CASE OF BÉLÁNÉ NAGY v. HUNGARY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objection joined to merits and dismissed (Article 35-3-a - Ratione materiae);Violation of Article 1 of Protocol No. 1 - Protection of property (Article 1 para. 1 of Protocol No. 1 - Deprivation of property;Peaceful enjoyment of possessions);Pecuniary and non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF BÉLÁNÉ NAGY v. HUNGARY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
CAUZA
BÉLÁNÉ NAGY ÎMPOTRIVA UNGARIEI
(Cererea nr. 53080/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
13 decembrie 2016
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Béláné Nagy împotriva Ungariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:
Guido Raimondi,
președinte,
András Sajó,
Luis López Guerra,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Angelika Nußberger,
Julia Laffranque,
Päivi Hirvelä,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
Ganna Yudkivska,
Erik Møse,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Krzysztof Wojtyczek,
Branko Lubarda,
Síofra O’Leary,
judecători,
și Søren Prebensen,
grefier adjunct al Marii Camere
,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 16 decembrie 2015 și la 10
octombrie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr.
53080/13) îndreptată împotriva Ungariei, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Béláné Nagy (denumită în continuare „reclamanta”), a sesizat Curtea la 12 august 2013, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2.
Reclamanta, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentată de
A. Cech, avocat la Budapesta
.
Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, M. Z.
Tallódi, din cadrul Ministerului Justiției.
3
. Reclamanta susținea că și-a pierdut mijloacele de subzistență, asigurate doar printr-o alocație de invaliditate, ca urmare a unei reforme legislative aplicate fără echitate de autorități, deși starea sa de sănătate nu se îmbunătățise.
4.
Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții – „Regulamentul”).
La 21 ianuarie 2014, cererea a fost comunicată Guvernului.
La 10 februarie 2015, o cameră a acestei secții, compusă din Ișıl Karakaș, președinte, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon
Fridrik Kjølbro, judecători, precum și Stanley Naismith, grefier de secție, s-a pronunțat printr-o hotărâre.
Aceasta a declarat cererea admisibilă și a hotărât, cu patru voturi la trei, că a avut loc o încălcare a art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
La hotărârea camerei era anexat textul opiniei separate a domnilor judecători Keller, Spano și Kjølbro.
5.
La 24 aprilie 2015, Guvernul, invocând art.
43 din Convenție, a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere.
La 1 iunie 2015, colegiul Marii Camere a dat curs respectivei cereri.
6.
Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art.
26
§
4 și art.
26
din Convenție și art. 24 din Regulament.
7.
Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).
În plus, Confederația europeană a sindicatelor, autorizată de președintele Marii Camere să intervină în calitate de terț în cadrul procedurii scrise (art.
36
§
2 și din Convenție și art.
44
alin.
3 din Regulament), a prezentat observații.
8.
La 16 decembrie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59 alin.
3 din Regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru Guvern
Domnul
.
Z.
Tallódi
,
agent,
Doamna
M.
Lévai
,
consilier;
–
pentru reclamantă
Domnii
A.
Cech
,
avocat,
E.
Látrányi
,
B.
Várhalmy
,
consilieri.
Curtea a ascultat declarațiile și răspunsurile domnilor Cech și Tallódi la întrebările adresate de judecători.
Doamna Lévai a răspuns, de asemenea, la întrebările judecătorilor.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9.
Reclamanta s-a născut în 1959 și locuiește în Baktalórántháza.
10.
Între 1 mai 1975 și 14 iulie 1997, a fost angajată și și-a achitat contribuțiile obligatorii la sistemul de asigurări sociale.
Ulterior, între 15 septembrie 1997 și 9 septembrie 1998, a primit alocație de șomaj.
11.
La sfârșitul anului 2001, ca răspuns la o cerere formulată la data de 16
octombrie a aceluiași an, reclamantei i s-a acordat o pensie de invaliditate (
rokkantsági nyugdíj
) întrucât se constatase
a posteriori
că, începând cu data de 1 aprilie 2001, din cauza anumitor probleme de sănătate, își pierduse 67% din capacitatea de muncă.
Gradul astfel estimat a fost menținut în 2003, 2006 și 2007.
12.
Începând din 2008, metoda de evaluare a incapacității de muncă a fost modificată.
La 1 decembrie 2009, aplicând noua metodă, un expert a stabilit la 40% gradul de invaliditate a reclamantei.
Comisia de evaluare a indicat faptul că aceasta din urmă trebuie să se supună unei noi evaluări a stării sale de sănătate în 2012, fără a furniza dacă vreo procedură de readaptare profesională era avută în vedere.
13.
Guvernul consideră că, prin noua metodă, gradul de incapacitate de muncă de 67% al reclamantei, estimat anterior, corespunde unui grad de invaliditate fizică totală de 54%.
Or, întrucât gradul de invaliditate al reclamantei fusese estimat la doar 40%, trebuie să se concluzioneze, potrivit Guvernului, că starea de sănătate a reclamantei s-a îmbunătățit între timp.
Reclamanta susține că echivalența susținută de Guvern dintre gradul de 67% stabilit potrivit sistemului anterior și gradul de 54% stabilit prin noua metodă nu se bazează pe niciun text juridic.
Potrivit reclamantei, starea sa de sănătate nu s-a îmbunătățit în niciun fel, iar diferența dintre gradele constatate rezultă strict din schimbarea metodei de calcul.
14.
Ca urmare a faptului că gradul de invaliditate al reclamantei a fost reevaluat la 40%, conducerea casei de asigurări sociale i-a retras dreptul la pensie de invaliditate începând cu 1 februarie 2010.
Reclamanta a contestat această decizie. La o dată neprecizată, autoritatea de gradul doi din domeniul asigurărilor pentru limită de vârstă a confirmat această decizie.
La momentul faptelor din acțiunea principală, valoarea pensiei de invaliditate a reclamantei se ridica la 60
975 de forinți maghiari (HUF) pe lună, adică aproximativ 200 de euro (EUR).
La 25 martie 2010, reclamanta a contestat decizia administrativă în fața Tribunalului pentru litigii de muncă din Nyíregyháza.
15.
După examinarea cauzei, tribunalul a desemnat un expert în domeniu pentru a obține opinia sa cu privire la motivele care stau la baza diferenței dintre cele două grade.
Într-un raport
din 16 februarie 2011, expertul concluziona că vechiul grad de 67%, precum și noul grad de 40% erau corecte în relație cu fiecare dintre metodele
aplicate și
că, în orice caz, starea de sănătate a reclamantei nu se îmbunătățise semnificativ din anul 2007.
16.
Printr-o hotărâre din 1 aprilie 2011, constatând că reclamanta putea justifica o perioadă de muncă de 23 de ani și 71 de zile, Tribunalul a reținut gradul de invaliditate de 40% și i-a respins acțiunea.
Acesta o condamna
să restituie sumele de bani pe care le primise după 1 februarie 2010.
Tribunalul a observat că examenul următor al stării de sănătate a reclamantei era programat pentru 2012. Acesta a subliniat că reclamanta avea posibilitatea de a formula o nouă cerere de pensie de invaliditate dacă starea sa de sănătate s-ar fi deteriorat și mai mult.
17.
În anul 2011, reclamanta a solicitat o reevaluare a gradului său de invaliditate.
La 5 septembrie 2011, conducerea casei de asigurări sociale a stabilit acest grad la 45% și a indicat faptul că reclamanta trebuie să facă o nouă evaluare în septembrie 2014.
La 13 decembrie 2011, autoritatea de gradul doi a ridicat acest grad la 50% și a recomandat efectuarea unei noi evaluări în martie 2015.
Un astfel de grad îi permitea reclamantei să obțină o pensie de invaliditate în caz de imposibilitate de a obține readaptarea profesională.
Totuși, comisia de evaluare considera de această dată că readaptarea sa este complexă, de 36 luni, și recomanda să primească o indemnizație pentru readaptare profesională (
rehabilitációs járadék
).
Or,
readaptarea nu s-a produs și reclamanta nu a primit indemnizația pentru readaptare profesională.
18.
La 1 ianuarie 2012 intra în vigoare o nouă lege privind prestațiile de invaliditate (Legea nr. CXCI din 2011), care introducea criterii de acordare suplimentare.
Aceasta impunea, în special, persoanelor în cauză să justifice cel puțin 1
095 de zile de cotizare la asigurările sociale în cursul a 5 ani înainte de depunerea cererii, în timp ce, potrivit legislației anterioare, acestea erau obligate să justifice o anumită perioadă de vechime în muncă.
Totuși, persoanele care nu îndeplineau respectiva condiție puteau să beneficieze de o prestație în cazul în care cotizaseră la asigurările sociale fără o întrerupere mai mare de 30 de zile pe parcursul carierei sau în cazul în care primeau o pensie de invaliditate sau o indemnizație pentru readaptare profesională la 31
decembrie 2011.
19.
La 20 februarie 2012, reclamanta a depus o nouă cerere pentru o
alocație de invaliditate (
rokkantsági ellátás
).
În aprilie 2012, starea sa de sănătate a făcut obiectul unei evaluări, la sfârșitul căreia a fost declarată invalidă cu un grad de 50%.
La 5 iunie 2012, cererea sa a fost respinsă pe motiv că reclamanta nu justificase durata contribuției impuse la asigurările sociale.
Readaptarea sa profesională nu a fost pusă în discuție.
O nouă evaluare a stării sale de sănătate a fost programată pentru luna aprilie 2014.
20.
Între 1 iulie și 7 august 2012, reclamanta a fost angajată de Primăria din Baktalórántháza.
21.
La 15 august 2012, reclamanta a depus o nouă cerere pentru acordarea unei alocații de invaliditate, de această dată pe baza noii legi. Starea de sănătate a acesteia a făcut obiectul unei noi evaluări, în urma căreia a fost din nou declarată invalidă cu un grad de 50%.
Readaptarea sa profesională nu a fost pusă în discuție.
22.
În principiu, un astfel de grad de invaliditate ar fi trebuit să-i permită reclamantei să obțină indemnizația de invaliditate prevăzută de noul sistem.
Or, pensia de invaliditate de care beneficia anterior îi fusese retrasă în februarie 2010, astfel încât nu era deținătoare a unei asemenea pensii sau indemnizații pentru readaptare profesională la 31 decembrie 2011. Întrucât nu putea justifica perioada impusă de cotizare la asigurările sociale, nici o perioadă de cotizare neîntreruptă, reclamanta nu putea pretinde nici dreptul la indemnizația de invaliditate prevăzută de noul sistem.
Ea nu avea decât 947 de zile de cotizare la asigurări sociale față de cele 1
095 de zile impuse.
Potrivit Guvernului, dacă legea nu ar fi fost modificată, reclamanta ar fi putut să beneficieze din nou de o pensie de invaliditate, întrucât se constatase încă o dată în 2012 că gradul său de invaliditate depășea limita aplicabilă.
23.
Cererea reclamantei a fost respinsă de autoritatea competentă din județul Szabolcs-Szatmár-Bereg la 23 noiembrie 2012 și, în urma contestației, de Autoritatea națională pentru readaptare profesională și asigurări sociale la 27 februarie 2013.
La 27 martie 2013, reclamanta
a contestat aceste două decizii în fața Tribunalul Administrativ și pentru Litigii de Muncă din Nyíregyháza, care, printr-o hotărâre din 20 iunie 2013, respingea acțiunea. Această hotărâre nu putea face obiectul unui apel.
24.
Condițiile stabilite de lege, pe care reclamanta le denunță, au făcut începând cu 1 ianuarie 2014 obiectul unor modificări care au extins dreptul de a beneficia de indemnizația de invaliditate la persoanele care puteau justifica cel puțin 2
555 de zile de cotizare la asigurările sociale pe o perioadă de 10
ani sau cel puțin 3
650 de zile pe o perioadă de 15
ani.
Reclamanta nu îndeplinea însă aceste condiții.
25.
Reclamanta primea lunar din partea autorităților municipale o alocație pentru locuință în valoare de 4
100 HUF (14
EUR) în 2011 și de 5
400 HUF (18
EUR) în
De asemenea, a solicitat o alocație minimă de subzistență (
endszeres szociális segély
), dar a fost refuzată pe motiv că nu îndeplinea condițiile legale.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
Legea nr. XX din 1949 privind Constituția, astfel cum era în vigoare în perioada examinată și până la 31 decembrie 2011, cuprindea următoarele dispoziții relevante:
Art.
17
„Republica Ungaria oferă asistență celor care au nevoie de ajutor printr-o serie largă de măsuri sociale.”
Art.
