CASE OF ELBERTE v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF ELBERTE v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

din 13

ianuarie 2015

În Cauza Elberte împotriva Letoniei

(Cererea nr.

61243/08)

Strasbourg

definitivă la 13/04/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Elberte împotriva Letoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Päivi Hirvelä, președinte, Ineta Ziemele, George Nicolaou, Nona Tsotsoria, Zdravka Kalaydjieva, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, judecători, și Fatoș Aracı, grefier adjunct de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4

noiembrie și 2

decembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

61243/08 îndreptată împotriva Republicii Letonia, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Dzintra Elberte (

reclamanta

),

a sesizat Curtea la 5

decembrie 2008, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

2

. Reclamanta a fost reprezentată de doamna I. Nikuļceva, avocată în Riga. Guvernul leton (

Guvernul

)

a fost reprezentat de agenți guvernamentali, inițial de doamna I. Reine și ulterior de doamna K. Līce.

3

. Reclamanta a susținut, în special, că prelevarea de țesut de la soțul său, decedat, s-a făcut fără aprobarea sau informarea sa și că acesta a fost îngropat cu picioarele legate unul de altul.

4

. La 27

aprilie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului în temeiul art.

3 și art.

8 din Convenție. La 9

iulie 2013, s-a hotărât că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună (art.

29 §

1 din Convenție).

ÎN FAPT

i. circumstanțele cauzei

5

. Reclamanta s-a născut în 1969 și locuiește în Sigulda. Este soția domnului Egils Elberts (soțul reclamantei), resortisant leton care s-a născut în 1961 și a decedat în data de 19

mai 2001.

A.

Evenimentele în urma cărora reclamanta a aflat despre prelevarea de țesut

6

. La 19

mai 2001, soțul reclamantei a avut un accident rutier în comuna Allaži. A fost transportat cu ambulanța la Spitalul Sigulda, dar a decedat între timp ca urmare a leziunilor suferite. Acesta a fost trimis la morga Spitalului Sigulda. Soacra reclamantei, care lucra la Spitalul Sigulda și prin urmare a aflat imediat despre decesul fiului său, a stat lângă corpul acestuia în Spitalul Sigulda până când a fost transportat la Centrul Național de Medicină Legală (

Valsts tiesu medicīnas expertīžu centrs

) (

Centrul de Medicină Legală

) din Riga.

7

. La ora 5 a.m. în data de 20

mai 2001, corpul a fost dus la Centrul de Medicină Legală în vederea stabilirii cauzei decesului. Între orele 1

p.m. și 3

p.m. s-a efectuat autopsia; s-au constatat numeroase leziuni la nivelul capului și toracelui, inclusiv câteva fracturi de coaste și de vertebre. Umărul, coapsa și genunchiul de pe partea dreaptă prezentau contuzii. Un expert medico-legal, N.S., a clasificat leziunile ca fiind grave și un pericol pentru viață și a stabilit legătura de cauzalitate între acestea și deces.

8

. Potrivit Guvernului, în urma autopsiei, N.S. a verificat să nu existe în pașaportul domnului Elberts ștampila care indică refuzarea de către acesta a folosirii țesutului biologic și a prelevat din corpul domnului Elberts țesut cu o suprafață de 10 cm × 10 cm – stratul exterior al meningelor (

dura mater

). Potrivit reclamantei, N.S. nu avea cum să verifice dacă exista sau nu o ștampilă în pașaportul domnului Elberts deoarece acest act se afla în acel moment la domiciliul lor din Sigulda. Reclamanta a afirmat că suprafața țesutului prelevat era mai mare de 10

cm

×

10

cm și că nu era doar

dura mater

.

9

. La 21

mai 2001, parchetul a emis aprobarea pentru îngroparea corpului. Potrivit reclamantei, în data de 21 sau 22

mai 2001, sora ei s-a prezentat la Centrul de Medicină Legală pentru a obține certificatul medical constatator al decesului, motiv pentru care s-a semnat în registrul de evidență. La 22

mai 2001, sora reclamantei a prezentat certificatul respectiv împreună cu pașaportul domnului Elberts autorității de resort din Sigulda pentru a obține certificatul de deces.

10

. Potrivit Guvernului, la 25

mai 2001, corpul domnului Elberts a fost predat unei rude. Potrivit reclamantei, corpul a fost predat unei persoane care nu făcea decât să ajute la transportul acestuia înainte de înmormântare.

11

. În data de 26

mai 2001 a avut loc înmormântarea, în Sigulda. Reclamanta și-a văzut prima dată soțul decedat atunci când corpul acestuia a fost adus de la Centrul de Medicină Legală pentru înmormântare. A văzut că picioarele acestuia erau legate unul de altul. Soțul său a fost îngropat astfel. Reclamanta era însărcinată cu cel de-al doilea copil al cuplului la vremea respectivă.

12

. Reclamanta a aflat abia după 2 ani că s-a prelevat țesut de pe corpul soțului său, când Poliția de Securitate a informat-o că s-a declanșat o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe și țesuturi și că s-a prelevat țesut de la soțul său.

B.

Ancheta penală privind prelevarea ilegală de organe și țesuturi

13

. La 3

martie 2003, Poliția de Securitate (

Drošības Policija

) a declanșat o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe și țesuturi pentru a fi livrate unei companii farmaceutice din Germania (

compania farmaceutică

) în perioada 1994–2003. S-a stabilit următoarea succesiune de evenimente.

14

. În

ianuarie 1994, instituția care i-a precedat Centrului de Medicină Legală a încheiat, cu compania farmaceutică, un acord de cooperare în scopul cercetării științifice. În cadrul acordului, diverse tipuri de țesut de la persoane decedate – selectate de Centrul de Medicină Legală în conformitate cu normele internaționale – urmau să fie prelevate și trimise la compania farmaceutică pentru prelucrare. Compania modifica țesuturile primite în bio-implanturi și le trimitea înapoi în Letonia în scopul transplantării. Ministerul Afacerilor Sociale a aprobat conținutul acordului și a verificat de câteva ori conformitatea acestuia cu legislația internă. Parchetul a emis două avize privind compatibilitatea acordului cu legislația internă și, în special, cu Legea din 1992 privind protejarea corpurilor persoanelor decedate și folosirea organelor și țesuturilor de origine umană („Legea din 1992”).

15

. Orice membru competent al personalului („expert”) din Centrul de Medicină Legală avea voie să efectueze prelevare de țesut din proprie inițiativă. Șeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală era responsabil cu formarea experților și supravegherea activității lor. Acesta era totodată responsabil cu trimiterea țesuturilor în Germania. Experții erau plătiți pentru activitatea lor. Inițial, prelevarea țesuturilor se efectua la serviciile de medicină legală din Ventspils, Saldus, Kuldīga, Daugavpils și Rēzekne. După 1996, prelevarea de țesuturi s-a efectuat doar la Centrul de Medicină Legală din Riga și la Serviciul de Medicină Legală din Rēzekne.

16

. În cadrul acordului, experții puteau preleva țesut de la persoane decedate care au fost aduse la Centrul de Medicină Legală pentru examen medico-legal. Fiecare expert era obligat să verifice dacă donatorul potențial a refuzat, în timpul vieții, prelevarea de organe sau țesuturi cercetând pașaportul acestuia ca să se asigure că nu există o ștampilă în acest sens. Dacă rudele refuzau prelevarea, se respectau dorințele acestora, însă experții înșiși nu încercau să ia legătura cu rudele ori să afle dorințele acestora. Țesutul trebuia prelevat în termen de 24 de ore de la moartea biologică a persoanei.

17

. Experții erau obligați să respecte legislația internă dar, conform propriilor mărturii, nu toți au citit Legea din 1992. Cu toate acestea, conținutul legii le era clar deoarece șeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală a precizat că prelevarea este permisă doar dacă în pașaport nu există ștampila care indică refuzul prelevării de organe sau țesuturi și dacă rudele nu se opun prelevării.

18

. În cadrul cercetărilor, anchetatorii au chestionat specialiști în drept penal și prelevarea de organe și țesuturi. S-a concluzionat că, în general, există două sisteme juridice pentru reglementarea prelevării de organe și țesuturi – „consimțământul informat” și „consimțământul prezumat”. Pe de o parte, șeful Centrului de Medicină Legală, șeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală și experții din cadrul Centrului de Medicină Legală au fost de părere că, în perioada în litigiu (adică ulterior datei de 1

ianuarie 1993 când a intrat în vigoare Legea din 1992), în Letonia a existat sistemul „consimțământului prezumat”. Respectivii au considerat că sistemul consimțământului prezumat însemna că „tot ce nu este interzis este permis”. Pe de altă parte, anchetatorii au considerat că art.

2 din Legea din 1992 indica clar că sistemul juridic leton era bazat mai degrabă pe conceptul de „consimțământ informat” și, în consecință, prelevarea era permisă doar atunci când era aprobată (explicit), adică atunci când exista un consimțământ dat fie de donator în timpul vieții, fie de rudele acestuia.

19

. În special, la 12

mai 2003 a fost audiat expertul N.S. în legătură cu prelevarea de țesut din corpul soțului reclamantei. Ulterior, la 9

octombrie 2003, reclamantei i s-a recunoscut statutul de parte vătămată (

cietušais

) și a fost audiată în aceeași zi.

20

. La 30

noiembrie 2005 s-a decis încetarea urmăririi penale față de activitățile desfășurate de șeful Centrului de Medicină Legală, șeful Departamentului de Tanatologie din cadrul Centrului de Medicină Legală și șeful Serviciului de medicină legală din Rēzekne în legătură cu prelevarea de țesuturi. Considerentele de mai sus s-au consemnat în rezoluție (

lēmums par kriminālprocesa izbeigšanu

), iar divergențele privind posibilele interpretări ale legislației interne s-au soluționat în favoarea inculpaților. De asemenea, modificările aduse în 2004 Legii din 1992 trebuiau interpretate ca însemnând că în Letonia exista sistemul „consimțământului prezumat”. S-a concluzionat că nu au fost încălcate art.

2–4 și art.

11 din Legea din 1992 și că nu s-a stabilit niciun element constitutiv al infracțiunii conform prevederilor art.

139 din Codul penal.

21

. La 20

decembrie 2005 și 6

ianuarie 2006, procurorii au respins plângerile depuse de reclamantă și au hotărât că rezoluția de încetare a urmăririi penale este legală și justificată.

22

. La 24

februarie 2006, un procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a examinat dosarul cauzei și a concluzionat că nu trebuia încetată urmărirea penală. Acesta a stabilit că experții din cadrul Centrului de Medicină Legală au încălcat dispozițiile Legii din 1992 și că prelevarea de țesuturi a fost ilegală. Rezoluția de încetare a urmăririi penale a fost anulată, iar dosarul cauzei a fost retrimis la Poliția de Securitate.

23

. La 3

august 2007, urmărirea penală în legătură cu prelevarea de țesut de la soțul decedat al reclamantei a încetat, ca urmare a expirării termenului de prescripție de 5

ani. Însă temeiul legal invocat pentru încetarea urmăririi penale a fost că nu s-a stabilit existența niciunui element constitutiv al infracțiunii. La 13

august 2007, reclamantei i s-a adus la cunoștință rezoluția. La 19

septembrie și 8

octombrie 2007, ca răspuns la plângerile depuse de reclamantă, procurorii au declarat că rezoluția este legală și justificată.

24

. La 3

decembrie 2007, un alt procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a examinat dosarul cauzei și a concluzionat că nu trebuia încetată urmărirea penală. Aceasta a stabilit că experții din cadrul Centrului de Medicină Legală au încălcat dispozițiile Legii din 1992 și că prelevarea de țesut a fost ilegală. Rezoluția de încetare a urmăririi penale a fost anulată din nou, iar dosarul cauzei a fost retrimis la Poliția de Securitate.

25

. La 4

martie 2008 s-a adoptat o nouă rezoluție de încetare a urmăririi penale, având ca temei legal expirarea termenului de prescripție. La 27

martie 2008, ca răspuns la o plângere depusă de reclamantă, procurorul a anulat rezoluția din nou.

26

. S-a efectuat o nouă anchetă. În cadrul cercetărilor, s-a stabilit că s-au prelevat țesuturi de la 152 de persoane în 1999; de la 151 de persoane în 2000; de la 127 de persoane în 2001; și de la 65 de persoane în 2002. În schimbul furnizării de țesuturi către compania farmaceutică, Centrul de Medicină Legală a organizat achiziții de diverse echipamente și instrumente medicale, de tehnologie și computere pentru instituțiile medicale din Letonia, iar compania farmaceutică a plătit achizițiile respective. În cadrul acordului, valoarea monetară totală a echipamentelor plătită de compania farmaceutică a depășit valoarea țesuturilor prelevate care au fost furnizate companiei. În rezoluția din 14

aprilie 2008 (a se vedea

infra

) s-a reținut că țesuturile nu au fost prelevate în scopul transplantului, conform art.

10 din Legea din 1992, ci au fost prelevate în vederea transformării lor în alte produse spre a fi folosite de pacienți din Letonia, dar și din alte țări.

27

. La 14

aprilie 2008, urmărirea penală a încetat, ca urmare a expirării termenului de prescripție. În rezoluție s-a reținut că de fiecare dată când un expert – de la Serviciul de medicină legală din Rēzekne de exemplu – a întrebat rudele anterior prelevării de organe sau țesuturi, acesta nu le-a informat niciodată în mod explicit despre prelevarea potențială și nici nu a obținut consimțământul acestora. Potrivit mărturiilor tuturor rudelor, acestea nu ar fi consimțit la prelevarea de organe sau țesuturi dacă ar fi fost informate și dacă s-ar fi consemnat dorințelor lor. Experții au declarat în mărturiile lor că nu au făcut decât să verifice dacă pașapoartele au ștampile, fără să mai solicite consimțământul rudelor deoarece nu au luat legătura cu acestea. S-a mai reținut că, începând cu 1

ianuarie 2002, informația trebuia obținută de la Evidența Populației, ceea ce experții au omis. S-a concluzionat că experții, inclusiv N.S., au încălcat art.

4 din Legea din 1992 și au încălcat drepturile rudelor. Cu toate acestea, ca urmare a termenului de prescripție de 5

ani (care a început să curgă la 3

martie 2003), urmărirea penală a încetat; la 9

mai și 2

iunie 2008, procurorii au confirmat rezoluția, ca răspuns la plângerile depuse de reclamantă. Reclamanta a făcut o nouă plângere.

28

. Între timp, experții, inclusiv N.S., au declarat apel împotriva motivării din rezoluția privind încetarea urmăririi penale (

kriminālprocesa izbeigšanas pamatojums

). Aceștia au contestat calitatea lor de persoane față de care s-a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul prelevării ilegale de țesuturi, argumentând că nu au fost în niciun stadiu informați despre această urmărire penală și că, în consecință, nu au fost în măsură să-și exercite dreptul la apărare. Prin hotărârea definitivă din 26

iunie 2008, Judecătoria suburbană Vidzeme din orașul Riga a menținut apelul acestora (dosarul nr.

1840000303), a anulat rezoluția din 14

aprilie 2008 și a retrimis dosarul cauzei la Poliția de Securitate. Instanța a constatat următoarele:

„Deși o parte din transplanturi nu au fost returnate spre a fi folosite pentru pacienți în Letonia, nu există probe la dosar că acestea ar fi fost folosite în vederea prelucrării în alte produse sau în vederea cercetării științifice ori în scopuri educaționale. Prin urmare, instanța consideră că nu există nicio probă la dosar că țesuturile prelevate au fost folosite în alte scopuri decât cel al transplantării lor [...]

Nu există nicio probă la dosar care să demonstreze că prelevarea de țesut în scopul transplantării s-a făcut nerespectând refuzul persoanei decedate, exprimat în timpul vieții și consemnat conform legii în vigoare în perioada în litigiu, sau nerespectând refuzul exprimat de rudele apropiate.

Luând în considerare faptul că instrumentele legislative nu le impun experților care prelevează organe și țesuturi de la persoane decedate nicio obligație de a informa persoanele despre dreptul lor de a refuza prelevarea de țesuturi sau organe, instanța consideră că experții nu aveau o obligație în acest sens; prin faptul că nu au informat rudele persoanei decedate despre intenția lor de a preleva țesuturi, experții nu au încălcat dispozițiile legii [din 1992] în vigoare în perioada 1994 –

martie 2003. Art.

4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de țesuturi și/sau organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligația de a le explica aceste drepturi rudelor. Întrucât nu există instrumente legislative care impun experților obligația de a informa rudele despre intenția lor de a preleva țesuturi și/sau organe și nici de a le explica rudelor dreptul lor de a se opune refuzând să-și dea consimțământul, instanța consideră că o persoană nu poate fi pedepsită pentru nerespectarea unei obligații care nu este prevăzută clar de instrumentul legislativ în vigoare. Prin urmare, instanța constată că experții, prin faptul că au efectuat prelevare de țesuturi și organe de la persoanele decedate, nu au încălcat [...] Legea din 1992.

... Instanța constată că acțiunile experților nu prezintă elemente constitutive ale infracțiunii interzise prin art.

139 din Codul penal; prin urmare, este posibilă încetarea urmăririi penale pentru motive exoneratorii – respectiv, în temeiul art.

377 alin.

(2) din Codul de procedură penală – în baza inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii.”

29

. La 2

iulie 2008, procurorul ierarhic superior a răspuns la plângerea făcută de reclamantă. Doamna procuror a recunoscut că urmărirea penală a necesitat mult timp din cauza numeroaselor plângeri împotriva rezoluțiilor. Cu toate acestea, doamna procuror nu a constatat circumstanțe speciale care să sugereze că urmărirea s-a prelungit în mod nejustificat. Totodată, aceasta a informat-o pe reclamantă că instanța a anulat rezoluția din 14

aprilie 2008 în urma apelului declarat de experți. Aceasta a mai informat-o pe reclamantă că în data de 27

iunie 2008 s-a adoptat o nouă rezoluție de încetare a urmăririi penale, iar reclamanta va primi în curând comunicarea corespunzătoare.

30

. Într-adevăr, rezoluția din 27

iunie 2008 a fost primită de reclamantă câteva zile mai târziu. S-a reamintit, în rezoluție, că experții nu aveau obligația de a informa persoanele despre dreptul lor de a consimți ori refuza prelevarea de țesuturi sau organe. Art.

4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de țesuturi și organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligația de a le explica aceste drepturi rudelor. O persoană nu poate fi pedepsită pentru nerespectarea unei obligații care nu este prevăzută clar într-o dispoziție legală; experții nu au încălcat Legea din 1992. Reclamanta a făcut alte plângeri.

31

. La 15

august 2008, procurorul a răspuns,

inter alia

, că nu existau circumstanțe care să indice profanarea de cadavre. Totodată, doamna procuror a explicat că experții au acționat în sensul prelevării ilegale de țesuturi în vederea folosirii țesuturilor în scopuri medicale. Ulterior prelevării țesutului, de regulă se implantează alte materiale pentru a reface integritatea vizuală a cadavrelor. Prin urmare, urmărirea penală a vizat fapte prevăzute la art.

139 din Legea penală, nu la art.

228 din Legea penală, care interzice profanarea de cadavre.

32

. La 10

septembrie 2008, un procuror ierarhic superior a răspuns că nu există temei pentru examinarea faptelor persoanelor care au efectuat prelevări de țesuturi în conformitate cu art.

228 din Legea penală ca fiind profanări de cadavre. Experții au acționat în conformitate cu o dispoziție emisă de Ministerul Justiției și au implantat alte materiale în locul țesuturilor prelevate. Conform instrucțiunii, țesutul se preleva astfel încât să se evite mutilarea corpului și, după caz, să se poată efectua ulterior o reconstrucție.

33

. La 23

octombrie 2008, un alt procuror ierarhic superior din cadrul parchetului a răspuns printr-o rezoluție definitivă de respingere.

ii

.

dreptul intern relevant și documentele internaționale relevante

A.

Documente ale Consiliului Europei

34

. La 11

mai 1978, Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat Rezoluția (78) 29 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitor la prelevarea, grefarea și transplantul de substanțe umane, în care se recomanda guvernelor statelor membre să se asigure că legislațiile lor se conformează normelor anexate rezoluției sau că adoptă dispoziții în conformitate cu aceste norme atunci când adoptă legi noi.

Art.

10 din Rezoluție prevede:

„1. Nu se efectuează nicio prelevare atunci când există o obiecție explicită sau prezumată din partea persoanei decedate, în special, ținând seama de convingerile sale religioase și filosofice.

35

. Convenția europeană pentru protecția drepturilor omului și a demnității ființei umane față de aplicațiile biologiei și medicinei (Consiliul Europei – Seria de tratate nr.

164) este primul tratat internațional în materie de bioetică (

Convenția privind drepturile omului și biomedicina

). Actul a intrat în vigoare la 1

decembrie 1999 pentru statele care l-au ratificat. Letonia a semnat Convenția privind drepturile omului și biomedicina la 4

aprilie 1997 și a ratificat-o la 25

februarie 2010; convenția a intrat în vigoare, pentru Letonia, la 1

iunie 2010. Convenția privind drepturile omului și biomedicina nu se aplică prelevării de organe și țesuturi de la persoane decedate. Obiectul său îl constituie prelevarea de organe și țesuturi de la donatori vii în scopul transplantării (articolele 19 și 20).

36

. Cu privire la prelevarea de organe și țesuturi de la persoane decedate, s-a adoptat Protocolul adițional referitor la transplantul de organe și țesuturi de origine umană (Consiliul Europei – Seria de tratate nr.

186), la care a făcut referire Guvernul. Actul a intrat în vigoare la 1

mai 2006 pentru statele care l-au ratificat. Letonia nu a semnat și nu a ratificat Protocolul.

37

. Articolele relevante din Protocolul adițional precizează:

Art.

1 – Obiectul

„Părțile la acest protocol protejează demnitatea și identitatea oricărei persoane și garantează, fără discriminare, respectarea integrității sale și a celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de transplantul de organe și țesuturi de origine umană.”

Art.

16 – Certificarea decesului

„Nu se prelevează organe sau țesuturi de la o persoană decedată decât în cazul în care decesul persoanei a fost certificat conform legii.

Medicii care certifică decesul unei persoane nu pot fi tot medicii care participă direct la prelevarea de organe sau țesuturi de la persoana decedată ori la procedurile de transplant ulterioare, sau care au în îngrijire potențialii primitori de organe sau țesuturi.”

Art.

17 – Consimțământul și autorizația

„Nu se prelevează organe sau țesuturi de la o persoană decedată decât în cazul în care s-au obținut consimțământul sau autorizația prevăzute de lege.

Prelevarea nu se efectuează în cazul în care persoana decedată și-a exprimat refuzul.”

Art.

18 – Respectarea corpului uman

„În timpul prelevării, corpul uman trebuie tratat cu respect și se vor lua toate măsurile rezonabile pentru a reface aspectul cadavrului.”

Fragmentele relevante din Raportul explicativ la Protocolul adițional precizează:

Introducere

„2. Scopul Protocolului este de a defini și proteja drepturile donatorilor de organe și țesuturi, indiferent că sunt persoane vii sau decedate, precum și drepturile persoanelor care primesc implanturi de organe și țesuturi de origine umană.”

Întocmirea Protocolului

„7. Prezentul Protocol lărgește dispozițiile Convenției privind drepturile omului și biomedicina în materie de transplant de organe, țesuturi și celule de origine umană. Dispozițiile Convenției se aplică Protocolului. Pentru a facilita consultarea lui de către utilizatori, Protocolul a fost întocmit astfel încât aceștia să nu fie nevoiți să se raporteze mereu la Convenție pentru a înțelege sfera de aplicare a dispozițiilor Protocolului. Convenția cuprinde însă principiile pe care Protocolul este conceput să le dezvolte. În consecință, examinarea sistematică a ambelor texte se poate dovedi utilă și uneori indispensabilă.”

Observații privind dispozițiile Protocolului

Preambulul

„13. Preambulul subliniază faptul că art.

1 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina, care protejează demnitatea și identitatea ființei umane și garantează oricărei persoane respectul integrității sale, constituie o bază solidă pentru a elabora standarde suplimentare pentru protejarea drepturilor și libertăților donatorilor, ale potențialilor donatori și ale primitorilor de organe și țesuturi.”

Art.

1 – Obiectul

„16. Articolul precizează că obiectul Protocolului este de a proteja demnitatea și identitatea oricărei persoane și de a garanta, fără discriminare, respectarea integrității sale și a celorlalte drepturi și libertăți fundamentale față de transplantul de organe și țesuturi de origine umană.

1 se folosește expresia «oricărei persoane» deoarece aceasta este considerată cea mai potrivită pentru excluderea organelor sau țesuturilor de la embrioni și fetuși din sfera de aplicare a Protocolului, conform art.

2 (a se vedea

infra

, pct.

24). Protocolul vizează exclusiv prelevarea de organe și țesuturi de la o persoană născută – acum vie sau decedată – și implantarea de organe și țesuturi de origine umană într-o altă persoană de asemenea născută.”

Art.

16 – Certificarea decesului

„94. Potrivit primului paragraf, este necesar ca decesul unei persoane să fi fost constatat «conform legii» înainte de a se putea preleva organe sau țesuturi. Statul are sarcina de a stabili pe cale legală procedura specifică pentru declararea decesului cât timp funcțiile vitale sunt menținute artificial. În acest sens, se poate observa că, în majoritatea statelor, legislația stabilește definiția și condițiile morții cerebrale.

16 prevede o importantă garanție pentru persoana decedată asigurând imparțialitatea certificării decesului, impunând obligația ca echipa de medici care certifică decesul să nu fie tot cea care participă în vreuna dintre etapele procedurii de transplant. Este important ca interesele unei persoane decedate și certificarea ulterioară a decesului acesteia să fie, și să pară că sunt, în sarcina unei echipe de medici complet diferite de cea implicată în transplant. Nemenținerea separării dintre cele două funcții ar afecta încrederea populației în sistemul de transplant și ar putea avea un efect negativ asupra donării.

Art.

17 – Consimțământul și autorizația

„98. Art.

17 interzice prelevarea oricărui organ sau țesut în cazul în care consimțământul sau autorizația prevăzute de legislația națională nu au fost obținute de persoana care a propus prelevarea organului sau țesutului. Statele membre sunt astfel obligate să dispună de un sistem recunoscut legal care precizează condițiile în care se autorizează prelevarea de organe sau țesuturi. De asemenea, conform art.

8, părțile ar trebui să ia măsuri corespunzătoare pentru a informa populația, mai precis în chestiuni referitoare la consimțământ sau autorizație în materie de prelevare de la persoane decedate (a se vedea

supra

, pct.

58).

Art.

18 – Respectarea corpului uman

„104. Un cadavru nu este considerat legal ca fiind o persoană, dar trebuie totuși să fie tratat cu respect. Articolul prevede că, în timpul prelevării, corpul uman trebuie tratat cu respect și, ulterior prelevării, corpului trebuie să i se refacă pe cât posibil aspectul inițial.”

38

. În mai 2002, Secretarul General al Consiliului Europei a trimis statelor membre ale Consiliului Europei un chestionar privind diverse aspecte de legislație și practică în materie de transplant.

[1]

Guvernul leton a răspuns afirmativ la întrebarea dacă prelevarea de la un donator viu necesită autorizare sau nu și a făcut trimitere la art.

19 și 20 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina, precum și la art.

13 din Legea privind protejarea corpurilor persoanelor decedate și folosirea organelor și țesuturilor de origine umană. Guvernul a precizat că este necesar consimțământul scris. În răspunsul la întrebarea „Ce tip de legături trebuie să existe între donatorul viu al unui organ și primitor?”, Guvernul a făcut trimitere la art.

19 și 20 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina. În răspunsul la întrebarea „Ce sancțiuni se prevăd pentru autorii unor infracțiuni în materie de trafic de organe, în special intermediari și personal medical?”, Guvernul a făcut trimitere la art.

139 din Legea penală (a se vedea

infra

, pct.

53).

B.

Documente ale

Uniunii Europene

39

. În data de 21

iulie 1998, Grupul european pentru etică în domeniul științei și al noilor tehnologii (

European Group on Ethics in Science and New Technologies – EGE

)

[2]

din cadrul Comisiei Europene a prezentat Avizul nr.

11 privind „Aspectele etice ale băncilor de țesuturi umane”. Pasajele relevante sunt redactate astfel:

„

2.3 Informare și consimțire

Obținerea de țesuturi umane necesită, ca principiu, consimțământul prealabil, informat și liber al persoanei în cauză. Principiul nu se aplică în cazul obținerii de țesuturi dispuse de un judecător în cadrul unei proceduri judiciare, în special una cu caracter penal.

Deși consimțământul este un principiu etic fundamental în Europa, procedurile implicate și formele acestui consimțământ (oral sau scris, cu sau fără martor, explicit sau prezumat etc.) reprezintă chestiuni ce țin de legislația națională în baza tradițiilor juridice ale fiecărei țări.

[...]

2.3.2 Donatori decedați

Consimțământul unui donator pentru prelevarea de țesuturi ulterior decesului poate avea forme diferite de la un sistem național la altul (consimțământ «explicit» sau «prezumat»). Cu toate acestea, nu se permite prelevarea de țesuturi, decât în cazul unei proceduri judiciare, dacă persoana în cauză și-a exprimat refuzul încă din timpul vieții. Mai mult, dacă nu s-a exprimat nicio dorință iar sistemul aplicabil este cel al consimțământului «prezumat», medicii trebuie să se asigure pe cât posibil că familia sau rudele apropiate au posibilitatea de a exprima dorințele persoanei decedate și trebuie să țină seama de ele."

40

.

Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31

martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate și securitate pentru donarea, obținerea, controlul, prelucrarea, conservarea, stocarea și distribuirea țesuturilor și a celulelor umane prevede:

Articolul 13

Consimțământul

„(1) Obținerea de țesuturi sau de celule umane este autorizată numai în cazul în care sunt îndeplinite toate cerințele obligatorii legate de consimțământ sau de autorizare în vigoare în statul membru.

(2) Statele membre adoptă, în conformitate cu legislațiile lor interne, toate măsurile necesare pentru a garanta că donatorii, rudele acestora sau persoanele care acordă autorizația în numele donatorilor primesc toate informațiile adecvate prevăzute la anexă.”

ANEXĂ

INFORMAȚIILE CARE TREBUIE FURNIZATE LA DONAREA DE CELULE ȘI/SAU ȚESUTURI

B.

Donatori decedați

„1. Trebuie furnizate toate informațiile și trebuie obținute toate autorizațiile și consimțămintele în conformitate cu legislația în vigoare în statele membre.

C. Documente ale Organizației Mondiale a Sănătății (

OMS

)

41

. Principiile directoare privind transplantul de celule, țesuturi și organe umane, elaborate de OMS (aprobate de a 63-a Adunare a Organizației Mondiale a Sănătății în data de 21

mai 2010, Rezoluția WHA63.22) prevăd următoarele aspecte relevante:

Principiul director 1:

„Se pot preleva celule, țesuturi și organe din corpurile persoanelor decedate în scopul transplantului dacă:

a) s-a obținut consimțământul prevăzut de lege, și

b) nu există niciun motiv să se creadă că persoana decedată ar fi refuzat prelevarea.”

Observație la Principiul director 1:

Consimțământul este fundamentul etic al tuturor intervențiilor medicale. Autoritățile naționale au sarcina de a defini procesul de obținere și consemnare a consimțământului pentru donarea de celule, țesuturi și organe prin prisma normelor etice internaționale, modalitatea în care se organizează obținerea de organe în țara respectivă, precum și rolul practic al consimțământului ca garanție împotriva abuzurilor și a încălcării normelor de siguranță.

Caracterul «explicit» sau «prezumat» al consimțământului pentru prelevarea de organe și țesuturi de la persoane decedate depinde de tradițiile sociale, medicale și culturale ale fiecărei țări, inclusiv de modul în care familiile participă la luarea deciziilor în materie de sănătate în general. În cadrul ambelor sisteme, orice indicare validă a refuzului persoanei decedate privind prelevarea postumă a celulelor, țesuturilor sau organelor sale va împiedica prelevarea.

În cadrul sistemului consimțământului explicit – definit uneori ca «

opting in

» («opțiune în favoarea») – se pot preleva celule, țesuturi sau organe dacă în timpul vieții persoana și-a dat expres consimțământul privind prelevarea; în funcție de legislația internă, consimțământul poate fi dat oral sau consemnat în cardul de donator, permisul de conducere sau actul de identitate, în dosarul medical sau registrul donatorilor. În cazul în care persoana decedată nu și-a exprimat consimțământul și nici refuzul clar privind prelevarea organelor, trebuie obținută aprobare de la un reprezentant legal desemnat, de regulă un membru al familiei.

Alternativa, sistemul consimțământului prezumat – definit uneori ca «

opting out

» sau «

contracting out

» («opțiune de refuz») – permite prelevarea de materiale de la persoana decedată pentru transplant și, în unele țări, pentru studii sau cercetări în anatomie, cu excepția cazului în care persoana, înainte de a muri, și-a declarat refuzul la o instituție identificată sau a cazului în care o parte informată anunță că persoana decedată a refuzat clar donarea. Având în vedere importanța etică a consimțământului, un asemenea sistem trebuie să se asigure că persoanele primesc toate informațiile despre politica respectivă și au la dispoziție o opțiune ușoară de refuz.

Deși în sistemul

opting out

nu este necesar consimțământul exprimat anterior prelevării de celule, țesuturi sau organe de la o persoană decedată care nu și-a exprimat refuzul în timpul vieții, programele de prelevare pot ezita să efectueze procedura dacă rudele refuză personal donarea; totodată, în sistemele

opting-in

, programele încearcă de regulă să obțină aprobarea familiei chiar și în cazuri în care persoana decedată și-a exprimat consimțământul

pre-mortem

. Programelor le este mai ușor să se bazeze pe consimțământul explicit sau prezumat al persoanei decedate, fără să mai solicite aprobare familiei atunci când înțelegerea și acceptarea de către populație a procesului donării de celule, țesuturi și organe sunt generalizate și neechivoce. Chiar și când nu se cere aprobare familiei, programele de donare trebuie să verifice istoricul medical și comportamental al persoanei decedate împreună cu membrii familiei care au cunoscut-o îndeaproape, din moment ce informațiile detaliate despre donatori contribuie la o mai mare siguranță a transplantului.

Pentru donarea de țesuturi, în cadrul căreia constrângerile de timp sunt mai puțin problematice, se recomandă să se obțină întotdeauna aprobarea rudelor apropiate. Un aspect important de rezolvat îl constituie modul în care se va reface aspectul corpului persoanei decedate după ce sunt prelevate țesuturile.”

D. Dreptul intern

42

. Legea privind protejarea corpurilor persoanelor decedate și folosirea organelor și țesuturilor de origine umană (

likums

“

Par miruša cilvēka ķermeņa aizsardzību un cilvēka audu un orgānu izmantošanu medicīnā

” – „Legea din 1992”), în versiunea în vigoare la momentul în litigiu (cu modificările ulterioare intrate în vigoare la 1

noiembrie 1995 și aplicabile până la 31

decembrie 2001), prevede la art.

2 că orice persoană vie cu capacitate juridică are dreptul de a-și exprima consimțământul sau refuzul, în scris, privind folosirea corpului său ulterior decesului. Dorința exprimată este obligatorie, dacă nu este contrară legii.

43

. Art.

3 prevede că refuzul sau consimțământul privind folosirea corpului ulterior decesului are efect juridic doar dacă a fost semnat de o persoană cu capacitate juridică, a fost consemnat în dosarul său medical și marcat printr-o ștampilă specială în pașaportul său. Departamentul de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale are sarcina de a reglementa procedura pentru consemnarea refuzului sau consimțământului în dosarul medical al persoanei (a se vedea

a contrario

situația creată în urma modificărilor legislative intrate în vigoare la 1

ianuarie 2002,

Petrova împotriva Letoniei

, nr.

4605/05, pct.

35, 24

iunie 2014).

44

. În temeiul art.

4, intitulat „Drepturile rudelor apropiate”, organele și țesuturile unei persoane decedate nu pot fi prelevate împotriva dorinței pe care persoana și-a exprimat-o în timpul vieții. Dacă nu s-a exprimat nicio dorință, prelevarea se poate efectua în cazul în care nu se opune niciuna dintre rudele apropriate (copii, părinți, frați și surori, soț/soție). Transplantul se poate efectua în urma morții biologice sau cerebrale a donatorului potențial (art.

10).

45

. Mai precis, art.

11 din Legea din 1992 prevede că organele și țesuturile unui donator decedat pot fi prelevate în scopul transplantului dacă respectivul nu și-a exprimat în timpul vieții refuzul privind prelevarea și dacă rudele sale apropriate nu au interzis prelevarea.

46

. Conform unei dispoziții tranzitorii din Legea din 1992, ștampila aplicată în pașaportul unei persoane înainte de 31

decembrie 2001 pentru a indica refuzul sau consimțământul privind folosirea corpului său ulterior decesului are efect juridic până la data eliberării unui pașaport nou sau data depunerii unei cereri la Biroul pentru cetățenie și afaceri în materie de migrație.

47

. Art.

17 prevede că statul este răspunzător pentru protejarea corpului unei persoane decedate și folosirea organelor sau țesuturilor în scopuri medicale. La momentul în litigiu, această sarcină revenea Departamentului de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale (de la 1

ianuarie 2002 – Ministerul Afacerilor Sociale; de la 30

iunie 2004 – Ministerul Sănătății). Nicio organizație sau instituție nu are voie să preleveze organe și țesuturi și să le folosească în lipsa unei autorizații emise de Departamentul de Sănătate (de la 1

ianuarie 2002 – Ministerul Afacerilor Sociale; de la 30

iunie 2004 – Ministerul Sănătății).

48

. Art.

18 interzice selectarea, transportarea și folosirea, în scopuri comerciale, a organelor și țesuturilor prelevate. Se prevede totodată că prelevarea de organe și țesuturi de la o persoană vie sau decedată se poate efectua respectând cu strictețe consimțământul sau refuzul exprimat de acea persoană.

49

. Art.

21 prevede că parchetul are sarcina de a supraveghea respectarea Legii din 1992 (alin.

1). Departamentul de Sănătate din cadrul Ministerului Afacerilor Sociale și alte instituții competente au sarcina de a monitoriza legalitatea folosirii organelor și țesuturilor de origine umană (alin.

2). În urma modificărilor intrate în vigoare la 1

ianuarie 2002, alin.

1 s-a abrogat; alineatul rămas prevede că Ministerul Afacerilor Sociale are sarcina verificării compatibilității folosirii de țesuturi și organe umane cu legea și alte instrumente legislative. Din data de 30

iunie 2004, această sarcină revine Ministerului Sănătății. La 27

august 2012 această dispoziție a fost abrogată în totalitate.

50

. La 2

iunie 2004, modificările aduse art.

4 și art.

11 din Legea din 1992 au fost adoptate de Parlament și au intrat în vigoare la 30

iunie 2004. Începând din acea dată, art.

4 prevede că dacă în Evidența Populației nu s-a consemnat nicio informație despre refuzul sau consimțământul unei persoane decedate privind folosirea corpului, organelor sau țesuturilor sale ulterior decesului, atunci rudele apropiate au dreptul să informeze în scris instituția medicală cu privire la dorințele pe care persoana decedată le-a exprimat în timpul vieții. Art.

11 prevede că organele și țesuturile unei persoane decedate pot fi prelevate în scopul transplantării dacă în Evidența Populației nu s-a consemnat nicio informație despre refuzul sau consimțământul persoanei decedate privind folosirea organelor sau țesuturilor sale ulterior decesului și dacă, înainte de începerea transplantării, rudele apropiate persoanei decedate nu au informat în scris instituția medicală cu privire la o obiecție pe care persoana decedată a exprimat-o în timpul vieții cu privire la folosirea organelor și țesuturilor sale ulterior decesului. Se interzice prelevarea, în scopul transplantului, de organe și țesuturi de la un copil decedat dacă unul dintre părinții săi ori tutorele său legal nu și-a dat consimțământul scris.

431 (1996)

51

. Acest regulament (

Noteikumi par miruša cilvēka audu un orgānu uzkrāšanas un izmantošanas kārtību medicīnā

) prevede că prelevarea de organe și țesuturi se poate efectua ulterior morții biologice sau cerebrale a unei persoane dacă pașaportul acesteia și dosarul său medical conțin ștampila care denotă consimțământul pentru prelevare (alin.

3). În absența ștampilei respective, se aplică dispozițiile Legii din 1992 (a se vedea

supra

).

52

. Regulamentul juridic al Inspectoratului pentru Controlul Calității în Domeniul Sănătății și cel al Capacității de Muncă (

MADEKKI

) în legislația letonă este prezentat sumar în

L.H. împotriva Letoniei

(nr.

52019/07, pct.

24-27, 29

aprilie 2014). În sensul prezentei cauze, este suficientă observația că regulamentele inspectoratului – aprobate de Cabinetul de Miniștri [Regulamentul nr.

391

(1999), în vigoare de la 26

noiembrie 1999 până la 30

iunie 2004] – prevedeau, printre altele, că una dintre sarcinile principale ale

MADEKKI

era de a supraveghea calitatea profesională a serviciilor de sănătate din instituțiile medicale.

53

. Art.

139 din Legea penală (

Krimināllikums

) prevede că prelevarea ilegală de organe sau țesuturi de la o persoană vie sau decedată în vederea folosirii lor în scopuri medicale constituie infracțiune dacă este efectuată de un cadru medical.

54

. Dispozițiile relevante în legătură cu drepturile părților civile în cadrul proceselor penale prevăzute de vechiul Cod de procedură penală (

Latvijas

Kriminālprocesa kodekss

) (în vigoare până la 1

octombrie 2005) sunt descrise în

Liģeres împotriva Letoniei

(nr.

17/02, pct.

39-41, 28

iunie 2011) și

Pundurs împotriva Letoniei

[(dec.), v.

43372/02, pct.

12-17, 20

septembrie 2011].

55

. De asemenea, dispozițiile relevante în legătură cu drepturile părților civile în cadrul proceselor penale prevăzute de Codul de procedură penală (

Kriminālprocesa likums

) (în vigoare de la 1

octombrie 2005), în versiunea în vigoare în perioada în litigiu, prevedeau următoarele:

Art.

22 – Dreptul la despăgubire pentru prejudiciu

„O persoană care este victima unei suferințe psihologice, a unei vătămări fizice sau a unei pierderi materiale ca urmare a unei infracțiuni beneficiază de garantarea căilor procedurale pentru a solicita și primi despăgubire pentru prejudiciul material și moral.”

Art.

351 – Cererea de despăgubire

„(1) O parte vătămată are dreptul de a depune cerere de despăgubire pentru prejudiciul cauzat în orice stadiu al acțiunii penale până la începerea cercetării judecătorești în primă instanță. Cererea trebuie să includă justificarea sumei solicitate ca despăgubire.

(2)

Cererea se poate face în scris sau oral. Cererea orală se consemnează în procesul-verbal de ședință de către persoana care conduce procedura.

(3)

În cursul procedurii preliminare judecății, procurorul va preciza depunerea cererii și cuantumul despăgubirii, precum și opinia sa în acest sens în documentul aferent încheierii procedurii preliminare.

(4)

Nestabilirea răspunderii penale a unei persoane nu împiedică depunerea unei cereri de despăgubire.

(5) O parte vătămată are dreptul de a-și retrage cererea de despăgubire în orice stadiu al acțiunii penale până în momentul în care completul de judecată se retrage pentru pronunțarea hotărârii. Refuzarea, de către victimă, a despăgubirii nu poate constitui temei pentru revocarea sau modificarea învinuirilor și nici pentru achitare.”

56

. Art.

92 din Constituție (

Satversme

) prevede, printre altele, că „orice persoană ale cărei drepturi au fost încălcate fără nicio justificare are dreptul la o despăgubire proporțională”.

57

. Dispozițiile de drept intern referitoare la despăgubirea pentru prejudiciul material și cel moral prevăzute de Legea civilă (

Civillikums

) (anterioare și ulterioare modificărilor intrate în vigoare la 1

martie 2006) sunt citate, integral, în

Zavoloka împotriva Letoniei

(nr.

58447/00, pct.

17-19, 7

iulie 2009). Articolele 1635 și 1779 sunt prezentate și în

Holodenko împotriva Letoniei

(nr.

17215/07, pct.

45, 2

iulie 2013).

58

. Conform art.

92 din Legea privind contenciosul administrativ (

Administratīvā procesa likums

), în vigoare de la 1

februarie 2004, orice persoană are dreptul de a primi o despăgubire proporțională pentru prejudiciul material și moral cauzat printr-un act administrativ sau o acțiune a unei autorități publice. Conform art.

93 din legea menționată, cererea pentru despăgubire se poate depune fie împreună cu cererea prin care instanțelor de contencios administrativ li se solicită să declare nelegal(ă) actul administrativ sau acțiunea unei autorități publice, fie împreună cu cererea adresată autorității publice în litigiu în urma hotărârii pronunțate în cadrul acțiunii în justiție. Conform art.

188, cererea referitoare la actul administrativ sau acțiunea unei autorități publice trebuie depusă la instanța administrativă în termen de 1

lună sau 1

an, în funcție de circumstanțe. În cazul acțiunii unei autorități publice, termenul de 1

an curge de la data la care autorul cererii află că respectiva acțiune a avut loc. În ultimul rând, conform art. 191

alin.

(1), o cerere poate fi respinsă dacă au trecut mai mult de 3

ani de la data la care autorul cererii a aflat sau ar fi trebuit să afle că respectiva acțiune a avut loc. Termenul nu poate fi prelungit (

atjaunots

).

59

. Cuantumul despăgubirii și procedura pentru solicitarea unei despăgubiri de la o autoritate publică ca urmare a unui act administrativ nelegal sau a unei acțiuni nelegale a unei autorități publice sunt prevăzute de Legea privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autoritățile publice (

Valsts pārvaldes iestāžu nodarīto

zaudējumu atlīdzināšanas likums), în vigoare de la 1

iulie 2005. Capitolul III din lege prevede procedura aplicabilă în cazul în care o persoană solicită despăgubire de la o autoritate publică. Conform art.

15, o persoană are dreptul de a depune cerere la autoritatea publică răspunzătoare pentru prejudiciu. În temeiul art.

17, cererea trebuie depusă în termen de cel mult 1

an de la data la care persoana a aflat de prejudiciu și, în orice caz, nu mai târziu de 5

ani de la data actului administrativ nelegal sau a acțiunii nelegale a unei autorități publice.

ÎN DREPT

i. cu privire la pretinsa încălcare a art.

8 din convenție

60

. În primul rând, reclamanta s-a plâns în esență, în temeiul art.

8 din Convenție, de faptul că prelevarea de țesut de la soțul său s-a realizat fără consimțământul ei prealabil ori al soțului. În al doilea rând, reclamanta s-a plâns că – în absența consimțământului – nu au fost respectate demnitatea, identitatea și integritatea soțului, iar corpul acestuia nu a fost tratat cu respect.

61

. Art.

8 din Convenție prevede următoarele:

“1.

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.

2.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naționala, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

62

. Guvernul a negat că ar fi fost încălcat respectivul articol.

A. Aspecte preliminare

63

. Pentru început, Curtea va examina dacă este competentă

ratione personae

să examineze capătul de cerere formulat de reclamantă; în acest scop, este necesară o examinare din oficiu din partea Curții [a se vedea

Sejdić și Finci împotriva Bosniei și Herțegovinei

(MC), nr.

27996/06 și 34836/06, pct.

27, CEDO 2009].

64

. Abordarea Curții cu privire la victimele directe și indirecte a fost rezumată recent în cauza

Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valentin Câmpeanu împotriva României

[(MC), nr.

47848/08, pct.

96-100, 17

iulie 2014] după cum urmează (trimiterile au fost omise):

„

i. Victime directe

34, o persoană trebuie să poată demonstra că a «suportat în mod direct efectele» măsurii în litigiu [...] Această condiție este necesară pentru a se declanșa mecanismul de protecție prevăzut de Convenție, chiar dacă acest criteriu nu ar trebui aplicat într-un mod rigid, mecanic și inflexibil pe tot parcursul procedurii [...].

În plus, urmând practica Curții și a art.

34 din Convenție, o cerere nu poate fi prezentată decât de către persoanele care sunt în viață sau în numele lor [...] Astfel, într-o serie de cauze în care victima directă decedase înainte de introducerea cererii, Curtea a refuzat să-i recunoască victimei directe, chiar dacă era reprezentată, calitatea de

locus standi

în sensul art.

34 din Convenție [...].

ii. Victime indirecte

Fairfield și alții

[...]: în acest caz, o femeie, doamna Fairfield, a introdus după moartea tatălui său o cerere în care susținea încălcarea drepturilor la libertatea de gândire, de religie și de exprimare (art.

9 și art.

10 din Convenție); deși instanțele interne au încuviințat ca doamna Fairfield să continue procedura, după decesul tatălui său, Curtea a refuzat să-i recunoască calitatea de victimă și a făcut o distincție între această cauză și cauza

Dalban împotriva României

[...], în care reclamantul fusese cel care a introdus cererea, văduva lui nefăcând altceva decât să continue procedura după moartea sa.

În acest sens, Curtea face o diferențiere în funcție de faptul că decesul victimei directe se produce înainte sau după ce a fost introdusă cererea în fața sa.

În cazul în care reclamantul a decedat

după

introducerea cererii, Curtea a admis că o rudă apropiată sau un moștenitor ar putea, în principiu, continua procedura, întrucât reclamantul deținea un interes suficient în cauză [...].

37 §

1

in fine

din Convenție), iar reclamanții, în calitate de moștenitori, aveau un interes legitim în menținerea cererii, respectiv ca urmare a unui efect direct asupra propriilor drepturi ale reclamantului [...]. Trebuie remarcat faptul că aceste ultime cauze au fost aduse în fața Curții în urma sau în legătură cu o procedură internă la care victima directă participase ea însăși în cursul vieții.

Curtea a recunoscut astfel unei rude apropiate a victimei calitatea procesuală de a depune o cerere în situația în care victima a decedat sau a dispărut în împrejurări în care s-a pretins că era angajată răspunderea statului [...].

Varnava și alții

[...] reclamanții au introdus cererile atât în nume propriu, cât și în numele părinților dispăruți. Curtea a constatat că nu este necesar să se pronunțe cu privire la aspectul dacă trebuie sau nu să recunoască calitatea de reclamanți celor dispăruți, deoarece nu exista nicio îndoială că rudele apropiate ale acestora puteau prezenta plângerile legate de dispariția acestora [...]. Curtea a examinat cauza considerând că rudele celor dispăruți aveau calitatea de reclamanți în sensul art.

34 din Convenție.

deces care să ridice probleme din perspectiva art.

2, Curtea a urmat o abordare mai restrictivă, ca de exemplu în cauza

Sanles Sanles împotriva Spaniei

[...], cu referire la

interzicerea sinuciderii asistate. În această cauză, Curtea a considerat că drepturile revendicate de reclamantă în temeiul art.

2, art.

3, art.

5, art.

8, art.

9 și art.

14 din Convenție intră în categoria drepturilor netransferabile și a concluzionat că reclamanta, care era cumnata și moștenitoarea legitimă a persoanei decedate, nu se putea pretinde a fi victimă a unei încălcări, în numele cumnatului său. Curtea a ajuns la o concluzie identică în privința plângerilor formulate în temeiul art.

9 și art.

10 de fiica presupusei victime [...].

În alte cauze legate de plângeri în temeiul art.

5, art.

6 și art.

8, Curtea a recunoscut calitatea de

victimă rudelor care au demonstrat existența unui interes moral de a o exonera pe victima decedată de orice răspundere [...], sau de a-și proteja propria reputație și a familiilor lor [...], sau au

demonstrat existența unui interes material rezultat dintr-un efect direct asupra drepturilor lor patrimoniale [...]. Existența unui interes general care să necesite continuarea examinării plângerilor a fost, de

asemenea, luată în considerare [...].

În ceea ce privește participarea reclamantului la procedura internă, Curtea nu a considerat-o ca

fiind un criteriu relevant, între altele [...].”

65

. În ceea ce privește prima parte a capătului de cerere, Curtea consideră că reclamanta a demonstrat corespunzător că a fost afectată direct de faptul că prelevarea de țesut de la soțul său decedat s-a făcut fără consimțământul său (a se vedea, de asemenea,

Petrova

, citată anterior, pct.

56). Prin urmare, Curtea are certitudinea că reclamanta poate fi considerată „victimă directă” în acest sens (a se vedea

supra

, pct.

60). Cu toate acestea, în măsura în care această parte a capătului de cerere privește absența consimțământului soțului decedat, Curtea consideră că aceasta este incompatibilă

ratione personae

în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție și, prin urmare, trebuie respinsă în conformitate cu art.

35 §

4 din Convenție.

66

. Referitor la a doua parte a capătului de cerere, Curtea observă că reclamanta a recunoscut că aici este vorba despre drepturile soțului său decedat. În consecință, și această parte este incompatibilă

ratione personae

și trebuie respinsă în conformitate cu art.

35 §

3 lit.

a) și art.

35 §

4 din Convenție.

67

. În ultimul rând, Curtea observă că anumite aspecte din a doua parte a capătului de cerere se suprapun cu capătul de cerere formulat de reclamantă în temeiul art.

3 din Convenție; în consecință, Curtea le va examina în cele ce urmează în măsura în care acestea se referă la drepturile reclamantei.

B. Cu privire la admisibilitate

68

. Guvernul a recunoscut că obiectul capătului de cerere formulat de reclamantă îl constituia dreptul la „viață privată” prevăzut la art.

8 din Convenție, dar nu a acceptat că acesta ar viza „viața de familie”.

69

. În primul rând, invocând decizia Curții în cauza

Grišankova și Grišankovs împotriva Letoniei

[(dec.), nr.

36117/02, CEDO-2003 II (fragmente)], Guvernul a argumentat că reclamanta nu a epuizat toate căile de atac interne. Guvernul a considerat că reclamanta ar fi trebuit să depună plângere la Curtea Constituțională deoarece prelevarea de țesut de la soțul său s-a realizat în conformitate cu procedura prevăzută la art.

4 și art.

11 din Legea din 1992. Reclamanta ar fi putut ridica problema conformității acestor dispoziții legale cu Constituția Letoniei.

70

. În al doilea rând, Guvernul a argumentat că reclamanta nu a depus plângere la MADEKKI. Guvernul a subliniat că, la momentul în litigiu, MADEKKI era instituția care avea competența de a examina plângerile reclamantei deoarece avea sarcina de a supraveghea calitatea profesională a serviciilor de sănătate din instituțiile medicale. Guvernul a argumentat că examinarea, de către MADEKKI, a conformității procedurii prelevării de țesut cu legislația internă era o precondiție necesară pentru declanșarea unei acțiuni civile sau penale împotriva celor răspunzători. Guvernul nu a prezentat alte informații în această privință.

71

. În al treilea rând, Guvernul a argumentat că reclamanta ar fi putut recurge la art.

1635 din Legea civilă (în vigoare de la 1

martie 2006) și să solicite instanțelor civile o despăgubire pentru pierderea materială și morală. Guvernul a prezentat exemple din jurisprudența internă cu privire la aplicarea art.

1635 în practică. Guvernul a invocat procedura din cauza PAC-714 (introdusă la 7

februarie 2005), în care petenta a solicitat despăgubire pentru prejudiciul moral spitalului în care a născut și în care a suferit, fără consimțământul ei, o ligaturare a trompelor uterine (metodă de contracepție chirurgicală) (a se vedea

L.H. împotriva Letoniei

,

citată anterior, pct.

8). La 1

decembrie 2006, petentei i s-a dat câștig de cauză și i s-a acordat, pentru vătămarea fizică și suferința psihologică, suma de 10

000

lats letoni (LVL) cu titlu de despăgubire pentru sterilizarea ilegală, în baza art.

2349 din Legea civilă. Hotărârea a fost pusă în executare la 10

februarie 2007. Guvernul a făcut referire și la una din așa-zisele cauze „Tragedia Talsi” (introdusă la 15

septembrie 2006), în care, la data de 16

martie 2010, instanța de apel a acordat o despăgubire de 20

000

LVL, urmând a fi plătită de stat, în legătură cu incidentul din 28

iunie 1997 din Talsi unde au decedat mai mulți copii, printre care și fiica petentului. Hotărârea definitivă în respectiva cauză a fost adoptată la 28

septembrie 2011. Guvernul nu a prezentat copii ale hotărârilor pronunțate în această ultimă cauză.

72

. Reclamanta a respins acest argument, considerând că acest capăt de cerere intra sub incidența noțiunilor de viață privată și de familie prevăzute la art.

8 din Convenție.

73

. Ca răspuns la prima cale de atac menționată de Guvern – sesizarea Curții Constituționale – reclamanta a subliniat că respectiva instanță avea competența limitată la verificarea conformității legilor și instrumentelor legale cu Constituția. Reclamanta a argumentat că prelevarea de țesut a încălcat art.

4 și art.

11 din Legea din 1992, dar că nu considera aceste articole ca fiind contrare Constituției. Cauza

Grišankovs și Grišankova

a avut ca obiect formularea din Legea educației. Însă prezenta cauză are ca obiect o acțiune individuală – prelevarea de țesut de la soțul său. De asemenea, reclamanta a argumentat că dacă vreuna dintre dispozițiile Legii din 1992 ar fi fost într-adevăr incompatibilă cu Constituția, instanța penală, parchetul sau Cabinetul de Miniștri ar fi trebuit și ar fi putut la rândul lor să sesizeze Curtea Constituțională.

74

. Ca răspuns la a doua cale de atac menționată de Guvern – depunerea unei plângeri la MADEKKI – reclamanta a argumentat că nu instituția respectivă ar fi fost autoritatea competentă. Prelevarea de țesut nu ținea de serviciile de sănătate. Reclamanta a făcut trimitere la art.

21 din Legea din 1992 și a explicat că, la momentul în litigiu, supravegherea cădea în sarcina parchetului (a se vedea

supra

, pct.

49).

75

. Ca răspuns la a treia cale de atac menționată de Guvern, reclamanta a argumentat că Centrul de Medicină Legală era o instituție de stat, sub supravegherea Ministerului Sănătății. De la 1

februarie 2004 – data intrării în vigoare a Legii privind procedura administrativă, a devenit posibil ca actele administrative și acțiunile autorităților publice să fie supuse controlului judecătoresc de către instanțele de contencios administrativ. Astfel, o acțiune în justiție îndreptată împotriva unei acțiuni a unei autorități publice – prelevarea de țesut de la soțul reclamantei – putea fi introdusă doar la instanțele de contencios administrativ. Referindu-se la reglementările Centrului de Medicină Legală, reclamanta a observat că acțiunile salariaților acestuia puteau fi contestate la directorul centrului, iar deciziile sau acțiunile acestuia din urmă puteau fi apoi supuse controlului judecătoresc de către instanțele de contencios administrativ. Însă acțiunile în apel întemeiate pe Legea privind procedura administrativă s-ar fi prescris în cazul reclamantei până la data pronunțării hotărârii definitive în acțiunea penală. Reclamanta a concluzionat că acțiunile experților nu puteau fi supuse controlului judecătoresc de către instanțele civile.

76

. Reclamanta a mai subliniat că valoarea despăgubirii și procedura pentru solicitarea unei despăgubiri de la o autoritate publică în urma unui act administrativ nelegal sau a unei acțiuni nelegale a unei autorități publice sunt prevăzute de Legea privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autoritățile publice, și nu de dreptul civil. Însă o acțiune introdusă în temeiul primei legi menționate s-ar fi prescris de asemenea.

77

. În ultimul rând, chiar dacă reclamanta ar fi introdus o acțiune civilă în temeiul art.

1635 din Codul civil împotriva experților care au prelevat țesut de la soțul ei, așa cum a sugerat Guvernul, acțiunea nu ar fi avut nicio șansă de reușită deoarece în cadrul acțiunii penale s-a stabilit că aceștia nu erau vinovați. Reclamanta a mai subliniat că exemplele din jurisprudența internă invocate de Guvern nu erau comparabile. În prima cauză, acțiunea civilă a fost introdusă împotriva unui spital privat, nu împotriva unei instituții publice. A doua cauză a avut ca obiect evenimente din 1997, petrecute cu mult timp înainte de intrarea în vigoare a Legii privind procedura administrativă și a Legii privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autoritățile publice. În plus, la vremea respectivă, Codul de procedură civilă conținea un capitol privind litigiile având ca obiect chestiuni din domeniul relațiilor administrative, care a fost înlocuit de intrarea în vigoare a legii privind procedura administrativă.

a) Neepuizarea căilor de atac interne

78

. În măsura în care Guvernul face referire la o plângere adresată Curții Constituționale ca fiind o cale de atac relevantă în situația reclamantei, Curtea consideră că o asemenea plângere nu ar fi fost un mijloc eficient de apărare a drepturilor reclamantei prevăzute la art.

8 din Convenție pentru următoarele motive.

79

. Curtea a examinat deja întinderea competențelor de control judecătoresc ale Curții Constituționale a Letoniei [a se vedea

Grišankova și Grišankovs

, citată anterior;

Liepājnieks

împotriva Letoniei

(dec.), nr.

37586/06, pct.

73-76, 2

noiembrie 2010;

Savičs împotriva Letoniei

, nr.

17892/03, pct.

113-117, 27

noiembrie 2012;

Mihailovs împotriva Letoniei

, nr.

35939/10, pct.

157-158, 22

ianuarie 2013;

Nagla împotriva Letoniei

, nr.

73469/10, pct.

48, 16

iulie 2013; precum și

Latvijas jauno zemnieku apvienība împotriva Letoniei

(dec.), nr.

14610/05, pct.

44-45, 17

decembrie 2013].

80

. Curtea a observat că Curtea Constituțională a examinat, printre altele, plângeri individuale prin care se contesta constituționalitatea unei dispoziții legale sau conformitatea acesteia cu o dispoziție având forță juridică superioară. Împotriva unei dispoziții legale se poate face plângere individuală adresată Curții Constituționale numai atunci când o persoană consideră că respectiva dispoziție îi încalcă drepturile fundamentale consacrate de Constituție. Prin urmare, procedura plângerii individuale adresate Curții Constituționale nu poate fi o cale de atac efectivă dacă pretinsa încălcare este doar rezultatul unei aplicări sau interpretări eronate a unei dispoziții legale care, prin conținutul ei, nu este neconstituțională (a se vedea

Latvijas jauno zemnieku apvienība

, citată anterior, pct.

44-45).

81

. În prezenta cauză, Curtea consideră că acel capăt de cerere al reclamantei referitor la prelevarea de țesut nu are legătură cu compatibilitatea unei dispoziții legale cu o altă dispoziție legală având forță juridică superioară. Guvernul a argumentat că prelevarea de țesut s-a efectuat în conformitate cu procedura prevăzută de lege. La rândul său, reclamanta nu a contestat constituționalitatea procedurii respective. În schimb, aceasta a argumentat că prelevarea de țesut de la soțul său a constituit o acțiune individuală contrară articolelor 4 și 11 din Legea din 1992. Curtea constată că respectivul capăt de cerere are legătură cu aplicarea și interpretarea legii interne, în special în contextul absenței unei reglementări administrative relevante; nu se poate afirma că se ridică vreo problemă de compatibilitate. În aceste împrejurări, Curtea consideră că reclamanta nu era obligată să epuizeze calea de atac sugerată.

82

. Curtea înțelege argumentul Guvernului cu privire la examinarea de către MADEKKI (a se vedea

supra

, pct.

70) ca fiind în principal una dintre căile de atac civile; Curtea îl va examina în cele ce urmează. Din probele aflate la dosar nu reiese clar dacă MADEKKI a efectuat vreo examinare în legătură cu acțiunea penală din prezenta cauză (a se vedea

a contrario

Petrova

, citată anterior, pct.

15). În orice caz, nu reiese că era necesară efectuarea unei examinări de către MADEKKI pentru începerea urmăririi penale. Oricum, este lipsit de relevanță faptul că reclamanta nu a depus o plângere separată la MADEKKI cât timp aceasta a făcut plângere împotriva tuturor actelor organelor de cercetare și urmărire penală, care în mod normal au sarcina de a stabili dacă s-a săvârșit o infracțiune sau nu (

ibid

., pct.

71).

83

. În ceea ce privește posibilitatea introducerii unei acțiuni civile, Curtea a hotărât următoarele în

Calvelli și Ciglio împotriva Italiei

[(MC), nr.

32967/96, pct.

51, CEDO

2002

‑

I]:

„În domeniul specific al malpraxisului obligația poate fi, de exemplu, îndeplinită și în cazul în care sistemul juridic oferă victimelor o cale de atac în fața instanțelor civile, fie în mod separat, fie în coroborare cu o cale de atac în fața instanțelor penale, care să permită stabilirea răspunderii medicilor în cauză și acordarea oricărei despăgubiri civile adecvate, ca de exemplu obținerea unui ordin de a se plăti despăgubiri și de a se publica decizia. Poate fi avută în vedere și aplicarea de măsuri disciplinare.”

84

. Curtea a mai declarat că acest principiu se aplică atunci când încălcarea dreptului la viață sau la integritatea persoanei nu a fost cauzată cu intenție [a se vedea

Vo împotriva Franței

(MC), nr.

53924/00, pct.

90, CEDO

2004

‑

VIII; și

Öneryıldız împotriva Turciei

(MC), nr.

48939/99, pct.

92, CEDO

2004

‑

XII].

85

. Cu toate acestea, Curtea a mai constatat că, în cazul existenței unei serii de căi de atac interne pe care le poate exercita o persoană, aceasta are dreptul să aleagă o cale de atac care să soluționeze principalele capete de cerere ale sale (a se vedea

Jasinskis împotriva Letoniei

, nr.

45744/08, pct.

50, 21

decembrie 2010). Curtea observă că, inițial, reclamanta nu a știut că s-a prelevat țesut de la soțul său; a aflat despre situație abia când Poliția de Securitate a declanșat o anchetă penală asupra faptelor respective. Prin urmare, aceasta a recurs la acțiunea penală pentru solicitarea unei reparații – a fost declarată parte vătămată în cadrul acțiunii respective și a continuat acțiunea depunând diverse plângeri la organele de cercetare și urmărire penală. Acțiunea penală ar fi putut conduce la constatarea că prelevarea de organe de la soțul reclamantei s-a efectuat contrar procedurii interne și că au fost încălcate drepturile reclamantei în calitatea sa de rudă apropiată. Acțiunea ar fi putut conduce la acordarea unei despăgubiri, dat fiind că ordinea juridică letonă recunoaște drepturile victimelor de a formula pretenții civile în cadrul acțiunii penale și de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a unei infracțiuni (a se vedea

supra

, pct.

54 și 55). În aceste împrejurări, nu există nimic care să indice că reclamanta s-ar fi putut aștepta, în mod legitim, ca acțiunea penală pentru solicitarea unei reparații să nu fie efectivă în cazul său.

86

. Curtea consideră că reclamanta nu era obligată să adreseze instanțelor civile o altă cerere, separată, pentru despăgubire, care ar fi putut de asemenea să conducă la constatarea faptului că prelevarea de organe de la soțul său s-a efectuat contrar procedurii interne și că au fost încălcate drepturile sale în calitate de rudă apropiată (a se vedea de asemenea

Sergiyenko împotriva Ucrainei,

nr.

47690/07, pct.

40-43, 19

aprilie 2012;

Arskaya împotriva Ucrainei,

nr.

445076/05, pct.

75-81, 5

decembrie 2013; și

Valeriy Fuklev

împotriva Ucrainei,

nr.

46318/03, pct.

77-83, 16

ianuarie 2014, în care reclamanții nu au fost obligați să formuleze pretenții civile separate pentru pretinsul malpraxis). Curtea concluzionează că reclamanta a epuizat căile de atac interne disponibile recurgând la acțiunea penală pentru solicitarea unei reparații.

87

. Având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu consideră necesar să examineze argumentul Guvernului conform căruia examinarea de către MADEKKI era necesară pentru introducerea unei acțiuni civile. De asemenea, nu consideră necesar nici să examineze argumentul reclamantei conform căruia acțiunea sa în temeiul Legii privind procedura administrativă și al Legii privind despăgubirea pentru prejudiciul cauzat de autoritățile publice se prescrisese ori că acțiunea sa în temeiul dreptului civil era sortită eșecului.

b) Cu privire la aplicabilitate

88

. Curtea observă că, deși Guvernul nu a recunoscut că obiectul capătului de cerere formulat de reclamantă îl constituia dreptul la „viața de familie”, acesta nu a contestat că respectivul capăt de cerere intra sub incidența dreptului la „viață privată” prevăzut la art.

8 din Convenție.

89

. Curtea reamintește că noțiunile de viață privată și de familie sunt noțiuni generale și nu se pretează unei definiții exhaustive (a se vedea

Hadri-Vionnet împotriva Elveției

, nr.

55525/00, pct.

51, 14

februarie 2008). În cauza

Pannullo și Forte împotriva Franței

(nr.

37794/97, pct.

36, CEDO 2001-X), Curtea a considerat că întârzierea excesivă cu care autoritățile franceze au înapoiat corpul copilului reclamanților ulterior autopsiei constituie o ingerință în viața privată și de familie a reclamanților. De asemenea, Curtea a hotărât că refuzul organelor de cercetare penală de a înapoia trupurile persoanelor decedate rudelor acestora constituie o ingerință în viața privată și de familie a reclamanților [a se vedea

Sabanchiyeva și alții împotriva Rusiei

, nr.

38450/05, pct.

123, CEDO 2013 (fragmente) și

Maskhadova și alții împotriva Rusiei

, nr.

18071/05, pct.

212, 6

iunie 2013]. Însă în prezenta cauză nu s-a ridicat problema respectivă și nu s-a făcut o plângere asemănătoare. Curtea observă că părțile nu contestă faptul că dreptul reclamantei – prevăzut în legislația internă – de a-și exprima consimțământul sau refuzul față de prelevarea de țesut de la soțul său intră sub incidența art.

8 din Convenție în ceea ce privește aspectul vieții private. Curtea nu are niciun motiv să decidă altfel și, prin urmare, consideră că acest articol este aplicabil în circumstanțele prezentei cauze.

c) Concluzie

90

. Curtea constată că acest capăt de cerere – în măsura în care se referă la prelevarea de țesut de la soțul decedat al reclamantei fără consimțământul acesteia – nu este vădit nefondat în sensul art.

35 §

3 lit.

a) din Convenție. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

C. Cu privire la fond

91

. În opinia reclamantei, prelevarea de țesut de la soțul său fără consimțământul ei constituie o ingerință în viața sa privată. Aceasta a argumentat că a fost împiedicată să-și exprime dorința cu privire la prelevarea de țesut de la soțul său decedat. Nici măcar nu a fost informată despre această ingerință. Reclamanta a mai argumentat că expertul nu avea cum să verifice existența ștampilei în pașaportul soțului său deoarece actul se afla la domiciliul lor din Sigulda și, prin urmare, nu era la dispoziția expertului.

92

. În primul rând, invocând cauza

Hokkanen împotriva Finlandei

(23

septembrie 1994, pct.

55, seria A nr.

299

‑

A), reclamanta a argumentat că ingerința nu era prevăzută de lege și nu urmărea un scop legitim. Reclamanta a făcut trimitere la art. 4 și 11 din Legea din 1992 și a argumentat că, în 2001, în Letonia era în vigoare sistemul „consimțământului explicit”. În opinia reclamantei, experții ar fi trebuit să întrebe rudele apropiate dacă acceptă sau refuză prelevarea de organe și că erau obligați să procedeze astfel în temeiul articolelor sus-menționate. Aceasta a argumentat că scopul Legii din 1992 era de a proteja corpul unei persoane decedate și că era necesar să se țină seama de acest scop în cadrul interpretării dispozițiilor legii. În acest sens, reclamanta a făcut trimitere și la documente internaționale (a se vedea

supra

, pct.

37). În ultimul rând, modificările aduse legii din 1992 demonstrează că, anterior, fusese prevalent sistemul „consimțământului explicit”. Discuțiile privind consimțământul „explicit" și cel „prezumat" s-au declanșat în Letonia aproximativ în perioada în care a început urmărirea penală în prezenta cauză. Prin urmare, în 2004 Parlamentul a adoptat modificări legislative substanțiale (a se vedea

supra

, pct.

50). Reclamanta a argumentat că, chiar și după aceste modificări, dispozițiile legale relevante nu erau suficient de clare, însă textul acestora a fost modificat în sensul stabilirii sistemului „consimțământului prezumat”.

93

. De asemenea, reclamanta a argumentat că legea internă nu era previzibilă în aplicarea ei deoarece nu prevedea nicio posibilitate pentru rude de a refuza prelevarea de țesut. Reclamanta a invocat diverse constatări ale autorităților interne, conform cărora dispozițiile legale erau neclare (a se vedea, de exemplu,

supra

, pct.

28) și a făcut observația că unii procurori au considerat că într-adevăr fusese încălcată legea din 1992 (a se vedea, de exemplu,

supra

, pct.

22, 24 și 27). Reclamanta a considerat că experții au exploatat lipsa clarității în interes propriu și că au obținut profit financiar. Reclamanta a concluzionat că prelevarea de țesut de la soțul său nu s-a efectuat conform legii.

94

. În al doilea rând, reclamanta a considerat că principiul „salvării vieții altora” nu poate constitui un scop legitim pentru prelevarea de țesut fără consimțământ. În al treilea rând, reclamanta a argumentat că Guvernul nu a demonstrat suficient că ingerința era o măsură necesară într-o societate democratică.

