CASE OF MURRAY v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF MURRAY v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 26 aprilie 2016

În cauza

Murray împotriva Țărilor de Jos

Cererea nr.

10511/10

Strasbourg

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Murray împotriva Țărilor de Jos,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Guido Raimondi, președinte, Dean Spielmann, András Sajó, Ișıl Karakaș, Angelika Nußberger, Khanlar Hajiyev, Nebojša Vučinić, Ganna Yudkivska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Erik Møse, André Potocki, Paul Mahoney, Johannes Silvis, Valeriu Grițco, Faris Vehabović, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 14 ianuarie 2015 și 4 februarie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

de jure

și

de facto

, astfel fiind încălcat art. 3 din Convenție. În temeiul aceluiași articol, acesta a contestat, de asemenea, condițiile detenției sale din închisorile din Curaçao și Aruba. Acesta a criticat starea clădirilor penitenciarelor și lipsa unui regim separat pentru persoanele condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață. Reclamantul a susținut, de asemenea, că nu beneficiase de un regim adaptat stării sale de sănătate mintală, ceea ce constituia, în opinia acestuia, o încălcare suplimentară a art. 3. La 2 noiembrie 2012, în urma revizuirii pedepsei sale cu detențiunea pe viață (

infra

, pct. 4 și 31-32), acesta a dezvoltat argumentele pe care le formulase deja în temeiul art. 3, referitoare la pretinsa ireductibilitate a pedepsei detențiunii pe viață, explicând că, deși posibilitatea punerii în libertate fusese creată

de jure

, acesta nu avea,

de facto

, nicio speranță de a beneficia de o liberare, în măsura în care nu i se administrase niciodată un tratament psihiatric și, în consecință, riscul de recidivă era considerat, în continuare, prea ridicat.

52 §

1 din Regulament). La 15 aprilie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. La 29 noiembrie 2011, examinarea cauzei a fost amânată, în așteptarea reexaminării pedepsei detențiunii perpetue aplicate reclamantului, în cadrul unei reexaminări periodice (a se vedea infra, pct. 31-32)

; aceasta a fost reluată la 19 noiembrie 2013. La 10 decembrie 2013, după ce a deliberat cu ușile închise, o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu

Bîrsan, Ján ŠŠikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes

Silvis, judecători, precum și Santiago Quesada, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre. În unanimitate, aceasta a declarat inadmisibile unul din capetele de cerere formulate în temeiul art. 3, referitor la absența protecției împotriva actelor de violență între co-deținuți, capetele de cerere formulate în temeiul art. 5

§

1 și § 4 și al art. 6 și art. 13, precum și capătul de cerere potrivit căruia aplicarea în continuare a legislației din Curaçao în cazul reclamantului în perioada detenției din Aruba era incompatibilă cu dreptul internațional. În unanimitate, Camera a declarat admisibile celelalte capete de cerere, întemeiate pe art. 3 și a hotărât că această dispoziție nu a fost încălcată în ceea ce privește pedeapsa detențiunii perpetue și condițiile de detenție.

5

. Într-o scrisoare din 5 martie 2014, reclamantul a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție. La 14 aprilie 2014, Colegiul Marii Camere a admis cererea.

6

. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art.

26

§

4 și § 5 din Convenție și cu art.

24 din Regulament. Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art.

59 §

1 din Regulament).

7

. La 14 ianuarie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.

59

§

3 din Regulament).

S-au înfățișat:

–

pentru Guvern

domnii

R.A.A. Böcker

, Ministerul Afacerilor Externe,

agent

,

M.

Kuijer

, Ministerul Securității și Justiției,

A.

van der Schans

, avocat general,

Biroul Procurorului

din

Curaçao

consilieri

;

–

pentru reclamant

doamna C.

Reijntjes-Wendenburg

,

avocat,

domnul J.

Reijntjes

, profesor,

consilier

.

Curtea a ascultat declarațiile doamnei Reijntjes-Wendenburg și domnului Böcker și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători, precum și răspunsurile domnilor Reijntjes și Kuijer la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I.

Circumstanțele cauzei

8

. Reclamantul s-a născut în 1953 pe insula Aruba. În 2013, în timp ce executa pedeapsa detențiunii pe viață, acesta a fost diagnosticat cu cancer în fază terminală. În septembrie 2013, acesta a fost transferat de la închisoare într-un centru medical

din Curaçao. La 31

martie 2014, acesta a beneficiat de o grațiere (

gratie

), ceea ce a condus la punerea sa în libertate imediată. Acesta s-a întors în Aruba, unde a decedat la 26

noiembrie 2014.

A. Contextul constituțional

9

. La momentul constatării vinovăției reclamantului și condamnării acestuia, Regatul Țărilor de Jos era alcătuit din Țările de Jos (partea europeană a regatului) și Antilele Olandeze [care includeau insulele Aruba, Bonaire, Curaçao, Sint Maarten (partea olandeză), Sint Eustatius și Saba]. În Antilele Olandeze, Șeful de Stat al Regatului (Regina, la acea vreme) era reprezentat de un guvernator. În 1986, Aruba a devenit o „țară” (

land

) independentă în cadrul Regatului, având propriul guvernator. Începând cu 10 octombrie 2010, Antilele Olandeze au încetat să existe, acest nume continuând să fie folosit doar ca denumire colectivă pentru cele șase insule din Marea Caraibelor care aparțin Regatului Țărilor de Jos. În prezent, Regatul este alcătuit din patru țări independente: Țările de Jos (adică partea europeană a Regatului), Aruba, Curaçao și Sint Maarten (partea olandeză), în vreme ce Bonaire, Sint Eustatius și Saba constituie municipalități cu statut special ale Regatului Țărilor de Jos. Fiecare din cele trei țări insulare (Aruba, Curaçao și partea olandeză a insulei Sint Maarten) are propriul guvernator.

10

. Fiecare din țările Regatului are propria ordine juridică, astfel încât pot exista diferențe între ele.

11

. Curtea Comună de Justiție din Antilele Olandeze, care în 1980 i-a aplicat reclamantului pedeapsa detențiunii perpetue, a devenit, în 1986, Curtea Comună de Justiție din Antilele Olandeze și Aruba, la ora actuală fiind numită Curtea Comună de Justiție din Aruba, Curaçao și Sint Maarten (partea olandeză), precum și din Bonaire, Sint Eustatius și Saba. Pentru a facilita lectura, aceasta va fi denumită în continuare „Curtea Comună de Justiție”.

B. Condamnarea reclamantului

12

. La 31 octombrie 1979, Tribunal de Primă Instanță (

Gerecht in Eerste Aanleg

) din Antilele Olandeze a constatat că reclamantul era vinovat de omor, infracțiune săvârșită asupra unei fetițe de șase ani, pe insula Curaçao. Hotărârea includea un raport psihiatric, care fusese întocmit la cererea procurorului (

Officier van Justitie

). Concluzia la care ajunsese psihiatrul era rezumată după cum urmează (concluzia și recomandarea conținute în raportul psihiatrului sunt reproduse integral la punctul 33 de mai jos)

:

„(...) Acuzatul suferă de tulburări patologice, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăților mintale (...) În aceste condiții, ar trebui să se considere că discernământul lui este diminuat (

verminderd toerekeningsvatbaar

), dar că, totuși, trebuie să răspundă penal pentru faptele sale. Subliniem în special că nu se poate considera că acuzatul era alienat mintal, nici înainte, nici în timpul și nici ulterior săvârșirii infracțiunii (...) Deși acesta este capabil să săvârșească o infracțiune similară în viitor, nu este necesară internarea lui într-un spital de psihiatrie generală (

krankzinnigengesticht

). Acesta ar trebui să fie plasat într-un azil pentru psihopați (

psychopatenasiel

), unde ar trebui să urmeze un tratament suficient de îndelungat, sub supraveghere foarte strictă. Cu toate acestea, în Curaçao există doar posibilitatea de a opta între penitenciar și spitalul național de psihiatrie (generală) (

Landspsychiatrisch Ziekenhuis

). Or, luând în considerare faptul că, momentan, riscul de recidivă este foarte ridicat, chiar presupunând că ar putea începe imediat administrarea unui tratament și că, în consecință, este de o importanță primordială ca acuzatul să fie supus unei supravegheri intensive (o astfel de supraveghere fiind imposibilă în spitalul național de psihiatrie) și că nu trebuie să se considere că acesta este iresponsabil penal din cauza alienării mintale, în sensul legii, internarea acestuia într-un spital național de psihiatrie este total contraindicată. Singura opțiune care rămâne este ca acesta să își ispășească pedeapsa în penitenciar (transferul într-un

azil cu regim închis

din Țările de Jos fiind imposibil, din cauza inteligenței limitate și a capacității insuficiente de exprimare verbală ale acestuia). Se recomandă insistent să se facă eforturi, dacă este posibil în cadrul penitenciar, să se ajungă la o mai bună structurare a personalității acestuia, pentru a evita ca acesta să recidiveze pe viitor.

”

13

. Tribunalul de Primă Instanță a apreciat că pedeapsa detențiunii perpetue, a cărei aplicare fusese solicitată de procuror, ar fi constituit o sancțiune adaptată numai în cazul în care s-ar fi stabilit, de la început, că starea reclamantului nu putea fi ameliorată. Tribunalul a considerat că o astfel de lipsă a perspectivei de ameliorare nu putea fi dedusă din raportul psihiatric și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare.

14

. Atât reclamantul, cât și Ministerul Public (

Openbaar Ministerie

) au introdus apel împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanță.

15

. La 11 martie 1980, Curtea Comună de Justiție din Antilele Olandeze a infirmat hotărârea Tribunalului de Primă Instanță. Aceasta a constatat că reclamantul era vinovat de omor, considerând dovedit faptul că acesta a ucis-o pe fetița de șase ani în mod deliberat și cu premeditare. Instanța a reținut că acuzatul, cu calm și sânge rece, a conceput intenția și a luat decizia de a ucide copilul; pentru a pune în aplicare această intenție, acesta a înjunghiat-o de mai multe ori cu un cuțit, ceea ce a condus la decesul ei; acuzatul a ucis fetița, care era nepoata fostei sale prietene, pentru a se răzbuna pentru că aceasta încheiase relația cu el. Curtea Comună de Justiție l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa detențiunii pe viață. În acest sens, a citat extrase din raportul întocmit de psihiatru, astfel cum era rezumat în hotărârea Tribunalului de Primă Instanță (supra, pct. 12), la care a adăugat următoarele considerente:

„Având în vedere că, ținând seama de concluziile psihiatrului, pe care Curtea le acceptă și le adoptă, în special faptul că riscul de recidivă este semnificativ, interesul societății de a fi protejată împotriva unui astfel de risc de recidivă trebuie, în opinia Curții, să fie considerat cel mai important, având în vedere personalitatea acuzatului;

Având în vedere că, oricât ar fi de regretabil, în Antilele Olandeze nu este posibilă pronunțarea unui ordin de internare într-o instituție medicală specializată (regim special pentru acuzații a căror răspundere penală este diminuată ca urmare a unor tulburări psihice grave)

(

terbeschikkingstelling met bevel tot verpleging van overheidswege

), care ar fi cea mai adecvată măsură în speță, că, astfel cum a dedus Curtea din informațiile solicitate de aceasta din oficiu, internarea în Țările de Jos s-a dovedit deja impracticabilă în cazuri similare și că, în plus, psihiatrul consideră în speță că inteligența limitată și capacitatea insuficientă de exprimare verbală ale acuzatului fac imposibilă internarea în Țările de Jos;

având în vedere că, în speță și în regiunea respectivă, singura modalitate de protejare a intereselor superioare menționate anterior constă în impunerea unei pedepse care să poată împiedica întoarcerea acuzatului în societate și că, prin urmare, acest obiectiv poate fi îndeplinit doar printr-o condamnare la pedeapsa detențiunii pe viață;

având în vedere că, deși Curtea este conștientă de faptul că această condamnare privează acuzatul, în principiu, de orice perspectivă de a se reintegra, la un moment dat, în societate, în calitate de om liber, ceea ce, foarte probabil, va face condamnarea acestuia mai dificil de suportat decât o condamnare la o pedeapsă temporară cu închisoarea, aceasta apreciază totuși că nu pot fi sacrificate interesele menționate anterior, cărora, astfel cum au fost expuse acestea mai sus, trebuie să li se acorde o importanță preponderentă;

[...]

(...) condamnă acuzatul la pedeapsa detențiunii pe viață;

[...]

”

16

. Reclamantul a sesizat Curtea de Casație (

Hoge Raad

) cu un recurs în anulare

împotriva hotărârii Curții Comune de Justiție. Acesta a fost respins la 25 noiembrie 1980.

17

. La 24 noiembrie 1981, acesta a sesizat Curtea Comună de Justiție cu o cerere de reexaminare a cauzei sale. Această cerere a fost respinsă la 6 aprilie 1982.

C. Detenția reclamantului

18

. Reclamantul a executat primii nouăsprezece ani din pedeapsă în penitenciarul Koraal Specht din Curaçao (redenumit ulterior penitenciarul Bon Futuro, și care se numește în prezent

Sentro di Detenshon i Korekshon Korsou

, sau SDKK). Din 1990, acest penitenciar găzduiește o unitate specială, destinată deținuților care prezintă semne de boli psihice sau de grave tulburări de comportament. Este vorba despre Centrul de asistență și supraveghere medico-legală și psihiatrică (

Forensische Observatie en Begeleidings Afdeling

– „FOBA”). FOBA este alcătuit din două secții diferite: una pentru îngrijire și cealaltă pentru monitorizare. Deși reclamantul afirmă că a petrecut o perioadă în secția de monitorizare, Guvernul a declarat, în cursul ședinței desfășurate în fața Marii Camere la 14 ianuarie 2015, că persoana în cauză nu a fost plasată în niciuna din cele două secții, în perioada în care a fost deținută în penitenciarul din Curaçao.

19

. Primii treisprezece ani petrecuți de reclamant în penitenciar au fost marcați de diverse incidente, precum încăierări, șantaj, abuz de droguri, etc., unele din acestea conducând la perioade petrecute în izolare.

20

. La 1 decembrie 1999, reclamantul, care solicitase în repetate rânduri un astfel de transfer începând din 1985, fost transferat la

Korrektie Instituut Aruba

(„KIA”, denumit, de asemenea,

Instituto Coreccional Nacional

sau „ICN”) din Aruba, pentru a fi mai aproape de familie. Totodată, responsabilitatea pentru executarea pedepsei acestuia a fost transferată, astfel, de la autoritățile Antilelor Olandeze la cele din Aruba. Prin acordul din 1 decembrie 1999, Ministrul Justiției din Curaçao a subordonat totuși acest transfer condiției ca orice măsură (grațiere, reducere a pedepsei, permisiune de ieșire temporară), care implica o ieșire din penitenciar, să fie supusă aprobării Ministerului Public din Curaçao.

D. Cererile de grațiere

21

. În perioada privării sale de libertate, reclamantul a introdus o întreagă serie de cereri de grațiere, însă fără succes. Nu se poate stabili cu certitudine numărul exact de cereri, dosarele prezentând lacune, ca urmare a perioadei de timp care s-a scurs. Pe baza informațiilor și a documentelor din dosarul Curții, pot fi stabilite următoarele elemente.

22

. Printr-o scrisoare din 26 aprilie 1982, reclamantul a solicitat Ministrului de Justiție din Curaçao reexaminarea pedepsei cu detențiunea perpetuă care îi fusese aplicată și acordarea unui remediu. Acesta a argumentat că penitenciarul în care era deținut nu oferea niciun program educativ sau de formare profesională de natură să stimuleze dezvoltarea lui mentală și personală și că, dimpotrivă, sentimentele de frustrare și dezamăgire, legate de faptul că era izolat și neglijat, îi cauzau o suferință psihică, care îl expunea riscului de a dezvolta o boală psihică. La 9 august 1982, Guvernatorul Antilelor Olandeze a respins această cerere, pe motiv că nu exista niciun element de natură să justifice acordarea unei grațieri.

23

. O cerere introdusă la o dată necunoscută a fost respinsă la 29

noiembrie

iunie 1990, 11 aprilie 1994 și 17 mai 1996, dar nu a fost furnizată nicio informație suplimentară legată de acestea.

24

. Dosarul conține o serie de documente (denumite în continuare „fișe consultative”) în privința cărora avea posibilitatea de a-și prezenta opinia referitoare la cererea de grațiere fiecare dintre cei trei judecători consultați anterior comunicării către Guvernator a avizului Curții Comune de Justiție cu privire la o anumită cerere de grațiere. Unul din judecătorii consultați cu privire la cererea de grațiere introdusă de reclamant la 31 iulie 1997, a precizat, în octombrie

1997

:

„(...) [Din] raportul psihiatric depus la dosar [reiese] că s-a considerat că exista un risc ridicat de recidivă. Psihiatrul a apreciat că era recomandat să i se administreze solicitantului un tratament în penitenciar, dar, bineînțeles, această măsură nu a fost pusă în aplicare. Consider în continuare că ar fi iresponsabilă acordarea unei grațieri solicitantului, care are 44 de ani în prezent. [...]

”

Un al doilea judecător a precizat în fișa consultativă că era de acord cu colegul acestuia și că ar putea fi necesară întocmirea unui nou raport psihiatric. În opinia lui, un astfel de raport ar fi important și pentru viitor, în măsura în care acesta ar permite monitorizarea evoluției reclamantului și, ulterior, la momentul oportun, emiterea unui aviz favorabil unei cereri de grațiere.

Printr-o scrisoare din 22 octombrie 1997, Curtea Comună de Justiție l-a sfătuit pe Guvernator să respingă cererea de grațiere. Pasajele relevante ale scrisorii se citesc astfel:

„(...) Raportul psihiatric depus la dosar indică faptul că facultățile mintale ale reclamantului sunt foarte slab dezvoltate (...). Raportul în cauză concluzionează că reclamantul este susceptibil să comită din nou aceeași infracțiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel. Curtea observă că reclamantul nu a urmat în penitenciar niciun tratament (psihiatric) de natură a-i consolida structura personalității sale pentru a-l împiedica să comită o altă infracțiune pe viitor.

Crima săvârșită de reclamant a zguduit atât de profund ordinea juridică încât comunitatea nu ar înțelege grațierea persoanei în cauză, nici măcar după scurgerea unei perioade de timp atât de îndelungate.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea apreciază că, pentru moment, grațierea reclamantului, în prezent în vârstă de 44 de ani, ar fi nerezonabilă.

Ministerul Public a încercat, fără succes până în prezent, să obțină transferul solicitantului la KIA din Aruba, conform dorinței exprimate de persoana în cauză și ținând seama de faptul că membrii familiei acestuia locuiesc pe insula respectivă. Este necesar ca, de acum înainte, să fie pusă în aplicare această dorință a solicitantului. Astfel, Curtea sprijină această dorință a solicitantului, pe care o consideră rezonabilă.

”

Cererea de grațiere a fost respinsă la 20 noiembrie 1997.

25

. La 30 ianuarie 2002, Guvernatorul adjunct al Antilelor Olandeze a respins cererea formulată de reclamant (probabil) în 14 august 2001, vizând reducerea pedepsei sale prin acordarea unei grațieri, pe motiv că nu fuseseră stabilite niciun fapt și nicio circumstanță care să poată justifica acordarea unei grațieri.

26

. La 26 ianuarie 2004, Avocatul General al Antilelor Olandeze

a adresat Curții Comune de Justiție o scrisoare privind cererea de grațiere introdusă de reclamant la 27 octombrie 2003. Aceasta includea următoarele pasaje:

„(...) Poziția Ministerului Public rămâne neschimbată. Înainte de săvârșirea crimei despre care este vorba în speță, suspectul

(sic)

fusese găsit vinovat de violarea unei tinere și condamnat la o pedeapsă cu închisoarea. Această condamnare nu l-a împiedicat să comită o nouă infracțiune. Reclamantul a fost examinat temeinic în legătură cu infracțiunea în cauză și raportul detaliat întocmit ulterior examinării menționează explicit riscul de recidivă. Circumstanțele nu par să se fi schimbat în vreun fel.

[...] Societatea nu va înțelege și nici nu va accepta, în opinia mea, acordarea unei grațieri din motive umanitare, presupunând că astfel de motive există (

quod non

). Se poate considera că la baza transferării solicitantului la KIA s-au aflat motive umanitare. Consider că acest lucru este suficient.

”

Unul din judecătorii Curții Comune de Justiție, deși a fost de acord cu avizul negativ emis de avocatul general, a precizat următoarele în fișa consultativă:

„Totuși, va veni o zi când grațierea va prevala asupra legii. Nu a venit încă acest moment, dar este posibil să vină, în zece sau douăzeci de ani.

”

Curtea Comună de Justiție l-a informat pe reclamant că cererea acestuia a fost respinsă, din motivele enunțate în avizul emis de avocatul general la 26

ianuarie 2004.

27

. Printr-o scrisoare din 5 august 2004, adresată Curții Comune de Justiție, procurorul general i-a recomandat instanței în cauză să emită un aviz negativ cu privire la cererea de grațiere introdusă de reclamant la 17 iunie 2004. Pasajele relevante din scrisoarea acestuia se citesc astfel:

„(...) Având în vedere conținutul cererii de grațiere, precum și interviul cu solicitantul, difuzat recent, în opinia mea, solicitantul nu și-a dat seama încă de gravitatea actului diabolic săvârșit de acesta la 23

mai 1979. [...]

În cadrul interviului (...) Murray a avut tupeul să minimizeze gravitatea crimei atroce pe care a comis-o, susținând că alte persoane condamnate pentru infracțiuni mult mai grave decât cea săvârșită de el au beneficiat deja de o liberare. [...]

Solicitantul nu a manifestat niciodată remușcări, nici în cursul procesului, nici în momentul pronunțării verdictului și nici în cursul interviului menționat anterior.

Murray susține că s-a comportat ca un deținut model în cursul ultimilor douăzeci și doi de ani. Nimic mai neadevărat, cel puțin în ceea ce privește perioada de detenție petrecută în penitenciarul de aici [din Curaçao]. În această perioadă, solicitantul a avut un comportament neadecvat de nenumărate ori, în special proferând amenințări, săvârșind furturi, bătându-se cu alți deținuți, săvârșind acte indecente asupra unor terți și încercând să otrăvească un alt deținut. [...]

Este posibil ca, ulterior, acesta să fi avut un comportament exemplar, dar acest lucru nu înlătură consecințele actului său diabolic; acestea nu vor putea fi șterse niciodată. În lumina unor reacții recente, în special în cadrul comunității noastre, a reieșit că societatea rămâne în continuare profund șocată. Societatea noastră nu își poate permite să își asume nici cel mai mic risc, fiind vorba despre un astfel de criminal psihopat. Pentru ca interesele comunității noastre să fie protejate în mod corespunzător, trebuie împiedicată reîntoarcerea solicitantului în această comunitate. În opinia mea, nu cred că este exclus ca acest bărbat de 51 de ani, cu o constituție solidă, cu grave antecedente penale [...] și care, în prezent, este în floarea vârstei, să recidiveze într-o zi.

Societatea noastră a fost profund zguduită de interviul menționat anterior, precum și de faptul că solicitantul a considerat oportun să introducă, din nou, a nu știu câta cerere de grațiere (chiar dacă are acest drept). Membri îngrijorați ai societății civile, inclusiv membrii familiei victimei, au protestat cu vehemență în mass-media împotriva unei eventuale acordări a unei grațieri. [...]

Opinia, exprimată ocazional, potrivit căreia pedeapsa detențiunii perpetue s-ar reduce, în practică, la o pedeapsă între douăzeci și douăzeci și cinci de ani de închisoare, nu se bazează pe nicio dispoziție a Codului penal și nu are niciun temei legal. În plus, legiuitorul din Antilele Olandeze nu a intenționat niciodată acest lucru. [...]

”

Cererea de grațiere a fost respinsă de guvernator la 1 martie 2006 pe motiv că nu au fost stabilite și nici nu au devenit evidente niciun fapt și nicio circumstanță care să justifice o grațiere.

28

. Printr-o scrisoare din 28 septembrie 2007, Curtea Comună de Justiție l-a sfătuit pe guvernator să respingă o cerere de grațiere care fusese formulată de reclamant, pe motiv că nu exista nicio circumstanță pe care instanța de prim grad nu o luase în considerare sau de care nu fusese în măsură să țină seama (suficient) la momentul pronunțării deciziei sale și care ar fi determinat-o să aplice o pedeapsă diferită sau să se abțină de la aplicarea vreunei pedepse, dacă ar fi cunoscut-o. Nu devenise plauzibil nici faptul că executarea deciziei instanței de prim grad sau continuarea executării acesteia nu mai servea, în mod rezonabil, niciunuia din scopurile urmărite de aplicarea legislației penale.

Cererea de grațiere la care făcea referire acest aviz al Curții Comune de Justiție a fost respinsă de guvernator la 16 ianuarie 2008, pentru motivele expuse în același aviz.

29

. În ianuarie 2011, cei trei judecători consultați cu privire la o cerere de grațiere care fusese introdusă de reclamant la 31 august 2010 au inclus în fișa consultativă în special următoarele mențiuni: „nefondată”, „respinsă” și „respinsă”.

30

. La 29 august 2013, reclamantul a introdus o cerere de grațiere, motivată de deteriorarea stării sale de sănătate. Șeful Serviciului de asistență socială din cadrul penitenciarului din Aruba a recomandat acordarea unei grațieri, pentru ca reclamantul să moară cu demnitate și înconjurat de membrii familiei sale. Printr-o decizie din 31 martie 2014, Guvernatorul din Curaçao a admis această cerere și l-a grațiat pe reclamant (a se vedea și supra, pct. 8), ceea ce a determinat reducerea pedepsei cu închisoarea aplicată persoanei în cauză, întrucât, în aceste circumstanțe, continuarea executării acestei pedepse nu mai putea fi considerată ca servind unui scop legitim.

E. Revizuirea periodică

31

. La 21 septembrie 2012, după ce a supus pedeapsa detențiunii pe viață aplicate reclamantului revizuirii periodice prevăzute la articolul 1:30 din Codul penal din Curaçao, care intrase în vigoare la 15

noiembrie 2011 (infra, pct. 55-56), Curtea Comună de Justiție a decis că pedeapsa privativă de libertate aplicată persoanei în cauză încă mai urmărea un scop rezonabil, după 33 de ani de închisoare.

32

. Mai întâi, decizia expunea procedura care s-a desfășurat în fața instanței: la 10 mai și 6

septembrie 2012 au avut loc ședințe în cursul cărora reclamantul, reprezentat de un avocat, a fost ascultat. Au fost ascultați, de asemenea, un membru al personalului penitenciarului din Aruba, precum și psihologul M.V., psihiatrul G.E.M., membrii familiei victimei și reprezentantul acestora. Decizia cita extrasele relevante din hotărârea de condamnare din 11 martie 1980 și rezuma concluziile rapoartelor privind reclamantul, întocmite în scopul revizuirii periodice (infra, pct. 36-42). O parte intitulată „Poziția familiei victimei” se citește astfel:

„În ședință, membrii familiei victimei au precizat că se opuneau unei eventuale puneri în libertate a condamnatului. Aceștia au declarat că vestea unei posibile eliberări a redeschis vechi răni, ale căror consecințele psihologice îi afectau, și că le era teamă de condamnat, care i-ar fi amenințat în trecut și care nu manifestase niciun sentiment de remușcare sau de regret.

Reprezentantul membrilor familiei victimei a pledat că riscul de recidivă era inacceptabil pentru ei.

Poziția adoptată de familie este analizată într-un raport întocmit la 10

mai 2012 de Fundația din Curaçao pentru reabilitare socială. Autorul subliniază, în primul rând, că, până în prezent, membrii familiei victimei nu au primit aproape niciun sprijin sau asistență psihologică pentru a accepta pierderea suferită. Acesta a concluzionat că mama victimei se confruntă cu probleme nerezolvate și despre care nu vorbește aproape deloc, în vreme ce tatăl are nevoie de asistența unui profesionist pentru a face față sentimentelor sale. Membrii familiei i-au declarat raportorului că simpla idee a unei puneri în libertate a condamnatului era suficientă pentru a le provoca un sentiment de nesiguranță. Aceștia i-au explicat, de asemenea, că, din ziua arestării condamnatului și până în prezent, au avut permanent sentimentul că „trăiesc într-o închisoare” și că acest lucru avea repercusiuni asupra celorlalți copii ai acestora. Fundația pentru reabilitare socială a concluzionat că o liberare condiționată a condamnatului ar avea, în acest stadiu, profunde consecințe psihologice pentru familie.

”

În continuare, decizia observa că, în concluziile procurorului general adjunct, nu exista nici măcar un element obiectiv care să permită să se considere că riscul săvârșirii unei infracțiuni de către reclamant dispăruse sau se diminuase. Aceasta sublinia că o punere în libertate înainte de termen ar destabiliza profund membrii familiei victimei, care mai sunt în viață, și că, în plus, ar tulbura societatea într-o asemenea măsură încât orice încercare de reintegrare a reclamantului ar fi sortită eșecului. După ce a expus argumentele reclamantului, Curtea comună a prezentat motivarea sa, ale căror părți relevante se citesc astfel:

„(...)

8.2 În prezent, privarea de libertate a condamnatului durează de peste douăzeci de ani; în fapt, aceasta a început în urmă cu 33 de ani. Curtea trebuie așadar să stabilească dacă, prin continuarea necondiționată a executării pedepsei detențiunii pe viață, încă se mai urmărește un scop rezonabil.

8.3 Din motivarea instanței [care a pronunțat condamnarea] în ceea ce privește aplicarea pedepsei detențiunii perpetue reiese (...) că scopul acestei pedepse era protejarea societății împotriva unei recidive a persoanei condamnate. În opinia instanței, riscul de recidivă era deosebit de ridicat, iar tratarea persoanei condamnate părea imposibilă.

8.4 Prin urmare, Curtea trebuie, în primul rând și înainte de toate, să evalueze în ce măsură persistă în prezent riscul de recidivă care exista la momentul faptelor. În acest scop, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că, la acea vreme, riscul de recidivă era perceput ca fiind foarte ridicat din cauza personalității condamnatului și că, de atunci, nu a fost pus în aplicare niciun fel de tratament.

8.5 În ședința din 10 mai 2012, Curtea a însărcinat doi experți, psihologul M.V. și psihiatrul G.E.M., cu întocmirea unui raport privind personalitatea condamnatului și riscul de recidivă asociat cu acesta. Contrar celor susținute de apărare, Curtea apreciază că atât examinarea realizată de psiholog, cât și raportul întocmit de acesta prezintă un nivel corezpunzător de calitate și expertiză. [...]

8.6 Din (...) concluziile celor doi experți reiese că persoana condamnată suferă în continuare de o tulburare psihică, și anume o tulburare de personalitate antisocială. Din aceste concluzii Curtea deduce că tulburarea psihică respectivă are un efect negativ asupra riscului de recidivă și compromite o eventuală reintegrare în societate. În plus, aceasta consideră că natura infracțiunii săvârșite de condamnat – uciderea unei fetițe de șase ani cu scopul de a-i face rău mătușii acesteia, care era fostă iubită a condamnatului – este irațională și trebuie să fie atribuită personalității sale psihopatoide. Curtea subliniază că elementele caracteristice acestei personalități patologice, și anume o personalitate antisocială, o conștiință slab dezvoltată și o lipsă de empatie, sunt încă prezente. Niciun tratament nu a fost pus în aplicare în perioada detenției. În plus, spre deosebire de practica obișnuită în cadrul punerii în aplicare a unui tratament, circumstanțele care au condus la gestul condamnatului nu au fost discutate cu acesta și, prin urmare, nu i s-a oferit posibilitatea să își dea seama cum ar putea să evite sau să se controleze în astfel de circumstanțe pe viitor. În cazul acestuia, ar fi fost necesar ca, în cursul unor astfel de discuții, să fi fost abordat subiectul relației sale cu femeile și problematica respingerii. Astfel cum am subliniat, nu au avut loc aceste discuții și acest tratament. În plus, în cadrul ședinței, condamnatul nu a demonstrat că era în măsură să explice gravitatea și absurditatea omorului sau să înțeleagă ce l-a determinat să îl comită.

8.7 Aspectele menționate anterior determină Curtea să concluzioneze că riscul ca persoana condamnată să recidiveze, în cazul punerii în libertate, este atât de ridicat încât preocuparea de a proteja societatea trebuie să prevaleze. Faptul că persoana condamnată a avut un comportament adecvat și nu a provocat incidente în închisoare în cursul ultimilor ani nu poate să modifice această apreciere. În fapt, așa cum au subliniat experții, traiul în penitenciar este foarte bine organizat și circumstanțele care l-au determinat pe condamnat să săvârșească infracțiunea sunt absente acolo. Având în vedere că astfel de circumstanțe pot apărea în afara penitenciarului, Curtea, ținând seama totodată de personalitatea menționată anterior și de faptul că nu a fost administrat niciun tratament, consideră că riscul ca persoana condamnată să recidiveze este prea ridicat, dacă aceasta s-ar confrunta cu circumstanțe similare.

8.8 În plus, Curtea ia în considerare poziția familiei victimei. S-a stabilit suficient faptul că, în prezent, liberarea condiționată a condamnatului ar avea efecte psihologice nefaste asupra membrilor familiei în cauză. În această privință, subliniază că, de-a lungul anilor, membrii familiei victimei nu au beneficiat nici de sprijinul necesar pentru a-i ajuta să își accepte durerea sau, după caz, de tratamente care să le permită să își rezolve probleme psihologice. Prin urmare, este lesne de înțeles că aceștia sunt foarte șocați, acum că posibilitatea unei liberări condiționate a condamnatului este luată în considerare pentru prima dată. În acest context, Curtea acordă importanță faptului că, după comiterea omorului, condamnatul a amenințat că le va face rău rudelor victimei, contribuind astfel la alimentarea sentimentului lor de nesiguranță. Persoana în cauză nu a demonstrat în niciun fel că este conștientă, chiar și în mică măsură, de consecințele gestului acesteia sau de acțiunile sale ulterioare.

8.9 În lumina celor menționate anterior, Curtea consideră că executarea în continuare a pedepsei detențiunii perpetue încă servește unui scop rezonabil. În consecință, aceasta nu va pronunța liberarea condiționată a condamnatului.

8.10 Ținând seama de cele ce precedă, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a suspenda examinarea sa, în așteptarea efectuării unor investigații suplimentare, solicitate de apărare cu titlu subsidiar.

8.11 Curtea adaugă că este conștientă de faptul că respectivele considerente dezvoltate de aceasta la punctele 8.6 și 8.7 par să ofere puține perspective de liberare în viitor, deoarece liberarea implică în mod necesar punerea în aplicare, în următoarea perioadă, a unei forme de tratament în cadrul căruia să fie abordate probleme precum analiza crimei, relațiile interumane și respingerea. Poate că un astfel de tratament ar putea fi pus în aplicare în vreun fel în [penitenciarul din Aruba]. În plus, Curtea consideră că este posibil ca poziția rudelor victimei să se schimbe la momentul unei revizuiri ulterioare, dacă acestea vor beneficia în continuare de sprijinul necesar pentru a-și putea gestiona sentimentele de durere, mânie și teamă.

8.12 În cele din urmă, Curtea adaugă că a luat în considerare, de asemenea, tulburarea cauzată de posibilitatea unei liberări condiționate în cadrul societății, care a reieșit din articolele de presă prezentate în fața Curții și interesul considerabil manifestat de public. Probabil că o mare parte din comunitate consideră că autorului unei infracțiuni, precum crima de care este vinovat ucigașul [victimei], nu ar trebui să i se permită să își recâștige libertatea. Totuși, acest element nu a jucat un rol decisiv în examinarea efectuată de Curte. Ținând seama de toate elementele, se pare că nevoia de pedepsire simțită de societate a fost satisfăcută suficient după o perioadă de detenție de peste 33 de ani. Așa cum s-a subliniat mai sus, scopul urmărit prin continuarea pedepsei nu mai este pedepsirea făptuitorului, ci protejarea societății împotriva unei eventuale recidive.

Curtea:

decide să nu dispună liberarea – condiționată – a persoanei condamnate.

”

F. Cu privire la starea sănătății mintale a reclamantului și la sprijinul psihologic și psihiatric furnizat sau recomandat

33

. În cursul procedurii penale desfășurate împotriva reclamantului, acesta a fost examinat, la cererea procurorului, de către psihiatrul J.N.S., pentru a stabili dacă putea fi considerat responsabil penal pentru infracțiunea de care era acuzat. La 11

octombrie

1979, psihiatrul a prezentat un raport de 27 de pagini. Hotărârea pronunțată de Tribunalul de Primă Instanță la 31 octombrie 1979 conține un rezumat al concluziei și recomandărilor formulate în acest raport (supra, pct. 12). Pasajele relevante se citesc astfel:

„

Concluzie:

Având în vedere elementele precedente, raportorul a stabilit următorul diagnostic referitor la structura personalității persoanei examinate: comportament infracțional grav, care s-a concretizat într-o crimă săvârșită ca urmare a unui acces emoțional primitiv și primar, de către un tânăr retardat mintal, infantil și narcisist, a cărui personalitate are o structură grav alterată și psihopatoidă.

Recomandări:

raportorul dorește să își prezinte recomandările, răspunzând la următoarele întrebări:

1.

Acuzatul suferă de tulburări patologice și/sau de o dezvoltare insuficientă a facultăților mintale?

Răspuns:

Da, în mod cert, în special o dezvoltare foarte limitată a facultăților mintale.

2.

Aceste tulburări și/sau această insuficiență existau deja la momentul săvârșirii infracțiunilor de care a fost acuzat?

Răspuns:

În special dezvoltarea insuficientă există dintotdeauna și, în consecință, aceasta exista, de asemenea, la momentul săvârșirii infracțiunilor, chiar dacă se poate considera că totul s-a accelerat în acel moment.

3.

În cazul unui răspuns afirmativ, această insuficiență era atât de gravă încât, presupunând că acuzatul ar fi declarat vinovat de infracțiunile în cauză, ar trebui să se considere, în starea actuală a societății din Antilele Olandeze, că acesta nu este responsabil sau că este responsabil doar parțial pentru actele sale?

Răspuns:

Având în vedere răspunsurile oferite la întrebările1 și 2, raportorul ar înclina să concluzioneze că ar trebui să se considere că răspunderea penală a acuzatului este diminuată. Cu toate acestea, consideră că acuzatul este responsabil, în mare parte, pentru actele care i se impută, dacă se stabilește caracterul lor real. Raportorul insistă asupra unui aspect: în opinia lui, acuzatul nu este și nu a fost alienat, nici înainte, nici în timpul și nici ulterior săvârșirii infracțiunii; (...) acesta nu s-a retras niciodată în propria lui lume, bizară și nebună, ci a trăit întotdeauna într-o lume senzorială primitivă și primară, reușind să participe la viața societății într-un grad rezonabil, atunci când condițiile vieții sale nu erau expuse unor tensiuni.

4.

În momentul comiterii infracțiunilor, avea acesta discernământul necesar pentru a fi conștient că săvârșirea lor era condamnabilă din punct de vedere moral și nu va fi tolerată de societate?

Răspuns:

Raportorul consideră că acuzatul trebuie să fi avut un astfel de discernământ, dar că, ulterior, l-a anihilat complet sau l-a înlocuit cu fantasme, confruntându-se cu amenințarea distrugerii structurii propriei personalități.

5.

Presupunând că a avut un astfel de discernământ, ar fi fost capabil să își definească voința și acțiunile sale în consecință?

Răspuns:

A se vedea răspunsul de la întrebarea 4. Parțial din acest motiv raportorul a ajuns la concluzia existenței unui discernământ diminuat din această cauză.

6.

Ne putem aștepta ca acuzatul să comită din nou aceeași infracțiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel?

Răspuns:

Ținând seama de concluziile și considerentele precedente, acuzatul este în mod cert capabil să comită din nou aceeași infracțiune sau să tulbure ordinea publică în alt fel.

7.

Starea psihică a acuzatului necesită internarea lui într-un azil de psihiatrie?

Răspuns:

Ținând seama de răspunsul de la întrebarea 3, acest lucru nu pare necesar.

8.

Ce orientări practice și/sau ce propuneri fezabile în societatea noastră actuală puteți să oferiți și/sau formulați, care ar fi de natură să permită ameliorarea, reabilitarea și/sau o evoluție pozitivă a acuzatului?

Răspuns:

În conformitate cu răspunsurile oferite la întrebările 1, 2, 3, 6 și 7, recomand internarea acuzatului într-un spital de psihiatrie, unde va fi tratat într-un cadru instituțional și sub strictă supraveghere, pentru o perioadă suficient de lungă. În Curaçao, avem posibilitatea să alegem doar între penitenciar și spitalul național de psihiatrie. Având în vedere că, pentru moment, riscul de recidivă este foarte ridicat, că acesta va rămâne la fel chiar dacă s-ar începe administrarea unui tratament imediat, și că, în consecință, o supraveghere are o importanță crucială (în plus, o astfel de supraveghere este imposibilă în cadrul spitalului național de psihiatrie!), precum și că acuzatul nu trebuie să fie considerat drept alienat în sensul legii, internarea în spitalul național de psihiatrie pare total contraindicată. Singura soluție fezabilă este ca acuzatul, în cazul în care este declarat vinovat de infracțiunile care i se impută, să își ispășească pedeapsa în închisoare (un transfer într-o instituție de psihiatrie situată în Țările de Jos nu este posibil, în opinia mea, ținând seama inteligența limitată a acuzatului și de capacitatea lui insuficientă de exprimare verbală). Raportorul recomandă insistent adoptarea, în cadrul penitenciar, dacă există posibilitatea, a unor măsuri capabile să îmbunătățească structura personalității persoanei în cauză și să prevină o recidivă în viitor.

”

34

. La 6 septembrie 1991, psihiatra M. de O. a adresat Procurorului General din Curaçao o scrisoare privind dorința exprimată de reclamant de a fi transferat în Aruba. Aceasta a explicat că reclamantul fusese pus sub observație psihiatrică încă de la sosirea lui în centrul de arestare preventivă din Curaçao și că fusese stabilită o relație de natură terapeutică de bună calitate, în vederea reintegrării sale. Psihiatra considera că un transfer în Aruba ar fi benefic din punct de vedere psihologic pentru reabilitarea reclamantului.

35

. Acest raport psihiatric a fost întocmit de P.N. van H., la solicitarea Avocatului General din Curaçao, în legătură cu cererea de transfer în Aruba, introdusă de reclamant. Psihiatrul aprecia că persoana în cauză nu suferea nici de psihoză, nici de depresie sau anxietate, ci prezenta o gravă tulburare de personalitate de tip narcisist. Acesta concluziona că nu exista niciun obstacol de ordin psihiatric în calea transferării reclamantului în Aruba și că, din punct de vedere psihologic, probabil că un astfel de transfer ar fi benefic pentru acesta, având în vedere că familia lui locuia în Aruba.

36

. Anticipând introducerea în Codul penal din Curaçao a unei proceduri de revizuire periodică a pedepselor cu detențiunea perpetuă, Procurorul General a solicitat, printr-o scrisoare din 9 septembrie 2011, examinarea psihiatrică a reclamantului.

37

. La 7 octombrie 2011, psihologul J.S.M. a prezentat următoarele elemente:

„(...) rezultatele testului arată că [reclamantul] prezintă simptome ale depresiei. Acesta își reprimă emoțiile și furia și le ascunde de persoanele din anturajul său. [...]

[Acesta] are puțină încredere în ceilalți și are senzația că oamenii se folosesc și se manipulează unii pe ceilalți în scopuri egoiste. Din acest motiv, este foarte suspicios în privința persoanelor pe care nu le cunoaște și are un comportament antisocial. [...] Este extrem de sensibil la critici și la respingere.

[...]

[Reclamantul] se află în detenție de foarte multă vreme și, din acest motiv, sentimentul lui de bunăstare s-a degradat. De asemenea, aptitudinile sale sociale s-au deteriorat și acesta a renunțat la orice speranță privind evoluția situației sale, ceea ce i-a cauzat sentimente depresive și foarte negative față de el însuși și de ceilalți.

[Acesta] are nevoie de ajutor în ceea ce privește sentimentele negative și depresive pe care le reprimă, precum și pentru a reuși să își îmbunătățească bunăstarea generală.

Recomand să nu i se dea speranțe false în ceea ce privește cererea sa de grațiere și să fie clarificate diversele aspecte ale cauzei sale.

Dacă este luată în considerare o grațiere, este recomandabil ca acesta să urmeze un program de reintegrare și dezvoltare a aptitudinilor sociale și să beneficieze de asistență în cadrul KIA și, ulterior, în afara KIA, pentru a crește gradul acestuia de independență și autonomie în cadrul societății.”

”

38

. Raportul emis la 26

martie 2012 de Fundația din Aruba pentru reabilitare socială și protecția minorilor (

Stichting Reclassering en Jeugdbescherming)

a emis un raport în care se preciza că domnul Murray ar putea locui cu mama acestuia în Aruba și să lucreze la un atelier de tapițerie. Autorul raportului a apreciat că era dificil să se estimeze riscul de recidivă, dar că, prin acordarea unui sprijin adecvat după liberare, domnul Murray avea toate șansele să reușească să se reintegreze în societate.

39

. La cererea Curții Comune de Justiție, au fost întocmite trei rapoarte.

40

. Primul dintre aceste rapoarte, întocmit de KIA la 25 mai 2012, includea următorul pasaj:

„[Reclamantul] este un bărbat de 59 de ani, calm și liniștit, care nu a făcut niciodată obiectul unei sancțiuni disciplinare în timpul detenției sale. [...] Își îndeplinește în mod corespunzător sarcinile atribuite, iar personalul penitenciarului este mulțumit de el. În general, lucrează singur, dar, ocazional, este dispus să formeze alți deținuți în activitatea de tapițerie pentru mobilă. [...] Este întotdeauna politicos și respectuos cu personalul penitenciarului și niciunul din agenții penitenciarului nu are nicio plângere în privința lui. Se întâlnește rar cu asistenta socială, și, în cadrul întâlnirilor, acesta îi adresează mereu aceleași întrebări. Pare că uită lucrurile pe care le-a discutat deja.

”

41

. Al doilea raport, întocmit de psihiatrul M.V. la 21 iulie 2012, a ajuns la următoarele concluzii:

Testul de personalitate arată că subiectul prezintă o tulburare de personalitate antisocială, cu o formă ușoară de psihopatie. Există, de asemenea, semnele unor tendințe narcisiste. Structura caracterului acestuia este rigidă, însă nu se manifestă puternic, poate din cauza vârstei sale. Riscul ca acesta să recidiveze sau să comită alte acte reprobabile în cazul întoarcerii în societate este considerat a fi prezent [risc moderat în comparație cu persoanele expertizate medico-legal psihiatric care suferă de tulburări psihice și care au săvârșit infracțiuni (forensic population)]. [...] În general, subiectul poate să fie descris ca prezentând o personalitate antisocială, ale cărei cele mai dezagreabile manifestări au fost atenuate. [...] Există o certitudine rezonabilă că personalitatea acestuia nu se va schimba. Personalitatea se formează până la vârsta de 35 ani, după care pot apărea doar schimbări minore. Examenul arată că personalitatea subiectului este foarte rigidă. Așadar, acesta va fi mereu o persoană destul de dezagreabilă în relațiile sale cu ceilalți și va avea mereu dificultăți în stabilirea și menținerea relațiilor sociale. Având în vedere personalitatea acestuia, apreciez că șansele să reușească să se reintegreze în societate sunt mici.

”

42

. Al treilea raport solicitat de Curtea Comună de Justiție a fost întocmit de psihiatrul G.E.M. la 17 august 2012. Acesta conținea următoarele concluzii:

„Subiectul suferă totuși de o gravă tulburare de personalitate antisocială, care se caracterizează printr-o paletă emoțională slab diferențiată și foarte primitivă, o conștiință slab dezvoltată, aptitudini sociale rudimentare și o lipsă de empatie. [...] Deși subiectul a avut un comportament problematic și agresiv în primii ani ai detenției sale, în cursul cărora acesta a avut chiar și o tentativă de otrăvire, acesta a devenit un deținut-model în ultimii ani. [...] Această schimbare de comportament se datorează, în mare parte, cadrului furnizat de mediul penitenciar și faptului că subiectul este, în prezent, mai în vârstă (are aproape 60 de ani); este probabil să devină din ce în ce mai moderat odată cu trecerea timpului. [...] În ceea ce privește riscul de recidivă, sunt indecis. Pe de o parte, subiectul este aproape un deținut-model, pe de alta, trăsăturile esențiale ale caracterului său nu s-au schimbat. Rămâne, în continuare, o persoană extrem de tulburată și este dificil de prevăzut modul în care va reacționa și în ce măsură va reuși să se descurce în afara cadrului penitenciar.

”

43

. În urma deciziei pronunțate de Curtea Comună de Justiție la 21 septembrie 2012, Parchetul din Curaçao a concluzionat că ar fi de dorit să existe contacte mai structurate cu un psihiatru. De aceea, Procurorul General din Curaçao i-a solicitat omologului său din Aruba să se asigure că reclamantul era vizitat în mod regulat de un psihiatru, care să îi acorde un sprijin psihologic în cadrul unui plan terapeutic, în măsura în care acest lucru era posibil, având în vedere constrângerile privind executarea pedepsei detențiunii perpetue.

44

. La 24 iulie 2014, un document intitulat „Raport psihologic” a fost întocmit de J.S.M., psihologul penitenciarului Aruba (care redactase un raport privind reclamantul în vederea unei reexaminări periodice; supra, pct. 37), aparent, la cererea reprezentantului reclamantului. Psihologul a precizat că a efectuat teste psihologice și a avut o întrevedere cu reclamantul, într-un moment (2011) în care aceasta lucra în cadrul penitenciarului de numai câteva luni. Aceasta a afirmat că nu avea cunoștință de ceea ce i se oferise reclamantului anterior și că scurta perioadă în care intrase în contact cu reclamantul era insuficientă pentru a-i permite să realizeze sau să pună în aplicare un plan de consiliere psihologică.

45

. Al doilea document intitulat „Raport psihologic” a fost redactat de același psiholog la 1 septembrie 2014, la cererea Guvernului. Acest raport era identic cu cel din 24 iulie 2014, cu excepția unei fraze, în care psihologul a declarat, după ce consultase dosarul medical al reclamantului, că persoana în cauză nu beneficiase de niciun tratament psihologic sau psihiatric.

46

. Într-un e-mail din 29 iulie 2014, adresat reprezentantului reclamantului, șeful Serviciului Social din cadrul penitenciarului din Aruba a precizat că

dosarul medical din penitenciar

al reclamantului, care fusese transferat în Aruba în 1999, nu conținea niciun element care să indice că persoana în cauză ar fi beneficiat de vreun tratament din partea unui psihiatru sau unui psiholog. În 2011, KIA angajase o psiholoagă, dar aceasta nu îi aplicase niciun tratament și nici nu îi acordase asistență reclamantului, care frecventase destul de regulat serviciul social al penitenciarului, cu scopul de a discuta sau de a organiza aspecte practice.

II.

Dreptul și practica interne relevante

A. Pedepsele privative de libertate

47

. Reclamantul a fost declarat vinovat de săvârșirea infracțiunii prevăzute la articolul 302 din Codul penal al Antilelor Olandeze (

Wetboek van Strafrecht van de Nederlandse Antillen

), care, la momentul faptelor, era formulat astfel:

„Orice persoană care curmă viața altei persoane în mod intenționat și cu premeditare va fi declarată vinovată de omor și condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață sau la o pedeapsă temporară cu închisoarea cu o durată de cel mult douăzeci de ani. ”

48

. Articolul 17 din Ordonanța națională privind penitenciarele (

Landsverordening Beginselen Gevangeniswezen

), intrată în vigoare în 1999 și încorporată în legislația din Curaçao la 10 octombrie 2010 (supra, pct. 9), atunci când insula a devenit autonomă, dispune în special:

„Menținând caracterul privativ de libertate al pedepsei (...), executarea acesteia va servi totodată la pregătirea reintegrării sociale a persoanei în cauză.

”

B. Grațierea în Curaçao

49

. Guvernatorul are competența de a acorda o grațiere. Înainte de 10 octombrie 2010, aceasta era reglementată de 16

§

1 din Constituția (

Staatsregeling)

Antilelor Olandeze, care prevedea:

„Guvernatorul poate, după consultarea instanței care a pronunțat hotărârea, să grațieze orice persoană găsită vinovată și condamnată printr-o hotărâre judecătorească.

”

50

. Începând cu 10 octombrie 2010, articolul 93 din Constituția insulei Curaçao dispune:

„Grațierile sunt acordate prin decret național, după consultarea instanței care a pronunțat hotărârea și cu respectarea dispozițiilor care vor fi stabilite prin ordonanță națională sau adoptate în temeiul unei astfel de ordonanțe.

”

Decretele naționale sunt emise de guvernator.

51

. Procedura acordării grațierii, aplicabilă persoanelor care execută pedeapsa detențiunii pe viață în Curaçao, este identică, în practică, celei care se aplica în fostele Antile Olandeze. Grațierile sunt acordate în conformitate cu Decretul din 1976 de reglementare a dreptului de grațiere [

Gratieregeling 1976

–

măsură administrativă generală pentru Regat

(

Algemene Maatregel van Rijksbestuur

), care a intrat în vigoare în Antilele Olandeze la 1 octombrie 1976 și a fost inclusă în legislația insulei Curaçao, atunci când aceasta a devenit țară autonomă, la 10 octombrie 2010 (supra, pct. 9)]. Procedura este aceeași pentru toate persoanele condamnate, indiferent dacă execută o pedeapsă cu detențiune pe viață sau o pedeapsă a închisorii.

52

. O cerere de grațiere poate fi introdusă, în scris, de persoana condamnată sau de avocatul acesteia. Aceasta trebuie să fie introdusă în fața guvernatorului țării din cadrul Regatului în care a fost condamnată persoana în cauză. În cazul în care o persoană este transferată într-o altă țară din Regat, pentru a executa acolo o pedeapsă pronunțată în Curaçao, normele și procedurile aplicabile grațierilor din țara în care a fost pronunțată pedeapsa se aplică, în principiu, în continuare (astfel, în speță, normele și procedurile aplicabile grațierilor din Curaçao au continuat să se aplice reclamantului după transferul acestuia în Aruba), cu excepția cazului în care se convine altfel cu ocazia transferului persoanei condamnate.

53

. Atunci când este depusă o cerere de grațiere, aceasta este supusă spre avizare instanței care a pronunțat hotărârea. în speță, Curtea Comună de Justiție. Instanța consultă, la rândul său, Procurorul General, care stabilește informațiile care sunt necesare. Acesta poate solicita, de exemplu, un raport de evaluare, dacă din documentele întocmite de instituția de detenție reiese că deținutul și-a schimbat comportamentul. Dacă este necesar, poate fi consultat; de asemenea, un expert în analiza și evaluarea comportamentală; totuși, nu este obligatorie efectuarea unui examen psihologic sau psihiatric.

54

. Pe baza propriilor concluzii și a recomandărilor parchetului, un complet format din trei judecători emite un aviz motivat către guvernator, care decide, în ultimă instanță, dacă este necesar sau nu să admită cererea de grațiere. Aspectul punitiv al detenției și gravitatea infracțiunii sunt elemente relevante, dar există și alte elemente care pot să joace un rol, precum vârsta persoanei deținute. Pericolul pe care îl reprezintă persoana în cauză pentru societate este, de asemenea, un factor important care trebuie să fie luat în considerare atunci când trebuie să se hotărască dacă este necesară admiterea cererii. În cazul în care este acordată grațierea, aceasta poate lua forma unei grațieri totale sau parțiale (înlăturarea în întregime sau parțială a executării pedepsei), unei reduceri a pedepsei sau unei comutări. Decretul din 1976 privind reglementarea dreptului la grațiere nu prevede obligația ca guvernatorul să își motiveze decizia pe care o adoptă cu privire la o cerere de grațiere. Cu toate acestea, în expunerea de motive (

Memorie van Toelichting

) a articolului 93 din Constituția insulei Curaçao se prevede că, dacă o grațiere este acordată în ciuda avizului negativ emis de instanța consultată, motivele deciziei respective trebuie să fie expuse în mod explicit în decretul național care o conține.

C. Revizuirea periodică a pedepselor cu detențiunea pe viață

55

. Din 15 noiembrie 2011, revizuirea periodică a pedepselor cu detențiunea pe viață este obligatorie în Curaçao. Articolul 1:30 din Codul penal din Curaçao prevede:

„(1) Orice persoană condamnată la o pedeapsă cu detențiunea pe viață este liberată condiționat după împlinirea unei perioade de douăzeci de ani de privare de libertate, dacă, în opinia Curții [Comune de Justiție], continuarea executării necondiționate a pedepsei acesteia nu mai urmărește un obiectiv rezonabil.

[...]

”

56

. Expunerea de motive referitoare la acest articol include în special următorul pasaj:

„Executarea unei pedepse privative de libertate care nu lasă loc niciunei speranțe de reîntoarcere în societate poate determina o situație inumană. În această privință, se poate face trimitere la avizul Curții de casație (...) din 28 februarie 2006, LJN (

Landelijk Jurisprudentie Nummer

[număr din jurisprudența națională] AU9381). În cadrul unei prelegeri care a avut loc la Universitatea din Antilele Olandeze la 13 aprilie 2006 (...), profesorul de drept penal D.H. de Jong a propus introducerea unui mecanism de reexaminare periodică a pedepselor cu detențiunea pe viață. Introducerea unui astfel de mecanism este, în plus, conformă cu abordarea Curții Europene a Drepturilor Omului, din jurisprudența căreia, în special din hotărârea

Wynne împotriva Regatului Unit

[hotărârea din 18 iulie 1994, (seria A nr. 294

‑

A), unde nu era vorba direct despre o pedeapsă cu detențiunea pe viață similară cu aceea care face obiectul analizei noastre] reiese că o reexaminare periodică se impune în funcție de „natura și scopul urmărit de detenția în cauză, considerate în lumina obiectivelor instanței care a pronunțat condamnarea.

”

Drept răspuns la această cerință, [articolul 1:30 din Codul penal] impune [Curții Comune de Justiție] obligația de a reexamina situația persoanei condamnate la pedeapsa detențiunii pe viață după o perioadă de 20 de ani și, ulterior, după caz, la fiecare cinci ani. Suntem conștienți de faptul că această procedură este similară cu reglementarea care se aplică în cazul grațierilor, dar dorim să insistăm asupra faptului că această procedură există fără să afecteze eventuala acordare a unei grațieri în conformitate cu procedura normală. Scopul procedurii [prevăzute la articolul 1:30] este de a preveni situațiile în care executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață conduce, în mod automat și din motive irelevante, la o viață lipsită de speranță pentru persoana în cauză. Evident că interesele persoanei condamnate trebuie să fie puse în balanță cu cele ale societății; în special, este necesar să se ia în considerare poziția rudelor victimei sau cea a înseși victimelor. Al doilea alineat [din articolul 1:30] face referire la riscul de recidivă

; este evident că, în acest scop, Curtea [Comună de Justiție] va consulta un specialist în evaluarea comportamentală.

”

III.

Dreptul internațional și european relevant

A. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) privind vizita efectuată de acesta în Aruba și în Antilele Olandeze în 2007

57

. O delegație a CPT a efectuat o vizită în Aruba, în perioada 4-7

iunie 2007, și în Antilele Olandeze, în perioada 7-13 iunie 2007. Părțile relevante ale raportului CPT [CPT/Inf (2008) 2] din 5 februarie 2008 se citesc după cum urmează:

„CAPITOLUL 2:

VIZITA ÎN ARUBA

[...]

C.

Penitenciarul din Aruba – KIA

[...]

[...]

b. Regim

% din totalul condamnaților, nu păreau să beneficieze de un regim de detenție mai motivant decât cel oferit tuturor deținuților și care se dovedea a fi mai degrabă precar. Aceștia nu beneficiau nici de un sprijin psihologic adecvat.

[...]

CPT recomandă autorităților din Aruba să adopte măsuri privind în special deținuții condamnați la pedepse cu detențiunea pe viață sau la pedepse de lungă durată.

f) Asistența psihiatrică și psihologică

[...] În cadrul penitenciarului a fost înființat recent un centru de asistență și supraveghere medico-legală și psihiatrică (FOBA). Teoretic, acesta poate găzdui 10 deținuți. Cu toate acestea, din cauza insuficienței de personal (medical și penitenciar), FOBA nu a fost pus în funcțiune. Teoretic, deținuții pot să beneficieze de un tratament psihiatric intensiv în unitatea PAAZ a Spitalului Oduber, dar deținuții sunt internați acolo foarte rar.

[...]

„CAPITOLUL 3: VIZITA ÎN ANTILELE OLANDEZE

[...]

[...]

b. Asistența psihiatrică și psihologică oferită în închisoarea Bon Futuro [din Curaçao]

CPT recomandă angajarea cât mai curând posibil a unui psiholog cu normă întreagă pentru penitenciarul Bon Futuro

FOBA

) din cadrul penitenciarului Bon Futuro a fost creată pentru îngrijirea anumitor deținuți problematici, în absența unei structuri spitalicești mai adecvate.

” [sublinierea din original]

B. Instrumentele internaționale relevante privind pedepsele cu detențiunea pe viață

a)

Rezoluția (76)2

58

. Începând din 1976, Comitetul de Miniștri a adoptat o serie de rezoluții și recomandări cu privire la persoanele condamnate la pedepse de lungă durată și la persoanele condamnate pe viață. Prima din această serie este Rezoluția (76)2 din 17 februarie 1976. Aceasta prevede o serie de recomandări adresate statelor membre, care includ în special:

„1. să urmeze o politică penală potrivit căreia pedepsele de lungă durată să nu fie aplicate decât în cazul în care sunt necesare pentru protejarea societății;

[...]

ani de detenție și că se repetă periodic;”

b) Recomandarea Rec(2003)23

59

. La 9 octombrie 2003, Comitetul de Miniștri a adoptat Recomandarea Rec(2003)23 privind gestionarea de către administrațiile penitenciare a condamnaților pe viață și a altor persoane condamnate la pedepse de lungă durată. Conform preambulului acesteia,

„(...) executarea pedepselor privative de libertate presupune stabilirea unui echilibru între, pe de o parte, asigurarea siguranței și respectarea ordinii și a disciplinei în penitenciare și, pe de altă parte, necesitatea de a le oferi deținuților condiții de viață decente, regimuri active și o pregătire constructivă în vederea punerii lor în libertate;”

Punctul 2 din recomandare expune, în continuare, obiectivele pe care trebuie să le urmărească gestionarea persoanelor condamnate pe viață și a altor persoane condamnate la pedepse de lungă durată:

„– (...) să asigure că penitenciarele sunt locuri sigure și securizate pentru deținuți și pentru persoanele care lucrează cu aceștia sau îi vizitează;

– (...) să contracareze efectele negative ale detenției de lungă durată și pe viață;

– (...) să sporească și (...) să îmbunătățească posibilitățile ca acești deținuți să se reintegreze cu succes în societate și să ducă o viață conform legii după punerea în libertate.

”

Printre principiile generale ale gestionării deținuților de acest tip, formulate în recomandare, se numără i) principiul individualizării, conform căruia trebuie să se ia în considerare diversitatea caracteristicilor individuale ale persoanelor condamnate pe viață și ale celor condamnate la pedepse de lungă durată și să se țină cont de acestea pentru stabilirea unor planuri individuale de punere în aplicare a pedepsei și ii) principiul progresiei, conform căruia planificarea individuală a gestionării pedepsei cu detențiunea pe viață sau a pedepsei de lungă durată aplicate unui deținut trebuie să aibă ca scop asigurarea unei evoluții progresive în cadrul sistemului penitenciar (a se vedea punctele 3 și 8 din recomandare). Elaborat sub egida Comitetului European pentru Probleme Penale, raportul anexat la recomandare adaugă că progresia are ca obiectiv final o tranziție constructivă de la viața în detenție la viața în societate (punctul 44 din raport).

Punctul 10 din recomandare (planificarea pedepselor) prevede că planurile de punere în aplicare a pedepselor trebuie să fie folosite pentru a oferi o abordare sistematică, în special în vederea evoluției progresive a deținutului în cadrul sistemului penitenciar în condiții din ce în ce mai puțin restrictive, până la o etapă finală, care, în mod ideal, ar fi petrecută într-un mediu deschis, de preferat în cadrul comunității, precum și pentru a asigura condiții și măsuri de supraveghere care să favorizeze o viață conform legii și adaptarea la comunitate, după o liberare condiționată.

Potrivit punctului 16, periculozitatea și nevoile criminogene nu sunt caracteristici stabile din punct de vedere intrinsec și este necesar să se efectueze periodic o evaluare a riscurilor și a nevoilor.

În cele din urmă, punctele 33 și 34 (privind pregătirea reintegrării în societate) prevăd:

„(33) Pentru a veni în sprijinul persoanelor condamnate pe viață și al celor condamnate la pedepse de lungă durată să depășească problema specifică a tranziției de la încarcerarea prelungită la un mod de viață conform legii în cadrul societății, ar trebui ca punerea în libertate a acestora să fie pregătită suficient în avans și să țină seama de următoarele aspecte:

– necesitatea de a elabora planuri specifice de pre-liberare și post-liberare, care să aibă în vedere riscuri și necesități relevante;

– examinarea în mod corespunzător a posibilităților care favorizează liberarea și continuarea, ulterior liberării, a tuturor programelor, intervențiilor sau tratamentele la care au fost supuși deținuții în cursul detenției lor;

– necesitatea de a asigura o colaborare strânsă între administrația penitenciară, autoritățile de supraveghere post-liberare și serviciile sociale și medicale.

”

Punctul 131 din raportul anexat la recomandare aduce următoarea precizare referitoare la punctul 34 din aceasta:

„Recomandarea Rec(2003)23 enunță principiul conform căruia toți deținuții, cu excepția celor care execută pedepse extrem de scurte, ar trebui să aibă posibilitatea de a beneficia de o liberare condiționată. Potrivit prevederilor recomandării, acest principiu se aplică, de asemenea, condamnaților pe viață. Cu toate acestea, trebuie subliniat că este vorba doar despre posibilitatea acordării unei liberări condiționate condamnaților pe viață și că aceasta nu trebuie să fie acordată sistematic.

”

c) Recomandarea Rec(2003)22

60

. Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiționată a fost adoptată de Comitetul de Miniștri la 24 septembrie 2003. Aceasta este citată în repetate rânduri în hotărârea

Kafkaris

împotriva Ciprului [(MC), nr.

21906/04

, pct.

72, CEDO 2008]. Pe scurt, aceasta prevede o serie de recomandări privind pregătirea liberării condiționate, acordarea acesteia, condițiile care pot fi impuse în acest scop și garanțiile procedurale care trebuie să o însoțească. Printre principiile generale enunțate de aceasta se numără următoarele (punctele 3 și 4.a.):

„(3) Liberarea condiționată ar trebui să urmărească sprijinirea deținuților în realizarea tranziției de la viața în detenție la o viață conform legii, în cadrul comunității, prin intermediul unor condiții și măsuri de supraveghere post-liberare care să contribuie la atingerea acestui obiectiv, precum și la siguranța publică și la reducerea criminalității în cadrul societății.

4.a. Pentru a reduce efectele nocive ale detenției și pentru a favoriza reintegrarea deținuților în condiții care vizează să garanteze siguranța comunității, legislația ar trebui să prevadă pentru toți deținuții condamnați, inclusiv cei condamnați pe viață, posibilitatea de a beneficia de liberare condiționată.

”

Expunerea de motive anexată la recomandare precizează următoarele cu privire la punctul 4 din aceasta:

„Deținuții condamnați pe viață nu trebuie să fie lipsiți de speranța obținerii unei liberări. În primul rând, pentru că nu se poate susține în mod rezonabil că toți condamnații pe viață vor reprezenta întotdeauna un pericol pentru societate. În al doilea rând, deoarece detenția persoanelor care nu au nicio speranță de a fi puse în libertate ridică grave probleme de gestionare, fie că este vorba despre încurajarea cooperării lor și ținerea sub control a comportamentului lor perturbator, propunerea unor programe de dezvoltare personală, organizarea planificării pedepsei sau asigurarea securității. Astfel, țările a căror legislație prevede pedepse cu detențiunea pe viață efectivă ar trebui să creeze posibilități de revizuire a pedepsei după un anumit număr de ani și la intervale regulate, pentru a stabili dacă o persoană deținută, condamnată la pedeapsa detențiunii pe viață, poate să execute restul pedepsei sale în cadrul comunității, în ce condiții și ce măsuri de supraveghere trebuie să fie adoptate.