54 § 1
„În Republica Ungaria, fiecare persoană se bucură de dreptul natural la viață și demnitate umană.
Nimeni nu poate fi privat de acest drept în mod arbitrar.”
Art.
70/E
„1. Cetățenii Republicii Ungaria au dreptul la securitate socială; aceștia au dreptul la prestațiile necesare pentru subzistență în caz de vârstă înaintată, boală, invaliditate, văduvie și, dacă devin orfani sau sunt afectați de șomaj, fără a se afla în culpă.
Republica Ungaria pune în aplicare acest drept prin intermediul sistemului de securitate socială și al sistemului de instituții sociale.
3
[1]
.
Dreptul la asistență socială prin acordarea unei pensii se aplică persoanelor care au împlinit vârsta legală de pensionare, moment după care pot primi o pensie pentru limită de vârstă.
.
Legea poate, de asemenea, să prevadă acordarea unei pensii persoanelor care nu au atins vârsta respectivă. Valoarea pensiei acordate persoanelor care nu au împlinit vârsta legală de pensionare poate fi redusă prin lege și poate fi ulterior convertită într-o prestație socială, sau poate fi întreruptă, în cazul în care beneficiarul este apt să muncească.”
27.
Art. XIX din Legea fundamentală, astfel cum este în vigoare de la 1
ianuarie 2012, prevede:
„1. Ungaria depune eforturi în vederea asigurării securității sociale a tuturor cetățenilor săi. Orice cetățean maghiar este îndreptățit la asistență în caz de maternitate, boală, dizabilitate, handicap, văduvie, dacă este orfan sau șomer din motive pe care nu le poate controla, astfel cum se prevede prin lege.
Ungaria implementează măsuri de asistență socială pentru persoanele menționate la alin. 1 și pentru alte persoane care au nevoie de astfel de măsuri, printr-un sistem de instituții și măsuri sociale.
Natura și măsura în care se aplică astfel de măsuri sociale sunt stabilite prin lege potrivit gradului de utilitate pentru comunitate a activității beneficiarilor.
Ungaria contribuie la asigurarea surselor de venit ale persoanelor în vârstă prin menținerea unui sistem general de pensii de stat bazat pe solidaritate socială și prin permiterea funcționării unor instituții sociale înființate de cetățeni. Condițiile în care o persoană este îndreptățită să beneficieze de pensie de stat pot fi stabilite printr-o lege referitoare la necesitatea asigurării unei mai bune protecții a femeilor.”
Dispozițiile relevante din Legea nr. LXXXI din 1997 privind pensiile de securitate socială
[2]
, astfel cum au fost în vigoare până la 31 decembrie 2011, aveau următorul cuprins:
Art. 4 § 1 lit. c)
„[În sensul prezentei legi], expresia «pensie de invaliditate» înseamnă pensia plătită persoanelor cu invaliditate care îndeplinesc condiția privind vechimea în muncă impusă.”
Art.
6
„1. Pensiile pe care persoana asigurată le poate pretinde în cadrul sistemului de asigurări sociale sunt:
a) pensia pentru limită de vârstă,
(b) pensia de invaliditate,
[...]
d) indemnizația pentru readaptare profesională, care se atribuie pe baza unei legi distincte
[3]
.”
Art.
23 § 1
Pensia de invaliditate este acordată persoanelor
a) care suferă de o incapacitate de muncă de 67% din cauza unei stări patologice sau a unui handicap fizic sau mental care nu prezintă perspective de îmbunătățire în anul următor pierderii capacității de muncă [...], [și]
b) care pot justifica vechimea în muncă impusă [care este în funcție de vârstă și este precizată prin lege], [și]
c) care nu muncesc regulat sau al căror venit este mult mai mic decât cel pe care îl primeau înainte de invaliditate.”
Art.
24 § 1
„vechimea în muncă necesară pentru acordarea unei pensii de invaliditate este: [...]
pentru persoanele cu vârsta cuprinsă între 35 și 44 de ani: 10 ani [...]”
Art.
26
„1. Dreptul la o pensie de invaliditate produce efecte la data la care a fost constatată invaliditatea, potrivit comisiei medicale.
În cazul în care comisia medicală nu se pronunță la data la care s-a produs invaliditatea, data luată în considerare va fi data depunerii cererii pentru pensia de invaliditate.
În cazul în care solicitantul nu poate justifica vechimea în muncă necesară până la data prevăzută la punctul 1 al prezentului articol, aceasta va avea dreptul la o pensie de invaliditate începând cu data la îndeplinește condiția menționată.
Art.
29
„1. Cuantumul pensiei de invaliditate depinde de vârsta la care persoana în cauză este afectată de invaliditate, vechimea în muncă până la acordarea pensiei menționate și gradul de invaliditate.”
29.
În ceea ce privește pensiile de invaliditate care urmează să fie acordate după data de 31 decembrie 2007, aceeași lege, în versiunea sa în vigoare de la 12 martie până la 31 decembrie 2011, prevedea următoarele:
Art.
36/A
Pensia de invaliditate este acordată persoanelor
a) care sunt afectate [de o incapacitate de muncă de cel puțin 79%, respectiv între 50% și 79% fără posibilitate de readaptare profesională],
și
b) care au împlinit vechimea în muncă necesară având în vedere vârsta lor, și
c) care [nu au venituri sau care au venituri mult mai mici decât veniturile pe care le aveau anterior],
și
d) care nu primesc indemnizații pentru caz de boală sau indemnizații pentru caz de boală cauzată de accidente de muncă.
30.
Legea nr. LXXXIV
din 2007 privind indemnizația de readaptare profesională, astfel cum a fost în vigoare până la 31 decembrie 2011, prevedea:
Art.
3
„1. Indemnizația de readaptare profesională se acordă persoanelor
a) care sunt afectate de incapacitatea de muncă într-un grad între 50 și 79% și care, din acest motiv, nu pot continua să desfășoare o activitate fără o perioadă de readaptare profesională, și
aa) care nu desfășoară nicio activitate
remunerată, sau
ab) ale căror venituri lunare sunt cu cel puțin 30% mai mici decât cele obținute [înainte] de producerea stării de incapacitate, [și,]
b) care pot fi
readaptate profesional, și
c) care au împlinit vechimea în muncă necesară având în vedere vârsta lor.
31.
Dispozițiile relevante ale Legii nr. CXCI din 2011 privind prestațiile plătite persoanelor cu capacitate de muncă redusă, astfel cum au fost în vigoare de la 26 iulie 2012 până la 31 decembrie 2013, erau redactate după cum urmează:
Art.
2
„1.
Persoanele care sunt declarate cu validitate de 60% sau mai puțin în cadrul evaluării complexe realizate de serviciul readaptare profesională (denumite în continuare „persoane cu capacitate de muncă redusă”) și
care
a) au fost înscrise cel puțin 1
095 de zile la sistemul de asigurări sociale în conformitate cu art.
5 [din Legea privind securitatea socială] în decursul a cinci ani înainte de data formulării cererii și
b) nu desfășoară nici o activitate remunerată și
(c) nu beneficiază de alocații în numerar în mod regulat
au dreptul la prestații acordate persoanelor cu capacitate redusă de muncă.
Prin derogare de pct. 1 lit. a),
[...]
b) care primeau o pensie de invaliditate [...]
sau o indemnizații de readaptare profesională, [...] la
31 decembrie 2011
au dreptul la prestații acordate persoanelor cu capacitate de muncă redusă, indiferent de durata în care au fost înscrise în sistemul de asigurări sociale.
Sunt incluse în perioada minimă de 1
095 de zile:
[...]
b) perioadele de încasare a unei pensii de invaliditate [...] sau a unei indemnizații de readaptare profesională [...]”
Art.
3
„1 Sub rezerva faptului ca serviciului readaptare profesională să formuleze o propunere de readaptare în cadrul evaluării complexe, persoanele cu capacitate de muncă redusă au dreptul:
a) la o indemnizație de readaptare profesională, sa
u
b) la o pensie de invaliditate
”
Art.
4
„Persoanele cu capacitate de muncă redusă, care s-ar putea readapta profesional au dreptul la o indemnizație de readaptare profesională.”
Art.
5
„1. Persoanele cu capacitate de muncă redusă au dreptul la o pensie de invaliditate atunci când nu este recomandată readaptarea lor profesională.”
32.
În Decizia nr. 1228/B/2010.AB din 7 iunie 2011, Curtea Constituțională a Ungariei a afirmat în special următoarele: „art.
36/D 1) lit. b din Legea privind pensiile de securitate socială nu creează niciun fel de speranță [legitimă] pentru persoanele care au dreptul la o pensie de invaliditate în temeiul vechiului sistem” (a se vedea, pentru comparație, redactarea pct.
34 din decizia Curții Constituționale citată la punctul care urmează).
33.
Curtea Constituțională a examinat constituționalitatea Legii nr.
CXCI din 2011 în Decizia nr. 40/2012 (XII.6.) AB din 4 decembrie 2012, care conține în special următoarele pasaje:
„27. [...]
Curtea Constituțională nu deduce din art. 54 § 1 și art. 70/E din Constituție decât un singur drept social subiectiv, și anume dreptul la o sumă care permite asigurarea mijloacelor de subzistență, mai precis plata de către stat a unei prestații de bază, în măsura în care aceasta este indispensabilă pentru respectarea dreptului la demnitate umană [...] [O decizie ulterioară a Curții Constituționale] asociază principiului de mai sus următoarea rezervă: „niciun drept constituțional specific, cum ar fi dreptul la o locuință, nu poate fi dedus din obligația de a asigura mijloacele de subzistență de bază [...]”.
[...] În mai multe decizii, Curtea Constituțională a examinat deja modificările aduse normelor care reglementează pensiile de invaliditate.
În Decizia nr. 321/B/1996 AB, aceasta a indicat faptul că pensiile de invaliditate reprezentau parțial prestații care intră sub incidența cadrului de protecție a proprietății și parțial prestații de asistență socială.
Potrivit acestei decizii legea «vine în ajutorul, potrivit principiului constituțional al securității sociale, persoanelor care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza unui handicap sau a unui accident înainte de a împlini vârsta care le conferă dreptul la o pensie pentru limită de vârstă. [...]
Pensia de invaliditate reprezintă o prestație excepțională destinată persoanelor care nu au împlinit încă vârsta de pensionare și care li se acordă din cauza invalidității.
La vârsta pensionării, persoanele care se află [...] în incapacitatea de a munci [...] nu mai au dreptul la această prestație excepțională întrucât, în momentul în care nu mai au vârsta pentru a munci, au dreptul la o pensie pentru limită de vârstă.
Potrivit Deciziei nr. 1129/B/2008 AB, pensia de invaliditate intră în categoria prestațiilor personale de pensionare, cu toate că natura sa «contributivă» se rezumă la faptul că «valoarea sa se majorează cu atât mai mult cu cât vechimea în muncă este mai mare, este egală sau se apropie de cea a pensiei pentru limită de vârstă».
În rest, principiul solidarității este predominant, întrucât o persoană cu invaliditate, neavând dreptul la o pensie pentru limită de vârstă din cauza vârstei sau a vechimii în muncă, poate primi o pensie de invaliditate atunci când este constatată invaliditatea.”
„[...]
Potrivit interpretării date de Curtea Constituțională, dispozițiile juridice care conferă dreptul la o pensie de invaliditate nu creează drepturi subiective constituționale, ci prestații de securitate socială mixte, care țin parțial de securitatea socială, parțial de asistența socială și care sunt acordate, în anumite condiții, persoanelor care nu au împlinit vârsta de pensionare care prezintă o stare patologică și care, din cauza invalidității, au o capacitate redusă de muncă și au nevoie de asistență financiară ca urmare a pierderii unei părți a veniturilor.”
[...]
34
. [...]
[În decizia nr. 1228/B/2010.AB], [...], Curtea Constituțională a hotărât că regimul anterior al pensiei de invaliditate nu dăduse naștere unei speranțe [legitime] și că, în consecință, modificarea condițiilor sale de acordare nu a încălcat niciun drept dobândit.
Ulterior adoptării deciziilor citate anterior ale Curții Constituționale, textul Constituției a fost substanțial modificat.
[...]
[...] Faptul că art. XIX din Legea fundamentală privind securitatea socială se raportează în esență la obligațiile și obiectivele de stat în loc să confere drepturi [particularilor] reprezintă o schimbare importantă [...]
Dorința de reformare a politicilor sociale a devenit tot mai clară prin [modul în care a fost modificat] art.
70/E [...] din Constituție, intrat în vigoare la 6 iunie 2011, care permite expres legiuitorului să reducă, să transforme în prestații sau să elimine (dacă persoana în cauză este aptă de muncă) pensiile plătite [persoanelor care nu au împlinit] vârsta necesară pentru a beneficia de o pensie pentru limită de vârstă [...]
[...]
[...] De la 1 ianuarie 2012, [legea] acordă persoanelor cu capacitate de muncă redusă o prestație de tipul asigurare de sănătate în caz de boală în loc de pensie [...]”
III. TEXTE DE DREPT INTERNAȚIONAL ȘI ALTE DOCUMENTE RELEVANTE
34.
Carta socială europeană prevede, în părțile sale relevante:
Art.
12 – Dreptul la securitate socială
„În vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială, părțile contractante se angajează:
să stabilească sau să mențină un sistem de securitate socială;
să mențină regimul de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puțin egal celui necesar pentru ratificarea Convenției internaționale a muncii (nr. 102) privind normele minime de securitate socială;
să depună eforturi pentru a aduce treptat regimul de securitate socială la un nivel mai ridicat;
să ia măsuri, prin încheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale corespunzătoare sau prin alte mijloace și sub rezerva condițiilor stipulate în aceste acorduri, pentru a asigura:
a) egalitatea de tratament între cetățenii fiecărei părți și cetățenii celorlalte părți contractante, în ceea ce privește drepturile de securitate socială, inclusiv păstrarea avantajelor acordate de legislațiile de securitate socială, indiferent de deplasările pe care persoanele protejate le-ar putea efectua între teritoriile părților contractante;
b) acordarea, menținerea și restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de asigurare sau de angajare, îndeplinite conform legislației fiecăreia dintre părțile contractante.
”
Art. 15 – Dreptul persoanelor defavorizate fizic sau mental
la formare profesională și la readaptare profesională și socială
„În vederea garantării exercitării efective a dreptului persoanelor defavorizate fizic sau mental la formare profesională și la readaptare profesională și socială, părțile contractante se angajează:
să ia măsuri corespunzătoare pentru a pune la dispoziția celor interesați mijloace de formare profesională, inclusiv, dacă este cazul, instituții specializate cu caracter public sau privat;
să ia măsuri corespunzătoare pentru plasarea în serviciu a persoanelor defavorizate fizic, îndeosebi cu ajutorul serviciilor speciale de plasare, posibilități de angajare protejate și măsuri care să încurajeze patronii să angajeze persoane defavorizate fizic.”
35.
Carta socială europeană (revizuită) prevede, în părțile sale relevante:
Art.
12 – Dreptul la securitate socială
„În vederea exercitării efective a dreptului la securitate socială, părțile se angajează:
să stabilească sau să mențină un sistem de securitate socială;
să mențină regimul de securitate socială la un nivel satisfăcător, cel puțin egal celui necesar pentru ratificarea Codului european de securitate socială;
să depună eforturi pentru a aduce treptat regimul de securitate socială la un nivel mai ridicat;
să ia măsuri, prin încheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale corespunzătoare sau prin alte mijloace și sub rezerva condițiilor stipulate în aceste acorduri, pentru a asigura:
a) egalitatea de tratament între cetățenii fiecărei părți și cetățenii celorlalte părți contractante, în ceea ce privește drepturile de securitate socială, inclusiv păstrarea avantajelor acordate de legislațiile de securitate socială, indiferent de deplasările pe care persoanele protejate le-ar putea efectua între teritoriile părților;
b) acordarea, menținerea și restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de asigurare sau de angajare, îndeplinite conform legislației fiecăreia dintre părți.”
Art. 15 – Dreptul persoanelor cu dizabilități la autonomie,
la integrare socială și la participare în viața comunității
„În vederea garantării exercitării efective de către persoanele cu dizabilități, indiferent de vârstă, de natura și de originea handicapului lor, a dreptului la autonomie, la integrare socială și la participare în viața comunității, părțile se angajează, în special:
să ia măsurile necesare pentru a furniza persoanelor cu dizabilități o orientare, o educație și o formare profesională în cadrul schemelor generale ori de câte ori este posibil sau, dacă nu este posibil, prin intermediul instituției specializate, publice sau private;
să favorizeze accesul la angajare al acestor persoane, prin orice măsură susceptibilă să încurajeze patronii să angajeze și să mențină în activitate persoane cu dizabilități în mediul obișnuit de muncă și să adapteze condițiile de muncă la nevoile acestor persoane sau, atunci când din cauza handicapului acest lucru nu este posibil, prin organizarea sau crearea de locuri de muncă protejate, în funcție de gradul de invaliditate.
Aceste măsuri pot justifica, dacă este cazul, recurgerea la servicii specializate și de însoțire;
să favorizeze deplina lor integrare și participare la viața socială, în special, prin măsuri, inclusiv ajutoare tehnice, care vizează depășirea dificultăților lor de comunicare și de mobilitate și care să le permită accesul la mijloacele de transport, la locuință, la activități culturale și la petrecerea timpului liber.
36
. Ungaria a ratificat Carta socială europeană și Carta socială europeană revizuită la 7 august 1999, respectiv la 20 aprilie 2009.
Cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare, aceasta a făcut o declarație în care enumera dispozițiile din Carta socială europeană pe care considera că nu este obligată să le respecte.
Nici art.
12, nici art.
15 nu figurau în declarație.
Ulterior, în 2004, Ungaria s-a declarat obligată la respectarea art.
12 alin. (1) și a art.
15.
Potrivit declarației comunicate cu ocazia depunerii instrumentului său de ratificare a Cartei sociale europene revizuite, a considerat că este în continuare obligată la respectarea, între altele, a art. 12 alin. 1 și art.
15.
37.
Comitetul european pentru drepturi sociale „a admis în mod explicit transformări ale sistemului de securitate socială în măsura în care sunt necesare pentru a asigura menținerea acestui sistem [
...] și în măsura în care restricțiile permit în continuare o protecție eficientă a societății împotriva apariției unor riscuri sociale [și economice] și nu au tendința să reducă sistemul de securitate socială la un sistem de asistență minimă” (Concluziile XIV-1 referitoare la Finlanda și art.
12
§
3 din Carta socială europeană, pag.
232, 30
martie 1998).
Codul european de securitate socială, intrat în vigoare la 17 martie 1968 și la care se face referire la pct. 2 al art.
12 din Carta socială europeană revizuită, a fost ratificat de 21 de state membre ale Consiliului Europei, între care Ungaria nu figurează.
Șaisprezece dintre ele au acceptat obligațiile enunțate la partea a IX-a, care prevede:
Partea a IX-a – Prestații de invaliditate
Art.
53
„Fiecare parte contractantă pentru care prezenta parte a codului este în vigoare trebuie să garanteze atribuirea prestațiilor de invaliditate persoanelor protejate, în conformitate cu articolele următoare ale prezentei părți.”
Art.
54
„Riscul social acoperit include capacitatea de a desfășura o activitate profesională de un grad prevăzut, atunci când este probabilă fie permanentizarea, fie menținerea ei după încetarea indemnizației de boală.”
Art.
55
Persoanele protejate sunt:
a) fie categoriile prevăzute de salariați, reprezentând în total cel puțin 50% din totalul salariaților;
b) fie categoriile prevăzute în rândul populației active, ceea ce reprezintă 20 la sută din totalul rezidenților;
c) fie toți rezidenții ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit, nu depășesc limitele prevăzute în conformitate cu prevederile art. 67.”
Art.
56
„Prestația se va face sub forma unei plăți periodice calculate după cum urmează:
a) în cazul protejării unor categorii de salariați sau a unor categorii ale populației active, în conformitate cu prevederile art. 65 sau ale art. 66;
b) în cazul protejării rezidenților ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit nu depășesc limitele prevăzute, în conformitate cu prevederile art. 67.
Art.
57
„1. În cazul riscului social acoperit, prestația menționată la art. 56 trebuie să fie asigurată, cel puțin:
a) persoanei protejate care a îndeplinit, înainte de producerea riscului social acoperit, potrivit prevederilor legale, un stagiu fie de 15 ani de cotizare sau de muncă, fie de 10 ani de rezidență;
b) în cazul în care în principiu toate persoanele active sunt protejate, persoanei care a îndeplinit un stagiu de cotizare de 3 ani și în numele căreia s-au plătit, în cursul perioadei sale active, cotizații al căror număr mediu anual se ridică la cifra prevăzută.
Atunci când acordarea prestației menționate la alineatul 1 al prezentului articol este condiționată de îndeplinirea unei perioade minime de cotizare sau de muncă, trebuie garantată o prestație redusă, cel puțin:
a) persoanei protejate care a îndeplinit înainte de producerea riscului social acoperit, conform regulilor prevăzute, un stagiu de 5 ani de cotizare sau de muncă;
b) în cazul în care, în principiu, toate persoanele active sunt protejate, persoanei care a îndeplinit un stagiu de 3 ani de cotizare și în numele căreia s-au depus, în cursul perioadei sale active, jumătate din numărul mediu anual de cotizații prevăzute la care se referă lit. b) a alin. 1 al prezentului articol.
Prevederile alin. 1 al prezentului articol sunt considerate satisfăcute atunci când prestația calculată conform părții XI, dar cu un procentaj mai mic cu 10 unități decât cel indicat în tabelele anexate la această parte, pentru beneficiarul tip este garantată, cel puțin persoanei care a îndeplinit, în conformitate cu regulile prevăzute, 5 ani de cotizare, de muncă sau de rezidență.
O reducere proporțională a procentajului indicat în tabelul anexat părții XI poate fi realizată atunci când stagiul care corespunde procentajului redus depășește 5 ani de cotizare sau de muncă, dar nu este mai mic de 15 ani de cotizare sau de muncă. O prestație redusă va fi acordată în conformitate cu alin. 2 al prezentului articol.
Art.
58
„Prestațiile menționate la art. 56 și 57 trebuie să fie acordate pe toată durata producerii riscului social acoperit sau până la înlocuirea lor cu prestația de bătrânețe.”
39.
Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități (transpusă în Ungaria prin Legea nr. XCII din 2007) cuprinde următoarele dispoziții relevante:
Art. 28
Standarde de viață și de protecție socială adecvate
„1. Statele părți recunosc dreptul persoanelor cu dizabilități la un standard adecvat de viață pentru ele și familiile lor, inclusiv la alimentație, îmbrăcăminte și locuință adecvate și la îmbunătățirea continuă a condițiilor de trai și vor lua măsurile adecvate pentru a proteja și promova exercitarea acestui drept fără discriminare pe criterii de dizabilitate.
Statele părți recunosc dreptul persoanelor cu dizabilități la protecție socială și posibilitatea de a se bucura de acest drept fără discriminare pe criterii de dizabilitate și vor lua măsurile adecvate pentru a proteja și promova respectarea acestui drept, inclusiv măsuri pentru:
[...]
c) a asigura accesul persoanelor cu dizabilități și al familiilor acestora care trăiesc în sărăcie la asistență financiară din partea statului, pentru cheltuieli legate de dizabilități, inclusiv formare, consiliere, asistență financiară și servicii de îngrijire temporară adecvate;
[...]
e) a asigura accesul egal al persoanelor cu dizabilități la programele de pensionare și la beneficiile aferente.”
40.
Convenția nr. 102 a Organizației Internaționale a Muncii (denumită în continuare „OIM”) privind securitatea socială (standarde minime), intrată în vigoare la 27 aprilie 1955, la care face trimitere pct. 2 al art.
12 din Carta socială europeană, a fost ratificată până în prezent de 54 de state, printre care Ungaria nu figurează.
15
state membre ale Consiliului Europei au ratificat partea a IX-a, care prevede:
Partea a IX-a – Prestații de invaliditate
Art.
53
„Fiecare stat membru pentru care prezenta parte a Convenției este în vigoare trebuie să garanteze atribuirea prestațiilor de invaliditate persoanelor protejate, în conformitate cu articolele care urmează.”
Art.
54
„Riscul social acoperit va fi incapacitatea de a desfășura o anumită activitate profesională, incapacitate care este posibil să se permanentizeze sau să se mențină și după încetarea indemnizației de boală.”
Art.
55
Persoanele protejate sunt:
a) categoriile prevăzute de salariați, reprezentând cel puțin 50% din totalul salariaților; sau
b) categoriile prevăzute de populație activă, reprezentând cel puțin 20% din totalul rezidenților; sau
c) toți rezidenții ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit nu depășesc limitele prevăzute, astfel încât să se conformeze prevederilor art. 67; sau
d) în cazul în care este în vigoare o declarație în baza art. 3, categoriile prevăzute de salariați, reprezentând cel puțin 50% din ansamblul salariaților lucrând în întreprinderi industriale care folosesc minimum 20 de lucrători.
Art.
56
„Prestația se va face sub forma unei plăți periodice calculate după cum urmează:
a) în cazul protejării unor categorii de salariați sau a unor categorii de populație activă, astfel încât să se conformeze prevederilor art.
65 sau art.
66;
b) în cazul protejării tuturor rezidenților ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit nu depășesc anumite limite prevăzute, astfel încât să se conformeze prevederilor art. 67.
Art.
57
„1. În cazul riscului social acoperit, prestația menționată la art. 56 trebuie să fie asigurată, cel puțin:
a) persoanei protejate care a efectuat, înainte de producerea riscului social, potrivit unor reguli prevăzute, un stagiu fie de 15 ani de cotizare sau de muncă, fie de 10 ani de rezidență;
b) în cazul în care în principiu toate persoanele active sunt protejate, persoanei protejate care a efectuat un stagiu de cotizare de 3 ani și în numele căreia s-a plătit, în cursul perioadei sale active, numărul mediu anual de cotizații prevăzut.
În cazul în care atribuirea prestației menționate la paragraful 1 este condiționată de efectuarea unei perioade minime de cotizare sau de muncă, trebuie garantată cel puțin o prestație redusă:
a) persoanei protejate care a efectuat înainte de producerea riscului social acoperit, conform regulilor prevăzute, un stagiu de 5 ani de cotizare sau de muncă;
b) în cazul în care, în principiu, toate persoanele active sunt protejate, persoanei protejate care a efectuat un stagiu de 3 ani de cotizare si în numele căreia s-au depus, în cursul perioadei sale active, jumătate din numărul mediu anual de cotizații prevăzute, în conformitate cu lit. b) a alin. 1 din prezentul articol.
Prevederile alin. 1 din prezentul articol se consideră a fi îndeplinite atunci când prestația calculată conform prevederilor părții a XI-a, dar cu un procent cu 10% mai mic decât cel indicat în tabelul anexat la această parte pentru beneficiarul tip, este garantată cel puțin persoanei protejate care a îndeplinit, în conformitate cu regulile prevăzute, 5 ani de cotizare, de muncă sau de rezidență.
O reducere proporțională a procentului indicat în tabelul anexat părții a IX-a poate fi realizată atunci când stagiul pentru pensie corespunzător procentului redus depășește 5 ani de cotizare sau de muncă, dar nu este mai mic de 15 ani de cotizare sau de muncă. O pensie redusă va fi plătită conform alin. 2 din prezentul articol.
Art.
58
„Prestațiile menționate la art. 56 și 57 trebuie să fie acordate pe toată durata producerii riscului social acoperit sau până la înlocuirea lor cu prestația de bătrânețe.”
41.
Convenția nr. 128 a OIM privind prestațiile de invaliditate, bătrânețe și urmași, intrată în vigoare la 1 noiembrie 1969, a fost ratificată până în prezent de 16
state – între care Ungaria nu figurează –, dintre care 10 sunt membre ale Consiliului Europei.
6 dintre aceste 10 state au acceptat obligațiile enunțate la partea a II-a, care prevede:
Partea a II-a – Prestații de invaliditate
Art.
7
„Fiecare stat membru pentru care prezenta parte a Convenției este în vigoare trebuie să garanteze atribuirea prestațiilor de invaliditate persoanelor protejate, în conformitate cu articolele care urmează.”
Art.
8
„Riscul social acoperit trebuie să includă incapacitatea de a desfășura o anumită activitate profesională, în măsura prevăzută, incapacitate care este posibil să se permanentizeze sau să se mențină și după încetarea perioadei prevăzute de incapacitate temporară sau inițială.”
Art.
9
„1. Persoanele protejate sunt:
a) toți angajații, inclusiv ucenicii; sau
b) categoriile prevăzute de populație activă economic reprezentând cel puțin 75% din totalul populației active economic; sau
c) toți rezidenții ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit nu depășesc limitele prevăzute, astfel încât să se conformeze prevederilor art. 28.
În cazul este în vigoare în care o declarație efectuată în temeiul art.
4, persoanele asigurate sunt:
a) categoriile prevăzute de salariați, reprezentând cel puțin 25% din totalul salariaților; sau
b) categoriile prevăzute de salariați din întreprinderi industriale, reprezentând cel puțin 50% la sută din salariații care lucrează în întreprinderi industriale.”
Art.
10
„Prestațiile de invaliditate trebuie acordate sub formă de plăți periodice calculate:
a) în cazul protejării unor salariați sau a unor categorii ale populației active economic, în conformitate cu prevederile art. 26 sau ale art.
27;
b) în cazul protejării tuturor rezidenților sau a rezidenților ale căror resurse pe durata producerii riscului social acoperit nu depășesc anumite limite prevăzute, astfel încât să se conformeze prevederilor art. 28.
Art.
11
„1. În cazul riscului social acoperit, prestațiile menționate la art. 10 trebuie să fie asigurate cel puțin:
a) persoanei protejate care a îndeplinit, înainte de producerea riscului social acoperit, potrivit unor reguli prevăzute, un stagiu fie de 15 ani de cotizare sau de muncă, fie de 10 ani de rezidență;
b) în cazul în care în principiu toate persoanele active economic sunt protejate, persoanei protejate care a îndeplinit, înainte de producerea riscului social acoperit, conform regulilor prevăzute, un stagiu de cotizare de 3 ani și în numele căreia s-a plătit, în cursul perioadei sale active, numărul mediu anual de cotizații prevăzut.
În cazul în care atribuirea prestațiilor de invaliditate este condiționată de efectuarea unei perioade minime de cotizare, de muncă sau de rezidență, trebuie garantată cel puțin o prestație redusă:
a) persoanei protejate care a îndeplinit, înainte de producerea riscului social acoperit, conform regulilor prevăzute, un stagiu de 5 ani de cotizare, de muncă sau de rezidență;
b) în cazul în care, în principiu, toate persoanele active economic sunt protejate, persoanei protejate care a îndeplinit, înainte de producerea riscului social acoperit, conform regulilor prevăzute, un stagiu de 3 ani de cotizare și în numele căreia s-au depus, în cursul perioadei sale active, jumătate din numărul mediu anual sau din numărul anual de cotizații prevăzute, în conformitate cu lit. b) a alin.
1 din prezentul articol.
Prevederile alin. 1 din prezentul articol se consideră a fi îndeplinite atunci când prestațiile calculate conform prevederilor părții a V-a, dar cu un procent cu 10% mai mic decât cel indicat în tabelul anexat la această parte pentru beneficiarul tip, este garantată cel puțin persoanei protejate care a îndeplinit, în conformitate cu regulile prevăzute, 5 ani de cotizare, de muncă sau de rezidență.
O reducere proporțională a procentului indicat în tabelul anexat părții a V-a poate fi realizată atunci când stagiul pentru atribuirea de prestații corespunzător procentului redus depășește 5 ani de cotizare, de muncă sau de rezidență, dar este mai mic de 15 ani de cotizare sau de muncă sau de 10 ani de rezidență; prestațiile reduse vor fi acordate în conformitate cu alin. 2 din prezentul articol.
Prevederile alin. 1 și 2 din prezentul articol se consideră a fi îndeplinite atunci când prestațiile calculate conform prevederilor părții a V-a, sunt garantate cel puțin persoanei protejate care a îndeplinit, în conformitate cu regulile prevăzute, un stagiu de cotizare sau de muncă și care nu trebuie să depășească cu 5 ani vârsta minimă prevăzută, dar care poate fi mai mare, în funcție de vârstă, fără a depăși numărul maxim de ani prevăzuți.
Art.
12
„Prestațiile menționate la art. 10 și 11 trebuie să fie acordate pe toată durata producerii riscului social acoperit sau până la înlocuirea lor cu prestații de bătrânețe.”
Art.
13
„1. Orice stat membru pentru care prezenta parte din Convenție este în vigoare trebuie, în condițiile prevăzute:
a) să prevadă servicii de reeducare destinate pregătirii persoanelor cu dizabilități, ori de câte ori este posibil, pentru a-și activitatea anterioară sau, dacă acest lucru nu este posibil, pentru a exercita o altă activitate profesională adecvată aptitudinilor și capacităților acestora;
b) să ia măsuri pentru a facilita plasarea persoanelor cu dizabilități într-un loc de muncă adecvat.
În cazul este în vigoare în care o declarație efectuată în temeiul art.
4, statul membru în cauză se poate deroga de la prevederile alineatului precedent.”
42.
Codul european de securitate socială și convențiile nr. 102 și nr. 128 ale OIM conțin dispoziții aproape identice în temeiul cărora, în cazul în care acordarea prestației de invaliditate este condiționată de o perioadă minimă de cotizare sau de muncă, trebuie să fie garantată cel puțin o prestație redusă persoanelor care, înainte de producerea riscului social acoperit, au cotizat pentru o perioadă de cel puțin 5
ani (art.
57 alin. 2 lit. a) din Codul european de securitate socială și din Convenția nr. 102 a OIM și art.
11 alin.
2 lit. a) din Convenția nr. 128 a OIM)
.
20 de state membre ale Consiliului Europei respectă
această obligație, nu și Ungaria.
Clasificarea internațională a funcționării, dizabilității și sănătății („CIF”) a Organizației Mondiale a Sănătății, afirmă la anexa 6, consacrată ghidului etic pentru utilizarea ICF, următoarele:
„Utilizarea socială a informațiilor obținute prin aplicarea CIF
8) Informațiile obținute în urma aplicării CIF se vor utiliza, într-o măsură cât se poate de mare, cu colaborarea persoanelor în cauză, pentru a le îmbunătăți posibilitățile de alegere și a le ajuta să-și coordoneze mai bine viața.
9) Informațiile de CIF se vor utiliza pentru elaborarea unor politici sociale și stimularea unor schimbări de politică prin care să se urmărească stimularea și susținerea participării individuale.
10) Nici CIF și nici informațiile obținute în urma aplicării sale nu se vor utiliza pentru a nega drepturile încetățenite ale unor persoane sau grupuri, sau pentru a limita în orice mod drepturile acestora la anumite beneficii.
11) Persoanele care sunt cuprinse în aceeași categorie din cadrul CIF totuși să difere în multe feluri. Legile și reglementările care se referă la clasificările CIF nu trebuie să pornească de la premisa că ar exista o omogenitate mai mare decât cea surprinsă în clasificare, fiind necesar să asigure că persoanele ale căror niveluri de funcționare sunt clasificate ca persoane, în mod individual.”
44.
Sistemul european de statistici integrate privind protecția socială (SESPROS)
[4]
clasifică pensiile împărțindu-le în primul rând în patru categorii, în funcție de funcția acestora: invaliditate, limită de vârstă, supraviețuitori și șomaj. În 2012, categoria pensiei pentru limită de vârstă era cea mai mare, reprezentând 77,3% din totalul cheltuielilor și aceeași proporție ca beneficiari. Categoria pensiei pentru supraviețuitori, reprezentând aproape 11,3% din cheltuieli și 20,3% dintre beneficiari era a doua, apoi pensiile de invaliditate, reprezentând 8,4% din cheltuieli și 12,3% dintre beneficiari. Șomajul constituia categoria cea mai puțin importantă, reprezentând mai puțin de 0,3% din cheltuieli și beneficiari.
ÎN DREPT
I.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
LA CONVENȚIE
45.
Reclamanta susține că și-a pierdut sursa de venituri, care proveneau anterior dintr-o pensie de invaliditate, din cauza noului sistem în vigoare din 2012, care nu-i mai conferea dreptul la această pensie sau la prestații similare, deși starea sa de sănătate nu se îmbunătățise. Reclamanta consideră că această pierdere ține de condițiile stabilite de noua legislație, pe care îi este imposibil să le îndeplinească.
Aceasta invocă art.
6 din Convenție.
Camera a considerat necesar să examineze capătul de cerere al reclamantei din perspectiva art.
1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.
Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”
Admițând această abordare
, Marea Cameră
va proceda similar.
Guvernul respinge teza reclamantei.
A.
Hotărârea Camerei
Interpretând modul în care Curtea Constituțională a abordat această problemă, Camera a considerat că prestația de invaliditate, sub forma unei pensii sau a unei alocații, rezulta dintr-un drept care poate fi apărat în dreptul intern, în sensul că persoana în cauză putea beneficia de aceasta în măsura în care a cotizat suficient, dacă starea de sănătate impunea.
Camera a arătat că, în perioada de activitate, reclamanta cotizase la asigurările sociale conform legii.
Camera a considerat că aceste cotizații i-au dat reclamantei speranța legitimă ca va primi o prestație de invaliditate, recunoscută oficial și soluționată de autorități atunci când părții în cauză i-a fost acordată o pensie de invaliditate, în 2001. Camera a concluzionat din cele de mai sus aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1 în speță.
49.
De asemenea, Camera a hotărât că, fiind conținută în natura sa juridică, această speranță legitimă recunoscută nu putea fi considerată anulată din cauza faptului că, prin aplicarea unei noi metode de evaluare, gradul de invaliditate a reclamantei a fost reevaluat la un nivel mai mic în 2009. În opinia Camerei, bunul de care aceasta din urmă dispunea anterior, constând în pensia de invaliditate, a fost înlocuit la momentul respectiv de speranța legitimă și recunoscută a menținerii plății unei prestații în cazul în care noi circumstanțe impuneau a se proceda astfel.
50.
Camera a văzut în refuzul de a-i acorda reclamantei dreptul la o pensie de invaliditate în temeiul regimului din 2012 o ingerință în drepturile sale patrimoniale garantate de art.
1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește proporționalitatea acestei ingerințe, a concluzionat că situația reclamantei a cunoscut o modificare radicală odată cu eliminarea totală a posibilității de a mai primi o prestație de invaliditate și că acest fapt constituia o povară individuală excesivă, fără posibilitatea de a fi remediată, odată intrat în vigoare noul sistem.
Pentru aceste motive, Camera a concluzionat încălcarea art.
1 din Protocolul nr. 1.
B.
Observațiile părților în fața Marii Camere
1.
Reclamant
a
51.
Reclamanta susține că art.
1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în speță.
Din 2001 până la 1 februarie 2010, a avut în posesie un bun sub forma unei valori patrimoniale existente reprezentată de pensia sa de invaliditate.
Prin urmare, avea un drept recunoscut la o prestație de invaliditate, atât timp cât îndeplinea criteriile aplicabile în 2001; cu alte cuvinte, avea o speranță legitimă provenită din surse multiple.
52.
Reclamanta susține că fosta Constituție recunoștea persoanelor cu invaliditate dreptul automat la obținerea de prestații sociale și că
, potrivit interpretării Curții Constituționale, fiind o persoană cu invaliditate, beneficia de un drept recunoscut la o formă de prestație socială. În ședință, a invocat Decizia nr. 37/2011 a Curții Constituționale maghiare și
hotărârea nr. BvL 1/09 a Curții Constituționale federale germane, care, în opinia sa, confirmă existența unui drept al persoanelor sărace la o prestație socială care să le asigure mijloacele de subzistență de bază.
53.
În plus, reclamanta se bazează pe art.12 § 2 din Carta socială europeană, care face trimitere la Convenția nr. 102 a OIM, care stabilește standardele minime în materie de securitate socială, precum și Convenția ONU privind drepturile persoanelor cu dizabilități. Reclamanta consideră că, surse ale unor obligații internaționale pentru Ungaria, aceste texte prevăd, de asemenea, un drept care poate fi recunoscut la o prestație de invaliditate.
54.
Reclamanta adaugă că dreptul său la o pensie de invaliditate putea fi, de asemenea recunoscut în temeiul dreptului intern, și anume al Legii nr. LXXXI din 1997 privind pensiile de securitate socială.
Această lege îi conferea un drept care putea fi recunoscut la o prestație de invaliditate, dat fiind faptul că devenise invalidă; acordându-i ulterior o pensie de invaliditate, autoritățile nu ar fi făcut
decât să confirme acest drept deja existent.
55.
În ședință, reclamanta a observat că Guvernul a recunoscut, cel puțin pentru perioada până la anularea dreptului său la o pensie, existența unei speranțe legitime care rezulta din dreptul intern astfel cum era el în vigoare în 2001, atunci când a hotărât pentru prima dată că reclamanta avea dreptul la o pensie de invaliditate.
56.
Reclamanta arată că starea sa de sănătate nu s-a îmbunătățit, după cum a constatat expertiza din 16 februarie 2011.
Prin urmare, nu a încetat să mai îndeplinească condițiile juridice relevante: mai degrabă acestea au fost cele care s-au schimbat.
Reclamanta observă că Guvernul nu a prezentat niciun raport sau expertiză medicală care să indice în mod clar vreo îmbunătățire a stării sale de sănătate.
57.
Ingerința în dreptul pe care îl garantează art.
1 din Protocolul nr. 1 nu este constituită doar de respingerea cererii sale în 2012, ci și de o „situație continuă” odată cu retragerea pensiei sale de invaliditate în 2010, întrucât i s-a refuzat în mod constant o prestație de invaliditate, în ciuda controalelor periodice pe care le-a efectuat.
Așadar, întrucât termenul de 6 luni este inaplicabil, reclamanta solicită Marii Camere să examineze
legalitatea retragerii pensiei sale de invaliditate produsă în 2010.
58.
Reclamanta reamintește că pensia sa de invaliditate a fost retrasă prin efectul unei legislații cvasi-retroactive, cu încălcarea drepturilor dobândite, și în aplicarea unei metode de evaluare cu valoare juridică îndoielnică.
În plus, Guvernul nu și-a justificat ingerința prin niciun scop legitim în mod real.
Aceasta nu ar fi proporțională. Deși problemele sale de sănătate persistau, s-a văzut în situația injustă de a-i fi retrasă indemnizația de invaliditate, iar cererile sale ulterioare au fost respinse, de asemenea, în mod injust. În loc să fie supusă unei reduceri rezonabile și proporționale a cuantumului prestațiilor sale, a fost total privată de mijloacele sale de existență și așadar condamnată să suporte o povară individuală excesivă.
59.
În plus, în memoriul său adresat Marii Camere reclamanta subliniază pentru prima dată necesitatea unei examinări separate a faptelor, în temeiul art.
8, în cazul în care Curtea ar considera că art.
1 din Protocolul nr. 1 este inaplicabil în privința cererii sale.
2.
Guvernul
60.
Guvernul consideră că cererea este inadmisibilă pentru incompatibilitate
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției și ale protocoalelor la acesta.
Acesta susține că speranța legitimă de a primi o prestație de invaliditate, creată efectiv de dreptul intern atunci când s-a estimat, în 2001, că reclamanta era în măsură să o pretindă, s-a încheiat cu retragerea acestui drept în 2010. Guvernul adaugă că, dacă legea nu ar fi fost modificată, reclamanta ar fi avut posibilitatea să pretindă din noua cest drept atunci când s-a considerat, în 2012, că gradul de invaliditate depășea pragul relevant. Spre deosebire de ceea ce susține reclamanta, Constituția nu poate servi drept temei în dreptul național pentru o astfel de speranță legitimă, întrucât textul menționat se limitează la a enunța principii, în timp ce regulile practice de atribuire a prestațiilor de invaliditate sunt prevăzute în alte dispoziții legale.
61.
Guvernul consideră că extinderea noțiunii de speranță legitimă – după cum reiese cu claritate din Hotărârea Camerei – ar fi total împotriva jurisprudenței Curții, ar impune statelor membre o povară financiară excesivă și ar avea un „efect descurajator” asupra voinței legiuitorului național de a-și reforma sistemele de securitate socială.
Guvernul susține că această Convenție nu garantează un drept patrimonial independent de dreptul intern al statelor membre suverane. În ședință, acesta a atras atenția cu privire la crearea în secret a unui drept social european independent întemeiat pe o bază nedefinită și neînsoțită de un sistem de control și echilibru, pe care doar legiuitorul național o poate garanta.
62.
Potrivit Guvernului, starea de sănătate a reclamantei s-a îmbunătățit într-o oarecare măsură, după cum a confirmat expertiza și hotărârea instanței interne (supra, pct. 15 și 16) și după cum reiese și din faptul că gradul de incapacitate de muncă de 67% stabilit în aplicarea sistemului anterior lui 2008 era echivalent cu un grad de invaliditate de 54% în temeiul noii metode. Or, acest grad fiind reevaluat la 40% în 2009, ar fi existat o oarecare îmbunătățire a sănătății acesteia. Controalele reglementare periodice prevăzute în expertize înainte de retragerea pensiei de invaliditate indică doar faptul că problemele de sănătate ale reclamantei puteau să se modifice, în timp ce controalele ulterioare acestei retrageri au fost solicitate de reclamantă, nu impuse de autorități, motiv pentru care nu pot fi considerate drept probă a unei speranțe legitime.
În plus, Guvernul susține că o legislație care se aplică ulterior este tipică în orice sistem de asigurări sociale, dat fiind caracterul durabil și continuu al relației care unește statul și asiguratul. Cererile de prestații sociale nu ar trebuie să fie în mod normal analizate pe baza dreptului aplicabil în prima zi a relației de asigurare: acestea ar trebui analizate pe baza dreptului în vigoare în ziua în care se ia o decizie asupra cererii. Modificările eventual aduse între timp legilor în materie de securitate socială impun în mod obligatoriu o povară individuală fiecărui asigurat. O lege care se aplică ulterior nu poate fi contestată în mod rezonabil decât dacă se referă la persoane care primeau deja o prestație la data intrării sale în vigoare. Or, nu această situație nu se regăsește în speță.
64.
Guvernul adaugă că statul nu poate fi făcut responsabil pentru insuficiența duratei de cotizare a reclamantei. Guvernul consideră că, dacă aceasta ar fi cotizat la sistemul de asigurări sociale fără întrerupere atunci când a avut posibilitatea, ar fi atins cel mai probabil numărul de zile impus. În opinia sa, a o scuti pe reclamantă de obligația de a plăti cotizațiile necesare ar fi nedrept și ar crea o discriminare în raport cu persoanele care se află într-o situație comparabilă și care au cotizat în mod corespunzător la sistemul de asigurări sociale. Guvernul vede în cumulul cotizațiilor plătite de reclamantă o condiție necesară, dar nu suficientă, și care nu poate ține loc de existența unui temei valabil în dreptul intern.
Guvernul susține că, fiind garantată continuu celor care aveau dreptul la aceasta la data reformei sistemului de asigurări sociale, prestația de asigurări sociale nu a încetat să existe și nu a fost redusă prin efectul noii legi.
Guvernul adaugă că nu ar fi rezonabil să se aștepte ca sistemul să acopere toate persoanele cărora le-a fost acordat la un anumit moment fără a ține cont că acestea ar putea să-și fi pierdut dreptul.
În caz contrar, potrivit Guvernului, ar rezulta ca sistemele de asigurări sociale să impună statelor membre o povară grea și excesivă, pe care principiul proporționalității nu o impune.
66.
În cele din urmă, Guvernul contestă relevanța Convenției nr.
102 a
OIM privind securitatea socială (standarde minime) și a Clasificării internaționale a funcționării, dizabilității și sănătății, aprobată de statele membre ale Organizației Mondiale a Sănătății.
În ceea ce privește Convenția OIM, aceasta se bazează pe absența unui nivel minim de aderare de către statele europene, în timp ce, în privința CIF, Guvernul refuză să o considere un element de „drept internațional”.
C.
Observațiile terțului intervenient
67.
Confederația Europeană a Sindicatelor (CES) expune standardele și jurisprudența internațională, precum și practicile din statele membre în ceea ce privește dreptul la securitate socială în general și dreptul la prestații de invaliditate în special.
68.
CES prezintă Curții o analiză privind art. 22 și art. 25 §
1 din Declarația universală a drepturilor omului, art.
9 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale în lumina observațiilor generale relevante ale Comitetului pentru drepturi economice, sociale și culturale, art.
28 din Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu dizabilități, convențiile nr. 102 și nr. 128 ale OIM, art.
12 din Carta socială europeană, Codul european de securitate socială și art.
34 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
De asemenea, descrie practicile relevante ale statelor membre ale Uniunii Europene și Consiliul Europei pornind de la o comparație între elementele extrase din bazele de date MISSOC și MISSCEO.
69.
CES consideră că din aceste probe reiese că o majoritate covârșitoare, dacă nu toate statele membre ale Consiliului Europei au acceptat să protejeze împotriva riscului de invaliditate în cadrul sistemelor lor de asigurări socială, pe baza tratatelor internaționale și/sau a legilor naționale. CES vede în aceasta un consens european în materie.
În opinia sa, această constatare justifică așadar o interpretare a art.
1 din Protocolul nr. 1 care include în domeniul de aplicare material al acestei dispoziții dreptul la securitate socială în general și dreptul la prestații de invaliditate în special.
D.
Motivarea Marii Camere
1.
Excepția de inadmisibilitate invocată de Guvern
70.
Curtea constată că Guvernul a formulat pentru prima dată în fața Marii Camere o excepție de inadmisibilitate întemeiată pe incompatibilitatea
ratione materiae
a capătului de cerere cu Convenția și protocoalele sale la aceasta.
71.
Curtea hotărăște că nu este necesar să examineze dacă guvernul nu poate, în temeiul art.
55 din Regulament, să invoce această excepție dat fiind că, în orice caz, nimic nu o împiedică să examineze din oficiu această problemă, care ține de competența sa (a se vedea, de exemplu,
R.P. și alții împotriva Regatului Unit
, nr.
38245/08, pct. 47, 9 octombrie 2012).
Curtea consideră că, având în vedere împrejurările specifice ale speței, excepția invocată de Guvern este atât de strâns legată de esența capătului de cerere al reclamantei încât este necesar să o conexeze cu fondul.
2.
Cu privire la aplicabilitatea art.
1 din Protocolul nr. 1
a) Principii generale referitoare la domeniul de aplicare al acestei dispoziții
Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esență dreptul de proprietate, conține trei reguli distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf și prezintă un caracter general, enunță principiul respectării proprietății; a doua, care este menționată în a doua frază din același paragraf, are în vedere privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaște statelor competența, printre altele, de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, aplicând legile pe care le consideră necesare în acest scop. Cu toate acestea, nu este vorba de norme lipsite de legătură între ele. A doua și a treia vizează exemple specifice de atingeri aduse dreptului de proprietate; prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima [a se vedea,
printre multe altele,
James și alții împotriva Regatului Unit
, 21 februarie 1986, pct.
37, seria A, nr.
98, și
Sargsyan împotriva Azerbaidjanului
(MC), nr.
40167/06, §
217, CEDO
2015].
Noțiunea „bunuri” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 are o sferă de aplicare autonomă care nu se limitează la proprietatea bunurilor corporale și care este independentă în raport cu clasificările formale din dreptul intern: anumite alte drepturi și interese care constituie active pot fi, de asemenea, considerate „drepturi patrimoniale” și, prin urmare, „bunuri” în sensul acestei dispoziții [
Iatridis împotriva Greciei
(MC), nr. 31107/96, pct. 54,
Beyeler împotriva Italiei
(MC), nr. 33202/96, pct. 100, CEDO 2000-I, și
Parrillo împotriva Italiei
(MC), nr. 46470/11, pct.
211, CEDO 2015].
74.
Deși art.
1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică decât bunurilor și nu creează niciun drept de a dobândi [
Stummer împotriva Austriei
(MC), nr.
37452/02, pct. 82, CEDO 2011], în anumite condiții, „speranța legitimă” de a obține o valoare patrimonială poate, de asemenea, beneficia de protecția conferită de această dispoziție
[a se vedea, printre multe altele,
Anheuser
‑
Busch Inc. împotriva Portugaliei
(MC), nr.
73049/01, pct.
65, CEDO 2007-I].
75.
O speranță legitimă trebuie să devină mai concretă decât o simplă speranță și să se întemeieze pe o dispoziție juridică sau pe un act juridic cum ar fi o decizie judecătorească.
Speranța de a vedea renăscând un drept patrimonial stins cu mult timp în urmă nu poate fi considerat un „bun”, și nici o creanță condițională care a devenit caducă prin nerealizarea unei condiții [
Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe
(dec.) (MC), nr.
39794/98, pct.69 și 73, CEDO 2002 -VII].
În plus, nu se poate concluziona existența unei „speranțe legitime” în cazul în care există o controversă asupra modului în care dreptul intern trebuie interpretat și aplicat și argumentele dezvoltate de reclamantă în această privință sunt în final respinse de instanțele interne [
Kopecký împotriva Slovaciei
[(GC), nr. 44912/98, §
50, CEDH 2004
‑
IX
].
În schimb, un interes patrimonial recunoscut de dreptul intern – chiar dacă este revocabil în anumite condiții – poate fi considerat un „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr.
1
(
Beyeler
, citată anterior, pct. 105).
76.
În fiecare cauză referitoare la art.
1 din Protocolul nr. 1, este necesar în mod normal să se examineze dacă circumstanțele cauzei, examinate în ansamblu, au făcut din reclamant titularul unui interes substanțial protejat de această dispoziție (
Iatridis
, citată anterior, pct. 54,
Beyeler
, citată anterior, pct. 100
, și
Parrillo
, citată anterior, pct. 211).
În cazul în care reclamantul revendică alte bunuri decât cele actuale, ideea subiacentă imperativului că există un astfel de interes a fost, de asemenea, formulată în moduri diferite de Curte, în jurisprudența sa. De exemplu, într-o serie de cauze, Curtea a examinat dacă reclamanții erau titularii unei „creanțe care a fost stabilită suficient pentru a fi exigibilă” (
Gratzinger și Gratzingerova
, decizie citată anterior, pct.
74), respectiv dacă se puteau prevala de un „drept [care să poată fi apărat] la o prestație socială [recunoscut de] legislația internă” [
Stec și alții împotriva Regatului Unit
(MC) (dec.), nr. 65731/01 și 65900/01, pct.
51, 2005-X] sau dacă îndeplineau „condițiile stabilite de legislația națională pentru acordarea unui astfel de tip de prestație” [
Richardson împotriva Regatului Unit
(dec.), nr. 26252/08, pct. 17, 10 aprilie 2012].
În hotărârea
Kopecký
(citată anterior), Marea Cameră a recapitulat jurisprudența Curții referitoare la conceptul „speranță legitimă”. Aceasta a concluzionat, în urma analizei unor diferite grupuri de cauze referitoare la acest concept, că jurisprudența sa nu prevede existența unei „contestații reale” sau a unei „pretenții care să poată fi susținută” drept criteriu pentru a aprecia existența unei „așteptări legitime”, protejate de art.
1 din Protocolul nr.
1.
Aceasta a considerat că
„în cazul în care interesul patrimonial în cauză era în natura creanței, nu putea fi considerat „valoare patrimonială” decât în cazul în care avea un temei suficient în dreptul național, de exemplu în cazul în care era confirmat de jurisprudența consacrată a instanțelor” (
Kopecký
, citată anterior, pct.
52).
Unul dintre grupurile de cauze sus-menționate legate de „speranța legitimă” se referă la situații în care persoanele în cauză puteau să se aștepte în mod legitim ca actul juridic pe baza căruia au contractat obligații financiare nu va fi anulat retroactiv în detrimentul lor (
Pine Valley Developments Ltd și alții împotriva Irlandei
, 29
noiembrie 1991, seria A, nr. 51, pct. 222, și
Stretch împotriva Regatului Unit
, nr. 44277/98, pct. 35, 24 iunie 2003).
În cazurile care compun această linie de jurisprudență, „speranța legitimă” rezultă din faptul că persoana în cauză s-a bazat într-un mod justificat rezonabil pe un act juridic cu temei juridic solid și cu impact asupra drepturilor patrimoniale (
Kopecký
, citată anterior, pct.
47).
Respectarea acestei speranțe este o consecință a unuia dintre aspectele statului de drept, care impregnează fiecare articol din Convenție și implică în special faptul că dreptul intern trebuie să ofere o anumită protecție împotriva atingerilor arbitrare aduse de către puterea publică drepturilor garantate de Convenție [a se vedea, pentru un exemplu recent,
Karácsony și alții împotriva Ungariei
(MC), nr. 42461/13, pct. 156, 17 mai 2016, cu referințe suplimentare].
79.
Fără a aduce atingere diferitelor formulări utilizate în jurisprudență pentru a descrie cerința potrivit căreia trebuie să existe un temei în dreptul intern care să dea naștere unui interes patrimonial, sensul lor general poate fi rezumat după cum urmează: pentru ca un bun constituit printr-o speranță legitimă să fie recunoscut, reclamantul trebuie să dispună de un drept care să poată fi recunoscut și care, în conformitate cu principiul enunțat la pct.
52 din hotărârea
Kopecký
(reprodus supra, la pct. 77), ar trebui să constituie cu adevărat un interes patrimonial substanțial suficient stabilit în temeiul dreptului național.
b) Domeniul de aplicare a art.
1 din Protocolul nr. 1 în domeniul prestațiilor de securitate socială, în special al alocațiilor de invaliditate
80.
Într-un stat democratic modern, multe persoane, toată viața sau o parte a vieții lor, nu își pot asigura subzistența decât datorită prestațiilor de securitate sau de asigurări sociale.
Numeroase ordine juridice interne recunosc faptul că astfel de persoane au nevoie de o anumită securitate și prevăd plata automată de prestații, sub rezerva îndeplinirii condițiilor pentru dobândirea a drepturilor în cauză
(
Stec și alții
, decizie citată anterior, pct.
51).
Principiile care se aplică în general cauzelor referitoare la art.
1 din Protocolul nr. 1 rămân relevante în domeniul prestațiilor de securitate socială sau de asigurări sociale (
ibidem
, pag. 54).
Curtea a examinat deja în repetate rânduri problema speranței legitime în domeniul prestațiilor sociale (a se vedea, de exemplu,
Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei
, nr.
60669/00, pct.
44, CEDO
2004-IX,
Klein împotriva Austriei
, nr.
57028/00, pct.
45, 3
martie 2011).
În ordinele juridice în care legislația națională impune salariaților să cotizeze la sistemul de asigurări sociale, legea prevede în mod normal că persoanele care au cotizat suficient și îndeplinesc condițiile legale în materie de invaliditate vor primi o prestație de invaliditate pe termen lung în orice formă, în temeiul principiilor solidarității și al echivalenței, atât timp cât invaliditatea persistă sau până la vârsta de pensionare. Astfel de sisteme de asigurări sociale, în general obligatorii, oferă așadar protecție, în general prin acordarea de prestații, de-a lungul perioadei acoperite și în cazul în care condițiile care reglementează situația sunt îndeplinite. Condițiile legale în cauză pot totuși să se schimbe. În această privință, trebuie amintit că, în hotărârea
Gaygusuz împotriva Austriei
(16 septembrie 1996, pct.
41,
Culegere de hotărâri și decizii
1996
‑
IV), Curtea a hotărât că dreptul la o alocație socială de urgență – prestație socială legată de plata cotizațiilor la casa de asigurări de șomaj – era, în măsura în care era prevăzut în legislația aplicabilă, un drept patrimonial în sensul art.
1 din Protocolul nr.
1.
În
hotărârea
Klein
(citată anterior, pct.
43), a arătat că dreptul la o prestație socială – respectiv la o pensie plătită de fondul de pensii pentru avocați – era legat de plata cotizațiilor și că, odată plătită, acordarea prestației în cauză nu putea fi refuzată părții interesate.
Plata de cotizații la un fond de pensii poate așadar, în anumite împrejurări și pe baza dreptului intern, să dea naștere unui drept
patrimonial (
Kjartan Ásmundsson
, citată anterior, pct. 39,
Apostolakis împotriva Greciei
, nr.
39574/07, pct.
28 și 35, 22
octombrie 2009,
Bellet, Huertas și Vialatte împotriva
Franței
(dec.),
nr.
40832/98, 40833/98 și 40906/98, 27 aprilie 1999,
Skórkiewicz împotriva Poloniei
(dec.), nr.
39860/98, 1 iunie 1999, și
Moskal împotriva
Poloniei
,
nr.
10373/05, pct.41, 15
septembrie 2009).
82.
De asemenea, Curtea a afirmat că art.
1 din Protocolul nr. 1 nu impune nicio restricție libertății statelor contractante de a decide dacă să introducă sau nu un sistem de protecție socială sau de a alege tipul sau nivelul prestațiilor care urmează a fi acordate în cadrul unui astfel de sistem
[
Sukhanov și Iltchenko împotriva Ucrainei
, nr.
68385/10 și 71378/10, pct.
35-39, 26
iunie 2014
,
Kolesnyk și alții împotriva Ucrainei
(dec.), nr.
57116/10, pct.
83, 89 și 91, 3
iunie 2014, și
Fakas împotriva Ucrainei
(dec.), nr.
4519/11, pct.
34, 37-43 și 48, 3 iunie 2014].
În schimb, din momentul în care un stat contractant instituie o legislație care prevede plata automată a unei prestații sociale – fie că acordarea acestei prestații depinde sau nu de plata prealabilă a unor cotizații, această legislație trebuie considerată ca generând un interes patrimonial care intră sub incidența domeniului de aplicare a art. 1 din Protocolul nr. 1 în cazul persoanelor care îndeplinesc condițiile de la acest articol (
Stec și alții
, decizie citată anterior, pct.
54).
În anumite cazuri, plata unor cotizații obligatorii, cum ar fi către o casă de pensii sau un sistem de asigurări sociale, poate crea un drept patrimonial protejat de art.
1 din Protocolul nr. 1, chiar dacă contribuabilul nu îndeplinește toate condițiile pentru a primi efectiv pensia sau o altă prestație. Acesta este cazul atunci când există o legătură directă între nivelul cotizațiilor și prestațiile acordate (
Stec și alții
, decizie citată anterior, pct.
43). Plata de cotizații la o casă de pensii poate așadar, în anumite circumstanțe, să dea naștere unui drept patrimonial asupra unei părți a fondurilor acestuia, iar o modificare a dreptului la pensie în cadrul unui astfel de sistem poate așadar, în principiu, să ridice o problemă în temeiul art.
1 din Protocolul nr.
Presupunând chiar că această dispoziție garantează celor care cotizează la un sistem special de asigurări dreptul de a obține beneficii de pe urma acestuia, acest fapt nu poate fi interpretat ca oferindu-le dreptul la o pensie de o anumită valoare (
Müller împotriva Austriei
, nr. 5849/72, Raportul Comisiei din 1 octombrie 1975, DR 3, pag.
25, pct. 30, citată în
T. împotriva Suediei
, nr.
10671/83, Decizia Comisiei din 4 martie 1985, DR 42, pag.
233).
În această privință, trebuie amintit că art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează, ca atare, dreptul la o pensie de o anumită valoare
(
Kjartan Ásmundsson
, citată anterior, pct. 39), deși o reducere a valorii unei indemnizații sau retragerea sa ar putea constitui o atingere adusă unui bun, deși este necesar să fie justificată (
Valkov și alții împotriva Bulgariei
, nr. 2033/04, 19125/04, 19475/04, 19490/04, 19495/04, 19497/04, 24729/04, 171/05 și 2041/05, pct. 84, 25 octombrie 2011, și
Grudić împotriva Serbiei
,
nr.
31925/08, pct.
72, 17 aprilie 2012).
Curtea se va pronunța cu privire la existența sau inexistența unei astfel de atingeri axându-și analiza pe dreptul intern în vigoare la momentul atingerii invocate [a se vedea, ca exemplu extras din dreptul răspunderii civile
,
Maurice împotriva
Franței
(MC), nr.
11810/03, pct.
67, CEDO
2005-IX].
86.
În cazul în care partea interesată nu îndeplinește (
Bellet, Huertas și Vialatte
, decizie citată anterior) sau încetează să mai îndeplinească condițiile stabilite de dreptul intern pentru acordarea oricărei forme de prestație sau indemnizație, nu există nicio atingere adusă drepturilor care decurg din art.
1 din Protocolul nr. 1 (
Rasmussen împotriva Poloniei
, nr. 38886/05, pct.71, 28 aprilie 2009) în cazul în care condițiile s-au modificat înainte ca partea interesată să fi putut pretinde prestația în cauză (
Richardson
, decizie citată anterior, pct.
17).
În cazul în care suspendarea sau reducerea unei pensii nu este datorată unei schimbări în situația reclamantului, ci în lege sau în punerea sa în aplicare, aceasta poate avea drept rezultat o atingere adusă drepturilor garantate de art.
1 din Protocolul nr. 1
(
Grudić
, citată anterior, pct. 77).
Într-o serie de cauze, Curtea s-a arătat dispusă să accepte că acordarea unei pensii, de care reclamantul fusese între timp privat pe motiv că nu fuseseră îndeplinite de la bun început condițiile legale, ar putea da naștere unui bun în sensul art.
1 din Protocolul nr.
1 (
Moskal
, citată anterior, pct. 45, și
Antoni Lewandowski împotriva Poloniei
,
nr.
38459/03, pct. 78 și 82, 2
octombrie 2012).
Într-o altă cauză, a considerat că nerespectarea unei condiții (respectiv aderarea obligatorie la o organizație profesională), care era în temeiul dreptului național un motiv suficient pentru a pierde dreptul la o pensie, nu permitea să concluzioneze că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1 (
Klein
, citată anterior, pct. 46).
Nimic nu a împiedicat Curtea să constate că un reclamant, a cărui cerere de acordare a unei alocații pentru adulți cu dizabilități fusese respinsă pe motiv că acesta nu îndeplinea condiția legală de naționalitate, putea pretinde un drept patrimonial în temeiul art.
1 din Protocolul nr. 1
(
Koua Poirrez împotriva Franței
, nr.
40892/98, pct.
37-42, CEDO
2003-X).
Pe de altă parte, într-o altă cauză, a considerat că simpla acceptare de către autoritățile publice a unui cumul de două pensii, în cazul în care era posibil să se obțină rambursarea cotizațiilor pentru una dintre acestea, nu dădea naștere unui drept protejat de acest articol (
Bellet, Huertas și Vialatte
, decizie citată anterior).
88.
Aderarea unei persoane la un sistem public de asigurări sociale (fie și obligatorie, astfel ca în speță) nu face în mod obligatoriu imposibilă modificarea sistemului, fie că este vorba de condițiile de acordare a indemnizației sau a pensiei sau valoarea acestora [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Carson și alții împotriva Regatului Unit
(MC), nr. 42184/05, pct.
85-89, CEDO
2010, și
Richardson
, citată anterior, pct.
17]. În plus, Curtea a recunoscut posibilitatea de reformare a legislației în materie de securitate socială, având în vedere schimbările sociale și evoluția opiniei cu privire la categoriile de persoane care au nevoie de asistență socială, precum și de evoluția situațiilor individuale (
Wieczorek împotriva Poloniei
, nr.
18176/05, pct.
67, 8
decembrie 2009).
89.
Astfel, din jurisprudența citată anterior rezultă că, în cazul în care condițiile stabilite de lege pentru acordarea unor astfel de prestații sau de pensii s-au modificat și, în consecință, persoana în cauză nu le mai îndeplinește, o examinare minuțioasă a circumstanțelor fiecărei spețe în parte – în special, natura schimbării acestor condiții – poate fi necesară pentru a verifica existența unui interes patrimonial substanțial suficient stabilit în raport cu dreptul național. Acest lucru este impus de securitatea juridică și de statul de drept, care fac parte din valorile fundamentale aflate la baza Convenției.
b) Aplicarea acestor principii în speță
90.
Marea Cameră constată de la început că, în cadrul procedurii desfășurate în fața sa, reclamanta a reiterat teza expusă în fața Camerei în ceea ce privește caracterul „continuu” al ingerinței cauzate de retragerea pensiei sale de invaliditate în 2010 (supra, pct. 57). Cu toate acestea, Marea Cameră observă că și Camera a constatat că hotărârea pronunțată la 1 aprilie 2011 de Tribunalul pentru litigii de muncă din Nyíregyháza care respingea apelul reclamantei era definitivă și că, întrucât cererea fusese introdusă în fața Curții după expirarea termenului de 6 luni, art.
35 § 1 din Convenție se opunea ca Marea Cameră să examineze procedura aflată la originea respectivei hotărâri (pct. 31 din hotărârea Camerei). Marea Cameră nu are așadar competența de a examina procedura care s-a încheiat prin hotărârea din 1 aprilie 2011.
Prin urmare, Marea Cameră își va limita examinarea la cauză astfel cum aceasta a fost declarată admisibilă de Cameră [
K. și T. împotriva Finlandei
(MC), nr. 25702/94, pct. 141, CEDO 2001-VII], respectiv la capătul de cerere întemeiat de reclamantă pe procedura care a debutat cu depunerea de către aceasta a unei cereri de alocație de invaliditate la 20
februarie 2012 și care s-a încheiat cu sentința pronunțată de Tribunalul administrativ pentru litigii de muncă din Nyíregyháza la 20 iunie 2013, care a concluzionat că sistemul din 2012 nu îi conferea dreptul la o alocație de invaliditate din cauza perioadei de cotizare insuficiente (a se vedea prezentarea procedurii relevante, supra, pct. 19
‑
23).
Cu toate acestea, nu există nimic care să împiedice Curtea să se pronunțe cu privire la compatibilitatea cu art.
1 din Protocolul nr. 1 a rezultatului procedurii care s-a încheiat cu hotărârea din 20 iunie 2013 (supra, pct. 23), ținând seama de fapte anterioare și ulterioare deciziei din 1 februarie 2010.
Curtea observă că sistemul de prestații de invaliditate în cauză, fie în forma sa anterioară lui 2012, fie în forma sa actuală, se bazează în esență pe două criterii cumulativei) o „condiție de sănătate”, care limitează dreptul de a beneficia strict la persoanele a căror stare de sănătate și situația profesională o impun și ii) o „condiție contributivă”, care impune o anumită perioadă de vechime în muncă (la fel ca în regimul anterior lui 2012) respectiv, în esență, o perioadă de cotizare la asigurările sociale (supra, pct.
28 și 29 .
Prin urmare, atunci când a atins vechimea în muncă impusă (la o dată nespecificată, dar cel târziu în 2001), reclamanta îndeplinise „condiția contributivă”, astfel cum era ea stabilită de legislația în vigoare la momentul respectiv, și atunci când s-a constatat în 2001 că gradul său de invaliditate era mai mare decât cel impus, îndeplinise cea de-a doua condiție (denumită în continuare „condiția de sănătate”). În consecință, din 2001 până în 2009-2010, și anume aproape 10 ani, a îndeplinit toate condițiile care îi confereau dreptul automat la plata unei pensii de invaliditate
(
Stec și alții
, decizie citată anterior, pct. 51, reluată supra, la pct. 80).
Decizia care îi acorda o pensie de invaliditate pe baza dispozițiilor legii din 1997 și care stăteau la baza dreptului său inițial este așadar asimilabilă unui „bun actual” [
Kopecký
, citată anterior, pct. 35 lit. c)].
În plus, se pare că nu se poate nega faptul că, în toată această perioadă, reclamanta era îndreptățită, pe baza acestui „act juridic”, să aibă o „speranță legitimă” (
ibidem
, § 47) că va continua să primească o prestație de invaliditate în cazul în care invaliditatea sa continua și se menținea la nivelul impus, întrucât nu existase nicio controversă legată de modul în care trebuie interpretat și aplicat dreptul intern (
ibidem
, pct. 50).
95.
Acestea fiind spuse, este necesar să se examineze în continuare dacă reclamanta putea să aibă o speranță legitimă la 1 ianuarie 2012, data la care legiuitorul a modificat condiția contributivă a prestației de invaliditate, anulând efectiv efectele juridice ale faptului că îndeplinise anterior respectiva condiție.
În urma reformei legislative, reclamantei i-a fost retrasă indemnizația în cauză pe motiv că nu mai avea dreptul la aceasta, în temeiul noii condiții contributive.
Această concluzie a fost confirmată ulterior într-un mod obligatoriu de Tribunalul administrativ și pentru litigii de muncă din Nyíregyháza în hotărârea sa definitivă din 20 iunie 2013 (supra, pct. 23).
Numai în cazul în care speranța legitimă a reclamantei exista încă la 1 ianuarie 2012 se putea considera că reforma legislativă a constituit o atingere dusă dreptului său la un „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1.
96.
Părțile sunt în dezacord cu privire la aspectul dacă speranța legitimă a reclamantei de a primi o prestație de invaliditate cu condiția îndeplinirii criteriilor impuse (supra, pct. 51, 55 și 60) s-a stins odată retras dreptul său la o pensie în 2010. În consecință, Curtea trebuie să examineze dacă, în 2012, atunci când reclamanta a solicitat o alocație de invaliditate pe baza unei noi evaluări a stării sale de sănătate care arăta un grad de invaliditate suficient, ea avea încă o speranță legitimă, în sensul definit în jurisprudență, de a primi o prestație de invaliditate.
În acest scop, Curtea consideră că nu este necesar să soluționeze divergența între părți cu privire la întrebarea dacă starea de sănătate a reclamantei se îmbunătățise în mod real în cursul perioadei în cauză.
Curtea constată că, potrivit expertizei din 16 februarie 2011 prezentate în fața
Tribunalului din Nyíregyháza (supra, pct. 15), nu se produsese nicio îmbunătățire notabilă din 2007. În plus, niciuna dintre părți nu contestă faptul că, având în vedere starea sănătății, reclamanta ar fi putut beneficia de indemnizația de invaliditate în 2012 dacă noua lege nu ar fi intrat în vigoare la începutul acelui an. De altfel, Guvernul a confirmat că situația era exact în acest mod
(supra, pct. 22 și 60).
