CASE OF AVOTIŅŠ v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- No violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Enforcement proceedings;Article 6-1 - Fair hearing;Adversarial trial;Equality of arms)
CASE OF AVOTIŅŠ v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
HOTĂRÂREA
din 23 mai 2016
În Cauza Avotiņš împotriva Letoniei
Cererea nr.
17502/07
Strasbourg
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Avotiņš împotriva Letoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din András Sajó,
președinte
,
Ișıl Karakaș, Josep Casadevall, Elisabeth Steiner, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Ganna Yudkivska, André Potocki, Paul Lemmens, Aleš Pejchal, Faris Vehabović, Ksenija Turković, Egidijus Kūris, Robert Spano, Iulia Antoanella Motoc, Jon Fridrik Kjølbro,
judecători,
Jautrīte Briede, judecător
ad hoc
și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,
după ce a deliberat în camera de consiliu la 8 aprilie 2015 și 23 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1
.
La originea cauzei se află cererea nr.
17502/07 îndreptată împotriva Republicii Cipru și a Republicii Letonia, prin care un resortisant leton, domnul Pēteris Avotiņš (
„
reclamantul
”
), a sesizat Curtea la 20
februarie 2007 în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (
Convenția
).
2
.
Reclamantul a fost reprezentat inițial de J.
Eglītis, avocat în Riga. În fața Marii Camere, a fost reprezentat de L.
Liepa, de asemenea avocat în Riga. Guvernul leton (
Guvernul pârât
) a fost reprezentat de fostul său agent, doamna I.
Reine, și ulterior de actualul agent, doamna K.
Līce.
3
.
Cererea a fost îndreptată împotriva Ciprului inițial și împotriva Letoniei. Reclamantul s-a plâns, în special, de faptul că o instanță cipriotă l-a obligat la plata unei datorii contractuale fără să îl fi citat în mod corespunzător și fără să îi fi permis să-și exercite dreptul la apărare, precum și de faptul că instanțele letone au dispus executarea, în Letonia, a hotărârii judecătorești pronunțate în Cipru. Acesta s-a considerat victima încălcării dreptului la un proces echitabil, garantat de art.
6 §
1 din Convenție.
4
.
Cererea a fost repartizată inițial Secției a treia a Curții (art.
52
§
1 din Regulament). Prin decizia parțială din 30 martie 2010, o cameră din cadrul secției respective a declarat cererea inadmisibilă în privința Ciprului, pe motiv de tardivitate (nerespectarea termenului de 6
luni, prevăzut de art.
35 §
1 din Convenție). Aceasta a mai decis, cu privire la capetele de cerere îndreptate împotriva Letoniei, să comunice Guvernului leton capătul de cerere întemeiat pe art.
6 §
1 din Convenție și să declare inadmisibile celelalte capete de cerere.
5
.
La 1 februarie 2007, compunerea secțiilor Curții s-a modificat. Cererea a fost astfel repartizată Secției a patra (art.
25
§
1 și art.
52 §
1 din Regulament).
6
.
La 25 februarie 2014, o cameră a secției menționate, compusă din Päivi Hirvelä, președinte, Ineta Ziemele, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Vincent A.
De Gaetano, Krzysztof Wojtyczek, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre prin care a decis cu vot majoritar că nu a fost încălcat art.
6 §
1 din Convenție, hotărâre la care s-a anexat opinia dizidentă comună a judecătorilor Ziemele, Bianku și De Gaetano.
7
.
La 23 mai 2014, reclamantul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art.
43 din Convenție și art.
73 din Regulament. La 8 septembrie 2014, Colegiul Marii Camere a admis cererea.
8
.
Compunerea Marii Camere a fost stabilită ulterior, în conformitate cu art.
26
§
4 și
§
5 din Convenție și art.
24 din Regulament. În urma plecării de la Curte a doamnei Ineta Ziemele, judecător ales să reprezinte Letonia (art.
28 din Regulamentul Curții), președintele Curții a desemnat-o pe doamna Jautrīte Briede în calitate de judecător
ad hoc
(art.
26 §
4 din Convenție și art.
29 §
1 din Regulament).
9
.
Guvernul pârât a depus observații scrise cu privire la fondul cauzei. Reclamantul a făcut trimitere la argumentele formulate în cererea sa pentru retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. De asemenea, s-au primit observații de la Guvernul eston, Comisia Europeană și,
Advice on Individual Rights in Europe Centre
(
AIRE Centre
–
Centrul pentru Consiliere privind Drepturile Persoanei în Europa
–
Centrul AIRE), a căror intervenție în procedura scrisă a fost autorizată de președinte (art.
36 §
2 din Convenție și art.
44 §
3 din Regulament). Comisia Europeană a fost autorizată, de asemenea, să ia parte la ședință.
10
.
De asemenea, în interesul bunei administrări a justiției, președintele Curții a decis să invite Guvernul cipriot să intervină în prezenta cauză și să prezinte explicații și observații cu privire la legislația cipriotă relevantă (art.
36 §
2 din Convenție și art.
44 §
3 din Regulament). Guvernul cipriot a acceptat invitația și a comunicat observațiile sale la 4 februarie 2015.
11
.
La 8 aprilie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59
§
3 din Regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru reclamant
L.
Liepa
,
consilier
,
dnii M.
Šķiņķis
,
M.
Pētersons
,
consilieri,
P.
Avotiņš
,
reclamant
;
–
pentru Guvernul pârât
dnele
K.
Līce
,
agent
,
S.
Kauliņa
,
consilier
,
A.
Zikmane,
D.
Palčevska
,
consilieri
;
–
pentru Comisia Europeană
dl
H.
Krämer
,
consilier
.
Curtea a ascultat declarațiile prezentate de L.
Liepa, K.
Līce și H.
Krämer, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.
12
.
Ulterior, judecătorii Elisabeth Steiner, Nona Tsotsoria și Paul Lemmens, judecători supleanți, i-au înlocuit pe președintele Dean Spielmann și judecătorii Mark Villiger și Isabelle Berro, care au plecat de la Curte ca urmare a expirării mandatelor și nu mai puteau continua examinarea cauzei (art.
24 §
3 și §
4 din Regulament). Judecătorul András Sajó, vice-președintele Curții, a preluat astfel președinția Marii Camere în prezenta cauză (art.
10 din Regulament).
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
13
.
Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în Garkalne (district din Riga). În momentul faptelor aflate la originea prezentei cereri, acesta avea profesia de consultant în investiții.
A. Procesul desfășurat în fața Tribunalului districtual Limassol
14
.
La 4 mai 1999, reclamantul și F.H. Ltd, o societate comercială de drept cipriot, au semnat o declarație notarială cu privire la recunoașterea datoriei (
acknowledgment of debt deed
). Prin actul respectiv, reclamantul a declarat că împrumută suma de 100
000
dolari americani (USD) de la F.H. Ltd și se angajează să ramburseze această sumă, cu dobândă, până la data de 30 iunie același an. Declarația mai conținea clauze privind legea aplicabilă și legea forului, conform cărora declarația era supusă
„
în toate privințele
”
legii cipriote, iar instanțele cipriote au competență neexclusivă pentru a soluționa toate litigiile care ar putea apărea. Se preciza că adresa reclamantului era str.
G. din Riga. Mențiunea avea următoarea formă:
(original în limba engleză)
“
[FOR] GOOD AND VALUABLE CONSIDERATION, I, PĒTERIS AVOTIŅŠ, of [no.], G. [street], 3
rd
floor, Riga, Latvia, [postcode] LV-..., (
“
the Borrower
”
) ...
”
(traducere)
„
ÎN CONTRAPARTIDĂ CU TITLU ONEROS ȘI VALID, subsemnatul PĒTERIS AVOTIŅŠ, [str.] G. [nr.], et. 3, Riga, Letonia, [cod poștal] LV-[...], («debitorul») [...]
”
15
.
În 2003, F.H. Ltd l-a acționat în justiție pe reclamant în fața Tribunalului districtual Limassol (
Επαρχιακό Δικαστήριο Λεμεσού,
Cipru), declarând că acesta nu a rambursat datoria sus-menționată și solicitând obligarea sa la plata principalului și a dobânzilor. În fața Curții, reclamantul susține că, în fapt, achitase deja datoria respectivă anterior sesizării instanței cipriote, însă nu prin plata către F.H. Ltd a sumei de bani respective, ci prin alt mijloc legat de capitalul societății-mamă a acesteia. Acesta recunoaște însă că plata nu este atestată de niciun document. Guvernul pârât contestă argumentul reclamantului.
16
.
Prin ordonanța din 27 iunie 2003, tribunalul districtual a încuviințat
„
aplicarea sigiliului tribunalului pe citație și înregistrarea acesteia (
sealing and filing of the writ of summons
). La 24 iulie 2003, s-a emis o citație cu detalii despre faptele cauzei (
specially endorsed writ
). Citația menționa ca adresă a reclamantului pe cea indicată în declarația cu privire la recunoașterea datoriei: str.
G. din Riga.
17
.
Întrucât reclamantul nu avea reședința în Cipru, F.H. Ltd a depus la același tribunal districtual, la 11 septembrie 2003, o cerere unilaterală prin care îi solicita să pronunțe o nouă ordonanță pentru a-l putea acționa în justiție pe reclamant în afara Ciprului și pentru a stabili înfățișarea în termen de 30 de zile de la emiterea citației. Avocatul societății reclamante a prezentat un
affidavit
(declarație scrisă sub jurământ) care atesta faptul că reședința obișnuită a pârâtului se afla pe str.
G. din Riga și că acesta putea efectiv să primească acolo documente judiciare. La rândul său, reclamantul afirmă că nu avea posibilitatea concretă de a primi citația la adresa respectivă deoarece aceea era pur și simplu adresa unde a semnat contractul de împrumut și declarația cu privire la recunoașterea datoriei sale în 1999, deci nu era domiciliul ori sediul său.
18
.
La 7 octombrie 2003, Tribunalul districtual Limassol a dispus ca reclamantului să i se comunice procedura la adresa indicată de societatea reclamantă. Reclamantul era citat să se prezinte ori să ia măsuri în termen de 30 de zile de la primirea citației, în caz contrar tribunalul nu va mai încerca să îl contacteze și nu va face decât să comunice toate măsurile referitoare la cauză prin afișare la sediul instanței.
19
.
Dintr-un
affidavit
prezentat de o angajată a cabinetului de avocatură care reprezenta societatea F.H. Ltd reiese că, în conformitate cu ordonanța tribunalului, citația a fost trimisă la 16 noiembrie 2003 la adresa din str.
G din Riga,
prin scrisoare recomandată. Cu toate acestea, în copia citației comunicată de Guvernul leton se precizează că aceasta a fost întocmită în data de 17 noiembrie 2003. Borderoul emis de poșta cipriotă arată că citația a fost expediată la 18 noiembrie 2003 la adresa din str. G și înmânată, sub semnătură, la 27 noiembrie 2003; însă semnătura din borderou nu pare să corespundă numelui reclamantului. Acesta afirmă că nu a primit niciodată citația.
20
.
Întrucât reclamantul nu s-a prezentat la ședința din 24 mai 1999, Tribunalul districtual Limassol a judecat cauza în lipsă. Instanța l-a obligat să plătească societății reclamante 100
000
USD sau o sumă echivalentă în lire cipriote (CYP), plus dobânda de 10
% la suma sus-menționată pentru fiecare an scurs în intervalul 30 iunie 1999 și data achitării datoriei. Reclamantul a mai fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, respectiv 699,50
CYP brut cu o dobândă anuală de 8
%. Conform hotărârii, a cărei versiune definitivă a fost întocmită la 3 iunie 2004, acesta a fost informat conform legii despre desfășurarea ședinței dar nu s-a înfățișat. În hotărâre nu se preciza dacă era vorba de o hotărâre definitivă și nici care erau căile de atac împotriva acesteia.
B. Acțiunea în recunoaștere și în executare introdusă în fața instanțelor letone
21
.
La 22 februarie 2005, societatea F.H. Ltd a depus la Judecătoria Latgale din Riga (
Rīgas pilsētas Latgales priekšpilsētas tiesa
,
Letonia) o cerere pentru recunoașterea și punerea în executare a hotărârii din 24 mai 2004. În cerere, societatea solicita totodată aplicarea unei măsuri asiguratorii. Societatea a precizat că reclamantul era proprietarul unor bunuri imobile situate în Garkalne (district din Riga) și că, potrivit registrului funciar, aceste bunuri erau deja grevate de ipotecă în favoarea unei bănci; în consecință, de teamă că reclamantul va încerca să se sustragă executării hotărârii, societatea a solicitat instanței să aplice bunurilor respective o ipotecă asiguratorie și să o înscrie în registrul funciar. În cele din urmă, societatea a mai solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. Societatea a menționat în cerere ca loc de reședință al reclamantului o adresă din Riga, strada Č., care diferă de cea care fusese comunicată anterior instanței cipriote.
22
.
La 28 aprilie 2005, Judecătoria Latgale a suspendat examinarea cererii societății F.H. Ltd informând-o că respectiva cerere prezenta deficiențe pe care trebuia să le corecteze în termen de o lună. În special, F.H. Ltd nu a explicat de ce adresa pe care o atribuia reclamantului apărea ca strada Č., deși domiciliul acestuia era considerat a se afla pe strada G.
23
.
La 26 mai 2005, F.H. Ltd a depus un act rectificativ în care a explicat, printre altele, că potrivit informațiilor din registrul de evidență a populației (
Iedzīvotāju reģistrs
), domiciliul oficial declarat al reclamantului se afla la adresa situată în str. Č. Referitor la cealaltă adresă, situată în str. G., reprezentanții societății pârâte au presupus că era vorba de reședința în fapt a reclamantului. În acest sens, Guvernul leton a transmis Curții copia unei scrisori din partea Serviciului de evidență a populației în care se atestă faptul că, anterior datei de 19 iunie 2016, adresa oficială a reclamantului era în strada Č.
24
.
Prin ordonanța din 31 mai 2005, Judecătoria Latgale a declarat actul rectificativ depus de societatea F.H. Ltd ca fiind insuficient pentru a corecta toate deficiențele din cererea sa, a respins astfel examinarea cererii și a trimis-o la F.H. Ltd. Societatea a declarat apel la Curtea Regională Riga (
Rīgas apgabaltiesa
), care, la 23 ianuarie 2006, a anulat ordonanța din 31 mai 2005 și a retrimis cauza la judecătorie pentru ca aceasta să examineze cererea de recunoaștere și executare, cu rectificările făcute prin actul din 26 mai 2005.
25
.
Prin ordonanța din 27 februarie 2006, pronunțată în absența părților, Judecătoria Latgale a admis în tot cererea societății F.H. Ltd. Instanța a dispus recunoașterea și executarea hotărârii Tribunalului districtual Limassol din 24 mai 2004, precum și înscrierea în registrul funciar al comunei Garkalne a unei ipoteci asiguratorii asupra bunurilor reclamantului situate în comuna respectivă. În plus, instanța l-a obligat pe reclamant la plata cheltuielilor de judecată.
26
.
Reclamantul susține că abia în data de 15 iunie 2006 a aflat, de la executorul judecătoresc însărcinat cu executarea hotărârii cipriote, despre existența acestei hotărâri, precum și a ordonanței Judecătoriei Latgale de punere în executare. A doua zi (16 iunie 2006), reclamantul s-a prezentat la judecătorie, unde a luat cunoștință de textul hotârârii și cel al ordonanței. Guvernul pârât nu contestă aceste fapte.
27
.
Reclamantul nu a încercat să atace hotărârea pronunțată în Cipru în fața instanțelor cipriote. În schimb, a introdus la Curtea Regională Riga un recurs incident (
blakus sūdzība
) împotriva ordonanței din 27
februarie 2006 și totodată a solicitat Judecătoriei Latgale prelungirea termenului acestei căi de atac. Susținând că niciun act aflat la dosar nu confirmă faptul că a fost informat despre ședința din 27 februarie 2006 sau că i s-a comunicat ordonanța pronunțată la terminarea acestei ședințe, reclamantul a afirmat că termenul de 30 de zile prevăzut de Legea privind procedura civilă trebuia să înceapă să curgă la 16 iunie 2006, dată la care a luat cunoștință de ordonanță.
28
.
Prin ordonanța din 13 iulie 2006, Judecătoria Latgale a admis cererea reclamantului și a prelungit termenul de recurs. Instanța a reținut, printre altele, următoarele:
„
[...] Reiese, din ordonanța din 27 februarie 2006, că problema recunoașterii și executării hotărârii instanței străine a fost soluționată în absența părților, pe baza documentelor furnizate de societatea reclamantă [F.H. Ltd]. De asemenea, în ordonanță s-a precizat că pârâtul o poate contesta în termen de 30 de zile de la data primirii copiei [ordonanței], conform art.
641 alin.
2 din Legea privind procedura civilă.
Instanța consideră întemeiate argumentele invocate de reclamantul, P.
Avotiņš, și anume faptul că a primit ordonanța [...] din 27 februarie 2006 abia la 16 iunie 2006, acest element fiind atestat de mențiunea din lista consultărilor [depusă la dosar], precum și de faptul că ordonanța,
comunicată [reclamantului] de instanță, a fost returnată la 10 aprilie 2006 [...]. Reiese, din înscrisurile anexate în recurs, că reclamantul nu mai locuiește la adresa declarată în strada [Č.] de la 1 mai 2004; acest fapt confirmă [...] explicațiile date în ședință de reprezentantul său, care a precizat că reclamantul nu mai locuiește la adresa sus-menționată.
Prin urmare, trebuie constatat că termenul de 30 de zile [...] curge de la data la care reclamantul a primit ordonanța respectivă [...].
De asemenea, instanța nu este de acord cu opinia reprezentantei [F.H. Ltd], conform căreia însuși reclamantul ar fi răspunzător pentru faptul că nu a primit corespondența întrucât nu a declarat în timp util schimbarea de domiciliu, astfel încât nu era necesară prelungirea termenului [de recurs]. Astfel, faptul că reclamantul nu a făcut demersurile legale pentru înregistrarea domiciliului care erau în sarcina sa nu este suficient pentru a justifica refuzul instanței de a-i lăsa posibilitatea de a-și exercita drepturile fundamentale garantate de stat în materie de acces la justiție și de protecție judiciară, inclusiv dreptul de a ataca o hotărâre, cu consecințele care pot decurge de aici. [...]
”
29
.
În memoriul cu motivele de recurs adresat Curții Regionale Riga, reclamantul a susținut că recunoașterea și executarea hotărârii instanței cipriote în Letonia încalcă Regulamentul (CE) nr.
44/2001 al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (
„
Regulamentul Bruxelles
I
”
), precum și diverse dispoziții din Legea privind procedura civilă din Letonia. Acesta a invocat două motive.
30
.
În primul rând, acesta a susținut că, în conformitate cu art.
34 alin.
2 din Regulamentul Bruxelles
I (care corespunde în esență art.
637 alin.
2 pct.
3 din Legea privind procedura civilă din Letonia), o hotărâre pronunțată într-un alt stat membru nu poate fi recunoscută dacă actul de sesizare a instanței nu a fost comunicat sau notificat pârâtului în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea. Acesta a susținut că nu a fost informat conform legii despre procesul din Cipru, afirmând că totuși avocații ciprioți care reprezentaseră societatea reclamantă în fața Tribunalului districtual Limassol, ca și avocații letoni care au reprezentat-o în fața instanțelor letone, știau prea bine care este domiciliul său profesional din Riga. În susținerea acestei afirmații, reclamantul a declarat că a avut contacte profesionale cu avocații ciprioți și că aceștia l-au contactat telefonic și i-au trimis faxuri la biroul său, precum și că s-a întâlnit personal cu avocații letoni. Acesta considera așadar că nici unii, nici ceilalți nu aveau cum să nu știe domiciliul său profesional. Acesta a adăugat că ar fi putut fi contactat și la domiciliul particular din Garkalne, deoarece, pe de o parte, acolo avea domiciliul declarat oficial conform legii și, pe de altă parte, avocații ar fi putut consulta registrul funciar al comunei, unde apăreau încrise pe numele său bunurile imobile pe care le deținea acolo. În loc să îi trimită comunicarea despre proces la una dintre aceste adrese, în opinia sa cunoscute sau accesibile, avocații au comunicat instanțelor o adresă în privința căreia el consideră că aceștia ar fi trebuit să știe că nu putea fi folosită.
31
.
În al doilea rând, reclamantul a susținut că, în conformitate cu art.
38 alin.
1 din Regulamentul Bruxelles
I și art.
637 alin.
2 pct.
2 din Legea privind procedura civilă, o hotărâre trebuie să fie declarată executorie în statul de origine pentru a putea fi executată în statul solicitat. În opinia sa, în prezenta cauză, aceste cerințe au suferit o încălcare triplă. În primul rând,
societatea reclamantă a prezentat instanței letone numai textul hotărârii instanței cipriote, nu și certificatul prevăzut în anexa V din Regulamentul Bruxelles
I. În acest sens, reclamantul a recunoscut că art.
55 alin.
1 din Regulamentul Bruxelles
I permite în anumite cazuri
autorității competente să dispenseze partea vătămată de obligația de a prezenta certificatul, dar a susținut că, în speță, Judecătoria Latgale nu a declarat dacă era de părere că partea vătămată putea fi scutită de această obligație și, dacă da, nu a explicat pentru care motiv. În al doilea rând, hotărârea cipriotă nu făcea nicio precizare despre caracterul ei executoriu și nici care erau căile de atac împotriva acesteia. În al treilea rând, deși pentru a fi executată în temeiul Regulamentul Bruxelles
I o hotărâre trebuie să fie executorie în statul emitent, societatea reclamantă nu a prezentat nicio probă care să demonstreze că hotărârea din 24
mai 2004 era executorie în Cipru. Având în vedere aceste circumstanțe, reclamantul a susținut că hotărârea respectivă nu putea fi în niciun caz recunoscută și executată în Letonia.
32
.
Prin hotărârea din 2 octombrie 2006, curtea regională a respins motivele formulate de reclamant, a infirmat ordonanța atacată și a respins cererea pentru recunoașterea și executarea hotărârii cipriote.
33
.
F.H. Ltd a atacat hotărârea la Senatul Curții Supreme printr-un recurs examinat în data de 31 ianuarie 2007. La începutul ședinței,
F.H. Ltd a prezentat Senatului copii după diverse documente, printre care și certificatul prevăzut la art.
54 și în anexa V din Regulamentul Bruxelles
I. Certificatul avea data de 18 ianuarie 2007 și era semnat de un judecător temporar de la Tribunalul districtual Limassol. Acesta preciza că actul de sesizare a instanței fusese comunicat reclamantului la 27 noiembrie 2003. Ultima rubrică din certificat, care ar fi trebuit să menționeze numele persoanei față de care hotărârea judecătorească era executorie, a fost lăsată necompletată. Invitat să își exprime opinia despre aceste înscrisuri, avocatul reclamantului a susținut că acestea sunt vădit insuficiente pentru a învesti hotărârea cu formulă executorie.
34
.
Prin hotărârea definitivă din 31 ianuarie 2007, Curtea Supremă a casat și a anulat hotărârea Curții regionale din 2 octombrie 2006. Instanța a admis cererea societății F.H. Ltd și a dispus recunoașterea și executarea hotărârii cipriote, precum și înscrierea în registrul funciar a unei ipoteci asiguratorii asupra bunurilor imobile ale reclamantului situate în Garkalne. Pasajele relevante din această hotărâre sunt redactate astfel:
„
[...] Din elementele aflate la dosar reiese că hotărârea Tribunalului districtual Limassol a rămas definitivă. Faptul este confirmat, pe de o parte, de explicațiile pe care le-au dat cele două părți în ședința Curții regionale din 2 octombrie 2006, unde au declarat că hotărârea nu a fost atacată cu apel, iar pe de altă parte, de certificatul emis la 18 ianuarie 2007 [...]. [Întrucât reclamantul] nu a declarat apel împotriva hotărârii, argumentele avocatului său conform cărora examinarea cauzei de către o instanță străină nu i-a fost comunicată în mod corespunzător sunt lipsite de relevanță [
nav būtiskas nozīmes
].
Având în vedere cele de mai sus, Senatul constată că hotărârea Tribunalului Limassol (Cipru) din 24 mai 2004 trebuie să fie recunoscută și executată în statul leton.
Art.
36 din Regulament [Bruxelles
I] prevede că hotărârea străină nu poate face în nicio situație obiectul unei revizuiri pe fond, iar în conformitate cu art.
644 alin.
1 din Legea privind procedura civilă, odată recunoscută, hotărârea străină se execută în conformitate cu procedura prevăzută de această lege. [...]
”
35
.
La 14 februarie 2007, Judecătoria Latgale, în baza hotărârii Curții Supreme, a emis un titlu executoriu (
izpildu raksts
). Reclamantul s-a conformat prompt și a plătit executorului judecătoresc angajat de societatea reclamantă suma totală de 90
244,62 lats letoni
(LVL), adică aproximativ 129
000 de euro (EUR), din care 84
366,04
LVL pentru datoria principală și 5
878,58 LVL pentru cheltuielile de executare. Acesta a solicitat apoi ridicarea ipotecii asigurătorii asupra bunurilor sale din Garkalne. Prin două ordonanțe din 24 ianuarie 2008, judecătorul delegat cu registrele funciare (
Zemesgrāmatu nodaļas tiesnesis
) a respins cererea. Astfel, reclamantul a declarat recurs la Senatul Curții Supreme. Prin ordonanța din 14 mai 2008, Senatul a ridicat ipoteca.
II.
Elemente relevante din dreptul Uniunii Europene și din dreptul internațional
A. Dreptul general al Uniunii Europene
1.
Drepturile fundamentale în dreptul Uniunii Europene
36
.
La momentul faptelor, fragmentele relevante din art.
6 din Tratatul privind Uniunea Europeană (
TUE
) aveau următorul conținut:
„
(1)
Uniunea se bazează pe principiul libertății, al democrației, al respectării drepturilor omului și drepturilor fundamentale, precum și cel al statului de drept, principii care sunt comune statelor membre.
(2)
Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, acestea constituind principii generale ale dreptului Uniunii. [...]
”
37
.
De la 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, articolul 6 din TUE are următorul conținut:
„
(1)
Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispozițiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competențele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.
Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții.
(2)
Uniunea aderă la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.
(3)
Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie principii generale ale dreptului Uniunii.
”
38
.
De asemenea, de la 1 decembrie 2009, dispozițiile relevante din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (
TFUE
), au următorul conținut:
Articolul 67
„
(1)
Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre.
[...]
(4)
Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare în materie civilă.
”
Articolul 81 alineatul (1)
„
Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre.
”
Articolul 82 alineatul (1)
„
Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.
”
39
.
În fine, art.
249 alin.
(2) din Tratatul de instituire a Comunității Europene [aplicabil în momentul faptelor și identic cu art.
288 alin.
(2) din TFUE] avea următorul conținut:
„
Regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru.
”
40
.
Dispozițiile relevante din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (care nu avea încă forță juridică obligatorie în momentul faptelor) aveau următorul conținut:
Articolul 47
Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil
„
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
[...]
”
Articolul 51
Domeniul de aplicare
„
(1)
Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. [...]
[...]
”
Articolul 52
Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor
„
(1)
Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
[...]
(3)
În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
(4)
În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate.
[...]
”
Articolul 53
Nivelul de protecție
„
Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.
”
41
.
În cauza
Krombach împotriva Bamberski
(cauza C-7/98, hotărârea din 28
martie 2000,
Culegere
p.
I-1935), Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită
„
Curtea de Justiție a Comunităților Europene
”
anterior intrării în vigoare, la 1 decembrie 2009, a Tratatului de la Lisabona
–
denumită în continuare
CJUE
) a declarat următoarele:
„
25.
Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte (a se vedea printre altele Avizul nr.
2/94 din 28 martie 1996, Rec., p.
I‑1759, punctul 33). În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare
„
CEDO
”
) are, în acest sens, o semnificație particulară (a se vedea printre altele Hotărârea din 15 mai 1986,
Johnston
, 222/84, Culegere, p.
1651, punctul 18).
26.
Curtea a recunoscut astfel în mod expres principiul general de drept comunitar potrivit căruia orice persoană are dreptul la un proces echitabil, care se inspiră din aceste drepturi fundamentale (Hotărârea din 17 decembrie 1998,
Baustahlgewebe/Comisia
, C‑185/95 P, Rec., p.
I‑8417, punctele 20 și 21, și Hotărârea din 11 ianuarie 2000,
Țările de Jos și Van der Wal/Comisia
, C‑174/98 P și C‑189/98 P, Culegere, p.
I‑1, punctul 17).
27.
Articolul F alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană [devenit, după modificare, articolul 6 alineatul (2) UE] a consacrat această jurisprudență. În sensul acestei dispoziții,
„
Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, precum și astfel cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.
”
42
.
În Hotărârea
ASML Netherlands BV împotriva Semiconductor Industry Services GmbH (SEMIS)
(cauza C-283/05, Hotărârea din 14
decembrie 2006, Rec. p.
I-12041), CJUE a reamintit următoarele:
„
26.
Potrivit unei jurisprudențe constante, drepturile fundamentale fac parte integrantă din principiile generale de drept a căror respectare este asigurată de Curte [...]. În acest scop, Curtea se inspiră din tradițiile constituționale comune statelor membre, precum și din indicațiile furnizate de instrumentele internaționale privind protecția drepturilor omului la care statele membre au cooperat sau au aderat. Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «CEDO») are, în acest sens, o semnificație particulară [...].
27.
Rezultă din CEDO, astfel cum este interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la apărare, care decurge din dreptul la un proces echitabil, necesită o protecție concretă și efectivă, aptă să garanteze exercitarea efectivă a drepturilor pârâtului (a se vedea CEDO, Hotărârea
Artico împotriva Italiei
din 13 mai 1980, seria
A nr.
37, pct.
33; și Hotărârea T.
împotriva Italiei
din 12 octombrie 1992, seria
A nr.
245 C, pct.
28).
”
43
.
În Hotărârea
EB Deutsche Energiehandels- und Beratungsgesellschaft mbH împotriva Bundesrepublik Deutschland
(cauza C-279/09, hotărârea din 22 decembrie 2010,
Rec.
p.
I-1935), pronunțată ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și, prin urmare, ulterior momentului în care Carta drepturilor și libertăților fundamentale a dobândit forță juridică egală cu a tratatelor, CJUE a declarat următoarele:
„
29
.
Întrebarea adresată privește astfel dreptul unei persoane juridice la un acces efectiv la justiție și, așadar, în contextul dreptului Uniunii, principiul protecției jurisdicționale efective. Acest principiu constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat la art. 6 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare
„
CEDO
”
) [...]
30
.
În ceea ce privește drepturile fundamentale, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, este necesar să se țină seama de cartă, care are «aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor», potrivit articolului 6 alineatul (1) primul paragraf TUE. Articolul 51 alineatul (1) din carta menționată prevede astfel că dispozițiile cartei se adresează statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii.
31
.
În această privință, articolul 47 primul paragraf din cartă prevede că orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de articolul menționat. Potrivit celui de al doilea paragraf al aceluiași articol, orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată. În ceea ce privește al treilea paragraf al articolului menționat, acesta prevede în mod specific că asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesară pentru a le asigura accesul efectiv la justiție.
32
.
Potrivit explicațiilor aferente acestui articol, care, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și cu articolul 52 alineatul (7) din cartă, trebuie luate în considerare în vederea interpretării acesteia, articolul 47 al doilea paragraf din cartă corespunde articolului 6 alineatul (1) din CEDO.
”
44
.
În Hotărârea
Gascogne Sack Deutschland GmbH împotriva Comisiei Europene
(cauza C-40/12
P, Hotărârea din 26 noiembrie 2013), CJUE a formulat astfel continuitatea regimului juridic anterior și ulterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona:
„
28
.
În ceea ce privește problema dacă intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ar fi trebuit să fie considerată, astfel cum susține recurenta, un element care ar fi apărut pe parcursul procedurii la Tribunal și care, cu acest titlu, ar fi justificat, în conformitate cu articolul 48 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul de procedură al Tribunalului, invocarea de motive noi, trebuie amintit că Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că această intrare în vigoare, care privește includerea Cartei în dreptul primar al Uniunii, nu poate fi considerat element de drept nou în sensul articolului 42 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul său de procedură. În acest context, Curtea a subliniat că, înainte chiar de intrarea în vigoare a acestui tratat, constatase deja în mai multe rânduri că dreptul la un proces echitabil, astfel cum rezultă îndeosebi din articolul 6 din CEDO, constituie un drept fundamental pe care Uniunea Europeană îl respectă în calitate de principiu general în temeiul articolului 6 alineatul (2) UE (a se vedea în special Hotărârea din 3 mai 2012,
Legris Industries/Comisia
, C‑289/11 P, punctul 36).
”
45
.
În ceea ce privește, în fine, întinderea drepturilor garantate de Carta drepturilor fundamentale, CJUE a declarat următoarele în Hotărârea
J. McB. împotriva L.E.
(cauza C400/10
PPU, Hotărârea din 5 octombrie 2010):
„
53.
În plus, din articolul 52 alineatul (3) din cartă rezultă că, în măsura în care aceasta conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de CEDO. Totuși, această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă. Potrivit articolului 7 din aceeași cartă, «[o]rice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor». Textul articolului 8 paragraful 1 din CEDO este identic cu cel al articolului 7 menționat, cu excepția faptului că acesta utilizează termenii «corespondenței sale» în loc de «comunicațiilor». În aceste condiții, este necesar să se constate că acest articol 7 conține drepturi care corespund celor garantate prin articolul 8 paragraful 1 din CEDO. Prin urmare, este necesar ca articolului 7 din cartă să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele conferite articolului 8 paragraful 1 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 14 februarie 2008,
Varec
, C‑450/06, Rep., p.
I‑581, punctul 48).
”
2.
Drepturile fundamentale și principiul încrederii reciproce
46
.
În Hotărârea
N.S. împotriva Secretary of State for the Home Department
(cauzele conexate C-411/10 și C-493/10, Hotărârea din 21 decembrie 2011, Rep. p.
I-13905), pronunțată în cadrul aplicării Regulamentului nr.
343/10 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe («Regulamentul Dublin»), CJUE a declarat următoarele:
„
77.
Trebuie să se sublinieze de asemenea că, în temeiul unei jurisprudențe consacrate, statele membre au obligația nu numai de a interpreta dreptul lor național într‑un mod conform dreptului Uniunii, ci și de a se asigura că nu se întemeiază pe o interpretare a unui text de drept derivat care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii sau cu alte principii generale ale dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2003,
Lindqvist
, C‑101/01, Rec., p.
I‑12971, punctul 87, precum și Hotărârea din 26 iunie 2007,
Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții
, C‑305/05, Rep., p.
I‑5305, punctul 28).
78
.
Din examinarea textelor care constituie sistemul european comun de azil rezultă că acesta a fost conceput într‑un context care permite să se presupună că toate statele participante, indiferent dacă sunt state membre sau state terțe, respectă drepturile fundamentale, inclusiv drepturile care își au temeiul în Convenția de la Geneva și în Protocolul din 1967, precum și în CEDO, și că statele membre își pot acorda încredere reciprocă în această privință.
[...]
80.
În aceste condiții, trebuie să se prezume că tratamentul aplicat solicitanților de azil în fiecare stat membru este conform cerințelor impuse de cartă, de Convenția de la Geneva, precum și de CEDO.
81
.
Nu poate fi exclus totuși ca, în practică, acest sistem să întâmpine dificultăți majore de funcționare într-un anumit stat membru, astfel încât să existe un risc serios ca, în cazul transferului către acest stat membru, solicitanții de azil să fie tratați într-un mod incompatibil cu drepturile lor fundamentale.
[...]
83
.
Astfel, este vorba despre rațiunea de a fi a Uniunii și despre realizarea spațiului de libertate, de securitate și de justiție și, mai concret, a sistemului european comun de azil, întemeiat pe încrederea reciprocă și pe o prezumție de respectare de către celelalte state membre a dreptului Uniunii și, mai precis, a drepturilor fundamentale.
[...]
94
.
Din cele menționate mai sus rezultă că, în situații precum cele în cauză în acțiunile principale, pentru a permite Uniunii și statelor membre să își respecte obligațiile privind protecția drepturilor fundamentale ale solicitanților de azil, revine statelor membre, inclusiv instanțelor naționale, obligația de a nu transfera un solicitant de azil către
„
statul membru responsabil
”
în sensul Regulamentului nr.
343/2003 atunci când acestea nu pot ignora faptul că deficiențele sistemice ale procedurii de azil și ale condițiilor de primire a solicitanților de azil în acest stat membru constituie motive serioase și întemeiate să se creadă că solicitantul va fi expus unui risc real de a fi supus unor tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 4 din cartă.
[...]
98
.
Cu toate acestea, trebuie ca statul membru în care se află solicitantul de azil să se asigure că încălcarea drepturilor fundamentale ale acestui solicitant nu se agravează printr‑o procedură de determinare a statului membru responsabil care ar avea o durată nerezonabilă. La nevoie, revine acestui stat obligația de a examina el însuși cererea în conformitate cu modalitățile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) din Regulamentul nr.
343/2003.
99
.
Din toate considerațiile de mai sus rezultă, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 131 din Concluziile prezentate în cauza C‑411/l0, că o aplicare a Regulamentului nr.
343/2003 în temeiul unei prezumții irefragabile potrivit căreia drepturile fundamentale ale solicitantului de azil vor fi respectate în statul membru în mod normal competent în examinarea cererii sale este incompatibilă cu obligația statelor membre de a interpreta și de a aplica Regulamentul nr.
343/2003 într‑un mod conform cu drepturile fundamentale.
100
.
În plus, astfel cum a subliniat N. S., dacă Regulamentul nr.
343/2003 ar impune o prezumție irefragabilă de respectare a drepturilor fundamentale, s‑ar putea considera că regulamentul însuși pune în discuție garanțiile privind protecția și respectarea drepturilor fundamentale de către Uniune și de către statele membre.
101
.
Acesta ar fi cazul în special al unei dispoziții care prevede că anumite state constituie
„
state sigure
”
în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale dacă această dispoziție ar trebui interpretată în sensul în care constituie o prezumție irefragabilă, interzicând orice probă contrară.
[...]
104
.
În aceste condiții, prezumția, constatată la punctul 80 din prezenta hotărâre, pe care se bazează reglementările în materie, potrivit căreia solicitanții de azil vor fi tratați în conformitate cu drepturile omului, trebuie considerată ca fiind relativă.
105
.
Având în vedere aceste elemente, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că dreptul Uniunii împiedică aplicarea unei prezumții irefragabile conform căreia statul membru pe care articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr.
343/2003 îl desemnează drept responsabil respectă drepturile fundamentale ale Uniunii.
”
47
.
În cauza
Melloni împotriva Ministerio Fiscal
(cauza C-399/11, Hotărârea din 26
februarie 2013), având ca obiect în special chestiunea dacă un stat membru al Uniunii Europene poate refuza să execute un mandat de arestare european în temeiul art.
53 din Carta drepturilor fundamentale pe motivul încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei vizate - drepturi garantate de Constituția țării, CJUE a declarat următoarele:
„
60
.
Este adevărat că articolul 53 din cartă confirmă că, în cazul în care un act de drept al Uniunii implică măsuri naționale de punere în aplicare, autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii.
61
.
Cu toate acestea, [...] Decizia-cadru 2002/584 [privind mandatul european de arestare] nu acordă statelor membre facultatea de a refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care persoana în cauză se găsește în una dintre cele patru situații prevăzute la această dispoziție.
62.
Trebuie amintit, pe de altă parte, că adoptarea Deciziei-cadru 2009/299, care a inserat dispoziția menționată în Decizia-cadru 2002/584, urmărește înlăturarea dificultăților privind recunoașterea reciprocă a deciziilor pronunțate în lipsa persoanei în cauză la procesul său provocate de existența, în statele membre, a unor diferențe privind protecția drepturilor fundamentale. În acest scop, respectiva decizie-cadru efectuează o armonizare a condițiilor de executare a unui mandat european de arestare în caz de condamnare în lipsă, care reflectă consensul la care au ajuns statele membre în ansamblul lor în privința conținutului care trebuie atribuit, în temeiul dreptului Uniunii, drepturilor procedurale de care beneficiază persoanele condamnate în lipsă care fac obiectul unui mandat european de arestare.
63
.
În consecință, a permite unui stat membru să se prevaleze de articolul 53 din cartă pentru a supune predarea unei persoane condamnate în lipsă, condiției, care nu este prevăzută de Decizia-cadru 2009/299, ca hotărârea de condamnare să poată fi revizuită în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția statului membru de executare, ar conduce, prin faptul că ar repune în discuție uniformitatea standardului de protecție a drepturilor fundamentale definit prin această decizie-cadru, la o încălcare a principiilor încrederii și recunoașterii reciproce pe care aceasta urmărește să le consolideze și, prin urmare, la o compromitere a caracterului efectiv al deciziei-cadru menționate.
64
.
Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la cea de a treia întrebare că articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsă de posibilitatea ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare garantate de constituția acestuia.
”
48
.
În cauza
Alpha Bank Cyprus Ltd împotriva Dau Si Senh și alții
(cauza C-519/13, Hotărârea din 16 septembrie 2015), având ca obiect aplicarea Regulamentului (CE) nr.
1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 noiembrie 2007 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, CJUE a hotărât:
„
30.
Astfel, în scopul îmbunătățirii eficienței și a celerității procedurilor judiciare și al asigurării unei bune administrări a justiției, regulamentul menționat prevede principiul unei transmiteri directe a actelor judiciare și extrajudiciare între statele membre (a se vedea Hotărârea
Leffler
, C‑443/03, EU:C:2005:665, punctul 3), ceea ce are ca efect simplificarea și accelerarea procedurilor. Aceste obiective sunt amintite în considerentele (6)-(8) ale acestuia.
31.
Totuși, după cum a statuat deja Curtea în mai multe rânduri, obiectivele menționate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a dreptului la apărare al destinatarilor acestora, care decurge din dreptul la un proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și la articolul 6 paragraful (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (a se vedea printre altele Hotărârea
Alder
, C‑325/11, EU:C:2012:824, punctul 35 și jurisprudența citată).
”
3.
Avizul 2/13
49
.
În Avizul 2/13 din 18 decembrie 2014, având ca obiect proiectul de acord internațional privind aderarea Uniunii Europene la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, CJUE a considerat că proiectul nu este compatibil cu Tratatul privind Uniunea Europeană. Părțile relevante din aviz sunt redactate după cum urmează:
„
187.
În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că articolul 53 din cartă prevede că niciuna dintre dispozițiile acesteia nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând atingere drepturilor fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii și de dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special CEDO, precum și prin constituțiile statelor membre.
188.
Or, Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că aplicarea unor standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale nu trebuie să compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctul 60).
189.
În măsura în care articolul 53 din CEDO rezervă, în esență, părților contractante posibilitatea de a prevedea standarde de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicate decât cele garantate de această convenție, trebuie să se asigure coordonarea dintre această dispoziție și articolul 53 din cartă, astfel cum a fost interpretat de Curte, pentru ca posibilitatea conferită de articolul 53 din CEDO statelor membre să rămână limitată, în ceea ce privește drepturile recunoscute de cartă corespunzătoare unor drepturi garantate de convenția menționată, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii.
[...]
191.
În al doilea rând, trebuie amintit că principiul încrederii reciproce dintre statele membre are, în dreptul Uniunii, o importanță fundamentală, având în vedere că permite crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Or, acest principiu impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acesta (a se vedea în acest sens Hotărârea N. S. și alții, C‑411/10 și C‑493/10, EU:C:2011:865, punctele 78-80, precum și Hotărârea Melloni, EU:C:2013:107, punctele 37 și 63).
192.
Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre pot fi ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniune.
193.
Or, abordarea reținută în acordul preconizat, care constă în a asimila Uniunea cu un stat și a‑i rezerva acesteia un rol întru totul identic cu cel al oricărei alte părți contractante, nu ține seama tocmai de natura intrinsecă a Uniunii și, în special, omite să ia în considerare faptul că statele membre, datorită apartenenței lor la Uniune, au acceptat ca relațiile dintre ele, în ceea ce privește materiile care fac obiectul transferului de competențe ale statelor membre în favoarea Uniunii, să fie reglementate de dreptul Uniunii, cu excluderea, dacă acesta o impune, a oricărui alt drept.
194.
Întrucât CEDO, care impune ca Uniunea și statele membre să fie considerate părți contractante nu numai în relațiile cu părțile contractante care nu sunt state membre ale Uniunii, ci și în relațiile lor reciproce, inclusiv atunci când aceste relații sunt guvernate de dreptul Uniunii, ar necesita ca un stat membru să verifice respectarea drepturilor fundamentale de către un alt stat membru, în condițiile în care dreptul Uniunii impune o încredere reciprocă între aceste state membre, aderarea este susceptibilă să compromită echilibrul pe care se întemeiază Uniunea, precum și autonomia dreptului Uniunii.
”
4.
Dispozițiile referitoare la cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare
50
.
Art.
234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene [aplicabil în momentul faptelor și înlocuit ulterior prin art.
267 TFUE] prevedea următoarele:
„
Curtea de Justiție este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:
[...]
(b)
validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile Comunității și de BCE;
[...]
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții de Justiție să se pronunțe cu privire la această chestiune.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea de Justiție.
”
”
51
.
În cauza
Srl CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA împotriva Ministerului Sănătății
(cauza 283/81, hotărârea din 6 octombrie 1982, Rep. p.
3415), CJUE a precizat întinderea obligației impuse de fostul art.
177 al treilea paragraf din Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene (echivalent cu al treilea paragraf de la art.
234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene). Aceasta s-a pronunțat după cum urmează:
„
Articolul 177 alineatul 3 [...] trebuie să fie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept comunitar în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existența unei astfel de posibilități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultățile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia și de riscul divergențelor de jurisprudență în cadrul Comunității.
”
52
.
Sfera de aplicare a acestei jurisprudențe a fost precizată în cauza
Ferreira da Silva e Brito și alții împotriva Estado português
(cauza C-160/14, hotărârea din 9 septembrie 2015). CJUE s-a pronunțat astfel:
„
36.
Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, ținând seama de împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal și în special ca urmare a faptului că instanțe judecătorești inferioare au pronunțat decizii divergente cu privire la interpretarea noțiunii
„
transfer de unitate
”
în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23, articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea în vederea interpretării acestei noțiuni.
37
În această privință, deși este adevărat că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia cea dintâi furnizează celor din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiilor asupra cărora urmează să se pronunțe, nu este mai puțin adevărat că, atunci când nu există nicio cale de atac în dreptul intern împotriva deciziei unei instanțe naționale, aceasta din urmă are, în principiu, obligația de a sesiza Curtea conform articolului 267 al treilea paragraf TFUE în ipoteza în care o întrebare privind interpretarea dreptului Uniunii este invocată în fața sa (a se vedea Hotărârea Consiglio nazionale dei geologi și Autorità garante della concorrenza e del mercato, C‑136/12, EU:C:2013:489, punctul 25 și jurisprudența citată).
38
În ceea ce privește conținutul obligației menționate, dintr‑o jurisprudență consolidată de la pronunțarea Hotărârii Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335) rezultă că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când se pune o problemă de drept al Uniunii în cauza dedusă judecății sale, să își îndeplinească obligația de sesizare, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este pertinentă sau că dispoziția de drept al Uniunii în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile.
39
Curtea a precizat, în plus, că existența unei astfel de eventualități trebuie să fie evaluată în funcție de caracteristicile proprii dreptului Uniunii, de dificultățile deosebite pe care le prezintă interpretarea sa și de riscul unor divergențe de jurisprudență în cadrul Uniunii (Hotărârea Intermodal Transports, C‑495/03, EU:C:2005:552, punctul 33).
40
Desigur, revine exclusiv instanței naționale sarcina de a aprecia dacă aplicarea corectă a dreptului Uniunii se impune atât de evident încât nu permite nicio îndoială rezonabilă și, în consecință, de a decide să se abțină să sesizeze Curtea cu o problemă de interpretare a dreptului Uniunii care a fost ridicată în fața acesteia (a se vedea Hotărârea Intermodal Transports, C‑495/03, EU:C:2005:552, punctul 37 și jurisprudența citată).
41
În această privință, existența, ca atare, a unor decizii contradictorii pronunțate de alte instanțe naționale nu poate constitui un element determinant de natură să impună obligația prevăzută la articolul 267 al treilea paragraf TFUE.
42
Instanța de ultim grad care se pronunță poate să aprecieze astfel, în pofida unei anumite interpretări a unei dispoziții a dreptului Uniunii efectuate de instanțe inferioare, că interpretarea pe care o propune pentru respectiva dispoziție, diferită de cea pe care au efectuat‑o aceste instanțe, se impune fără nicio îndoială rezonabilă.
43 Trebuie să se sublinieze însă că, în ceea ce privește domeniul avut în vedere în speță și astfel cum rezultă din cuprinsul punctelor 24-27 din prezenta hotărâre, interpretarea noțiunii
„
transfer de unitate
”
a ridicat numeroase întrebări din partea unui mare număr de instanțe naționale care, în consecință, s‑au văzut constrânse să sesizeze Curtea. Aceste întrebări dovedesc nu numai existența unor dificultăți de interpretare, ci și prezența unui risc de divergențe de jurisprudență la nivelul Uniunii.
44
În consecință, în împrejurări cum sunt cele în discuție în cauza principală, marcate atât de curente jurisprudențiale contradictorii la nivel național în ceea ce privește noțiunea
„
transfer de unitate
”
în sensul Directivei 2001/23, cât și de dificultăți de interpretare recurente ale acestei noțiuni în diferitele state membre, o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac în dreptul intern trebuie să își îndeplinească obligația de a sesiza Curtea, iar aceasta în scopul de a evita riscul unei interpretări eronate a dreptului Uniunii.
45
Din ansamblul considerațiilor de mai sus rezultă că trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 267 al treilea paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că o instanță națională ale cărei decizii nu sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern are obligația de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară privind interpretarea noțiunii
„
transfer de unitate
”
, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2001/23, în împrejurări cum sunt cele în discuție în litigiul principal, marcate atât de decizii divergente ale unor instanțe judecătorești inferioare în ceea ce privește interpretarea acestei noțiuni, cât și de dificultăți de interpretare recurente ale acesteia în diferitele state membre.
”
B. Dispozițiile referitoare la recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești străine în materie civilă și comercială
1.
Regulamentul nr.
44/2001 (Bruxelles
I)
: versiunea aplicată în prezenta cauză
a)
Textul regulamentului
53
.
Regulamentul (CE) nr.
44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (
„
Regulamentul Bruxelles
I
”
) a intrat în vigoare la 1 martie 2002. Acesta a înlocuit Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, care era obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene cu excepția Danemarcei. Aplicabile în prezenta cauză, dispozițiile citate mai jos au rămas în vigoare până la 10
ianuarie 2015, data intrării în vigoare a noii versiuni (reformate) denumite
„
Bruxelles
I-
bis
”
.
54
.
Considerentele 16
–
18 din Regulamentul nr.
44/2001 aveau următorul conținut:
„
(16) Încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivel comunitar justifică recunoașterea de plin drept a hotărârilor pronunțate într-un stat membru fără să fie necesară, cu excepția contestațiilor, recurgerea la o altă procedură.
(17) În virtutea aceluiași principiu al încrederii reciproce, procedura în temeiul căreia o hotărâre pronunțată într-un stat membru devine executorie în alt stat membru trebuie să fie eficientă și rapidă. În acest sens, hotărârea de încuviințare a executării unei hotărâri trebuie să fie făcută practic automat în urma unor verificări pur formale ale documentelor furnizate, fără ca instanța să aibă posibilitatea de a invoca din oficiu unul dintre motivele de neexecutare prevăzute în prezentul regulament.
(18) Cu toate acestea, respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit. Dreptul la acțiune îi este recunoscut și reclamantului în cazul în care hotărârea de încuviințare a executării este respinsă.
”
55
.
Articolele relevante din regulament prevedeau următoarele:
Articolul 26
„
(1)
Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr-un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară, din oficiu, necompetentă în cazul în care competența sa nu rezultă din dispozițiile prezentului regulament.
(2)
Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
[...]
”
Articolul 33
„
(1)
O hotărâre pronunțată într-un stat membru este recunoscută în celelalte state membre fără să fie necesar să se recurgă la vreo procedură specială.
2.
În cazul unei contestații, orice parte interesată care invocă pe cale principală recunoașterea unei hotărâri poate solicita, în conformitate cu procedurile prevăzute în secțiunile 2 și 3 din prezentul capitol, ca hotărârea să fie recunoscută.
[...]
”
Articolul 34
„
O hotărâre nu este recunoscută:
dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat;
dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s-a înfățișat în timp util și într-o manieră care să-i permită acestuia să-și pregătească apărarea, dacă pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
[...]
”
Articolul 35
„
(1)
De asemenea, o hotărâre nu este recunoscută dacă sunt nesocotite dispozițiile din secțiunile 3, 4 și 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevăzute la articolul 72.
(2)
La verificarea temeiurilor de competență prevăzute în alineatul precedent, autoritatea solicitată este legată de constatările de fapt pe baza cărora instanța din statul membru de origine și-a întemeiat competența.
(3)
Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1), competența instanței din statul membru de origine nu poate fi revizuită. [...]
”
Articolul 36
„
Hotărârea străină nu poate face în nici o situație obiectul unei revizuiri pe fond.
”
Articolul 37 alineatul (1)
„
Autoritatea judiciară a unui stat membru înaintea căreia este invocată recunoașterea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru poate suspenda acțiunea în cazul în care hotărârea face obiectul unei căi de atac ordinare.
”
Articolul 38 alineatul (1)
„
O hotărâre pronunțată într-un stat membru și care este executorie în statul în cauză este pusă în executare într-un alt stat membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost declarată executorie în statul respectiv.
”
Articolul 41
„
Hotărârea este declarată executorie [...] fără nici o examinare în temeiul articolelor 34 și 35. Partea împotriva căreia se solicită executarea nu poate, în această fază a procedurii, formula apărări.
”
Articolul 43
„
(1)
Oricare dintre părți poate introduce o acțiune împotriva hotărârii privind cererea de încuviințare a executării.
[...]
(3) Acțiunea este examinată în conformitate cu normele care reglementează procedura contradictorie.
”
Articolul 45
„
(1)
Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 [...] nu poate refuza sau revoca o hotărâre de încuviințare a executării decât pentru unul dintre motivele prevăzute la articolele 34 și 35. Instanța se pronunță în termen scurt.
(2)
Hotărârea pronunțată în străinătate nu poate fi revizuită pe fond în nici o situație.
”
Articolul 46 alineatul (1)
Instanța sesizată cu acțiunea prevăzută la articolul 43 [...] poate, la cererea părții împotriva căreia se solicită executarea, să suspende acțiunea, dacă hotărârea străină face, în statul membru de origine, obiectul unei căi de atac ordinare sau dacă termenul pentru introducerea unei astfel de acțiuni nu a expirat încă; în acest din urmă caz, instanța poate specifica termenul în care poate fi exercitată calea de atac ordinară.
”
Articolul 54
„
Instanța sau autoritatea competentă din statul membru în care s-a pronunțat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la prezentul regulament.
”
b) Expunerea de motive a proiectului de regulament
56
.
În măsura în care este relevantă în speță, expunerea de motive a proiectului de Regulament (CE) al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, prezentată de Comisie (document COM/99/0348 final, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, nr.
C
376
E din 28
decembrie 1999, p.
1-17) conținea următoarele:
„
2.2.
Temei legal
Materia reglementată de Convenția de la Bruxelles ține, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, de articolul 65 din Tratatul CE, iar temeiul legal al prezentului proiect este articolul 61 litera c) din acest tratat.
Forma aleasă, regulamentul, se justifică din mai multe motive. Astfel, nu se poate lăsa o marjă de apreciere statelor membre nu doar cu privire la stabilirea normelor de competență, al căror obiectiv este de a asigura securitatea juridică în favoarea cetățenilor și operatorilor economici, ci și cu privire la procedura de recunoaștere și executare care răspunde unui imperativ de claritate și omogenitate în cadrul statelor membre.
[...]
Secțiunea 2
Executarea
Prezenta secțiune descrie tipurile de procedură de utilizat fie în vederea recunoașterii oficiale [...], fie în vederea pronunțării unei hotărâri de încuviințare a executării într-un stat membru, altul decât statul de origine al hotărârii. Desigur, această procedură are ca obiect să învestească cu formulă executorie hotărârea executorie în statul de origine și nu aduce atingere cu nimic procedurilor pentru executarea propriu-zisă a hotărârii în statul membru solicitat. Procedura este concepută astfel încât să permită o hotărâre foarte rapidă. În acest scop, s-au făcut modificări notabile în mecanismul prevăzut în Convenția de la Bruxelles. În primul rând, instanța sau autoritatea competentă responsabilă pentru constatarea forței executorii în statul solicitat a unei hotărâri nu are nicio posibilitate de a efectua din proprie inițiativă, în vederea acestei hotărâri, un control cu privire la existența unuia dintre motivele de neexecutare prevăzute la articolele 41 și 42. Aceste motive pot fi examinate, după caz, numai în cadrul unei acțiuni în justiție a părții față de care s-a încuviințat executarea. Această instanță sau autoritate competentă trebuie doar să exercite un control de formă asupra documentelor care i-au fost prezentate în susținerea cererii și care sunt prevăzute în regulament. Pe de altă parte, motivele pentru nerecunoaștere sau neexecutare au fost reduse drastic.
[...]
Articolul 41 [corespunzător articolului 34 din Regulamentul CE]
Acest articol stabilește singurele motive care pot fi aplicate de instanța învestită cu o acțiune în respingerea sau revocarea declarației de constatare a forței executorii a hotărârii. Într-un obiectiv de îmbunătățire a liberei circulații a hotărârilor judecătorești, aceste motive au fost modernizate într-un mod restrictiv.
În primul rând, adăugarea, la punctul 1, a adverbului «vădit» subliniază caracterul excepțional al recurgerii la ordinea publică. În al doilea rând, motivul invocat cel mai des de către debitor pentru a împiedica executarea a fost revizuit pentru a evita abuzurile de procedură. Este suficient, pentru a nu mai putea împiedica executarea, ca pârâtul în statul de origine să fi fost acționat în justiție în timp util și în așa fel încât acesta să fi avut posibilitatea să-și organizeze apărarea. O simplă neregulă de formă a notificării sau a comunicării nu poate așadar să ducă la respingerea recunoașterii sau executării dacă nu l-a împiedicat pe debitor să-și asigure apărarea. În plus, dacă debitorul a avut posibilitatea unei acțiuni în justiție în statul de origine invocând o neregularitate procedurală și nu a folosit-o, acesta nu mai este îndreptățit să invoce această neregularitate procedurală ca motiv de respingere sau revocare a declarației în statul solicitat. [...]
”
c)
Jurisprudența CJUE
57
.
În cauza
Klomps împotriva Michel
(cauza C-166/80, hotărârea din 16 iunie 1981, Rep. p.
1593), CJUE a precizat întinderea garanțiilor impuse de art.
27 alin.
2 din Convenția de la Bruxelles (corespondent parțial cu art.
34 alin.
2 din Regulamentul Bruxelles
I). CJUE a hotărât că această dispoziție rămâne aplicabilă într-o situație în care pârâtul a formulat contestație la executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă și în care instanța competentă din statul de origine a declarat contestația inadmisibilă pe motiv că termenul de formulare a contestației a expirat. Instanța a mai declarat că, chiar dacă o instanță din statul de origine a hotărât, în urma unui proces distinct desfășurat în contradictoriu, că notificarea sau comunicarea este conformă legii, dispoziția sus-menționată obligă instanța din statul solicitat să examineze totuși chestiunea dacă notificarea sau comunicarea s-a făcut în timp util pentru ca pârâtul să fie în măsură să se apere.
58
.
În hotărârea
ASML Netherlands BV c. Semiconductor Industry Services GmbH (SEMIS)
, citată anterior, CJUE a avut de răspuns la întrebarea dacă
„
posibilitatea de a introduce o acțiune împotriva unei hotărâri pronunțate în lipsă
”
, în sensul art.
34 alin.
2
in fine
din Regulamentul Bruxelles
I, implică faptul că această hotărâre trebuie să fi fost comunicată sau notificată pârâtului conform legii sau dacă este suficient ca acesta să fi avut pur și simplu cunoștință de existența ei în faza de procedură de executare în statul solicitat. Instanța a formulat raționamentul următor:
„
20.
[...] [A]rticolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 nu impune neapărat legalitatea comunicării sau a notificării actului de sesizare a instanței, ci mai degrabă respectarea efectivă a dreptului la apărare.
21.
În fine, sus-menționatul articol 34 alineat 2 prevede o excepție la refuzul de recunoaștere și executare a hotărârii, și anume cazul în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii deși avea posibilitatea să o facă.
22.
Prin urmare, articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 se interpretează prin prisma obiectivelor și a sistemului din regulament.
23.
În ceea ce privește, în primul rând, obiectivele respectivului regulament, reiese din considerentul al doilea, al șaselea, al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea că acesta urmărește să asigure libera circulație a hotărârilor emise în statele membre în materie civilă și comercială simplificând formalitățile în vederea recunoașterii și executării lor rapid și simplu.
24.
Acest obiectiv nu se poate însă atinge restrângând, în vreun fel, dreptul la apărare [...].
25.
Aceeași cerință rezultă din considerentul al optsprezecelea din Regulamentul nr.
44/2001, conform căruia respectarea dreptului la apărare impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit.
[...]
29.
În al doilea rând, în ceea ce privește sistemul instituit prin Regulamentul nr.
44/2001 în materie de recunoaștere și executare, trebuie subliniat [...] că respectarea drepturilor pârâtului se asigură printr-un dublu control.
30.
În cadrul procedurii inițiale în statul de origine, rezultă într-adevăr din aplicarea combinată a articolului 26 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 și a articolului 19 alineatul 1 din Regulamentul nr.
1348/2000 că instanța sesizată este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru a-și pregăti apărarea sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.
31.
În cadrul procedurii de recunoaștere și executare în statul membru solicitat, dacă pârâtul a introdus o acțiune împotriva hotărârii de încuviințare a executării pronunțate în statul de origine, instanța care trebuie să se pronunțe în cauză poate ajunge să examineze un motiv de respingere a recunoașterii și executării, cum este cel menționat la articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001.
32.
Acestea sunt considerentele prin prisma cărora trebuie să se stabilească dacă, în caz de absență a comunicării sau notificării hotărârii pronunțate în lipsă, simpla cunoaștere a existenței acestei hotărâri în faza de procedură de executare de către persoana față de care se solicită executarea este suficientă pentru a constata că această persoană a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, de a introduce o acțiune împotriva hotărârii.
33.
În cauza principală, este evident că hotărârea pronunțată în lipsă nu a fost comunicată sau notificată pârâtului, astfel încât acesta din urmă nu a avut cunoștință de conținutul hotărârii.
34.
Or, astfel cum au susținut în mod întemeiat guvernul austriac, cel german, olandez și polonez, precum și Comisia Comunităților Europene în observațiile lor prezentate Curții, exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri nu este posibilă decât dacă autorul căii de atac a avut posibilitatea de a cunoaște conținutul acesteia, simpla cunoaștere a existenței hotărârii nefiind suficient în acest sens.
35.
Astfel, posibilitatea pârâtului de a exercita o cale de atac care să îi permită să-și exercite drepturile, în sensul jurisprudenței menționate la punctele 27 și 28 din prezenta hotărâre, necesită ca acesta să poată lua cunoștință de motivele hotărârii pronunțate în lipsă ca să poată să le conteste în mod eficient.
36.
Rezultă că numai cunoașterea, de către pârât, a conținutului hotărârii pronunțate în lipsă permite să se garanteze, în conformitate cu cerințele de respectare a dreptului la apărare și la exercitarea efectivă a acestuia, faptul că pârâtul respectiv a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii în fața instanței din statul de origine.
[...]
39.
Articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 nu înseamnă însă că pârâtul este obligat să facă noi demersuri implicând eforturi mai mari decât cele normale în apărarea drepturilor sale, cum ar fi cele constând în a se informa despre conținutul unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru.
40.
În consecință, pentru a considera că pârâtul a avut posibilitatea, în sensul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în lipsă, acesta trebuie să fi avut cunoștință de conținutul hotărârii, ceea ce implică faptul că aceasta i-a fost comunicată sau notificată.
[...]
49.
Având în vedere toate considerațiile de mai sus, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 se interpretează în sensul că se poate considera că pârâtul a avut «posibilitatea» de a exercita o cale de atac împotriva hotărârii pronunțate în lipsă împotriva sa numai dacă acesta a avut efectiv cunoștință de conținutul hotărârii, prin intermediul comunicării sau notificării ei în timp util pentru ca acesta să se poată apăra în fața instanței statului de origine.
”
59
.
În cauza
Bernardus Hendrikman și Maria Feyen împotriva Magenta Druck & Verlag GmbH
(cauza C-78/95, hotărârea din 10
octombrie 1996, Rep.
p.
I-4943), CJUE a declarat că pârâtul rămâne
„
pârât
”
, în sensul art.
27 alin.
2 din Convenția de la Bruxelles, în cazul în care el însuși ignoră procesul declanșat împotriva sa și un avocat pe care acesta nu l-a mandatat s-a prezentat în numele său și asta chiar dacă procesul în fața instanței din statul de origine a avut caracter contradictoriu.
60
.
În cauza
Trade Agency
Ltd împotriva Seramico Investments Ltd
(cauza C-619/10, hotărârea din 6
septembrie 2012), CJUE a fost întrebată dacă, în cazul în care o hotărâre pronunțată în lipsă în statul de origine este însoțită de certificatul prevăzut în anexa V din Regulamentul Bruxelles
I, instanța din statul solicitat poate totuși să verifice concordanța dintre informațiile trecute în certificat și dovezile existente. Aceasta a declarat următoarele:
„
32.
În ceea ce privește în special motivul menționat la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acest din urmă regulament, trebuie constatat că el urmărește respectarea drepturilor pârâtului judecat în lipsă în cursul procedurii deschise în statul membru de origine cu ajutorul unui sistem de dublu control [...]. În temeiul acestui sistem, instanța din statul membru solicitat este obligată să refuze sau să revoce, în cazul formulării unei căi de atac, executarea unei hotărâri străine pronunțate într-o cauză judecată în lipsă dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat, în timp util și într-o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea, pârâtului judecat în lipsă, cu excepția cazului în care pârâtul nu a exercitat calea de atac împotriva acestei hotărâri în fața instanțelor din statul membru de origine, deși a avut posibilitatea să o facă.
33.
Or, în acest context, este cert că problema dacă pârâtul respectiv a primit notificarea actului de sesizare a instanței constituie un element relevant al aprecierii globale, de fapt [...], care trebuie efectuată de instanța din statul membru solicitat pentru a verifica dacă acest pârât a dispus de timpul necesar în scopul de a-și pregăti apărarea sau de a întreprinde demersurile necesare pentru a evita o hotărâre pronunțată într-o cauză judecată în lipsă.
34.
Astfel, trebuie subliniat în acest caz că faptul că hotărârea străină este însoțită de certificat nu poate limita întinderea aprecierii care trebuie efectuată, în temeiul dublului control, de către instanța din statul membru solicitat, atât timp cât aceasta analizează motivul de contestare menționat la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001.
[...]
36.
În continuare, trebuie arătat [...] că, în măsura în care instanța sau autoritatea competentă să elibereze acest certificat nu corespunde în mod necesar celei care a pronunțat hotărârea a cărei executare este solicitată, aceleași informații nu pot prezenta decât un caracter pur indicativ, având o simplă valoare informativă. Acest lucru decurge de asemenea din caracterul doar eventual al prezentării certificatului menționat, în lipsa căruia, conform articolului 55 din Regulamentul nr.
44/2001, instanța din statul membru solicitat, competentă să pronunțe hotărârea de încuviințare a executării, poate să accepte un document echivalent sau, în cazul în care consideră că dispune de suficiente informații, să se dispenseze de solicitarea acestui document.
37.
În sfârșit, [...] trebuie precizat că, după cum reiese din însuși modul de redactare a anexei V la regulamentul menționat, informațiile conținute în certificat se limitează la indicarea
„
[d]atei notificării sau comunicării actului de sesizare a instanței în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă
”
, fără a face însă mențiune cu privire la alte indicații utile pentru a verifica dacă pârâtul a fost în măsură să se apere, cum ar fi, în special, modalitățile de comunicare și de notificare sau adresa acestuia din urmă.
38.
În consecință, în cadrul analizei motivului de contestare prevăzut la articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acesta, instanța din statul membru solicitat este competentă să realizeze o apreciere autonomă a tuturor elementelor de probă și să verifice astfel, dacă este cazul, concordanța acestora cu informațiile care figurează în certificat, în vederea evaluării, în primul rând, a aspectului dacă pârâtul judecat în lipsă a primit comunicarea sau notificarea actului de sesizare a instanței și, în al doilea rând, a aspectului dacă această eventuală comunicare sau notificare a fost efectuată în timp util și într-o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea.
[...]
43
.
Astfel, Curtea a statuat deja că din considerentele (16)-(18) ale Regulamentului nr.
44/2001 reiese în mod expres că sistemul de căi de atac pe care îl prevede împotriva recunoașterii sau a executării unei hotărâri urmărește să stabilească un echilibru just între, pe de o parte, încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii și, pe de altă parte, respectarea dreptului la apărare, care impune ca pârâtul să aibă posibilitatea, dacă este cazul, de a formula o acțiune, examinată cu respectarea procedurii contradictorialității, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este dovedit (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2009, Apostolides, C-420/07, Rep., p.
I-3571, punctul 73).
[...]
46.
Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001, la care face trimitere articolul 45 alineatul (1) din acest regulament, coroborat cu considerentele (16) și (17) ale regulamentului menționat trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care pârâtul formulează o cale de atac împotriva hotărârii de încuviințare a executării unei hotărâri pronunțate într-o cauză judecată în lipsă în statul membru de origine și însoțite de certificat, susținând că nu a primit notificarea actului de sesizare a instanței, instanța din statul membru solicitat, sesizată cu calea de atac respectivă, este competentă să verifice concordanța cu dovezile a informațiilor care figurează în certificatul menționat.
”
61
.
Pe de altă parte, în cauza
Apostolides împotriva Orams
(cauza C-420/07, Hotărârea din 28
aprilie 2009, Rep. p.
I-3571), CJUE a declarat următoarele:
„
55
.
Cu titlu introductiv, trebuie amintit că articolul 34 din Regulamentul nr.
44/2001 trebuie interpretat strict în măsura în care constituie un obstacol în calea realizării unuia dintre obiectivele fundamentale ale acestui regulament [...]. În ceea ce privește, mai precis, clauza de ordine publică prevăzută la articolul 34 punctul 1 din regulamentul menționat, nu trebuie să se recurgă la aceasta decât în cazuri excepționale [...].
[...]
73.
[...] În această privință, din considerentele (16)-(18) ale Regulamentului nr.
44/2001 reiese că sistemul de acțiuni pe care îl prevede împotriva recunoașterii sau a executării unei hotărâri urmărește să stabilească un echilibru just între, pe de o parte, încrederea reciprocă în administrarea justiției la nivelul Uniunii, care justifică recunoașterea și declararea ca executorii de plin drept a hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru, și, pe de altă parte, respectarea dreptului la apărare, care impune ca pârâtul să aibă posibilitatea de a introduce o acțiune, procedura fiind contradictorie, împotriva hotărârii de încuviințare a executării, în cazul în care consideră că unul dintre motivele de neexecutare este îndeplinit.
74
.
În Hotărârea din 14 decembrie 2006, ASML (C‑283/05, Rec., p.
I‑12041), Curtea a avut ocazia să sublinieze diferențele dintre articolul 34 punctul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 și articolul 27 punctul 2 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [...].
75
.