”

d) Documentul de lucru al CPT cu privire la pedepsele cu detențiunea pe viață reală/efectivă

61

. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT) a adoptat în 2007 un raport [CPT (2007) 55, 27 iunie 2007], intitulat „Condamnările la detențiunea pe viață reală/efectivă”. Redactat de domnul Jørgen Worsaae Rasmussen, membru al comitetului, acest raport analizează diverse texte ale Consiliului Europei privind pedepsele cu detențiunea pe viață, printre care și Recomandările Rec(2003)22 și Rec(2003)23, și precizează, în esență, a) că principiul care constă în prevederea posibilității ca toți deținuții să beneficieze de o liberare condiționată este valabil și în cazul „condamnaților la detențiunea pe viață” și b)

că toate statele membre ale Consiliului Europei prevăd posibilitatea unei puneri în libertate din motive umanitare, dar că această „formă specială de punere în libertate” este diferită de liberarea condiționată.

Acest raport subliniază existența unui curent de opinie care a stat la baza propunerilor de reformare a procedurii de revizuire a condamnărilor la pedeapsa detențiunii pe viață în Danemarca, Finlanda și Suedia, opinie conform căreia liberarea discreționară a deținuților, la fel ca și condamnarea lor, este un aspect care ține de competența instanțelor și nu a executivului. De asemenea, acesta citează și aprobă raportul întocmit de CPT în urma vizitei efectuate în Ungaria în 2007, în care se afirmă:

„În ceea ce îi privește pe «adevărații condamnați la detențiune pe viață», CPT exprimă rezerve serioase cu privire la însuși conceptul care impune ca deținuții în cauză, odată condamnați, să fie considerați pentru totdeauna ca fiind o amenințare permanentă pentru comunitate și să fie privați de orice speranță de a obține liberarea condiționată.

”

În concluziile documentului sunt formulate diverse recomandări: niciun deținut nu ar trebui să fie „etichetat” ca fiind susceptibil să își petreacă viața în detenție, respingerea cererii de liberare nu ar trebui să fie niciodată definitivă și chiar și deținuții reîncarcerați nu ar trebui să fie privați de orice speranță de liberare.

e) Raportul CPT privind Elveția

62

. Raportul CPT privind vizita efectuată în Elveția în perioada 10-20

octombrie 2011 [CPT/Inf (2012) 26, 25 octombrie 2012] conține următoarele observații cu privire la sistemul elvețian de detențiune pe viață pentru autorii unor infracțiuni cu caracter sexual sau violent, considerați ca fiind extrem de periculoși și incorigibili:

„CPT exprimă rezerve serioase cu privire la însuși conceptul de privare de libertate «pe viață», conform căruia aceste persoane, odată ce au fost declarate extrem de periculoase și incorigibile, sunt considerate pentru totdeauna ca reprezentând un pericol permanent pentru societate, fiind astfel private oficial de orice speranță de a obține o formă mai blândă de executare a măsurii, sau chiar liberarea condiționată. Având în vedere că singurul mod în care persoana în cauză poate să fie pusă în libertate depinde de progresele științifice, aceasta este privată de orice posibilitate de a influența eventuala sa liberare, de exemplu, prin intermediul bunei purtări în cadrul executării măsurii.

În această privință, Comitetul face trimitere la Recomandarea (2006)2 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, din 11 ianuarie 2006, cu privire la Regulile europene privind penitenciarele, precum și la punctul 4.a. din Recomandarea Rec(2003)22 a Comitetului de Miniștri din 24 septembrie 2003 privind liberarea condiționată, care precizează clar că legislația ar trebui să prevadă posibilitatea ca toate persoanele private de libertate condamnate, inclusiv persoanele care fac obiectul unei condamnări la pedeapsa detențiunii pe viață, să beneficieze de liberarea condiționată. În expunerea de motive [a acesteia din urmă] se insistă asupra faptului că persoanele condamnate la detențiune pe viață nu ar trebui să fie private de orice speranță de a fi puse în libertate.

Prin urmare, CPT consideră că este inumană privarea de libertate pe viață a unei persoane, fără nicio speranță reală de punere în libertate. Comitetul îndeamnă insistent autoritățile elvețiene să reexamineze, în consecință, conceptul de privare de libertate «pe viață

».

” [sublinierea din original]

63

. Articolul 77 din Statutul de la Roma al Curții Penale Internaționale („CPI”) permite impunerea unei pedepse cu detențiunea pe viață în cazul în care aceasta este justificată de caracterul extrem de grav al infracțiunii săvârșite și de situația personală a persoanei condamnate. Articolul 110 al treilea paragraf prevede că, atunci când o persoană a executat 25 de ani de închisoare în cazul unei condamnări pe viață, CPI revizuiește pedepsa pentru a stabili dacă este cazul să o reducă. Ea nu procedează la această revizuire înaintea acestui termen. Articolul 110 al patrulea și al cincilea paragraf prevede următoarele:

„4. În cazul revizuirii prevăzute la al treilea paragraf Curtea poate reduce pedeapsa dacă constată că una sau mai multe dintre condițiile următoare sunt îndeplinite:

a) persoana a manifestat, de la început și în mod continuu, voința de a coopera cu Curtea în anchetele și acțiunile penale efectuate de aceasta

b) persoana a facilitat spontan executarea deciziilor și ordonanțelor Curții în alte cazuri, în special ajutându-o să localizeze activele care fac obiectul deciziilor prin care se dispune confiscarea lor, plata unei amenzi sau o reparație și care pot fi folosite în favoarea victimelor; sau

c) alți factori prevăzuți în Regulamentul de procedură și de probe care atestă o schimbare de circumstanțe evidentă a consecințelor apreciabile de natură să justifice reducerea pedepsei.

”

Procedura și celelalte criterii de revizuire sunt stabilite prin articolele

223 și 224 din Regulamentul de procedură și de probe.

Articolul 223 prevede următoarele:

„Criterii pentru examinarea problemei reducerii pedepsei

Atunci când examinează problema reducerii unei pedepse în temeiul articolului 110 alineatele (3) și (5), cei trei judecători ai Camerei de apel iau în considerare criteriile enumerate la articolul 110 alineatul (4) literele a) și b), precum și următoarele criterii:

a) faptul că, prin comportamentul său în cursul detenției, persoana condamnată arată că se disociază de infracțiunea săvârșită;

b) perspectivele resocializării și ale unei reintegrări reușite a persoanei condamnate

;

c) posibilitatea ca eliberare înainte de termen

a persoanei condamnate să riște să cauzeze o instabilitate socială semnificativă;

d) orice acțiune semnificativă întreprinsă de persoana condamnată în favoarea victimelor și repercusiunile pe care le poate avea punerea în libertate înainte de termen asupra victimelor și a membrilor familiei lor;

e) situația personală a condamnatului, în special agravarea stării fizice sau psihice, ori vârsta înaintată a acestuia.

”

Articolul 224 alineatul (3) prevede că, în vederea aplicării alineatului (5) al articolului 110 din Statut, trei judecători ai Camerei de apel examinează problema reducerii pedepsei la fiecare trei ani, cu excepția cazului în care a fost stabilit un interval mai scurt în cadrul unei decizii adoptate în temeiul articolul 110 alineatul (3). Acesta adaugă că, în cazul în care există o schimbare semnificativă a circumstanțelor, acești trei judecători pot să îi permită persoanei condamnate să solicite o revizuire în cursul acestei perioade de trei ani sau în orice interval mai scurt care a fost stabilit de aceștia.

64

. Articolul 27 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Fosta Iugoslavie („TPII”) prevede că pedepsele cu închisoarea sunt executate într-un stat desemnat de TPII. Detenția este supusă normelor naționale ale statului în cauză, sub controlul TPII. Articolul 28 (grațierea și comutarea pedepsei) precizează:

„Dacă persoana condamnată poate să beneficieze de o grațiere sau de o comutare a pedepsei, în temeiul legislației statului în care aceasta este încarcerată, statul în cauză notifică Tribunalul în consecință. Președintele Tribunalului, în consultare cu judecătorii, se pronunță în acest sens ținând seama de interesele justiției și de principiile generale ale dreptului.

”

Dispoziții similare celor de la articolele 27 și 28 din Statutul TPII se regăsesc la articolele 26 și 27 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Rwanda, la articolele 22 și 23 din Statutul Tribunalului Special pentru Sierra Leone și la articolele 29 și 30 Statutul Tribunalului Special pentru Liban.

65

. Articolul 5 alineatul (2) din Decizia-cadru privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, adoptată de Consiliul Uniunii Europene la 13 iunie 2002, prevede:

„în cazul în care infracțiunea pentru care a fost emis mandatul european de arestare este sancționată cu o pedeapsă sau o măsură de siguranță privative de libertate cu caracter permanent, executarea respectivului mandat poate fi supusă condiției ca sistemul juridic al statului membru emitent să prevadă dispoziții care permit o reexaminare a pedepsei aplicate – la cerere sau cel târziu după douăzeci de ani– sau aplicarea unor măsuri de clemență pe care persoana le poate solicita, în conformitate cu dreptul sau practica statului membru emitent, în vederea neexecutării acestei pedepse sau măsuri.

”

C. Instrumentele europene relevante referitoare la asistența medicală (psihiatrică) acordată deținuților

66

. Pasajele relevante din Recomandarea Rec(98)7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei adresată statelor membre cu privire la aspectele etice și organizaționale ale asistenței medicale în penitenciare, adoptată la 8 aprilie 1998, se citesc după cum urmează:

„I. Principalele aspecte ale dreptului la asistență medicală în penitenciare

A. Accesul la un medic

[...]

[...]

III. Organizarea asistenței medicale în penitenciare, în special în ceea ce privește gestionarea anumitor probleme curente

D. Simptome psihiatrice, tulburări mintale, grave tulburări de personalitate, riscul de suicid

”

67

. Anexa la Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniștri privind gestionarea de către administrațiile penitenciare a condamnaților la detențiunea pe viață și a altor deținuți pe termen lung, adoptată la 9

octombrie 2003, prevede în special:

„(27) Ar trebui adoptate măsuri pentru diagnosticarea precoce de către un specialist a tuturor deținuților care suferă sau care ajung să sufere de tulburări mintale și pentru a le asigura un tratament adecvat. [...]

”

68

. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, în cadrul celei de-a 952-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor, prevede în special următoarele:

„(...) executarea pedepselor privative de libertate și gestionarea deținuților necesită luarea în considerare a unor imperative legate de securitate, siguranță și disciplină și trebuie totodată să garanteze condiții de detenție care nu aduc atingere demnității umane și să ofere posibilitatea desfășurării unor activități constructive și o îngrijire care să permită pregătirea reintegrării lor în societate.

”

69

. Statelor membre li se recomandă în special ca, în elaborarea legislației, a politicilor și a practicilor acestora, să urmeze normele conținute în anexa la recomandare. Pasajele relevante din această anexă se citesc astfel:

„(...)

12.1 Persoanele care suferă de boli mintale și a căror stare de sănătate mintală este incompatibilă cu detenția în închisoare ar trebui să fie ținuți în detenție într-o instituție special concepută în acest scop.

12.2 Dacă aceste persoane sunt deținute în mod excepțional într-o închisoare, situația și nevoile lor trebuie să fie reglementate de norme speciale.

[...]

[...]

40.3 Deținuții trebuie să aibă acces la serviciile medicale disponibile în țara în cauză, fără discriminare fondată pe situația lor juridică.

40.4. Serviciile medicale din închisori trebuie să facă eforturi pentru a identifica și trata bolile fizice sau psihice, precum și deficiențele de care ar putea suferi deținuții.

40.5 În acest scop, fiecare deținut trebuie să beneficieze de serviciile medicale, chirurgicale și psihiatrice necesare, inclusiv cele disponibile în comunitate.

[...]

47.1 Trebuie să fie organizate instituții sau secții specializate, plasate sub control medical, pentru ținerea sub observație și tratarea deținuților care suferă de afecțiuni sau tulburări mintale care nu intră în mod necesar sub incidența dispozițiilor Regulii 12.

47.2 Serviciile medicale din penitenciare trebuie să asigure tratamentul psihiatric al tuturor deținuților care necesită o astfel de terapie și să acorde o atenție deosebită prevenirii suicidului.

”

D. Instrumente internaționale relevante privind reintegrarea deținuților

70

. Criminologii au făcut întotdeauna referire la diversele funcții atribuite în mod tradițional pedepsei, inclusiv pedepsirea, prevenția, protejarea publicului și îndreptarea. Cu toate acestea, în ultimii ani s-a observat tendința, amplu ilustrată de instrumentele juridice ale Consiliului Europei, de a pune mai mult accent asupra reintegrării. Recunoscută în trecut drept un mijloc de prevenire a recidivei, îndreptarea implică, în prezent, conform unei perspective mai pozitive, mai degrabă ideea unei resocializări prin promovarea răspunderii personale. Acest obiectiv este consolidat de dezvoltarea „principiului progresiei”: pe măsură ce își execută pedeapsa, un deținut trebuie să treacă progresiv, în cadrul sistemului penitenciar, din stadiul inițial al detenției, în care se pune accent pe pedeapsă și pe plata pentru actul săvârșit, la stadiile ulterioare ale pedepsei, în care trebuie să se acorde prioritate pregătirii liberării.

71

. Articolul 10 alineatul (3) din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice („PIDCP”) prevede că „regimul penitenciar cuprinde un tratament al condamnaților având drept scop esențial îndreptarea lor și reabilitarea lor socială.

” În Observația generală a Comitetului pentru drepturile omului cu privire la articolul 10 se afirmă, în plus, că „niciun sistem penitenciar nu poate avea un caracter exclusiv punitiv; scopul esențial al acestuia ar trebui să fie îndreptarea și readaptarea socială a prizonierului”.

”

72

.

Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților al Organizației Națiunilor Unite

(1957) cuprinde următoarele principii directoare privind persoanele private de libertate condamnate:

„(57) Încarcerarea și celelalte măsuri care au ca efect izolarea deținutului de lumea exterioară sunt dureroase prin însăși faptul că ele îl privează pe deținut de dreptul la autodeterminare, lipsindu-l de libertatea sa De aceea sistemul penitenciar, cu excepția unor acțiuni justificate întreprinse pentru menținerea disciplinei, Cu excepția măsurilor de segregare justificate sau de menținere a disciplinei, sistemul penitenciar nu trebuie așadar să agraveze suferințele inerente unei astfel de situații.

2.

Regulile penitenciare europene

din 1987 și 2006

73

. Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la standardele minime care trebuie să fie aplicate în închisori. Statele sunt încurajate să se inspire din aceste reguli la elaborarea legislației și politicilor proprii și să asigure larga lor difuzare către autoritățile judiciare, precum și către personalul din penitenciar și deținuți.

Versiunea din 1987 a regulilor penitenciare europene („Regulile din 1987”) precizează, în cadrul celui de-al treilea principiu de bază, că:

„Tratamentul aplicat deținuților trebui să aibă ca obiectiv menținerea sănătății și protejarea demnității acestora și, în măsura în care durata pedepsei permite, să îi ajute să își dezvolte simțul responsabilității și competențe care le vor permite să se reintegreze în societate, să trăiască o viață legală și să își câștige existența după eliberare.

”

În cea mai recentă versiune a acestor reguli, adoptată în 2006 („Regulile din 2006”), principiul menționat anterior a fost înlocuit cu alte trei principii:

„Regula 2: Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.

[...]

„Regula 5: Viața în penitenciar trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieții din exteriorul penitenciarului.

„Regula 6: Fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă. ”

În comentariul referitor la Regulile din 2006, Comitetul European pentru Probleme Penale (CEPP) indică faptul că Regula 2 subliniază că pierderea dreptului la libertate nu trebuie înțeleasă ca implicând în mod automat faptul că persoanele private de libertate își pierd drepturile politice, civile, sociale, economice și culturale, ci că ar trebui să existe cât mai puține restricții. Conform comentariului, Regula 5 subliniază aspectele pozitive ale normalizării. Admițând că viața în detenție nu poate să fie niciodată la fel ca viața într-o societate liberă, această regulă precizează că trebuie să se intervină activ pentru a se crea condiții de detenție cât mai apropiate posibil de cele ale vieții normale. În plus, potrivit termenilor comentariului, „Regula 6 recunoaște că deținuții, condamnați sau nu, se vor întoarce, în cele din urmă în societatea liberă și că viața în detenție trebuie să fie organizată astfel încât să se țină seama de acest lucru.

”

74

. Primul capitol al Părții a VIII-a din Regulile din 2006, intitulat „Obiectivul regimului persoanelor private de libertate condamnate”, conține în special următoarele dispoziții:

„102.1 În plus față de regulile care se aplică tuturor deținuților, regimul persoanelor private de libertate condamnate trebuie să fie conceput astfel încât să le permită să ducă o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate.

102.2 Privarea de libertate constituie o pedeapsă în sine și, astfel, regimul persoanelor private de libertate condamnate nu trebuie să agraveze suferința inerentă detenției.”

În aceste privințe, CEPP explică în comentariul său că Regula 102:

„(...) enunță obiectivele regimului aplicabil deținuților în termeni pozitivi și simpli. Aceasta pune accent mai degrabă pe elaborarea unor măsuri și programe pentru persoanele private de libertate condamnate, care să contribuie la dezvoltarea simțului responsabilității, și nu strict pe o prevenire a recidivei. [...]

Această nouă regulă este conformă cu cerințele unor instrumente internaționale precum articolul 10 alineatul (3) din PIDCP, (...) Cu toate acestea, contrar dispozițiilor PIDCP, formularea utilizată în Regula 102 evită în mod deliberat folosirea termenului „îndreptare”, care poate conferi conotații moralizatoare tratamentului aplicat. Dimpotrivă, aceasta pune accent pe importanța de a le oferi persoanelor private de libertate condamnate, care provin adesea din medii defavorizate, oportunitatea și mijloacele de a duce o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate. În această privință, Regula 102 oferă aceeași abordare ca și Regula 58 din Ansamblul de reguli minime al Organizației Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților.”

75

. Regula 105.1 din Regulile din 2006 prevede că un program sistematic de muncă trebuie să contribuie la realizarea obiectivelor urmărite de regimul persoanelor private de libertate condamnate. În temeiul Regulii 106.1, un program educativ sistematic, vizând îmbunătățirea nivelului general de educație al deținuților, precum și capacitatea lor de a duce ulterior o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate, trebuie să constituie o parte esențială a regimului persoanelor private de libertate condamnate. În cele din urmă, Regula 107.1 precizează că liberarea deținuților condamnați trebuie să fie însoțită de programe concepute special pentru a le permite să facă tranziția între viața în detenție și o viață în cadrul colectivității, care să respecte legislația internă.

76

. Motivul care a determinat evoluția consacrată de Regulile din 2006 poate fi înțeles în urma lecturii Recomandărilor Rec(2003)22 și Rec(2003)23 ale Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, citate anterior (supra, punctele 59 și 60), ambele abordând obiectivul reintegrării al pedepselor cu închisoarea. În plus față de dispozițiile relevante ale recomandărilor citate anterior, trebuie menționat considerentul (5) din preambulul Recomandării Rec(2003)22 privind liberarea condiționată, potrivit căruia „studiile arată că detenția are adesea consecințe nefaste și nu asigură reabilitarea persoanelor private de libertate”. Recomandarea precizează, la punctul 8, măsurile necesare pentru reducerea riscului de recidivă din partea persoanelor private de libertate, prin punerea în aplicare a unor condiții individualizate:

„– repararea prejudiciului cauzat victimelor sau plata unei despăgubiri;

– angajamentul de a urma un tratament, în cazul toxicomaniei, alcoolismului sau al oricărei alte afecțiuni care poate fi tratată și care are legătură în mod evident cu săvârșirea infracțiunii;

– angajamentul de a munci sau de a se dedica unei activități profesionale aprobate, de exemplu urmarea unui curs sau a unei formări profesionale;

– participarea la programe de dezvoltare personală;

– interdicția de a locui sau de a vizita anumite locații.

”

ÎN DREPT

I.

Aspecte preliminare

A. Cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului

a) Argumentele părților

77

. În ședință, Guvernul a exprimat îndoieli că Johnny Francis van Heyningen și Altagracia Murray, respectiv fiul și sora reclamantului, aveau calitatea procesuală activă de a continua procedura în fața Curții. Acesta a susținut că, în cazul în care, așa cum reieșea din jurisprudența Curții, aceasta impunea existența unor interese personale suplimentare celor care rezultă dintr-o legătură apropiată de rudenie, atunci era necesar să se constate că reclamantul nu arătase un interes deosebit față de cei trei copii ai acestuia și că din dosarul aflat în posesia Guvernului nu rezulta că domnul van

Heyningen și-ar fi vizitat vreodată tatăl în perioada detenției. Guvernul a explicat că, deși situația surorii reclamantului, Altagracia, era diferită, având în vedere că păstrase legătura cu fratele său în cea de-a doua parte a detenției acestuia în Aruba, trebuia să se stabilească dacă, într-o situație în care cele mai apropiate rude ale reclamantului, și anume copiii acestuia, nu luaseră niciodată legătura cu tatăl lor și nici nu manifestaseră vreun interes de a menține cererea, o altă rudă apropiată trebuia să acționeze în acest sens.

78

. La rândul lor, fiul și sora reclamantului argumentează că au un interes legitim de a continua procedura, care are ca scop obținerea unei hotărâri a Curții prin care să se stabilească, în special, dacă autoritățile aveau obligația de a-i oferi reclamantului o perspectivă reală de punere în libertate. În opinia lor, Guvernul nu a furnizat niciodată persoanei în cauză un tratament care să o poată ajuta să își recapete libertatea, să se reunească cu membrii familiei și să restabilească legătura cu aceștia. În plus, în pofida costurilor implicate, domnul van Heyningen, care locuia în partea europeană a Regatului din 1999, a reușit să își viziteze tatăl în penitenciar de șase ori și a păstrat telefonic legătura cu acesta. În ceea ce o privește pe Altagracia Murray, care trăia în Aruba, și-a fi vizitat fratele aproape săptămânal în perioada detenției.

b) Motivarea Curții

79

. În cazul în care reclamantul inițial a decedat după introducerea cererii, în mod obișnuit, Curtea le permite rudelor persoanei în cauză să continue procedura, cu condiția să existe un interes legitim în acest sens [

Malhous împotriva Republicii Cehe

(dec.) (MC), nr. 33071/96, CEDO

2000

‑

XII, și

Larionovs și Tess împotriva Letoniei

(dec.), nr. 45520/04 și 19363/05, pct. 172, 25

noiembrie 2014]. Având în vedere obiectul cererii și toate elementele de care dispune, Curtea apreciază că, în speță, fiul și sora reclamantului aveau un interes legitim de a menține cererea și că, din acest motiv, aveau calitate procesuală activă în temeiul art. 34