceives no cause to adjourn its examination pending further investigations, as requested by the defence as an alternative course of action. 8.11 The court adds that it is aware of the fact that its considerations as set out under points 8.6 and 8.7 would appear to offer little prospect of release in the future, as this would imperatively require that in the coming period some form of treatment should take place in which, in any event, aspects such as crime analysis, relationships and rejection would need to be addressed. Perhaps such treatment can be organised in some way in the [prison in Aruba]. The court further considers that the position of the relatives may also be different at the time of a subsequent review if they continue to receive the necessary support in dealing with their feelings of mourning, anger and fear.

8.12 The court finally notes that it has also had regard to the commotion which the possibility of a conditional release has caused in society and which has appeared from the submitted newspaper articles and the considerable public interest. A large part of the community perhaps thinks that the perpetrator of a crime such as the murder of [the victim] should never be allowed to regain his liberty. In the court’s examination this has not, however, played a decisive role. After all, society’s need for retribution should be considered to have been sufficiently assuaged after a period of detention of more than thirty-three years. As noted above, the aim of the continuation of that sentence is currently no longer retribution but the protection of society against possible recidivism.

9. The decision The court: does not proceed to order the convicted person’s – conditional – release.” 33. In the course of the criminal proceedings against him and at the request of the public prosecutor, the applicant was examined by psychiatrist J.N.S. in order to assess whether he could be held criminally responsible for the offence with which he was charged. The psychiatrist produced a 27page report on 11 October 1979. The First Instance Court’s judgment of 31 October 1979 includes a summary of the conclusion and advice contained in that report (see paragraph 12 above).

The conclusion and advice as set out in the psychiatrist’s report, reads, in so far as relevant, as follows: “Conclusion: In view of the above the Rapporteur reaches the following structure diagnosis: Serious criminal behaviour in the shape of a murder committed as a result of a primitive and primary outburst of emotions, by a retarded, infantile and narcissistic young man whose character structure has a serious disturbance of a psychopathiform nature. Advice: The Rapporteur should wish to present his advice on the basis of the following questions: