CASE OF JERONOVIČS v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Preliminary objections joined to merits and dismissed (Article 34 - Victim);Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Effective investigation) (Procedural aspect);Non-pecuniary damage - award (Article 41 - Non-pecuniary damage;Just satisfaction)
CASE OF JERONOVIČS v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
MAREA CAMERĂ
În cauza
Jeronovičs împotriva Letoniei
(Cererea nr.
44898/10)
HOTĂRÂREA
din 5 iulie 2016
Strasbourg
Hotărârea este definitivă.
Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Jeronovičs împotriva Letoniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Marea Cameră), reunită în Marea Cameră compusă din Guido Raimondi,
președinte
,
Ișıl Karakaș, Josep Casadevall, Mirjana Lazarova Trajkovska, Mark Villiger, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Kristina Pardalos, Paulo Pinto de Albuquerque, André Potocki, Paul Mahoney, Aleš Pejchal, Johannes Silvis, Krzysztof Wojtyczek, Jon Fridrik Kjølbro
,
judecători
,
Jautrīte Briede,
judecător ad-hoc
,
și Lawrence Early, jurisconsult,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 iulie 2015 și la 9 mai 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr.
44898/10) îndreptată împotriva Republicii Letonia, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viktors Jeronovičs (
„
reclamantul
”
), a sesizat Curtea la 26 iulie 2010, în temeiul art.
34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (
„
Convenția
”
).
Reclamantul, care a beneficiat de asistență juridică, a fost reprezentat de I. Nikuļceva, avocat în Riga. Guvernul leton (
„
Guvernul
”
) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna K. Līce, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reclamantul susținea în special că refuzul procurorului de a redeschide cele două proceduri penale care fac obiectul declarației unilaterale formulate de Guvern în cadrul cererii sale anterioare (nr. 547/02) l-a privat de orice cale de atac efectivă, care i-ar fi permis să își susțină acuzațiile formulate în temeiul art. 3 și art. 13 din Convenție.
Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții
– „
Regulamentul
”
).
La 9 octombrie 2012, o cameră din cadrul acestei secții, compusă din Danutė
Jočienė, președinte, Ineta Ziemele, Dragoljub Popović, Ișıl Karakaș, Guido
Raimondi, Paulo Pinto de Albuquerque și Helen Keller, judecători, precum și Stanley Naismith, grefier de secție, a decis, prin vot majoritar, după examinarea cauzei, să comunice Guvernului pârât capetele de cerere întemeiate pe art. 3 și art. 13 din Convenție, referitoare la lipsa unei anchete efective cu privire la acuzațiile de rele tratamente formulate de reclamant, precum și la absența unor căi de atac efective în ceea ce privește aceste acuzații, și să declare cererea inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere.
Ca urmare a modificării componenței secțiilor Curții (art. 25 § 1 din Regulament), cauza a fost repartizată Secției a patra, astfel remaniată (art. 52 § 1 din Regulament).
La 3 februarie 2015, o cameră a acestei secții, compusă din Guido Raimondi, președinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Paul Mahoney și Krzysztof Wojtyczek, judecători, precum și Françoise Elens-Passos, grefier de secție, și-a declinat competența în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părți necontestând decizia (art. 30 din Convenție și art. 72 din Regulament).
Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și § 5 din Convenție și art. 24 din Regulament. În urma abținerii doamnei Ineta Ziemele, judecător ales să reprezinte Letonia, la 31 decembrie 2014, președintele Marii Camere a desemnat-o în calitate de judecător
ad
hoc
, în locul acesteia, la 31
martie 2015, pe doamna Jautrīte Briede (art. 26 § 4 din Convenție și art. 29 § 1 din Regulament).
La 9 mai 2016, Jon Fridrik Kjølbro, judecător supleant, l-a înlocuit pe Dean Spielmann, care nu a mai putut continua examinarea cauzei (art. 24 § 3 din Regulament).
Atât reclamantul, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.
De asemenea, au fost primite observații din partea Fundației Helsinki pentru Drepturile Omului, organizație neguvernamentală cu sediul în Varșovia (Polonia), pe care președintele Marii Camere a autorizat-o să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).
La 1 iulie 2015, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art.
59
§
3 din Regulament).
S-au înfățișat:
–
pentru Guvern
doamnele
K.
Līce
,
agent
,
R.
Rūse
,
avocat
,
A.
Mickevičs,
consilier
;
–
pentru reclamant
doamna
I.
Nikuļceva
,
avocat
.
Curtea a ascultat declarațiile doamnelor Līce și Nikuļceva.
ÎN FAPT
I. Circumstanțele cauzei
Reclamantul s-a născut în 1962. În prezent, acesta este deținut în Penitenciarul Daugavpils.
A. Contextul factual
Reclamantul și o altă persoană, A. Vovruko, au fost arestați de poliție, la 25 aprilie 1998, fiind suspectați în special de vătămare corporală gravă săvârșită asupra persoanei P.M.
Prin urmare, aceștia au făcut obiectul unei urmăriri penale, în timpul căreia și-au susținut nevinovăția.
La 27 septembrie 2000, Curtea Regională din Rīga i-a declarat pe reclamant și pe coinculpatul acestuia vinovați de faptele de care erau acuzați și i-a condamnat la nouă ani și, respectiv, la doisprezece ani de închisoare.
Reclamantul a formulat recurs și a solicitat, fără succes, permisiunea de a participa la ședința în fața Curții de Casație privind recursul acestuia.
În urma interogatoriului la care a fost supus la secția de poliție, ulterior arestării sale, reclamantul s-a plâns în fața parchetului de faptul că a fost supus la rele tratamente de agenți de poliție, care au încercat să obțină mărturii din partea lui prin constrângere (pentru o descriere detaliată a unor acuzații similare formulate de coinculpatul reclamantului, a se vedea
Vovruško împotriva Letoniei
, nr. 11065/02, 11 decembrie 2012).
În consecință, a fost dispusă începerea urmăririi penale (cauza nr. 50207598) împotriva polițiștilor în cauză, pentru abuz în serviciu. La 19 martie 2001, organele de anchetă din cadrul Poliției din Riga (
Rīgas rajona policijas pārvalde
) au dispus încetarea urmăririi penale, din lipsă de probe. Acestea au apreciat în special că acuzațiile reclamantului erau incoerente și au concluzionat că era posibil ca leziunile
„
ușoare
”
suferite de persoana în cauză să fi fost cauzate în timpul arestării sale.
B. Cererea nr. 547/02 și decizia pronunțată de Curte la 10
februarie 2009
La 8 octombrie 2001, reclamantul a sesizat Curtea cu o cerere (nr.
547/02). Invocând art. 3 din Convenție, acesta a susținut că a fost victima unor rele tratamente în cursul anchetei preliminare și s-a plâns de lipsa unei anchete efective în această privință. Acesta a susținut, de asemenea, că au fost încălcate art. 3 (condițiile de detenție în urma condamnării sale), art. 5 § 3 (durata arestării sale preventive), art. 5 § 5 (absența unei reparații), art. 6 § 1 (refuzul de a i se permite să participe la ședința în fața Curții de Casație și durata globală a procedurii penale), și art. 6 § 1, coroborat cu art. 13 și art. 14 din Convenție (lipsa asistenței juridice). În temeiul art. 6 § 1, acesta a argumentat, în plus, că procedura penală care a condus la condamnarea sa nu a fost echitabilă, având în vedere că mărturia lui a fost obținută, în opinia acestuia, prin aplicarea de rele tratamente contrare art. 3.
La 22 februarie 2007, Curtea a comunicat Guvernului capetele de cerere referitoare în special la pretinsele rele tratamente suferite de reclamant și la lipsa unei anchete efective în această privință.
La 30 aprilie 2008, Guvernul a prezentat următoarea declarație unilaterală:
„
Guvernul Republicii Letonia (denumit în continuare «Guvernul»), reprezentat de Inga Reine, agentul [acestuia], recunoaște că tratamentul fizic la care a fost supus Viktors Jeronovičs (denumit în continuare «reclamantul») de către agenți de poliție, precum și caracterul efectiv al anchetei privind acuzațiile sale în această privință, accesul la asistență juridică și la căi de atac efective pentru a solicita repararea prejudiciului suferit, durata procedurii penale [îndreptate împotriva reclamantului], precum și lipsa unor căi de atac efective, nu au respectat cerințele art. 3, [5 § 5,] [6
§
1,] 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare «Convenția»). Fiind conștient de această situație, Guvernul se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita săvârșirea unor astfel de încălcări pe viitor și pentru a oferi o cale de atac efectivă.
Constatând că părțile nu au reușit să ajungă la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei, Guvernul declară că este dispus să îi plătească reclamantului, ex gratia, o despăgubire totală de 4
500 EUR [(aproximativ) 3
163 LVL], sumă neimpozabilă și care acoperă orice prejudiciu material și moral suferite de acesta, precum și cheltuielile de judecată efectuate de reclamant, pentru a pune capăt procedurii pendinte în fața Curții Europene a Drepturile Omului (denumită în continuare «Curtea») în cauza
Jeronovičs împotriva
Letoniei
(cererea nr.
547/02).
[...]
Această plată va reprezenta soluționarea definitivă a cauzei.
”
La 10 februarie 2009, o cameră a Secției a treia a Curții, căreia i-a fost repartizată cauza, a adoptat o decizie, în care a luat act în special de termenii declarației Guvernului pârât și, în temeiul art. 37 § 1 din Convenție, a radiat de pe rolul acesteia capetele de cerere menționate în declarația unilaterală. Pasajele relevante ale acestei decizii se citesc după cum urmează:
„
(48) Curtea observă, în primul rând, că părțile nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la termenii unei soluționări amiabile a cauzei. Totuși, aceasta reamintește că este necesar să se facă o distincție între, pe de o parte, declarațiile făcute în cadrul unor negocieri strict confidențiale, desfășurate în vederea obținerii unei soluționări pe cale amiabilă și, pe de altă parte, declarațiile unilaterale
–
precum cea despre care este vorba în speță
–
formulate de un Guvern pârât în cursul unei proceduri publice și contradictorii în fața Curții. În conformitate cu art. 38 § 2 din Convenție și cu art. 62 § 2 din Regulamentul Curții, aceasta se va baza pe declarația unilaterală a Guvernului și pe observațiile prezentate de părți în afara cadrului negocierilor desfășurate în vederea unei soluționări pe cale amiabilă și va face abstracție de observațiile prezentate de părți la momentul în care erau analizate posibilitățile de a ajunge la o soluționare pe cale amiabilă a cauzei, precum și de motivele pentru care părțile nu au reușit să ajungă la un acord cu privire la temenii unei astfel de soluționări [
Tahsin Acar împotriva Turciei
(excepție preliminară) (MC), nr.
26307/95, pct. 74, CEDO 2003VI].
În continuare, Curtea face trimitere la art. 37 § 1 din Convenție, ale cărui dispoziții relevante se citesc astfel:
«
În orice stadiu al procedurii, Curtea poate hotărî scoaterea de pe rol a unei cereri atunci când circumstanțele permit să se tragă concluzia că
[...]
c. pentru orice alt motiv, constatat de Curte, continuarea examinării cererii
nu se mai justifică.
Totuși, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectarea drepturilor omului garantate prin Convenție și prin protocoalele sale o cere.
»
Curtea reamintește că, în anumite circumstanțe, poate fi indicată radierea unei cauze de pe rol în temeiul art. 37 § 1 lit. c) din Convenție, în baza unei declarații unilaterale a Guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește continuarea examinării cauzei. Circumstanțele particulare ale cauzei sunt cele care permit, întotdeauna, să se stabilească dacă declarația unilaterală oferă Curții un temei suficient pentru a concluziona că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție nu impune continuarea examinării cauzei [A se vedea
Tahsin Acar
, citată anterior, pct. 75, precum și, de exemplu,
Van Houten împotriva Țărilor de Jos
(radiere), nr.
25149/03, pct. 33, CEDO 2005IX,
Sindicatul suedez al lucrătorilor din sectorul transporturilor împotriva
Suediei
(radiere), nr. 53507/99, pct. 24, 18 iulie 2006,
Kalanyos și alții împotriva României
, nr. 57884/00, pct. 25, 26 aprilie 2007,
Kladivík și Kašiar împotriva Slovaciei
(dec.) (radiere), nr. 41484/04, 28 august 2007,
Sulwińska împotriva Poloniei
(dec.) (radiere), nr.
28953/03, 18
septembrie 2007,
Stark și alții împotriva Finlandei
(radiere), nr. 39559/02, § 23, 9
octombrie 2007,
Feldhaus împotriva Germaniei
(dec.) (radiere), nr. 10583/02, 13 mai 2008 și
Kapitonovs împotriva Letoniei
(dec.) (radiere), nr. 16999/02, 24 iunie 2008].
[...]
În ceea ce privește pretinsele rele tratamente la care a fost supus reclamantul în timpul reținerii acestuia și caracterul efectiv al anchetelor desfășurate și deși, până în prezent, Curtea nu a constatat încă încălcarea art. 3 de către poliția letonă în acest context special, aceasta reamintește că a elaborat o jurisprudență clară și foarte bogată cu privire la acest aspect [
Selmouni împotriva Franței
(MC), nr. 25803/94, pct. 95-106, CEDO 1999V,
Dikme împotriva Turciei
, nr. 20869/92, pct. 73-104, CEDO 2000VIII, și
Karaduman și alții împotriva Turciei
, nr. 8810/03, pct. 64-82, 17 iunie 2008]. Același lucru este valabil și pentru principiile care reglementează acordarea de asistență juridică în calitate de element constitutiv al dreptului de acces la instanțe (a se vedea, de exemplu,
Aerts împotriva Belgiei
, 30 iulie 1998, pct. 59-60,
Culegere de hotărâri și decizii 1998V
,
P., C. și S. împotriva Regatului Unit
, nr. 56547/00, pct. 88-91, CEDO 2002VI,
Bertuzzi împotriva Franței
, nr. 36378/97, pct. 23-32, CEDO 2003III, și
Staroszczyk împotriva Poloniei
, nr. 59519/00, pct.
127-129, 22 martie 2007).
În speță, în declarația Guvernului, acesta recunoaște că tratamentul aplicat reclamantului de către agenții de poliție în timpul reținerii acestuia, modul în care s-a desfășurat ancheta cu privire la acest aspect, soluționarea cererilor sale de despăgubire și în special respingerea cererilor acestuia de asistență juridică pentru a avea acces la procedura de despăgubire, precum și durata procedurilor penale îndreptate împotriva acestuia au încălcat art. 3, art. 5 § 5, art. 6 § 1, art. 13 și art. 14 din Convenție. Acesta propune să i se plătească reclamantului suma de 4 500 EUR cu titlu de despăgubire și se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a evita săvârșirea unor astfel de încălcări pe viitor.
Ținând seama de natura angajamentelor incluse în declarația Guvernului, Curtea apreciază că nu mai este justificată continuarea examinării capetelor de cerere în cauză. Această decizie nu afectează în niciun fel posibilitatea reclamantului de a exercita, dacă este cazul, alte căi de atac în scopul obținerii unei reparații. Același lucru este valabil și pentru capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Protocolul nr. 7, care este identic, în esență, cu cel formulat în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, referitor la durata procedurii penale în cauză (pct. 38
in fine
). Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și protocoalele sale nu impune continuarea examinării de către Curte a acestui capăt de cerere (art. 37 § 1
in fine
).
Prin urmare, este necesară radierea cauzei de pe rol, în ceea ce privește capetele de cerere citate la punctele 28, 37 și 38 din prezenta decizie.
”
21.
În aceeași decizie, Curtea a declarat admisibile capetele de cerere ale reclamantului referitoare la condițiile detenției acestuia (art. 3) și la refuzul de a i se permite să se prezinte la ședința în fața Curții de Casație (art. 6) și a respins toate celelalte capete de cerere, în special acuzația privind caracterul inechitabil al procedurii, ca urmare a admiterii mărturiilor acestuia, care ar fi fost obținute prin constrângere (art. 6). În ceea ce privește acest ultim aspect, Curtea s-a exprimat astfel:
„
Invocând art. 6 § 1 și § 2, art. 7 și art. 14 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil, în general, al condamnării sale pentru infracțiunea de tâlhărie, pe care ar fi săvârșit-o în aprilie 1998. În această privință, susține că mărturiile sale au fost obținute prin folosirea forței și că instanțele au respins mai multe cereri de confruntare formulate de acesta. În cele din urmă, reclamantul apreciază că a fost condamnat doar din cauza originii sale etnice și sociale, precum și din cauza condamnărilor sale anterioare.
[...]
Ținând seama de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra susținerilor formulate, Curtea nu
constată nicio aparentă încălcare a drepturilor și libertăților garantate de dispozițiile invocate de reclamant. În special, aceasta ține să reamintească faptul că este competentă să se pronunțe cu privire la erori de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție, ceea ce nu este valabil în speță (a se vedea, printre multe altele,
Khan împotriva Regatului Unit
, nr. 35394/97, pct. 34, CEDO 2000V).
Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.
”
La 1 decembrie 2009, Curtea a adoptat o hotărâre
–
Jeronovičs împotriva Letoniei
(nr. 547/02)
–
în care a constatat încălcarea art.
3 din Convenție (condițiile de detenție) și a art. 6 § 1 (refuzul de a i se permite reclamantului să participe la ședința în fața Curții de Casație), și a acordat persoanei în cauză suma de 5
000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral rezultat din încălcarea art. 3.
C. Procedura desfășurată ulterior în fața autorităților letone în scopul redeschiderii urmăririi penale
La 11 octombrie 2010, reclamantul a solicitat parchetului redeschiderea procedurii penale în urma căreia fusese condamnat (supra, pct. 13), precum și a procedurii privind acuzațiile de rele tratamente din partea agenților de poliție (supra, pct. 16). Acesta a invocat termenii declarației unilaterale depuse de Guvern la 30 aprilie 2008 și art. 655 alin. 3, art. 656 alin. 3 și art. 657 din Legea privind procedura penală (infra, pct. 28-31).
La 17 noiembrie 2010, o procuroare din cadrul Curții Regionale din Riga a respins cererea reclamantului, considerând că niciunul din motivele pentru redeschiderea unei proceduri penale, enumerate la art. 655 alin. 2 din Legea privind procedura penală, nu se aplica. Aceasta a formulat, în special, considerentele următoare:
„
(...) Cauza
Jeronovičs împotriva Letoniei
(cererea nr. 547/02) a condus la o declarație unilaterală a Guvernului, ale cărei concluzii se aplică numai circumstanțelor și faptelor examinate în cadrul cererii în cauză. Nu se poate deduce din hotărârea adoptată la 1 decembrie 2009 de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că aceasta a examinat și a apreciat acțiunile forțelor de ordine din etapa anchetei preliminare a procedurii penale. [...] În consecință, concluziile [Curții] din hotărârea din 1 decembrie 2009 și declarația unilaterală emisă de Guvern la 30 aprilie 2008 nu se aplică procedurii penale și nici nu sunt legate de aceasta [...]
”
.
La 9 decembrie 2010, reclamantul a introdus un recurs în care a susținut, din nou, că exista un temei legal care permitea redeschiderea procedurii penale referitoare la relele tratamente suferite de acesta. Acesta a argumentat că, în declarația unilaterală a Guvernului, acesta recunoscuse în mod expres încălcarea art. 3 din Convenție, ceea ce, în opinia lui, a determinat Curtea să scoată de pe rol acest capăt de cerere. Acesta a adăugat că, la momentul examinării cauzei sale penale de către instanțele interne, autoritățile judiciare nu cunoșteau faptul că ancheta efectuată în cauza respectivă nu era conformă cu art. 3.
Prin decizia definitivă din 20 decembrie 2010, un procuror ierarhic superior a confirmat decizia din 17 noiembrie 2010. Acesta a arătat că, în temeiul art. 655 alin. (2) din Legea privind procedura penală, numai procedurile penale care au condus la pronunțarea unei hotărâri sau decizii judecătorești valabile puteau să fie redeschise și numai cu condiția ca redeschiderea să fi fost solicitată pentru unul din motivele enumerate în această dispoziție. În continuare, acesta a constatat următoarele:
„
Având în vedere cele menționate anterior, apreciez că respectiva concluzie a doamnei procuror, din cadrul deciziei acesteia din 17 noiembrie 2010, este valabilă și întemeiată, în sensul în care cererea dumneavoastră din 11 octombrie 2010, prin care solicitați redeschiderea urmăririi penale în cauzele nr. 06725198 și 50207598, pe baza unor fapte noi, nu îndeplinește niciuna din condițiile prevăzute la art. 655 alin. (2) din Legea privind procedura penală, care ar putea să justifice redeschiderea procedurii penale menționate anterior. Doamna procuror nu a stabilit existența unor astfel de condiții în cadrul examinării cererii dumneavoastră, ceea ce explică motivul pentru care consider rezonabilă decizia acesteia de a refuza să dispună redeschiderea urmăririi penale în cauzele 06725198 și 50207598, pe baza unor elemente noi.
Astfel cum s-a menționat deja, Legea privind procedura penală enumeră în detaliu toate circumstanțele recunoscute drept elemente noi și pe baza cărora poate fi redeschisă urmărirea penală care a condus la pronunțarea unei hotărâri sau decizii judecătorești valabile. Legea privind procedura penală nu prevede că aceste circumstanțe pot fi extinse. Or, examinarea cererii dumneavoastră nu mi-a permis să stabilesc existența niciunuia din elementele noi prevăzute la art. 655
alin. (2) din Legea privind procedura penală. În plus, nu am găsit niciun aviz al unei autorități judecătorești internaționale referitoare la decizia instanței letone în cauza nr. 50207598 și în care să se constate faptul că hotărârea camerei din cadrul Curții Regionale din Riga, pronunțată la 27 septembrie 2000, nu era conformă cu dispozițiile sau cu reglementările internaționale cu caracter obligatoriu pentru Letonia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a exprimat o astfel de opinie nici în hotărârea din 1 decembrie 2009 și nici în decizia din 10 februarie 2009, în care această instanță internațională a examinat cererea dumneavoastră. Doresc să subliniez, de asemenea, că, în mod contrar celor susținute de dumneavoastră, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat, în decizia din 10 februarie 2009, că, atunci când a adoptat decizia acesteia privind tratamentele inumane la care pretindeți că ați fost supus de către agenți de poliție în cursul anchetei penale, aceasta nu a constat nicio încălcare a unor dispoziții sau reglementări internaționale.
În cererea dumneavoastră, apreciați că ar trebui redeschisă urmărirea penală în cauzele nr. 06725198 și 50207598, având în vedere declarația unilaterală a Guvernului leton, depusă de agentul guvernamental la 30 aprilie 2008 și în care Guvernul a recunoscut că tratamentul fizic la care a fost supus Viktors Jeronovičs de către agenți de poliție, precum și eficiența anchetei privind acuzațiile reclamantului în această privință, accesul la asistență juridică și la căi de atac efective pentru a solicita repararea prejudiciului suferit, durata procedurii penale [îndreptate împotriva reclamantului], precum și lipsa unor căi de atac efective, nu au respectat cerințele art. 3, 5 § 5, 6
§
1, 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Trebuie precizat faptul că, potrivit art. 655 alin. (2) din Legea privind procedura penală, declarația unilaterală a Guvernului leton, menționată anterior, nu este recunoscută drept un element nou și, prin urmare, nu poate fi considerată un motiv pentru redeschiderea urmăririi penale în cauzele nr. 06725198 și 50207598.
Având în vedere considerentele anterioare, consider că nu există niciun motiv pentru anularea deciziei [...] din 17 noiembrie 2010 referitoare la refuzul de redeschidere a urmăririi penale pe baza unor elemente noi. [...]
”
II. DREPTUL INTERN ȘI DOCUMENTELE INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante din Legea privind procedura penală
Art. 393 din cadrul titlului 7, care reglementează faza premergătoare procesului penal, prevede redeschiderea unei proceduri penale sau a unei urmăriri penale încheiate. Acesta se citește astfel:
„
Persoanele abilitate prin lege pot să redeschidă o procedură penală sau o urmărire penală încheiate, care au fost îndreptate împotriva unei persoane particulare, prin anularea deciziei de încetare a procedurii sau urmăririi în cauză, dacă s-a stabilit că nu au existat motive legitime pentru adoptarea deciziei sau dacă au fost dezvăluite elemente noi, care nu erau cunoscute de persoana responsabilă cu procedura la momentul luării deciziei și care au influențat considerabil adoptarea deciziei în cauză.
Faza premergătoare procesului penal sau a urmăririi penale poate fi redeschisă cu condiția ca răspunderea penală pentru faptele săvârșite să nu se fi prescris.
”
Articolele 655-657 fac parte din titlul 13, care privește examinarea hotărârilor și deciziilor judecătorești care au dobândit autoritate de lucru judecat.
Art. 655 stabilește motivele care pot să justifice redeschiderea unei proceduri penale încheiate pe baza unor elemente noi:
„
1) O procedură penală care a condus la pronunțarea unei hotărâri sau decizii judecătorești valabile poate fi redeschisă pe baza unor elemente noi.
2) Circumstanțele următoare sunt admise ca elemente noi:
faptul că o instanță stabilește, printr-o hotărâre valabilă, că o mărturie mincinoasă făcută în mod deliberat de o victimă sau de un martor, o traducere sau concluzii inexacte furnizate în mod deliberat de un expert, probe materiale, decizii, procese-verbale din cadrul unei anchete sau proceduri judiciare sau alte elemente falsificate au condus la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale;
faptul că o instanță stabilește, printr-o hotărâre valabilă, că un dol săvârșit de un judecător, procuror sau anchetator a condus la pronunțarea unei hotărâri judecătorești nelegale;
alte elemente care nu erau cunoscute instanței în momentul pronunțării deciziei sale și care, separat sau coroborate cu alte circumstanțe deja stabilite, indică faptul că o persoană nu este vinovată sau a săvârșit o infracțiune mai puțin gravă sau mai gravă decât cea pentru care a fost condamnată sau care dovedesc vinovăția unei persoane care a fost achitată sau față de care s-a dispus încetarea urmăririi penale;
constatări sau o interpretare a Curții Constituționale în ceea ce privește neconformitatea cu Constituția a unor dispoziții legale pe baza cărora o hotărâre sau o decizie a dobândit autoritate de lucru judecat;
o constatare a unei autorități judecătorești internaționale, potrivit căreia o hotărâre sau o decizie pronunțată de o instanță letonă și care a dobândit autoritate de lucru judecat nu este conformă cu dispoziții sau reglementări internaționale cu caracter obligatoriu pentru Letonia.
3) dacă pronunțarea unei hotărâri nu este posibilă din cauza împlinirii termenului de prescripție, adoptării unei legi de amnistie, unei măsuri de clemență sau decesului unui acuzat, existența elementelor noi, menționate la alin. (2) punctele 1 și 2 din prezentul articol, trebuie să fie stabilită în cadrul unei anchete, care trebuie să se desfășoare în conformitate cu procedurile prevăzute de prezentul articol.
[...]
”
.
În conformitate cu art. 656 alin. 1, repronunțarea asupra unei decizii de achitare sau a unei hotărâri judecătorești care pune capăt unei proceduri penale este posibilă doar în cadrul termenului de prescripție a răspunderii penale, stabilit de Legea privind procedura penală, și cel târziu în termen de un an de la data stabilirii existenței unor elemente noi.
În temeiul art. 657, procurorul are dreptul să redeschidă o procedură penală pe baza elementelor noi. Dacă procurorul refuză să facă acest lucru, trebuie să își motiveze refuzul și să notifice solicitantul cu privire la aceasta, trimițându-i o copie a deciziei sale și precizându-i că acesta poate să conteste decizia respectivă în termen de zece zile de la primirea sa, în fața unui procuror ierarhic superior, a cărui decizie nu poate fi contestată cu o plângere.
Dispozițiile relevante ale Legii privind Parchetul (
Prokuratūras likums
)
Art. 16 din această lege este formulat astfel:
„
1) După ce a primit informații referitoare la încălcarea legii, procurorul trebuie să efectueze o anchetă în conformitate cu procedurile prevăzute de lege, în cazul în care:
i. informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni;
[...]
2) Procurorul are obligația de a lua măsurile necesare pentru protejarea drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor și ale statului, în cazul în care:
i) Procurorul general sau un prim-procuror recunoaște necesitatea unei astfel de anchete; [...]
ii) o astfel de obligație este prevăzută de alte legi [...]
3) De asemenea, procurorul efectuează o anchetă în cazul în care este sesizat de o persoană care susține o încălcare a drepturilor sau a intereselor legitime ale acesteia, iar acuzația în cauză a fost deja examinată de o autoritate publică competentă, care a refuzat să remedieze pretinsa încălcare sau nu a oferit niciun răspuns în termenul stabilit de lege. [...]
”
Art. 17 descrie competențele procurorului în cadrul examinării cererilor:
„
1) Atunci când procurorul examinează o cerere în conformitate cu legea, acesta are dreptul:
i. să solicite autorităților administrative și să obțină de la acestea acte normative, documente și alte informații [...], și să aibă acces liber în sediul autorităților respective;
ii. să dispună ca șefii și alți responsabili din cadrul instituțiilor și organizațiilor [...], să efectueze verificări, audituri și expertize și să prezinte avize, precum și să furnizeze asistență specialiștilor în cadrul anchetelor desfășurate de procuror;
iii. să convoace o persoană și să îi solicite explicații pentru încălcarea legii. [...]
2) Atunci când constată o încălcare a legii și în funcție de natura acestei încălcări, procurorul are obligația:
[...]
iii. să sesizeze instanța;
iv. să deschidă o anchetă penală; sau
v. să dispună deschiderea unor proceduri administrative sau disciplinare.
”
B. Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969)
Art. 27 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor, care a intrat în vigoare la 27 ianuarie 1980, se citește astfel:
„
Dreptul intern și respectarea tratatelor
O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această regulă este fără prejudiciu în ce privește aplicarea art. 46.
”
C. Documentele relevante ale Consiliului Europei
Recomandarea nr. R(2000)2 a Comitetului des Miniștri adresată statelor membre cu privire la revizuirea sau redeschiderea anumitor cauze la nivel național ca urmare a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevede următoarele:
„
Comitetul de Miniștri, în temeiul art. 15.
b
din Statutul Consiliului Europei,
considerând că scopul Consiliului Europei este realizarea unei uniuni mai strânse între membrii săi;
având în vedere Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare
„
Convenția
”
);
observând că, în temeiul art. 46 din Convenție, înaltele părți contractante se angajează să respecte hotărârile definitive ale Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare
„
Curtea
”
) în litigiile în care acestea sunt părți și Comitetul de Miniștri supraveghează executarea acestora;
ținând seama de faptul că, în anumite circumstanțe, angajamentul menționat anterior poate să implice adoptarea altor măsuri în afară de reparația echitabilă acordată de Curte în conformitate cu art. 41 din Convenție și/sau măsuri generale, cu scopul de a repune partea lezată, pe cât posibil, în situația în care se afla înainte de încălcarea Convenției (
restitutio in integrum)
;
luând act de faptul că autoritățile competente ale statului pârât sunt cele care trebuie să decidă care sunt măsurile cele mai potrivite pentru a realiza
restitutio in integrum
, luând în considerare mijloacele disponibile în cadrul sistemului juridic național;
ținând seama totuși de faptul că
–
astfel cum o demonstrează practica Comitetului de Miniștri referitoare la controlul executării hotărârilor Curții
–
există circumstanțe excepționale, în care reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unei proceduri s-a dovedit a fi cea mai eficientă modalitate sau chiar singura modalitate de a realiza
restitutio in integrum
;
I. În lumina acestor considerente, invită părțile contractante să se asigure că există, la nivel intern, posibilități adecvate de a realiza, pe cât posibil,
restitutio in integrum
;
II. Încurajează părțile contractante în special să își examineze sistemele juridice naționale, pentru a se asigura că există posibilități corespunzătoare pentru reexaminarea unei cauze, inclusiv redeschiderea unui proces, în cazurile în care Curtea a constatat existența unei încălcări a Convenției, în special în cazul în care:
i) partea vătămată suferă în continuare consecințe negative foarte grave ca urmare a pronunțării deciziei naționale, consecințe care nu pot fi compensate prin reparația echitabilă și care nu pot fi modificate decât prin reexaminare sau redeschidere, și
ii) din hotărârea Curții rezultă că
a) decizia internă atacată este contrară pe fond Convenției, sau
b) încălcarea constatată este cauzată de erori sau deficiențe ale procedurii atât de grave încât determină îndoieli serioase cu privire la rezultatul procedurii interne atacate.
”
”
Expunerea de motive din Recomandarea nr. R(2000)2 a Comitetului de Miniștri cuprinde în special următoarele observații:
„
(...)
Practica organelor Convenției a demonstrat că reexaminarea cauzelor, inclusiv redeschiderea procesului, are o importanță majoră, în principal în domeniul dreptului penal. Recomandarea nu se limitează însă la dreptul penal, ci vizează toate categoriile de cauze, în special cele care îndeplinesc criteriile enumerate la punctele (i) și (ii). Scopul acestor criterii suplimentare este de a identifica situațiile excepționale în care obiectivele garantării drepturilor persoanei și punerii în aplicare efective a hotărârilor Curții prevalează asupra principiilor care stau la baza doctrinei
res judicata,
în special principiul securității juridice, fără a aduce atingere importanței incontestabile a acestor principii.
Punctul (i) urmărește să reglementeze situația în care partea vătămată continuă să sufere consecințe negative foarte grave, care nu pot fi remediate prin reparație echitabilă, din cauza rezultatului procedurii interne. Acesta se aplică în special persoanelor care au fost condamnați la o pedeapsă cu închisoarea de lungă durată și care se află încă în detenție la momentul în care organele Convenției examinează cauza acestora. [...]
[...] Pot fi menționate ca exemple de situații vizate în temeiul literei (b) cazurile în care partea vătămată nu a dispus de timpul sau facilitățile necesare pentru pregătirea propriei apărări în cadrul procesului penal, sau cazurile în care condamnarea s-a bazat pe declarații obținute prin tortură [...]
”
.
ÎN DREPT
I.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 și 13 din Convenție
Reclamantul se plânge de faptul că, deși, în decizia pronunțată la 10 februarie 2009 în cauza
Jeronovičs împotriva Letoniei
(nr.
547/02), Curtea a acceptat declarația unilaterală a Guvernului, în care acesta recunoaște diverse încălcări ale drepturilor sale protejate de Convenție, inclusiv relele tratamente la care a fost supus de către agenți de poliție, Parchetul a refuzat să redeschidă cele două proceduri legate de această cauză. Acest refuz l-ar fi privat de orice cale de atac în privința acuzațiilor sale formulate în temeiul art. 3 și art. 13, care se citesc astfel:
Art.
3
„
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
”
Art.
13
„
Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [
...
] Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.
”
”
A. Sfera de aplicare a examinării Curții
Curtea subliniază în primul rând că, în observațiile sale, reclamantul s-a plâns de refuzul autorităților de a redeschide procedura penală care a condus la condamnarea acestuia și că Guvernul i-a oferit un răspuns în această privință. Totuși, reamintește că acest capăt de cerere a fost respins în decizia sa din 9 octombrie 2012 (supra, pct. 4).
Așadar, Curtea va aprecia doar faptele care au legătură cu capetele de cerere întemeiate de reclamant pe art. 3 și art. 13 în ceea ce privește refuzul autorităților naționale de a redeschide ancheta penală referitoare la acuzațiile de rele tratamente aplicate de agenți de poliție.
B. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că Guvernul a ridicat o serie de excepții de inadmisibilitate asupra prezentei cereri. Acesta susține că respectivele capete de cerere ale reclamantului sunt incompatibile
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției, că acesta nu a epuizat căile de atac de care dispunea în dreptul intern, că nu a introdus cererea sa în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție și că acesta nu are calitatea de victimă.
Argumentele părților
a) Guvernul
i. Compatibilitatea capetelor de cerere cu Convenția
Guvernul susține că respectivele capete de cerere ale reclamantului sunt incompatibile
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției. În fapt, consideră că aceasta nu conferă ca atare dreptul de a începe urmărirea penală sau de a condamna penal un terț, nici nu garantează un drept executoriu de a obține redeschiderea unei urmăriri penale care a fost încheiată. În opinia acestuia, orice interpretare contrară ar contraveni principiului securității juridice și principiului subsidiarității.
Guvernul consideră că aspectul procedural al art. 3 nu impune redeschiderea unei proceduri în cazul în care Curtea a constatat încălcarea acestei dispoziții. Acesta precizează că respectivul capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenție a fost declarat inadmisibil și că, în speță, spre deosebire de cauza
Cēsnieks împotriva Letoniei
[(dec.), nr. 9278/06, 6 martie 2012], nu se ridică nicio problemă referitoare la impactul relelor tratamente suferite de persoana în cauză asupra caracterului echitabil al procedurii penale îndreptate împotriva acestuia.
Guvernul admite că, în anumite circumstanțe, Curtea a indicat că reexaminarea unei cauze sau redeschiderea unei proceduri ar constitui cea mai eficientă modalitate sau chiar singura modalitate de a realiza
restitutio in integrum
. Acesta adaugă totuși că, în opinia sa, majoritatea cauzelor în care Curtea a recunoscut că un nou proces sau redeschiderea unei proceduri ar constitui o modalitate adecvată de reparare a încălcării constatate aveau ca obiect proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție și decisive pentru reclamantul în cauză [acesta face trimitere la cauzele
Verein gegen Tierfabriken Schweiz (VgT) împotriva Elveției (nr. 2)
(MC), nr. 32772/02, pct. 89, CEDO 2009 și
Davydov împotriva Rusiei
, nr. 18967/07, pct.
27, 30 octombrie 2014]. În plus, acesta consideră că, spre deosebire, de exemplu, de acordarea unei reparații echitabile, redeschiderea unei proceduri este o măsură la care trebuie să se recurgă în cazuri excepționale, având în vedere drepturile terților și principiul
res
judicata
,
De asemenea, în ceea ce privește cauzele penale, Guvernul precizează că redeschiderea unei cauze s-ar putea dovedi problematică, ca urmare a trecerii timpului și, în consecință, a pierderii unor elemente de probă.
Guvernul apreciază că, deși, în opinia sa, Recomandarea nr. R(2000)2 a Comitetului de Miniștri (supra, pct. 35) nu se aplică direct în speță, aceasta conține dispoziții care menționează motivele pentru redeschiderea unei proceduri și care ar putea fi utilizate cu titlu indicativ în speță. Cu toate acestea, considerând că o astfel de măsură are un caracter excepțional și că, în speță, nu există circumstanțe excepționale, acesta concluzionează că reclamantul nu putea să invoce dreptul de a obține redeschiderea procedurii penale privind acuzațiile de rele tratamente ale acestuia.
Guvernul adaugă că declarația unilaterală pe care a făcut-o în cadrul cererii nr. 547/02 nu a dat naștere unei obligații de redeschidere a procedurii îndreptate împotriva agenților de poliție implicați. Niciun element din declarația unilaterală nu sugera că acesta intenționa să garanteze o astfel de obligație. În plus, însăși decizia Curții nu impunea redeschiderea anchetei împotriva agenților de poliție. Unica reparație oferită reclamantului de către Guvern în declarația sa unilaterală, astfel cum a fost acceptată de Curte, fusese plata unei despăgubiri. Potrivit Guvernului, declarația menționa clar faptul că o astfel de plată reprezenta soluționarea definitivă a cauzei.
Guvernul apreciază, în plus, că declarația sa unilaterală respectă pe deplin criteriile definite de Curte în cauza
Tahsin Acar împotriva Turciei
(excepții preliminare) [(MC), nr. 26307/95, pct. 75-77, CEDO 2003VI].
În cele din urmă, acesta apreciază că din decizia adoptată de Curte la 10 februarie 2009 nu decurge nicio obligație de redeschidere a procedurii penale îndreptate împotriva agenților de poliție. Acesta susține, în fapt, că decizia respectivă nu conține niciun fapt nou și nicio probă suplimentară de natură să contribuie la remedierea deficiențelor anchetei și nu poate, așadar, să fie considerată un element nou, în sensul dispozițiilor relevante ale dreptului intern (supra, pct. 29 și 31).
ii. Excepția de neepuizare a căilor de atac interne și excepția privind nerespectarea regulii celor șase luni
Guvernul susține, pe de o parte, că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne de care dispunea, explicând că acesta ar fi putut solicita despăgubiri din partea autorilor relelor tratamente, în temeiul articolelor 1635 și 1779 din Codul civil. Acesta argumentează că acțiunea penală care a fost încheiată era independentă de orice procedură civilă, având în vedere că rezultatul acțiunii penale, deși era în mod cert relevant, nu era decisiv în sine pentru rezultatul acțiunii civile. Guvernul invocă, în acest sens, cauza
Y împotriva Letoniei
(nr. 61183/08, pct. 71, 21 octombrie 2014), precum și jurisprudența internă, în special o hotărâre pronunțată la 31 octombrie 2012 de Curtea Regională din Riga, prin care aceasta îi acordase reclamantului o despăgubire de aproximativ 1
420 EUR pentru relele tratamente suferite din partea unor agenți de poliție.
Guvernul apreciază, pe de altă parte, că cererea de redeschidere a procedurii, formulată de reclamant în temeiul articolelor 393 și 655-657 din Legea privind procedura penală nu constituie o cale de atac efectivă și, prin urmare, nu trebuie să fie luată în considerare la calcularea termenului de șase luni.
Mai precis, invocând jurisprudența Curții, astfel cum a fost stabilită în cauza
H. împotriva Islandei
(dec.) (nr. 29785/07, 27 septembrie 2011), acesta susține că cererea de redeschidere formulată de reclamant s-a bazat pe declarația unilaterală făcută în cauza sa și că, prin urmare, dispozițiile interne invocate de acesta
–
și anume articolele 393 și
655-657 din Legea privind procedura penală
–
deși constituie, în general, temeiul legal pentru orice redeschidere a unei proceduri, nu sunt adecvate în speță. Guvernul consideră că art. 393 este intrinsec legat de art. 655, în măsura în care, conform acestuia, art. 655 alin. 2 punctul 3 face referire la definiția
„
elementelor noi
”
, adică elementele care nu erau cunoscute de instanță sau de procuror la momentul pronunțării deciziei și care, de sine stătătoare sau coroborate cu alte circumstanțe deja stabilite, indică faptul că o persoană nu este vinovată sau a săvârșit o infracțiune mai puțin gravă sau mai gravă decât cea pentru care a fost condamnată (supra, pct. 29). Or, Guvernul apreciază că nici declarația unilaterală prezentată în cauza 547/02, invocată de reclamant pentru a obține redeschiderea anchetei, nici decizia de radiere, pronunțată de Curte la 10 februarie 2009, nu pot fi considerate drept elemente noi. În fapt, apreciază că acestea nu conțin nicio informație nouă sau fapt nou care ar prezenta interes pentru ancheta privind relele tratamente pe care le-ar fi suferit reclamantul și care ar putea să remedieze deficiențele acestei anchete.
Din cele menționate anterior Guvernul concluzionează că nu se poate considera că reclamantul a respectat termenul de șase luni prevăzut la art. 35 din Convenție, având în vedere că acesta a introdus cererea la 26 iulie 2010, adică după mai mult de șase luni de la încheierea procedurii penale în litigiu.
iii. Pierderea calității de victimă
Guvernul consideră că reclamantul nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a drepturilor sale care decurg din art. 3 și 13 din Convenție. Acesta precizează că a recunoscut încălcarea articolelor respective în cadrul declarației unilaterale acceptate de Curte în decizia acesteia din 10 februarie 2009 și că a plătit o despăgubire de 4
500 EUR, oferind astfel o reparație corespunzătoare a încălcărilor recunoscute în declarația unilaterală.
b) Reclamantul
i. Compatibilitatea capetelor de cerere cu Convenția
Reclamantul consideră că, deși Guvernul leton a recunoscut încălcarea drepturilor acestuia care decurg din art. 3 și a plătit o despăgubire, acesta are obligația de a repara încălcarea respectivă, în măsura în care este posibil în practică. În opinia sa, faptul că în Convenție nu este prevăzut un mecanism care să permită supravegherea executării unei decizii de radiere pronunțate de Curte (cu excepția cazului în care aceasta acordă o despăgubire cu titlu de cheltuieli de judecată) nu înseamnă că o decizie de radiere pronunțată ca urmare a unei declarații unilaterale nu ar trebui să facă obiectul unei supravegheri a Consiliului Europei. Reclamantul argumentează că articolele 1, 19 și 32 din Convenție, precum și spiritul general al acesteia, impun o interpretare în acest sens. În opinia sa, ar fi contrar înseși esenței Convenției să se considere că un stat are obligația juridică de a pune capăt unei încălcări a Convenției și de a repara consecințele acesteia numai în cazul în care Curtea a adoptat o hotărâre și nu în situațiile în care însuși statul a recunoscut, în cadrul unei declarații unilaterale, că s-a adus atingere drepturilor reclamantului. Reclamantul consideră că nu ar trebui să i se ofere unui Guvern pârât libertatea de a repara sau nu încălcarea drepturilor unui reclamant.
Reclamantul apreciază că, atunci când Curtea ia act de o declarație unilaterală depusă de Guvern și scoate cererea de pe rolul său împotriva voinței reclamantului, Guvernul trebuie să garanteze că vor fi adoptate măsuri individuale pentru a repara încălcarea drepturilor reclamantului. În declarația sa unilaterală, Guvernul și-ar fi asumat angajamentul de a
„
oferi o cale de atac efectivă
”
.
Reclamantul apreciază că redeschiderea urmăririi penale în cauza nr. 50207598, cu privire la relele tratamente suferite din partea unor agenți de poliție, constituie singura cale de atac susceptibilă să repare consecințele deciziei de a înceta urmărirea penală îndreptată împotriva agenților de poliție în cauză, să determine angajarea răspunderii acestora și să garanteze sancționarea lor.
Reclamantul invocă, de asemenea, punctul 54 din decizia din 10 februarie 2009 (cererea nr.
547/02), prin care au fost scoase de pe rol capetele de cerere formulate de reclamant cu privire la relele tratamente și la lipsa unei anchete efective, în care Curtea declară:
„
Această decizie nu afectează în niciun fel posibilitatea reclamantului de a exercita, dacă este cazul, alte căi de atac în scopul obținerii unei reparații
”
(
„
That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress
”
).
Reclamantul adaugă că formularea din declarația unilaterală prezentată în cadrul cererii nr. 547/02 a oferit Curții motive să creadă că Guvernul urma să furnizeze o cale de atac efectivă nu doar prin plătirea despăgubirii menționate în declarație, ci și prin desfășurarea unei anchete efective cu privire la capătul de cerere legat de relele tratamente aplicate de agenți de poliție. Pe baza acestei ipoteze, Curtea a considerat că este inutil să continue examinarea acestui capăt de cerere.
În opinia reclamantului, jurisprudența Curții referitoare la marja oferită statului în ceea ce privește alegerea mijloacelor prin care își îndeplinește obligațiile pozitive care îi revin în temeiul art. 46 din Convenție trebuie să se aplice
mutatis mutandis
obligațiilor statului în ceea ce privește executarea unei decizii de radiere, pronunțată ca urmare a unei declarații unilaterale [reclamantul face referire la hotărârile în cauzele
Scozzari și Giunta împotriva Italiei
(MC), nr. 39221/98 și 41963/98, pct. 249, CEDO 2000VIII,
Broniowski împotriva Poloniei
(MC), nr. 31443/96, pct. 194, CEDO 2004V,
Assanidzé împotriva Georgiei
(MC), nr.
71503/01, pct. 202-203, CEDO 2004II,
Del Río Prada
împotriva Spaniei (MC),
nr.
42750/09, pct. 138, CEDO 2013,
Fatullayev împotriva Azerbaidjanului
, nr. 40984/07, pct.176-177, 22 aprilie 2010, și
Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei
, nr. 21722/11, pct.
208, CEDO 2013].
Reclamantul apreciază că acest lucru este valabil și în speță, în special având în vedere constatarea de către Curte a încălcării art. 3 în privința unor acuzații similare legate de rele tratamente și lipsa de eficiență a anchetei interne, formulate de coinculpatul acestuia în cadrul procedurii penale interne (
Vovruško împotriva Letoniei
, nr. 11065/02, 11 decembrie 2012). Decizia din 19 martie 2011, prin care s-a încetat urmărirea penală împotriva agenților de poliție, se referea atât la reclamant, cât și la domnul Vovruško. Reclamantul susține că, dacă s-ar considera altfel, ar însemna să i se aplice un tratament diferit de cel aplicat domnului Vovruško, deși amândoi se aflau într-o situație similară în ceea ce privește relele tratamente la care au fost supuși și lipsa unei anchete efective. În această privință, reclamantul precizează că, pe baza hotărârii pronunțate de Curte în cadrul cererii domnului Vovruško, acestuia din urmă i s-a recunoscut, în temeiul art. 655 alin. 2 punctul 5 din Legea privind procedura penală, dreptul de a obține redeschiderea procedurii penale îndreptate împotriva agenților de poliție care i-ar fi supus pe amândoi la rele tratamente.
Admițând că
restitutio in integrum
nu se impune în toate cazurile, reclamantul apreciază că Guvernul leton trebuie să aleagă mijloace de reparare care să fie atât eficiente, cât și de natură să remedieze încălcarea constatată. El consideră că Guvernul trebuie să adopte atât măsuri generale, cât și individuale, pentru a pune capăt încălcărilor recunoscute de acesta în declarația unilaterală. Curtea are sarcina de a examina dacă, având în vedere natura încălcării, Guvernul pârât avea o altă opțiune pentru redeschiderea anchetei privind polițiștii responsabili.
În plus, Guvernul nu a sugerat niciodată că exista un alt mecanism care să permită efectuarea unei anchete privind capetele de cerere formulate de reclamant.
Potrivit reclamantului, este necesar ca dispozițiile relevante ale Legii privind procedura penală, în special art. 655, să fie interpretate în sensul că acestea prevăd redeschiderea unei proceduri penale, ca urmare a unei decizii de radiere pronunțate de Curte pe baza unei declarații unilaterale a Guvernului.
Reclamantul adaugă că principiul securității juridice nu ar trebui să împiedice Guvernul să redeschidă ancheta.
Acesta susține că autoritățile letone nu au examinat niciodată fondul capetelor de cerere ale reclamantului și nu au avut niciodată ocazia de a stabili un echilibru just între necesitatea de a garanta
restitutio in integrum
și cerința privind securitatea juridică. Recunoscând că obligația de securitate juridică poate să prevaleze asupra necesității de a garanta
restitutio in integrum
, reclamantul consideră că statul avea totuși obligația de a asigura un echilibru între aceste două cerințe atunci când a examinat cererea acestuia de redeschidere a procedurii penale îndreptate împotriva polițiștilor în cauză.
În orice caz, este de competența Curții să aprecieze dacă acțiunile sau lipsa de acțiune a unui Guvern contravin vreunei dispoziții a Convenției. În opinia reclamantului, refuzul de a cerceta capetele sale de cerere a condus la o situație în care interdicția consacrată la art. 3 nu mai are nicio eficiență în practică. În plus, reclamantul susține că acel capăt de cerere potrivit căruia acesta nu a dispus de nicio cale de atac efectivă în fața unei autorități naționale, care să îi fi permis să obțină repararea consecințelor încălcării drepturilor sale, trebuie să fie examinat din perspectiva art. 13 din Convenție.
ii. Excepția de neepuizare a căilor de atac interne și excepția privind nerespectarea regulii termenului de șase luni
Reclamantul solicită Curții să respingă aceste excepții.
În primul rând, acesta precizează că nu dorește să fie despăgubit, ci să obțină redeschiderea urmăririi penale împotriva agenților de poliție care l-au spus la rele tratamente. În această privință, susține că redeschiderea procedurii este singura modalitate care îi poate oferi posibilitatea de a stabili răspunderea polițiștilor implicați și de a obține sancționarea acestora. Acesta adaugă că Guvernul nu a susținut niciodată că existau alte mecanisme care să permită inițierea unei anchete cu privire la capetele sale de cerere.
Reclamantul apreciază așadar că a epuizat căile de atac de care dispunea teoretic, și anume o cerere de redeschidere a procedurii, formulată în temeiul articolelor 655 și 657 din Legea privind procedura penală. Totuși, această cale de atac s-a dovedit ineficientă, având în vedere interpretarea dată de Parchet. În această privință, reclamantul critică abordarea formalistă adoptată de procuror pentru respingerea cererii sale de redeschidere a procedurii și declară că art. 655 alin. 2 punctul 5 ar trebui interpretat în lumina principiului general prevăzut la
art. 655 alin. 3 și că ar trebui, prin urmare, să se considere că acesta prevede redeschiderea urmăririi penale.
Reclamantul argumentează că, pentru motivele expuse anterior, situația în speță este total diferită de cea din cauza
H.
împotriva
Islandei
(citată anterior). În speță, redeschiderea procedurii penale în temeiul articolelor 655-657 nu ar trebui considerată
„
o cale de atac extraordinară
”
[reclamantul face trimitere la cauza
Withey împotriva Regatului Unit
(dec.), nr. 59493/00, CEDO 2003X], aceasta fiind, în fapt, singura modalitate prin care acesta putea să obțină repararea încălcării drepturilor sale consacrate la art. 3 din Convenție.
Prin urmare, reclamantul apreciază că, în scopul prezentei cereri, trebuie să se țină seama de cererea acestuia de redeschidere a urmăririi penale, care fusese respinsă printr-o decizie definitivă la 20 decembrie 2010. Acesta concluzionează că a introdus cererea sa în termenul de 6 luni impus la art. 35 din Convenție.
iii. Pierderea calității de victimă
Reclamantul susține că este victima unei încălcări a art. 3 și 13 din Convenție, considerând că plata unei despăgubiri de către Guvern, ca urmare a declarației unilaterale a acestuia, nu reprezintă o reparație corespunzătoare pentru încălcările recunoscute în declarația respectivă. Acesta pretinde că nu a beneficiat niciodată de un recurs individual, sub forma unei anchete cu privire la acuzațiile sale de rele tratamente, care i-ar fi permis să își invoce drepturile consacrate la art. 3. Guvernul pârât are obligația de a pune capăt încălcării pe care acesta a recunoscut-o în declarația individuală și de a repara, pe cât posibil, efectele încălcării. Aceasta include obligația care decurge din art. 13, de a asigura o procedură adecvată în sistemul juridic național, care să le permită persoanelor lezate să solicite și să obțină repararea consecințelor încălcării drepturilor lor.
Motivarea Curții
a) Observații preliminare cu privire la practica și jurisprudența Curții referitoare la declarațiile unilaterale
Curtea reamintește că factorii de care trebuie să se țină seama la adoptarea unei decizii cu privire la scoaterea de pe rol a unei cereri, total sau parțial, în temeiul art. 37 § 1 lit. c) din Convenție, pe baza unei declarații unilaterale, includ natura capetelor de cerere formulate, natura și sfera de aplicare ale eventualelor măsuri adoptate de Guvernul pârât în cadrul executării hotărârilor pronunțate de Curte în cauze anterioare, precum și impactul acestor măsuri asupra cauzei examinate, natura concesiilor formulate în declarația unilaterală, în special recunoașterea unei încălcări a Convenției și angajamentul de a plăti o despăgubire adecvată pentru o astfel de încălcare, existența unei jurisprudențe relevante
„
clare și complete
”
în acest sens
–
cu alte cuvinte, dacă problemele ridicate sunt similare celor deja soluționate de Curte în cauze anterioare
–
modalitățile prin care Guvernul pârât intenționează să ofere o reparație reclamantului și problema stabilirii dacă aceste modalități permit sau nu înlăturarea consecințelor unei încălcări pretinse (
Tahsin Acar
, citată anterior, pct. 75-77).
În cazul în care Curtea este mulțumită de răspunsurile oferite la întrebările de mai sus, aceasta verifică respectarea condițiilor prevăzute la art. 37 § 1 lit. c) și art.
37 §
1
in fine
din Convenție (și anume, că nu mai este justificată continuarea examinării parțiale sau totale a cererii și că respectarea drepturilor omului nu impune continuarea examinării cererii). Dacă aceste condiții sunt îndeplinite, atunci Curtea decide scoaterea de pe rol a cererii, total sau parțial.
În acest scop, examinează cu atenție angajamentele asumate de Guvern în declarația sa unilaterală (
Tahsin Acar
, citată anterior, pct.
7679 și 83-85) și, după caz, interpretează conținutul acesteia în lumina jurisprudenței sale [a se vedea, în cadrul unei cereri privind obligațiile care îi revin statului în temeiul art. 2,
Žarković și alții împotriva
Croației
(dec.), nr. 75187/12, 9 iunie 2015].
În unele cauze, Curtea a precizat că decizia sa de radiere nu aducea atingere în niciun fel dreptului reclamantului de a exercita alte căi de atac de care dispune la nivel intern, cu scopul de a obține o reparație [a se vedea, de exemplu,
Josipović împotriva Serbiei
(dec.), nr. 18369/07, 4
martie
2008, Ž
arskis împotriva Letoniei
(dec.), nr. 33695/03, pct. 38, 17 martie 2009, și
Ielcean împotriva României
(dec.), nr. 76048/11, 7 octombrie 2014]. În alte cazuri, aceasta a indicat chiar și dispozițiile din dreptul intern care îi permiteau reclamantului să solicite redeschiderea procedurii interne [
Sroka împotriva Poloniei
(dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012].
În cauza recentă
Žarković și alții
(decizie citată anterior), Curtea a declarat că decizia sa de scoatere de pe rol a capetelor de cerere întemeiate pe art. 2 și 14 din Convenție (care aveau legătură cu lipsa unei anchete efective cu privire la infracțiunea de omor), ca urmare a unei declarații unilaterale, nu aducea atingere
„
obligației continue a Guvernului de a desfășura o anchetă conformă cu cerințele Convenției
”
.
Chiar și atunci când a acceptat o declarație unilaterală și a decis radierea de pe rol a unei cereri, total sau parțial, Curtea își rezervă dreptul de a repune pe rol cererea (sau, după caz, o parte din cerere), în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție și art. 43 § 5 (fostul art. 44 § 5) din Regulament (a se vedea, printre altele,
Josipović
, decizie citată anterior). Așadar, nu este neobișnuit ca, la finalul deciziei de radiere, Curtea să precizeze că poate să decidă repunerea pe rol a cererii (sau a unei părți din aceasta), în cazul nerespectării de către Guvern a termenilor declarației sale unilaterale, astfel cum a fost acceptată de Curte [a se vedea, printre cele mai recente decizii,
Canbek împotriva Turciei
(dec.), nr.
5286/10, 13 ianuarie 2015,
Schulz împotriva Germaniei
(dec.), nr. 4800/12, 31
martie 2015,
Bonomo și alții împotriva
Italiei
(dec.), nr. 17634/11 și alte 164 de cereri, 9 aprilie 2015, și
Uniunea Martorilor lui Iehova și alții împotriva Georgiei
(dec.), nr. 72874/01, 21
aprilie
2015].
Atunci când exercită această competență, Curtea nu numai că efectuează o analiză aprofundată a sferei de aplicare și a întinderii diverselor angajamente asumate de Guvern în declarația acestuia, astfel cum a fost acceptată de Curte, ci, în plus, aceasta anticipează posibilitatea de a verifica respectarea de către Guvern a angajamentelor asumate.
Până în prezent, Curtea a repus pe rol o singură cauză, ulterior unei decizii de radiere bazate pe o declarație unilaterală. În cauza
Aleksentseva și alții împotriva Rusiei
(nr. 75025/01, 75026/01, 75028/01, 75029/01, 75031/01, 75033/01, 75034/01, 75036/01, 76386/01, 77049/01, 77051/01, 77052/01, 77053/01, 3999/02, 5314/02, 5384/02, 5388/02, 5419/02 și 8192/02, deciziile din 4
septembrie 2003 și 23 martie 2006, și hotărârea din 17
ianuarie
2008, pct.
14-17), aceasta a decis să procedeze la o astfel de repunere pe rol, pe motiv că declarația unilaterală a Guvernului pârât, pe care o acceptase în decizia acesteia din 4 septembrie 2003, era condiționată, în măsura în care punerea sa în aplicare, adică plata unei despăgubiri, era subordonată retragerii cererilor. Având în vedere că reclamanții nu și-au retras cererile, Guvernul a refuzat să plătească despăgubirea propusă în declarația acestuia. La 23 martie 2006, Curtea a apreciat că această atitudine a Guvernului constituia o circumstanță excepțională, care justifica repunerea pe rol a cererilor.
Așadar, se pare că declarația unilaterală a Guvernului poate fi supusă de două ori examinării Curții: în primul rând, înainte de adoptarea deciziei de radiere, Curtea examinează natura concesiilor incluse în declarația unilaterală, caracterul adecvat al despăgubirii propuse și dacă respectarea drepturilor omului impune sau nu continuarea examinării cererii în conformitate cu criteriile menționate anterior (supra, pct. 64); apoi, după adoptarea deciziei de radiere, Curții i se poate solicita să supravegheze punerea în aplicare a angajamentelor asumate de Guvern și să examineze dacă există
„
circumstanțe excepționale
”
(art. 43 § 5 din Regulamentul Curții) care justifică repunerea pe rol a cererii (sau a unei părți din aceasta).
În cadrul supravegherii executării angajamentelor asumate de Guvern, Curtea are competența de a interpreta atât termenii declarației unilaterale, cât și propria decizie de radiere.
Cu toate acestea, în speță, Curtea trebuie să examineze întâi excepțiile preliminare ale Guvernului.
b) Cu privire la excepțiile preliminare:
i. Excepția referitoare la pierderea calității de victimă
Curtea subliniază, în primul rând, că, în speță, capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art. 3 și 13 din Convenție sunt diferite de cele prezentate de acesta în cadrul cererii nr. 547/02 și care erau incluse în declarația unilaterală a Guvernului. Persoana în cauză apreciază că, în ciuda faptului că Guvernul a plătit despăgubirea promisă în declarația sa unilaterală, refuzul acestuia, ulterior deciziei de radiere pronunțate de Curte, de a redeschide procedura încheiată a adus atingere dreptului său la o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile sale de rele tratamente.
Prin urmare, se pune problema stabilirii dacă aceste capete de cerere, deși au legătură cu situația de fapt examinată de Curte în decizia acesteia de radiere din 10 februarie 2009, sunt distincte și nu decurg din această situație.
În această privință, Curtea observă că, în speță, nu se contestă faptul că, ulterior deciziei sale din 10 februarie 2009, nu a fost efectuată nicio anchetă cu privire la acuzațiile de rele tratamente. Pentru a răspunde la întrebarea dacă reclamantul este într-adevăr victima unei încălcări a drepturilor sale prevăzute de Convenție, din cauza refuzului Guvernului de a redeschide procedura încheiată, trebuie să se stabilească dacă acesta avea o astfel de obligație, ca urmare a declarației sale unilaterale sau a deciziei Curții de radiere, sau din alte motive.
Având în vedere că această întrebare pare indisolubil legată de fondul capătului de cerere formulat de reclamant, Curtea unește cu fondul excepția Guvernului referitoare la calitatea de victimă a persoanei în cauză.
ii. Excepția de neepuizare a căilor de atac interne și excepția privind nerespectarea regulii termenului de șase luni
Termenul de 6
luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție urmărește să asigure securitatea juridică, oferind garanția că acele cauze care ridică probleme legate de Convenție sunt examinate într-un termen rezonabil și vizează, de asemenea, să protejeze autoritățile și alte persoane interesate împotriva stării de incertitudine care apare odată cu trecerea unei perioade îndelungate [
Mocanu și alții împotriva României
(MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 258, CEDO 2014 (extrase)]. În cele din urmă, acesta permite să se garanteze că o situație este examinată, în măsura posibilului, la scurt timp după ce aceasta se produce, înainte ca stabilirea faptelor relevante să devină dificilă, din cauza trecerii timpului, și examinarea echitabilă a problemei în litigiu să devină, practic, imposibilă [
Kelly împotriva Regatului Unit,
nr. 10626/83, decizia Comisiei din 7 mai 1985, Decizii și rapoarte (DR) 42, p. 205,
Baybora și alții împotriva Ciprului
(dec.), nr. 77116/01, 22
octombrie 2002,
Denisov împotriva Rusiei
(dec.),
nr. 33408/03, 6
mai 2004, și
Williams împotriva Regatului Unit
(dec), nr. 32567/06, 17 februarie 2009].
Atunci când se apreciază dacă un reclamant a respectat art. 35 §
1, este necesar să se țină seama de faptul că respectivele cerințe pe care le conține această dispoziție în ceea ce privește regula celor șase luni și regula epuizării căilor de atac interne sunt strâns legate (
Galstyan împotriva Armeniei
, nr. 26986/03, pct. 39, 15 noiembrie 2007, și
Williams
, decizie citată anterior).
Astfel, atunci când reclamantul nu dispune de nicio cale de atac efectivă, termenul de șase luni începe să curgă de la data la care sunt denunțate actele sau măsurile [
Hazar și alții împotriva Turciei
(dec.), nr. 62566/00 și urm., 10 ianuarie 2002]. Cu toate acestea, în cazuri excepționale se pot aplica considerente speciale, în situația în care un reclamant exercită o cale de atac internă și abia ulterior află sau ar fi trebuit să afle de existența unor circumstanțe care fac respectiva cale ineficientă. Într-un astfel de caz, poate fi indicat ca perioada de șase luni să fie calculată începând cu data la care reclamantul ia cunoștință sau ar fi trebuit să ia cunoștință de această situație [
Bulut și Yavuz împotriva Turciei
, (dec.),
nr. 73065/01, 28 mai 2002,
Younger împotriva Regatului Unit
(dec.), nr. 57420/00, CEDO 2003-I,
Volokhy împotriva Ucrainei
, nr. 23543/02, pct.
37, 2
noiembrie 2006, și
Varnava și alții împotriva Turciei
(MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, pct. 157, CEDO
2009]. Curtea nu va lua în considerare exercitarea unor căi de atac ce nu îndeplinesc cerințele art. 35
§
1 pentru stabilirea datei
„
deciziei definitive
”
sau calcularea momentului în care începe să curgă termenul de șase luni [
Prystavska împotriva Ucrainei
(dec.), nr. 21287/02, 17
decembrie 2002,
Sapeyan împotriva Armeniei
, nr. 35738/03, pct. 21, 13 ianuarie 2009, și
Tucka împotriva Regatului Unit (nr. 1)
(dec.), nr. 34586/10, pct. 14, 18 ianuarie 2010].
Rezultă că, dacă reclamantul recurge la o cale de atac sortită eșecului de la bun început, decizia cu privire la această cale de atac nu poate fi luată în considerare pentru calcularea termenului de 6 luni [a se vedea, de exemplu,
Moussaieva și alții împotriva Rusiei
(dec.), nr. 74239/01, 1 iunie 2006, și
Rezgui împotriva Franței
(dec.), nr.
49859/99, CEDO 2000-XI].
Pentru a se pronunța cu privire la problema stabilirii dacă un reclamant și-a îndeplinit obligația de epuizare a căilor de atac interne, având în vedere circumstanțele particulare ale cauzei sale, Curtea trebuie, în primul rând, să identifice actul autorităților statului pârât care a fost denunțat de reclamant (
Haralambie împotriva României
, nr. 21737/03, pct. 70, 27 octombrie 2009). În această privință, Curtea a apreciat că, în ceea ce privește folosirea ilegală a forței de către agenți ai statului
–
și nu o simplă eroare, omisiune sau neglijență
–
procedurile civile sau administrative care vizează doar acordarea de daune-interese și nu identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile nu erau căi de atac adecvate și eficiente, care să permită soluționarea unor capete de cerere întemeiate pe aspectul material al art. 2 și 3 din Convenție (a se vedea, între altele,
Yașa împotriva Turciei
, 2 septembrie 1998, pct. 74,
Culegeri de hotărâri și decizii
1998VI, și
Mocanu și alții
, citată anterior, pct.
227).
Obligația impusă la art. 2 și 3 din Convenție statelor părți, de a desfășura o anchetă efectivă, care să permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile, în cazuri de agresiune, ar putea să se dovedească iluzorie dacă, pentru capete de cerere formulate în temeiul acestor articole, un reclamant ar fi obligat să introducă o acțiune care nu putea avea ca rezultat decât acordarea unor despăgubiri (
Mocanu și alții
, citată anterior, pct. 234).
Așadar, Curtea va examina excepțiile Guvernului ținând seama de capetele de cerere formulate de reclamant.
Aceasta observă că prezenta cauză privește cererea reclamantului de redeschidere a procedurii penale privind relele tratamente la care a fost supus de către agenți de poliție. Reclamantul apreciază că recunoașterea de către Guvern a relelor tratamente în cauză, după încheierea procedurii interne, îi conferă acestuia dreptul, în temeiul art. 3 și 13 din Convenție, la inițierea unei anchete efective cu privire la relele tratamente suferite de acesta și că singura cale de atac de care dispune în această privință este redeschiderea procedurii în temeiul dispozițiilor articolelor 655-657 din legea letonă privind procedura penală.
Curtea consideră că problema stabilirii dacă reclamantul a epuizat căile de atac efective, solicitând, în temeiul dispozițiilor interne menționate anterior, redeschiderea procedurii încheiate, și aspectul dacă acesta a respectat regula celor 6 luni sunt strâns legate de eficacitatea acestei căi de atac și, prin urmare, de fondul capetelor de cerere formulate de persoana în cauză. În consecință, aceasta unește aceste excepții cu fondul.
iii. Excepția referitoare la incompatibilitatea ratione materiae
În opinia Curții, următoarele aspecte, și anume dacă reclamantul este victima unei încălcări a drepturilor sale, din cauza refuzului Guvernului de a redeschide procedura încheiată, dacă acesta a epuizat toate căile de atac efective, solicitând redeschiderea procedurii în temeiul dispozițiilor interne menționate anterior, și dacă acesta a respectat termenul de șase luni, sunt legate de problema mai amplă ridicată de excepția preliminară a Guvernului referitoare la incompatibilitatea
ratione materia
, potrivit căreia reclamantul nu ar putea să invoce, în temeiul Convenției, dreptul de a redeschide o procedură penală încheiată. Acest aspect este strâns legat de eficacitatea acestei căi de atac și, prin urmare, de fondul capetelor de cerere formulate de reclamant. În consecință, Curtea unește și această excepție cu fondul.
Concluzii provizorii cu privire la excepțiile preliminare ale Guvernului
Pentru motivele expuse anterior, Curtea consideră că excepțiile Guvernului sunt atât de strâns legate de fondul capetelor de cerere formulate de reclamant încât acestea trebuie să fie unite cu fondul cauzei. Prin urmare, pentru motivele expuse anterior, capetele de cerere nu pot fi declarate inadmisibile.
Constatând, în plus, că aceste capete de cerere nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile.
C. Cu privire la fond
Observațiile părților și terților intervenienți
a) Guvernul
Guvernul își reia argumentația (supra, pct. 40-46), potrivit căreia nici art. 3, nici o altă dispoziție a Convenției nu impune o redeschidere sistematică a procedurii atunci când se stabilește existența unei încălcări a Convenției. În opinia acestuia, faptele specifice fiecărei cauze sunt cele care permit să se stabilească dacă necesitatea de a garanta
restitutio in integrum
impune redeschiderea procedurii și dacă această necesitate prevalează asupra principiului securității juridice. În plus, Guvernul susține că este evident că reclamantul nu a precizat natura
„
consecințelor foarte grave
”
pe care continuă să se sufere din cauza ineficienței anchetei cu privire la acuzațiile sale de rele tratamente. Recunoscând că este posibil ca încetarea urmăririi penale împotriva agenților de poliție să îi fi cauzat reclamantului o oarecare dezamăgire, Guvernul argumentează că acest lucru nu a avut consecințe grave pentru persoana în cauză. În această privință, precizând că acel capăt de cerere întemeiat pe art. 6 din Convenție a fost declarat inadmisibil de Curte, acesta apreciază că, spre deosebire de cauza
Cēsnieks
(decizie citată anterior), în speță nu se ridică nicio problemă în ceea ce privește eventualul impact al relelor tratamente suferite de reclamant asupra caracterului echitabil al procedurii în cadrul căreia au fost soluționate capetele de acuzare formulate împotriva lui.
Guvernul reamintește, de asemenea, că motivul pentru care autoritățile interne au refuzat să redeschidă cauza penală nr. 50207598 nu a fost recunoașterea încălcării art. 3 din Convenție în cadrul declarației unilaterale depuse de acesta și acceptată de Curte, ci faptul că respectiva declarație nu conținea, și nici nu putea să conțină, noi fapte sau elemente de probă care să poată fi utilizate în cadrul anchetei pentru a remedia deficiențele care au determinat Guvernul să recunoască existența unei încălcări a art. 3.
În lumina elementelor precedente, Guvernul solicită Curții să concluzioneze că respectivul capăt de cerere formulat de reclamant în ceea ce privește încălcarea aspectului procedural al art. 3 nu indică nicio încălcare a acestei dispoziții.
În ceea ce privește art. 13 din Convenție, Guvernul face trimitere la jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia art. 13 impune o cale de atac internă care permite examinarea conținutului unei
„
plângeri credibile
”
, formulată în temeiul Convenției.
Or, în opinia Guvernului, reclamantul nu prezintă nicio
„
plângere credibilă
”
întemeiată pe art. 3 și, prin urmare, nu este necesar să fie continuată examinarea de către Curte a capătului de cerere întemeiat pe art. 13.
Prin urmare, Guvernul concluzionează că nu a fost încălcată această din urmă dispoziție.
b) Reclamantul
Reclamantul susține că Republica Letonia nu a efectuat niciodată o anchetă oficială cu privire la acuzațiile de rele tratamente suferite din partea unor agenți de poliție. În opinia acestuia, faptul că Guvernul a recunoscut, în declarația sa unilaterală, că violențele fizice la care a fost supus și ineficiența anchetei cu privire la capetele sale de cerere au determinat încălcarea art. 3 nu exonerează Letonia de obligația de a iniția o anchetă cu privire la fondul capetelor sale de cerere.
Dimpotrivă, art. 3 din Convenție le impune autorităților letone o obligație continuă de a desfășura o anchetă efectivă, independentă și imparțială, de natură să conducă la pedepsirea persoanelor responsabile. Nu era necesar ca această anchetă să aibă ca rezultat impunerea unei anumite sancțiuni, ci implica obligația statului de a examina pe fond capetele de cerere formulate de reclamant.
Reclamantul susține că refuzul de a cerceta capetele sale de cerere a condus la o situație în care, în opinia lui, interdicția legală absolută a torturii, tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante nu mai are niciun efect util în practică. Acesta apreciază că agenții de poliție responsabili au adus atingere drepturilor sale, dar au rămas nepedepsiți.
Invocând Recomandarea nr. R(2000)2 a Comitetului des Miniștri și art. 655 din Legea letonă privind procedura penală, reclamantul argumentează că aceste dispoziții implică obligația de redeschidere a procedurii penale în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a Convenției. Cu toate acestea, abordarea foarte formalistă adoptată de procuroarea din cadrul Curții Regionale din Riga a condus la refuzul de a redeschide urmărirea penală.
Reclamantul apreciază că nici recomandarea menționată anterior, nici art. 655 din Legea privind procedura penală nu trebuie să facă obiectul unei interpretări restrânse, care, potrivit acestuia, ar determina o redeschidere a urmăririi penale doar în anumite cazuri (excepționale). Acesta consideră că punctele i), ii) a) și ii) b) din recomandare enumeră doar exemple particulare de încălcări ale Convenției și că această listă nu este exhaustivă.
Reclamantul afirmă că suferă în continuare consecințe negative foarte grave din cauza lipsei unei anchete efective, independente și imparțiale. Acesta explică faptul că identificarea polițiștilor responsabili și recunoașterea răspunderii acestora sunt foarte importante pentru el, chiar dacă, având în vedere împlinirea termenului legal de prescripție, aceștia nu vor mai putea fi sancționați. Pentru reclamant, doar o decizie de redeschidere a procedurii penale în cauza nr. 50207598 poate constitui o reparație în această privință. Acesta reamintește că, deși a executat deja nouă ani de închisoare pentru furt calificat, este esențial pentru el să se recunoască faptul că a fost condamnat în urma unei proceduri penale în cursul căreia a fost supus la rele tratamente de către agenți de poliție, în faza de urmărire penală, fiind încălcat art. 3 din Convenție.
Recunoscând că art. 13 nu obligă statele membre să redeschidă în mod sistematic o procedură penală, reclamantul consideră că ar trebui să fie instituit un mecanism adecvat, care să permită examinarea pe fond a unei anumite cauze.
c) Terții intervenienți
Fundația Helsinki pentru Drepturile Omului (FHDO) solicită Curții să precizeze normele care reglementează radierea de pe rol a unei cereri, pe baza unei declarații unilaterale.
FHDO susține că procedura privind declarațiile unilaterale ridică probleme în special atunci când un Guvern depune o declarație unilaterală imediat după refuzul reclamantului de a soluționa litigiul pe cale amiabilă, în temeiul art. 43 din Regulamentul Curții (soluționare amiabilă). Aceasta explică faptul că, astfel, cererea unui reclamant este radiată de pe rolul Curții chiar și în cazul în care acesta a precizat clar că dorește să continue procedura și că nu este mulțumit de modalitățile de soluționare propuse. Conform FHDO, astfel de cazuri creează o situație dificilă în relația dintre reclamant și reprezentantul acestuia, care nu reușește să îi explice clientului său abordarea adoptată de Curte.
Făcând trimitere la cauza
Sroka
citată anterior, FHDO declară, în plus, că practica dezvoltată de Curte, care constă în introducerea, în cadrul deciziilor de radiere, a anumitor obligații în plus față de angajamentele asumate de un Guvern în declarația unilaterală a acestuia, este esențială pentru orice măsură reparatorie care urmează să fie adoptată la nivel național ulterior deciziei Curții.
Potrivit FHDO, experiența în ceea ce privește cauzele poloneze a evidențiat lipsa unor criterii stricte de selectare a cauzelor care pot fi soluționate prin declarații unilaterale, precum și o creștere a numărului de decizii de radiere întemeiate pe declarații unilaterale. Această procedură și eventualele consecințe ale acesteia sunt dificil de explicat reclamanților, care se află în imposibilitatea de a contesta aceste decizii, care, spre deosebire de hotărâri, nu pot face obiectul unui recurs în fața Marii Camere. Această situație subminează autoritatea Curții și încrederea pe care o au reclamanții în ea. În plus, informațiile furnizate de Curte în cazul pronunțării unei decizii de radiere nu sunt suficiente și clare pentru reclamanți. Prin urmare, FHDO apreciază că este necesar să se introducă în Regulamentul Curții criteriile care decurg din jurisprudență, ceea ce ar permite, în opinia acesteia, eliminarea inconsecvențelor în practică.
FHDO menționează că este preocupată de utilizarea tot mai extinsă a declarațiilor unilaterale în diverse tipuri de cauze, inclusiv în cauze importante, care privesc practici abuzive sau o legislație lacunară. Aceasta consideră că lipsa unor reguli stricte permite guvernelor să încerce să obțină radierea unor cauze importante de pe rolul Curții, recurgând la o declarație unilaterală.
Conform FHDO, există situații în care declarațiile unilaterale sunt utilizate în cauze în care, în afara unor încălcări repetitive (de exemplu, durata detenției), sunt formulate și alte capete de cerere, de exemplu capete de cerere privind supraaglomerarea carcerală, rele tratamente sau lipsa unei anchete efective. Aceasta apreciază că folosirea curentă a unor declarații unilaterale poate să conducă la situații în care Curtea are tendința să considere repetitive cauze ce ridică nu doar probleme sistemice, ci și capete de cerere specifice și complexe. În opinia FHDO, acest lucru lasă impresia că părțile sunt obligate de Curte să soluționeze cauza pe cale amiabilă sau printr-o declarație unilaterală.
FHDO menționează că, pentru a fi acceptată de Curte, o declarație unilaterală trebuie, între altele, să ofere reclamantului în cauză o reparație adecvată pentru pretinsa încălcare a drepturilor omului. Or, foarte adesea, măsurile propuse de Guvernul pârât în declarația unilaterală a acestuia nu compensează prejudiciul suferit de reclamant.
În opinia FHDO, redeschiderea unei cauze constituie una dintre cele mai eficiente modalități de reparare, dar, în anumite cazuri, este dificil să se stabilească dacă dispozițiile din dreptul național oferă posibilitatea redeschiderii unei cauze pe baza unei decizii de radiere, pronunțată ca urmare a unei declarații unilaterale.
FHDO recomandă să i se confere Comitetului de Miniștri competența de a supraveghea executarea deciziilor de radiere adoptate ca urmare a unei declarații unilaterale în toate cauzele și nu doar în cauzele în care Curtea acordă o despăgubire cu titlu de cheltuieli de judecată în cadrul deciziei sale de radiere.
În cele din urmă, în opinia FHDO, Curtea ar trebui să se opună practicii care constă în recurgerea la declarații unilaterale în anumite tipuri de cauze, în special cele care ar putea constitui un precedent important pentru evoluția dreptului intern, cele în care nu există o practică judiciară consacrată în ceea ce privește o anumită problemă de drept intern și cele în care Guvernul în cauză nu a fost în măsură să prezinte Comitetului de Miniștri un plan detaliat de acțiune pentru abordarea unor cauze similare.
Motivarea Curții
a) Principii stabilite în jurisprudența Curții
Obligația de a efectua o anchetă efectivă cu privire la acuzațiile de tratamente inumane contrare articolului 3 suferite de către orice persoană din partea agenților statului este consacrată în jurisprudența Curții [a se vedea, pentru cea mai recentă hotărâre,
Bouyid împotriva Belgiei
(MC), nr.
23380/09, pct.
114-123, CEDO
2015, iar pentru o expunere completă a principiilor dezvoltate de Marea Cameră,
El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei
(MC), nr.
39630/09, pct.
182-185, CEDO
2012, și
Mocanu și alții
, citată anterior, pct.
316-326]. Pentru a fi clasificată drept
„
efectivă
”
, o astfel de anchetă trebuie, în conformitate cu articolul 2, să fie în primul rând adecvată [
Ramsahai și alții împotriva Țărilor de Jos
(MC), nr.
52391/99, pct.
324, CEDO 2007-II, și
Mustafa Tunç și Fecire Tunç împotriva Turciei
(MC), nr.
24014/05, pct.
172, 14
aprilie 2015]. Aceasta înseamnă că trebuie să conducă la stabilirea faptelor, să permită să se stabilească dacă recurgerea la forță a fost justificată sau nu în circumstanțele respective, precum și să permită identificarea și
–
dacă este cazul
–
pedepsirea celor responsabili [a se vedea, în special,
Assenov și alții împotriva Bulgariei
, 28
octombrie 1998, pct.
102,
Culegere
1998-VIII,
Labita împotriva Italiei
(MC), nr.
26772/95, pct.
131, CEDO 2000-IV,
Giuliani și Gaggio împotriva Italiei
(MC), nr.
23458/02, pct.
301, CEDO
2011 (extrase), și
Mustafa Tunç și Fecire Tunç
, citată anterior, pct.
172).
Pentru a repara o încălcare a art. 3, statul, pe lângă realizarea unei anchete aprofundate și efective, trebuie să acorde reclamantului o despăgubire, după caz, sau cel puțin capacitatea de a solicita și de a obține o reparație pentru prejudiciul cauzat de relele tratamente [
Gäfgen împotriva Germaniei
(MC), nr.
22978/05, pct.
118, CEDO
2010].
În caz de rele tratamente deliberat aplicate, acordarea unei despăgubiri victimei nu este suficientă pentru repararea încălcării art. 3. Într-adevăr, dacă autoritățile se puteau limita să reacționeze în caz de rele tratamente aplicate deliberat de către agenți ai statului prin acordarea unei simple despăgubiri, fără a lupta să-i urmărească și să-i pedepsească pe cei responsabili, agenții statului ar putea încălca, în unele cazuri, drepturile persoanelor supuse practic controlului lor cu impunitate absolută, și interdicția legală absolută a torturii și a tratamentelor inumane sau degradante ar fi lipsită de efect util în ciuda importanței sale fundamentale (
Gäfgen
, citată anterior, pct. 116 și 119).
În plus, rezultatul anchetei și al urmăririi penale pe care le inițiază, inclusiv sancțiunea pronunțată și măsurile disciplinare luate, sunt considerate determinante. Ele sunt esențiale dacă dorim să păstrăm efectul disuasiv al sistemului judiciar și rolul pe care este obligat să îl exercite pentru a preveni atingerile aduse interdicției relelor tratamente (
ibidem
, pct. 121).
De asemenea, Curtea a afirmat, în contextul obligației de a efectua o anchetă asupra deceselor suspecte sau violente pe care o impune art. 2, că această obligație procedurală poate renaște în cazul în care elemente menite să pună într-o nouă lumină circumstanțele unor astfel de decese sunt dezvăluite publicului [
Hackett împotriva Regatului Unit
(dec.), nr.
34698/04, 10
mai 2005,
Brecknell împotriva Regatului Unit
, nr.
32457/04, pct.
66-67, 27
noiembrie 2007 și
Williams
, citată anterior]. Natura și domeniul de aplicare a oricărei anchete ulterioare impuse de obligația procedurală depind în mod inevitabil de circumstanțele fiecărei cauze în parte și pot fi destul de diferite față de ceea ce se așteaptă imediat după survenirea decesului [
Stanimirović împotriva Serbiei
, nr.
26088/06, pct.
29, 18
octombrie 2011, și
Harrison și alții împotriva Regatului Unit
(dec.), nr.
44301/13, 44379/13 și 44384/13, pct.
51, 25
martie 2014].
Principiile referitoare la obligația procedurală de a efectua o anchetă, incluse la art.
2, expuse mai sus, se aplică chiar și obligației procedurale de a efectua o anchetă care decurg din art.
3 (
Tuna împotriva Turciei
, nr.
22339/03, pct.
58-63, 19
ianuarie 2010). Obligația care le revine autorităților interne în temeiul Convenției de a efectua o anchetă aprofundată și efectivă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art.
3 nu înseamnă în mod necesar sancționarea cu orice preț funcționarilor implicați în relele tratamente pretinse. Convenția impune doar efectuarea unor
„
anchete care să conducă la pedepsirea celor responsabili
”
(
Egmez împotriva Ciprului
, nr.
30873/96, pct.
70, CEDO 2000-XII).
În ceea ce privește art.
13 din Convenție, Curtea reamintește că această dispoziție garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită denunțarea unei încălcări a drepturilor și libertăților consacrate de Convenție. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință impunerea unei căi de atac interne care permite instanței naționale competente să se pronunțe cu privire la conținutul unui capăt de cerere întemeiat pe Convenție și să ofere măsurile de reparație corespunzătoare, chiar dacă statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligațiilor impuse de dispoziția menționată. Domeniul de aplicare a obligației care decurge din art. 13 variază în funcție de natura capătului de cerere pe care reclamantul îl formulează în temeiul Convenției, însă calea de atac pe care o impune art.
13 trebuie să fie
„
efectivă
”
atât în practică, cât și în drept, în special în sensul că exercitarea acesteia să nu fie împiedicată în mod nejustificat prin actele sau omisiunile autorităților statului pârât (
Büyükdağ împotriva Turciei
, nr.
28340/95, pct.
64, 21
decembrie 2000 și, hotărârile citate în aceasta, în special
Aksoy împotriva Turciei
, 18 decembrie 1996, pct.
95,
Culegere
1996
–
VI).
În plus, Curtea reamintește că hotărârile sale nu sunt destinate doar soluționării cauzelor în care a fost sesizată, ci, în sens mai larg, pentru a clarifica, proteja și dezvolta normele Convenției și astfel pentru a contribui la respectarea, de către state, a angajamentelor pe care și le-au asumat în calitate de părți contractante. Deși scopul principal al sistemului Convenției este de a oferi o cale de atac persoanelor particulare, misiunea sa este totodată aceea de a soluționa problemele de ordine publică în interesul comun, ridicând astfel standardele generale de protecție a drepturilor omului și extinzând jurisprudența în acest domeniu la nivelul întregii comunități a statelor părți la Convenție [
Rantsev împotriva Ciprului și Rusiei
, nr.
25965/04, pct.
197, CEDO
2010 (extrase), cu referințele ulterioare].
b) Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior
i. Art. 3 din Convenție
În temeiul art.
19 din Convenție, Curtea are ca sarcină să asigure respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru înaltele părți contractante.
Reclamantul afirmă că statul pârât avea obligația să ancheteze acuzațiile de rele tratamente, având în vedere faptul că recunoscuse încălcarea art. 3 și angajamentul luat în declarația sa unilaterală
„
de a oferi o cale de atac efectivă
”
pe care Curtea o acceptase în decizia sa.
Dimpotrivă, Guvernul susține că nu pot fi interpretați termenii declarației sale unilaterale sau modul de redactare a deciziei Curții care acceptă respectiva declarație ca generând obligația de a redeschide procedura închisă în ceea ce privește acuzațiile de rele tratamente formulate de reclamant.
Curtea trebuie să stabilească mai întâi dacă statul pârât avea obligația de a redeschide procedura închisă și dacă refuzul său de a admite cererea de redeschidere ridică o problemă în temeiul Convenției.
Curtea observă în această privință că, în decizia sa de radiere din 10
februarie 2009, nu a indicat în mod expres Guvernului dacă acesta avea încă obligația de a efectua anchetă efectivă sau dacă recunoașterea unei încălcări și plata unei despăgubiri ar fi stins această obligație.
Curtea va examina așadar dacă o astfel de obligație ar putea să apară din angajamentul asumat de Guvern în declarația sa unilaterală și din decizia Curții din 10 februarie 2009, în măsura în care aceasta a radiat de pe rol capătul de cerere invocat de reclamant în lumina aspectului procedural al articolului art.
3 în cererea nr 547/02 (a se vedea supra, pct. 20) sau dacă refuzul în cauză a condus la încălcarea unei cerințe procedurale care ar fi continuat să existe după această decizie de radiere.
Curtea reamintește că, astfel cum rezultă cu claritate din structura art.
37 din Convenție și din jurisprudența sa referitoare la declarațiile unilaterale (supra, pct. 64-69), motivele care au condus-o să accepte o declarație unilaterală și să radieze în întregime sau în parte o cerere de pe rolul său sunt strâns legate de natura plângerii reclamantului și, în consecință, de obligațiile care îi revin Guvernului pârât în temeiul Convenției în ceea ce privește drepturile încălcate.
În lumina acestor considerente Curtea, în decizia sa din 10 februarie 2009, a pronunțat o motivare a angajamentelor asumate de Guvernul leton în declarația sa unilaterală din 30 aprilie 2008 privind cererea nr.
547/02. Rezultatul acestei motivări se reflectă în argumentele și observațiile formulate în sprijinul deciziei
–
din care fac parte integrantă
–
prin care Curtea a radiat de pe rol, la 10 februarie 2009, capetele de cerere în cauză formulate în temeiul art.
3 din Convenție.
În prezenta cauză, părțile nu susțin că ar fi săvârșit Curtea o eroare vădită de procedură sau materială luând declarația unilaterală a Guvernului drept bază pentru decizia sa de a radia de pe rol capetele de cerere în cauză. Pe de altă parte, acestea sunt în dezacord cu privire la consecințele care trebuie deduse din redactarea:
a) angajamentului Guvernului
„
de a lua toate măsurile necesare pentru a evita ca încălcări similare să nu se întâmple din nou în viitor și să ofere o cale de atac efectivă
”
, și
b) frazei de la pct. 54 din decizia Curții, care evocă posibilitatea ca și alte căi de atac să fie exercitate:
„
Prezenta decizie nu aduce niciun prejudiciu posibilității ca reclamantul să exercite, după caz, orice alte căi de atac pentru a obține o reparație
”
(
„
That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress
”
).
Curtea nu observă în speță nicio circumstanță excepțională (supra, pct.
69) care să poată justifica reînscierea pe rol a părții din cererea nr.
547/02 pe care o radiase de pe rol la 10 februarie 2009.
Angajamentul Guvernului care figurează la lit.
a) de mai sus, să
„
ofere o cale de atac efectivă
”
ar trebui interpretat ca o măsură generală, nu ca o măsură individuală specifică care ar presupune că refuzul cererii de redeschidere a procedurii ar aduce atingere acestui angajament.
Cu toate acestea, Curtea consideră deosebit de relevantă referirea de la lit.
b) de mai sus, pentru faptul că decizia sa de a radia de pe rol partea în cauză a cererii se baza pe condiția prealabilă ca reclamantul să-și conserve posibilitatea să exercite,
„
după caz, alte căi de atac pentru a obține o reparație
”
.
O astfel de posibilitate trebuie să fie luată în considerare în contextul jurisprudenței Curții privind relele tratamente aplicate de agenți ai statului. Dreptul reclamantului de a se prevala de căi de atac existente pentru a obține o reparație trebuie să fie însoțit de obligația corespunzătoare, din partea Guvernului pârât, de a-i oferi o cale de atac sub forma unei proceduri care să permită anchetarea relelor tratamente la care a fost supus în timp ce se afla în mâinile agenților statului (supra, pct.
105).
Plata unei despăgubiri, care rezultă în urma unei declarații unilaterale sau a unei acțiuni interne în despăgubire, nu este suficientă, având în vedere obligația care îi revine statului în temeiul art. 3 de a efectua o anchetă efectivă în cauzele referitoare la relele tratamente aplicate deliberat de către agenți ai statului (
Gäfgen
, citată anterior, pct.
116 și
119).
În consecință, interpretarea Guvernului, astfel cum apare în declarația sa unilaterală și potrivit căreia plata unei despăgubiri echivalează cu soluționarea definitivă a cauzei, nu poate fi admisă. O astfel de interpretare ar trunchia o parte esențială atât a dreptului reclamantului, cât și a obligației statului care decurge din aspectul procedural al art. 3 din Convenție (supra, pct. 104 și 105).
Deși este adevărat că decizia sa din 10 februarie 2009 a dat un răspuns definitiv, în sensul Convenției, capătului de cerere formulat de reclamant din lumina aspectului procedural al art. 3 din Convenție în cadrul cererii nr.
547/02, Curtea subliniază , în această privință, că procedura declarației unilaterale are un caracter excepțional. În consecință, atunci când este vorba de încălcări ale drepturilor fundamentale garantate de Convenție, această procedură nu are vocația de a eluda opoziția reclamantului la o soluționare pe cale amiabilă sau de a permite Guvernului să scape de responsabilitatea sa pentru astfel de încălcări.
Așadar, Curtea consideră că, în lipsa unei anchete eficiente privind relele tratamente aplicate reclamantului de către polițiști, decizia de radiere de pe rol din 10
februarie 2009 nu s-a extins, și nu avea vocația să stingă obligația continuă a Guvernului leton de a efectua o anchetă conformă cu cerințele Convenției (a se vedea, de asemenea,
Žarković și alții
, citată anterior). În consecință, nu putem spune că prin plata despăgubirii indicate în declarația sa unilaterală și prin recunoașterea unei încălcări a diferitelor dispoziții ale Convenției, statul pârât s-a achitat de obligația procedurală continuă care îi revine în temeiul art. 3 din Convenție.
În temeiul dispozițiilor relevante din dreptul leton, reclamantul avea posibilitatea, de care s-a prevalat, de a sesiza procurorul cu o cerere de redeschidere a urmăririi penale. Sub rezerva faptului ca acele condiții prevăzute la art.
393 și 655-657 din Legea privind procedura penală să fie îndeplinite (supra, pct.
27 și 31), procurorul avea puterea de a redeschide procedura pe baza unor elemente de probă noi (a se vedea,
a contrario
,
Rezgui
, citată anterior). Curtea observă că, potrivit termenilor art. 655 alin. (2) pct. 5, o constatare a unei autorități judiciare internaționale potrivit căreia o decizie pronunțată de o instanță letonă și care are autoritatea de lucru judecat nu este conformă cu dispozițiile internaționale cu caracter obligatoriu pentru Letonia este admisă ca fiind un element de probă nou. Or, cererea reclamantului a fost respinsă de autoritățile de urmărire penală la două nivele, pe motiv că declarația unilaterală a Guvernului nu constituia un element de probă nou în sensul art.
655 alin.
(2).
120.
„
Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, o cerere de redeschidere a unei proceduri sau utilizarea unor căi de atac extraordinare similare nu poate, ca regulă generală, să fie luată în considerare în sensul art.
35
§
1 din Convenție [a se vedea, de exemplu,
Withey împotriva Regatului Unit
(dec.), nr.
59493/00, CEDO 2003-X, și
H. împotriva Islandei
, citată anterior, cu referințe ulterioare]. O astfel de abordare ar avea în speță drept consecință să împiedice Curtea, din motive formale, să examineze fondul plângerii reclamantului în ceea ce privește lipsa unei anchete efective.
Cu toate acestea, în circumstanțele specifice ale speței, Curtea observă motive pentru a se îndepărta de la această regulă, având în vedere elementele următoare: admiterea fără rezerve și fără echivoc de către Guvern că reclamantul a fost supus la rele tratamente