98.
Întrebarea dacă, la data intrării în vigoare a Legii din 2012, reclamanta avea încă o speranță legitimă în sensul jurisprudenței Curții nu poate fi soluționată doar pe baza acestui singur text. În fapt, principiile care exclud constatarea unei ingerințe în cazul în care partea interesată încetează să mai îndeplinească condițiile stabilite de dreptul intern nu pot fi aplicate mecanic atunci când aceasta capătul de cerere este întemeiat exact pe modificarea condițiilor legale în cauză.
99.
Prin urmare, a limita controlul Curții la întrebarea dacă art.
1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabilă doar din lipsa unui temei juridic în 2012 ar însemna eludarea deliberată a ceea ce reprezintă însăși baza capătului de cerere formulat de reclamantă, și anume reforma legislativă (
Lakićević și alții
, citată anterior, pct.
70), care a anulat temeiul juridic pe care se bazase până în acel moment prestația sa de invaliditate. Această reformă a impus în fapt unei anumite categorii de asigurați, din care face parte reclamanta, o nouă condiție a cărei apariție nu era previzibilă în cursul perioadei de cotizare potențial relevantă, condiție pe care, în plus, aceste persoane nu o puteau în niciun caz îndeplini odată ce noua legislație intra în vigoare. Or, un astfel de cumul este dificil de conciliat, în ultimă instanță, cu statul de drept. Curtea reamintește în acest stadiu că scopul Convenției nu este să protejeze drepturi teoretice și iluzorii, ci „concrete și efective” [
Perdigão împotriva
Portugaliei
(MC), nr.
24768/06, pct.
68, 16 noiembrie 2010]. A considera că o persoană care a cotizat totuși la un sistem de asigurări și a îndeplinit condiția contributivă impusă de acesta din urmă poate fi complet lipsită de speranța legitimă de a obține un beneficiu de tipul unei prestații nu ar fi compatibilă cu acest principiu.
100.
După cum s-a afirmat deja, un interes patrimonial recunoscut de dreptul intern – chiar dacă este revocabil în anumite condiții – poate fi considerat un „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr.
1 (
Beyeler
, citată anterior, pct. 105).
Urmând acest raționament, Curtea a declarat că această dispoziție este aplicabilă într-o serie de cauze în care reclamanții nu mai îndeplineau condițiile pentru acordarea prestației în cauză stabilite de dreptul intern la data depunerii cererii (a se vedea, de exemplu,
Kjartan Ásmundsson
, citată anterior, pct. 40).
101.
Este necesar așadar să se examineze în continuare dacă cel puțin până la pretinsa ingerință constituită de legea din 2012, reclamanta beneficia de un interes patrimonial substanțial suficient stabilit pentru a fi calificat drept „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1 (supra, pct. 79).
102.
În această privință, Curtea observă în special că, în intervalul dintre retragerea pensiei sale de invaliditate în 2010 și introducerea de către legiuitor a unei noi cerințe contributive în 2012, reclamanta a continuat nu doar să adere la sistemul de securitate socială, ci și să îndeplinească condiția de vechi8me în muncă impusă pentru a avea dreptul la o prestație de invaliditate. Cooperând permanent cu autoritățile administrative fără a înceta vreodată să solicite activ o astfel de prestație, reclamanta a făcut în mod repetat obiectul unei reevaluări a stării sale de sănătate în 2011 și 2012; alte examene similare erau programate în noiembrie 2012, în aprilie și septembrie 2014 și în martie 2015.
103.
În hotărârea sa din 1 aprilie 2011, Tribunalul pentru litigii de muncă din Nyíregyháza a observat că reclamanta putea justifica o vechime în muncă de 23 de ani și 71 de zile (supra, pct. 16), care, după cum constată Curtea, depășește cu mult perioada minimă de 5
ani (înainte de riscul social acoperit) care justifică cel puțin o prestație de invaliditate redusă, potrivit Codului european de securitate socială și convențiilor nr. 102 și 128 ale OIM(
supra, pct. 42).
În plus, deși a validat retragerea pensiei de invaliditate a reclamantei începând cu 1 februarie 2010, Tribunalul din Nyíregyháza a confirmat expres că o nouă evaluare medicală putea avea loc în martie 2012 și a semnalat reclamantei că aceasta putea formula o nouă cerere, în cazul în care starea sa de sănătate s-ar fi deteriorat (supra, pct. 16).
În plus, deși o anumită perioadă de timp gradul de invaliditate al reclamantei a fost evaluate ușor sub nivelul minim impus (40% în decembrie 2009 și 45% în aprilie 2011, apoi septembrie 2011 – supra, pct.
12 și 17), acesta a ajuns la 50% în decembrie 2011, adică înainte de sfârșitul perioadei menționate, precum și în februarie 2012. Acest grad de invaliditate, nimeni nu contestă, i-ar fi permis reclamantei să obțină o prestație de invaliditate în februarie 2012, când o nouă condiție retroactivă, pe care aceasta nu îndeplinea, nu fusese introdusă.
În paralel, la 13 decembrie 2011, recomandase ca reclamanta să urmeze o perioadă de readaptare și să primească indemnizația
ad hoc
– un tip de prestație foarte apropiat de pensia de invaliditate
(supra, pct. 17) și considerată ca înlocuind-o pe aceasta în cazul persoanelor care ar putea fi readaptate profesional. Totuși, autoritățile nu pus în aplicare această recomandare. Dacă ar fi făcut-o, reclamanta ar fi putut beneficia de o prestație la 31
decembrie 2011, ceea ce i-ar fi modificat situația în ceea ce privește noua lege.
Curtea reamintește că reclamanta a cotizat sistemul de asigurări sociale, ceea ce reprezenta o obligație, și îndeplinea condițiile legale impuse pentru acordarea unei prestații de invaliditate.
Curtea a indicat deja că cotizațiile la o casă de pensii pot, în anumite circumstanțe și potrivit dreptului intern, să creeze un drept patrimonial în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1
(supra, pct.
81 și 83). Curtea constată că aceste circumstanțe sunt reunite în speță, cotizațiile plătite de reclamantă fiind considerate suficiente cel târziu până la 1 aprilie 2001 (supra, pct. 11).
În consecință, reclamanta putea să spere în mod rezonabil că legea îi promitea o prestație de invaliditate deoarece îndeplinea condițiile de sănătate aplicabile.
106.
În aceste condiții, Curtea consideră că reducerea gradului de invaliditate al reclamantei în 2009, retragerea pe cale de consecință a pensiei sale de invaliditate în 2010 și alte probe referitoare la situația sa în privința pensiilor intervenite între 2010 și 31 decembrie 2011 nu au fost suficiente pentru a-i stinge speranța legitimă de a beneficia de o prestație de invaliditate în cazul în care gradul său de invaliditate atingea noul nivel impus. Dimpotrivă, măsurile luate de autorități, în special hotărârea din 1 aprilie 2011, indică faptul că autoritățile au acționat cu recunoașterea deplină a situației reclamantei în raport cu sistemul de asigurări, astfel încât aceasta se putea baza într-un mod rezonabil justificat pe legislația aplicabilă și avea o speranță legitimă că va primi o prestație de invaliditate în cazul în care condițiile legale erau îndeplinite. După cum admite Guvernul, fără noile condiții stabilite de legea din 2012, reclamanta ar fi putut beneficia de o prestație de invaliditate în 2013.
107.
Pe scurt, între 2010 și 31 decembrie 2011, reclamanta, deși nu mai era titulara unei pensii, continua să nutrească o „speranță legitimă”, care se încadrează în noțiunea de „bun” în sensul art.
1 din Protocolul nr. 1.
În opinia Curții, solicitând o prestație de invaliditate în 2012, după intrarea în vigoare a noii legi, pe baza unei noi evaluări a stării sale de sănătate, care a avut drept rezultat un grad suficient de invaliditate, reclamanta nu a făcut mai degrabă nimic altceva decât să se prevaleze încă o dată de speranța legitimă existentă
de a primi o prestație socială în loc să încerce să „dobândească” un „bun”.
Niciuna dintre părți nu contestă că reclamanta ar fi putut beneficia de indemnizația de invaliditate începând din momentul în care s-a constatat, în 2012, că problema sa de sănătate a depășit pragul pertinent, dacă noua lege nu ar fi intrat încă în vigoare în anul respectiv
(supra, pct. 22
‑
60).
109.
Ingerința în cauză, provocată de intrarea în vigoare a noii legi din 2012, este constituită de respingerea definitivă a cererii de alocație de invaliditate formulată de reclamantă; cu alte cuvinte, dreptul său de a obține prestații din partea sistemului de asigurări sociale a fost încălcat într-un mod care a antrenat o atingere adusă drepturilor sale la o pensie.
110.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a concluziona aplicabilitatea în speță a art.
1 din Protocolul nr. 1. În consecință, respinge excepția preliminară invocată de Guvern privind incompatibilitatea
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției.
111.
Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar să examineze celelalte argumente ale capetelor de cerere care urmăreau clarificarea naturii dreptului în litigiu în raport cu diferitele instrumente internaționale relevante.
Cu privire la respectarea art.
1 din Protocolul nr. 1
a) Principii generale
Legalitatea
constituie o condiție esențială a compatibilității cu art.
1 din Protocolul nr. 1 a unei ingerințe într-un drept protejat de această dispoziție.
Statul de drept, unul dintre principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este impregnat în toate articolele Convenției [
Iatridis
, citată anterior, pct.
58,
Wieczorek
, citată anterior, pct.
58, și
Vistiņš și Perepjolkins împotriva Letoniei
(GC), nr.
71243/01, pct.
96, 25
octombrie 2012]
.
113.
În plus, o ingerință a puterii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor nu poate fi justificată decât dacă servește unui interes public (sau general) legitim.
Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanța internațională pentru a stabili ce este de utilitate publică.
În mecanismul de protecție creat de Convenție, acestora le revine responsabilitatea să se pronunțe primele cu privire la existența unei probleme de interes general care să justifice măsuri care aduc atingere dreptului la respectarea bunurilor
. Noțiunea de „utilitate publică” este foarte extinsă.
În special, decizia de a legifera în domeniul prestațiilor sociale implică în general o examinare a considerentelor de ordin social și economic.
Curtea consideră natural ca marja de apreciere lăsată legiuitorului în punerea în aplicare a politicilor economice și sociale să fie extinsă și să respecte alegerile acestuia din urmă în materie de „utilitate publică”, cu excepția cazului în care politicile sunt în mod evident lipsite de o bază rezonabilă [a se vedea,
mutatis mutandis
,
Fostul rege al Greciei și alții împotriva Greciei
(MC), nr.
25701/94, pct.
87, CEDO 2000-XII,
Wieczorek
, citată anterior pct.
59,
Frimu și alte 4
cereri împotriva
României
(dec.), nr.
45312/11, 45581/11, 45583/11, 45587/11 și
45588/11, pct.
40, 7
februarie 2012,
Panfile împotriva României
(dec.), nr.
13902/11, 20 martie 2012, și
Gogitidze și alții împotriva Georgiei
,
nr.
36862/05, pct.
96, 12 mai 2015].
Acest lucru este valabil în special, de exemplu, în cazul adoptării de legi în cadrul unei schimbări de regim politic și economic (
Valkov și alții
, citată anterior, pct.
91), adoptării unor politici de economie a fondurilor publice (
N.K.M. împotriva Ungariei
,
nr.
66529/11, pct. 49 și 61, 14 mai 2013) sau realocării de credite (
Savickas împotriva Lituaniei și altor state
(dec.), nr. 66365/09, 15
octombrie 2013), sau al măsurilor de austeritate impuse de o criză economică gravă (
Koufaki și ADEDY împotriva Greciei
(dec.),
nr.
57665/12 și 57657/12, pct.
37 și 39, 7 mai 2013; a se vedea, de asemenea,
da Conceição Mateus și Santos Januário împotriva
Portugaliei
(dec.)
nr.
62235/12 și 57725/12, § 22, 8
octombrie 2013, și
da
Silva Carvalho Rico împotriva Portugaliei
(dec.), pct. 37, nr. 13341/14, 1 septembrie 2015).
În plus, art.
1 din Protocolul nr. 1 prevede că o astfel de ingerință trebuie să fie proporțională în mod rezonabil cu scopul pe care îl urmărește [
Jahn și alții împotriva Germaniei
(MC), nr. 46720/99, nr. 72203/01 și nr. 72552/01, pct. 81–94, CEDO
2005-VI].
Justul echilibru care trebuie menținut va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și excesivă (
Sporro