Articolul 34 punctul 2 sus‑menționat, spre deosebire de articolul 27 punctul 2 amintit, nu impune în mod necesar conformitatea cu legea a comunicării sau a notificării actului de sesizare a instanței, ci mai degrabă respectarea efectivă a dreptului la apărare [...].
76
.
Astfel, potrivit articolului 34 punctul 2 și articolului 45 alineatul (1) din Regulamentul nr.
44/2001, recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă trebuie refuzată, în cazul introducerii unei acțiuni, dacă actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu a introdus la instanțele din statul membru de origine o acțiune împotriva acestei hotărâri atunci când a avut posibilitatea să o facă.
77
.
Din cuprinsul dispozițiilor menționate reiese că o hotărâre pronunțată în lipsă în temeiul unui act de sesizare a instanței care nu a fost comunicat pârâtului care nu s‑a înfățișat în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea trebuie recunoscută dacă acesta din urmă nu a avut inițiativa să introducă o acțiune împotriva hotărârii respective atunci când a avut posibilitatea să o facă.
[...]
80
.
Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că recunoașterea sau executarea unei hotărâri pronunțate în lipsă nu poate fi refuzată în temeiul articolului 34 alineatul 2 din Regulamentul nr.
44/2001 în cazul în care pârâtul a avut posibilitatea să introducă o acțiune împotriva hotărârii pronunțate în lipsă, iar această acțiune i‑a permis să susțină că actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu i‑a fost comunicat sau notificat în timp util și într‑o manieră care să îi permită să își pregătească apărarea.
”
2.
Regulamentul nr.
1215/2012 (Bruxelles
I-bis): noua versiune (reformare)
62
.
Noua versiune a Regulamentul Bruxelles
I (denumită
„
Bruxelles
I
bis
”
, rezultată din Regulamentul (UE) nr.
1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (reformare), a intrat în vigoare la 10 ianuarie 2015.
63
.
Articolul 39 din noul act elimină procedura de încuviințare a executării și consacră caracterul executoriu al hotărârilor pronunțate într-un alt stat membru. Acesta este redactat după cum urmează:
„
O hotărâre pronunțată într-un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.
”
64
.
Cu toate acestea, art.
45 alin.
1 din noua versiune preia textul art.
34 alin.
2 din Regulamentul Bruxelles
I:
„
La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:
(a) dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru solicitat;
(b) în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într-o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii atunci când a avut posibilitatea să o facă;
[...]
”
C.
Dispozițiile referitoare la comunicarea și notificarea actelor judiciare
65
.
Până la 1 mai 2004, data aderării Ciprului și Letoniei la Uniunea Europeană, comunicarea și notificarea actelor judiciare între cele două state era reglementată de Convenția de la Haga din 15
noiembrie 1965 privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială, ratificată atât de Cipru (unde era în vigoare de la 1 iunie 1983), cât și de Letonia (unde era în vigoare de la 1 noiembrie 1995). Convenția se aplică în toate cazurile în care un act judiciar sau extrajudiciar trebuie transmis în străinătate pentru a fi comunicat sau notificat acolo, cu excepția cazului în care nu se cunoaște adresa destinatarului actului.
66
.
În urma aderării Ciprului și Letoniei la Uniunea Europeană, la 1 mai 2004, comunicarea și notificarea actelor judiciare sunt reglementate prin Regulamentul (CE) privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă sau comercială. Prima versiune a acestui regulament [Regulamentul (CE) nr.
1348/2000 al Consiliului din 29 mai 2000] a fost abrogată și înlocuită la 30
decembrie 2007 de o nouă versiune [Regulamentul (CE) nr.
1393/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 13
noiembrie 2007].
III.
Dreptul relevant al statului pârât
67
.
La momentul faptelor, articolele relevante din Legea privind procedura civilă din Letonia (
Civilprocesa likums
) erau formulate astfel:
Art.
8 §
1
„
Instanța stabilește circumstanțele cauzei examinând probele obținute conform legii.
”
Art.
9
„
(1)
Părțile au drepturi procedurale egale.
2.
Instanța asigură părților posibilitatea de a-și exercita în mod egal drepturile care le sunt acordate pentru apărarea propriilor interese.
”
Art.
230 §
1
„
În hotărâre [
lēmums
, care nu soluționează litigiul pe fond], instanța sau judecătorul precizează:
[...]
7) căile de atac și termenele aplicabile hotărârii.
”
Art.
637 §
2
„
Recunoașterea hotărârii străine se refuză numai în prezența unuia dintre motivele următoare:
[...]
2) hotărârea străină nu a devenit executorie conform legii;
3) pârâtul nu a putut să-și apere drepturile, mai ales când este vorba de un pârât care nu a fost citat corespunzător și prompt să se înfățișeze în fața instanței, cu excepția cazului în care pârâtul a omis să conteste hotărârea deși avea posibilitatea să o facă;
[...]
6)
ar fi contrară ordinii publice [
sabiedriskā iekārta
] din Letonia recunoașterea hotărârii străine;
[...]
”
Articolul 644
„
1.
Odată ce a fost recunoscută, hotărârea străină care este executorie în statul în care a fost adoptată se execută în conformitate cu prezenta lege.
2.
Referitor la modalitățile de executare a unei hotărâri prevăzute de Regulamentul Consiliului nr.
44/2001 [...], dispozițiile din [prezentul] capitol [...] privind recunoașterea hotărârilor instanțelor străine se aplică în măsura în care [Regulamentul nr.
44/2001] o permite.
”
IV.
Elementele relevante din dreptul cipriot
68
.
În conformitate cu dispozițiile relevante din dreptul cipriot comunicate de Guvernul cipriot (
supra
, pct.
10), pârâtul împotriva căruia s-a pronunțat o hotărâre în lipsă poate formula contestație împotriva hotărârii (
Order
17, Norma 10 din Normele de procedură civilă). Această posibilitate nu este condiționată de niciun termen; cu toate acestea, pârâtul trebuie să prezinte o justificare întemeiată pentru neprezentarea sa. Astfel, reiese din jurisprudența cipriotă că pârâtul poate formula contestație în două situații:
a)
când nu a fost convocat conform legii la instanța de fond
–
în acest caz, instanța are obligația de a anula hotărârea pronunțată în lipsă, neavând competență de apreciere în această privință;
b)
când a fost convocat conform legii, dar a prezentat o declarație sub jurământ (
affidavit
) care conține argumente credibile și care explică motivul neprezentării sale (de exemplu, nu era la curent cu procesul, a mandatat un avocat să se prezinte în numele său dar avocatul nu s-a prezentat, a făcut cu bună-credință o greșeală scuzabilă în legătură cu termenele înfățișării, etc.). În acest caz, instanța
poate
admite contestația, însă nu este obligată să o admită
[
hotărârea Curții Supreme a Ciprului în cauza
Phylactou împotriva Michael
(1982, 1 A.A.D., 204)].
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art.
6
§
1 din Convenție
69
.
Reclamantul se consideră victima încălcării art.
6 §
1 din Convenție: acesta se plânge că, prin încuviințarea executării hotărârii Tribunalului districtual Limassol din 24
mai 2004, pe care o consideră vădit viciată deoarece a fost pronunțată în contradicție cu dreptul său la apărare, Senatul Curții Supreme a Letoniei i-a încălcat dreptul la un proces echitabil. Pasajele relevante în speță ale art.
6 §
1 din Convenție sunt formulate astfel:
„
Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil [...]
”
”
A. Hotărârea Camerei
70
.
În hotărârea sa, Camera a amintit în primul rând că, întrucât capătul de cerere îndreptat împotriva Ciprului a fost declarat inadmisibil pe motiv că este tardiv (
supra
, pct.
4), Curtea nu are competență să se pronunțe cu privire la respectarea, de către Tribunalul districtual Limassol, a art.
6
§
1 din Convenție, iar în al doilea rând că obiectul cauzei se limita așadar la chestiunea dacă, prin încuviințarea executării hotărârii cipriote în Letonia, instanțele letone au respectat principiile fundamentale ale procesului echitabil în sensul acestei dispoziții. În această privință, Camera a declarat că executarea, de către stat, a obligațiilor juridice care decurg în urma aderării sale la Uniunea Europeană țin de interesul general, precum și că acest fapt vizează punerea în aplicare a Regulamentului Bruxelles
I, în baza principiului
„
încrederii reciproce în administrarea justiției
”
: instanțele letone erau așadar obligate să asigure recunoașterea și executarea rapidă și efectivă a hotărârii cipriote în Letonia. De asemenea, Camera a amintit că protecția drepturilor fundamentale garantată de Uniunea Europeană este în principiu echivalentă cu cea asigurată de Convenție [
Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim șirketi împotriva Irlandei
(MC), nr.
45036/98, pct.
160-165, CEDO 2005-VI].
71
.
Camera a considerat, pe de altă parte, că era de așteptat din partea reclamantului, care a împrumutat o sumă de bani de la o societate cipriotă și a semnat o declarație de recunoaștere a datoriei reglementată de legislația cipriotă și subordonată competenței instanțelor cipriote, ca acesta să cunoască efectele juridice ale unei eventuale neîndepliniri a obligației sale de a achita datoria, precum și normele de procedură din Cipru. Camera a considerat că reclamantul este cel care trebuia să dovedească faptul că nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă în fața instanțelor cipriote și că acesta nu a prezentat o astfel de dovadă nici Senatului Curții Supreme a Letoniei, nici Camerei. În consecință, Camera a constatat că, prin respingerea motivelor reclamantului printr-o simplă referire la faptul că nu a contestat hotărârea cipriotă, Curtea Supremă a ținut seama suficient de drepturile apărate de art.
6 §
1 din Convenție și că, prin urmare, această dispoziție nu a fost încălcată în speță.
72
.
În ultimul rând, în ceea ce privește celelalte capete de cerere întemeiate de reclamant pe art.
6 §
1, Camera nu a constatat nicio încălcare.
B. Argumentele părților
1.
Reclamantul
73
.
În cererea de retrimitere în fața Marii Camere și în susținerea orală din timpul ședinței, reclamantul a formulat următoarele argumente. Mai întâi, acesta consideră că prezumția de protecție echivalentă (
„
prezumția
Bosphorus
”
) nu este aplicabilă în prezenta cauză din două motive. În primul rând, conform Regulamentului Bruxelles
I, instanțele superioare letone (Curtea Regională și Senatul Curții Supreme), nu erau obligate să recunoască automat hotărârea cipriotă. Din contră, art.
34 și art.
35 din Regulament le-au lăsat o larg