95

. Guvernul a susținut că ingerința în viața privată a reclamantei, rezultată prin prelevarea de țesut de la soțul său fără consimțământul prealabil al reclamantei sau al soțului, era în conformitate cu criteriile stabilite la art.

8 §

2.

96

. În primul rând, Guvernul a argumentat că prelevarea de țesut s-a efectuat conform legislației interne. Acesta a subliniat în special că Curtea – în cazul în care i-ar respinge argumentul privind neepuizarea căilor de atac interne în legătură cu sesizarea Curții Constituționale – ar trebui să pornească de la presupunerea că legea națională era compatibilă cu norma prevăzută la art.

8 din Convenție.

97

. Guvernul a făcut trimitere la alin.

3 din Regulamentul nr.

431

(1996) și la art.

4 și art.

11 din legea din 1992, argumentând că prelevarea de țesut s-a efectuat conform legii interne. Nu a fost necesar consimțământul prealabil și nici nu a fost necesară aprobarea din partea rudelor apropiate ale persoanei decedate. Nu a fost ilegală efectuarea prelevării de țesut fără consimțământul persoanei decedate sau al rudelor sale apropiate. Guvernul a argumentat că, în conformitate cu art.

4 și art.

11 din Legea din 1992, era necesară doar „absența unei obiecții exprimate de persoana decedată anterior decesului sau absența unei obiecții explicite exprimate [de rudele apropiate] anterior prelevării de țesut". Astfel, Guvernul a argumentat că, în Letonia, era în vigoare sistemul „consimțământului prezumat” în perioada în litigiu. Guvernul a subliniat că sistemul „consimțământului prezumat” nu era inedit și că Letonia nu era singura țară care folosea acest sistem; acesta era în vigoare în alte 11 state.

98

. Potrivit Guvernului, expertul a verificat – anterior prelevării țesutului – faptul că în pașaportul domnului Elberts nu exista ștampila care indica refuzul său față de folosirea țesuturilor sale biologice și că acest fapt a fost consemnat printr-o abreviere (“

zīm. nav

”) în registrul de evidență. Cu toate acestea, în copia după registrul de evidență, pusă la dispoziția Curții, nu s-a putut identifica o astfel de abreviere lizibilă.

99

. Totodată, Guvernul a recunoscut faptul că legislația națională nu impunea unui medic obligația de a face verificări concrete pentru a se asigura dacă există rude apropiate și de a le informa despre potențiala prelevare de țesut. În acest sens, Guvernul a făcut trimitere la decizia instanței în cadrul acțiunii penale (a se vedea

supra

, pct.

28).

100

. În primul rând, Guvernul a considerat că prelevarea de țesut s-a efectuat pentru „a salva și/sau îmbunătăți viața altora”. Acesta a făcut trimitere la decizia instanței în cadrul acțiunii penale (a se vedea

supra

, pct.

28), care a observat că „țesuturile [au fost] prelevate în numele umanității, cu scopul de a ameliora sănătatea altora și de a le prelungi viețile”. Acesta a mai făcut trimitere la Preambulul din Protocolul adițional referitor la transplantul de organe și țesuturi de origine umană, în sensul că practica donării de țesut și a prelevării de țesut în scopul transplantului „contribuie la salvarea unor vieți sau la îmbunătățirea semnificativă a calității lor" și că „transplantul de [...] țesuturi este o parte consacrată a serviciilor de sănătate oferite populației”. Guvernul a concluzionat că prelevarea de țesut a avut un scop legitim – acela al protecției sănătății și al protecției drepturilor altora.

101

. În al treilea rând, Guvernul a reamintit că statele beneficiază de o marjă de apreciere la stabilirea măsurilor care trebuie luate pentru a răspunde la nevoia socială stringentă a protejării sănătății și drepturilor altora. Guvernul a invocat cauza

Dudgeon

și a argumentat că este de competența autorităților naționale să facă evaluarea inițială a nevoii sociale stringente în fiecare caz în parte și că autoritățile au la dispoziție o marjă de apreciere (

Dudgeon împotriva Regatului Unit

, 22

octombrie 1981, pct.

52, seria A nr.

45). Prelevarea de țesut contribuia la salvarea unor vieți și putea ameliora semnificativ calitatea acestora. Astfel, exista o „nevoie socială stringentă” în ceea ce privește donarea de țesuturi deoarece transplantul de țesuturi a devenit o parte consacrată a serviciilor de sănătate oferite populației. Guvernul a reamintit că țesutul domnului Elberts a fost prelevat în vederea obținerii de material biologic în scopul transplantării pentru a putea îmbunătăți și/ori salva viețile altora.

102

. Era în principal sarcina și responsabilitatea celei mai apropiate rude a persoanei decedate să informeze corespunzător personalul medical în timp util cu privire la faptul că persoana decedată a refuzat prelevarea țesutului său. Legislația națională în vigoare la momentul respectiv nu i-a împiedicat pe domnul Elberts sau pe reclamantă, în calitate de rudă apropiată, să-și exprime dorințele privind prelevarea de țesut. Aceștia ar fi putut să refuze donarea de țesut. Însă niciunul dintre ei nu și-a exprimat refuzul înainte ca țesutul să fie prelevat conform Legii din 1992. Guvernul a concluzionat că s-a realizat un echilibru just între „dreptul reclamantei la viață privată, prevăzut de Convenție – întrucât legile naționale prevedeau dreptul rudei apropiate de a refuza prelevarea de țesut de la persoana decedată anterior procedurii de prelevare (drept care nu a fost exercitat nici de domnul Elberts, nici de reclamantă) – și nevoia socială stringentă de a obține bio-implanturi pentru transplant de țesut în cadrul serviciilor de sănătate oferite populației”.

a) Principii generale

103

. Scopul esențial al art.

8 este de a proteja fiecare persoană împotriva amestecului arbitrar din partea autorităților publice. Orice amestec prevăzut la art.

8 §

1 trebuie justificat în conformitate cu §

2, respectiv ca fiind „prevăzut de lege” și „necesar într-o societate democratică” pentru unul sau mai multe scopuri legitime enumerate aici. Noțiunea de necesitate înseamnă că amestecul trebuie să corespundă unei nevoi sociale stringente și, în special, că este proporțional cu scopul legitim urmărit de autorități [a se vedea

A, B și C împotriva Irlandei

(MC), nr.

25579/05, pct.

218-241, 16

decembrie 2010].

104

. Curtea face trimitere la interpretarea dată expresiei „prevăzut de lege” în jurisprudența sa [conform rezumatului făcut în

S. și Marper împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

30562/04 și 30566/04, pct.

95-96, CEDO 2008]. În prezenta cauză, o relevanță deosebită o are cerința ca măsura în litigiu să aibă temei în legislația internă, care ar trebui să fie compatibil cu statul de drept, ceea ce, la rândul său, înseamnă că legislația internă trebuie să fie formulată cu suficientă precizie și trebuie să asigure o protecție juridică adecvată împotriva arbitrariului. În consecință, legislația internă trebuie să precizeze suficient de clar marja de apreciere conferită autorităților competente și modalitatea de exercitare a acesteia (a se vedea, cel mai recent,

L.H.

împotriva Letoniei

, citată anterior, pct.

47).

b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză

105

. Referitor la pretinsul amestec, revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că, în urma unui accident rutier, soțul reclamantei a suferit răni care i-au pus viața în pericol și din cauza cărora a decedat în drum spre spital. A doua zi, corpul acestuia a fost transportat la Centrul de Medicină Legală, unde s-a efectuat autopsia. Ulterior, din corpul acestuia s-a prelevat țesut care a fost trimis unei companii farmaceutice din Germania pentru crearea unor bio-implanturi; scopul era ca țesutul să fie trimis înapoi în Letonia pentru a fi transplantat. Reclamanta, care era una dintre rudele apropiate, nu a fost informată despre procedură și nu și-a putut exercita drepturile prevăzute de legislația internă – respectiv acela de a-și exprima consimțământul sau refuzul față de prelevarea de țesut de la soțul său. Reclamanta a aflat abia după 2 ani despre prelevarea de țesut, când a fost contactată de Poliția de Securitate, care declanșase o anchetă penală cu privire la prelevarea ilegală de organe și țesuturi în perioada 1994–2003.

106

. Curtea observă că nu s-a contestat faptul că Centrul de Medicină Legală este o instituție publică și că faptele sau neglijențele personalului său medical, incluzând experții care au efectuat prelevarea de organe și țesuturi, erau de natură să angajeze răspunderea statului pârât în conformitate cu Convenția (a se vedea

Glass împotriva Regatului Unit

, nr.

61827/00, pct.

71, CEDO 2004

‑

II).

107

. Curtea consideră că circumstanțele de mai sus sunt suficiente pentru a constata o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private, prevăzută la art.

8 din Convenție.

108

. Cu privire la întrebarea dacă ingerința a fost „prevăzută de lege”, Curtea observă că legislația letonă în vigoare la momentul în litigiu prevedea dreptul atât al persoanei în cauză, cât și al rudelor sale apropiate (inclusiv soțul ori soția) de a-și exprima dorința în legătură cu prelevarea de țesut ulterior decesului persoanei în cauză (a se vedea

supra

, pct.

44 și 45). Părțile nu au contestat acest fapt. Cu toate acestea, opiniile lor erau divergente cu privire la măsura în care se exercita acest drept. Reclamanta considera că experții erau obligați să afle dorințele rudelor apropiate. Guvernul a argumentat că simpla absență a unei obiecții era singura cerință pentru a putea efectua prelevarea de țesuturi. În opinia Curții, aceste chestiuni reflectă calitatea legislației interne, mai ales chestiunea dacă legislația internă era formulată suficient de precis și dacă acorda o protecție juridică suficientă împotriva arbitrariului în absența unei reglementări administrative pertinente.

109

. În acest context, Curtea observă că principalul dezacord între părți îl constituie întrebarea dacă legea – care în principiu acorda rudelor apropiate dreptul de a-și exprima consimțământul sau refuzul față de prelevarea de țesut – era suficient de clară și previzibilă în aplicarea ei în ceea ce privește exercițiul acestui drept. Reclamanta a argumentat că nu a existat nicio posibilitate ca ea, în calitate de rudă apropiată, să refuze prelevarea de țesut; în schimb, Guvernul a considerat că reclamanta a avut totuși posibilitatea exercitării acestui drept deoarece nu o împiedica nimic să-și exprime dorința sau refuzul.

110

. Curtea reamintește însă că, acolo unde în litigiu se află legislația națională, nu este sarcina Curții să examineze,

in abstracto

, legislația relevantă. În schimb, Curtea trebuie să se limiteze, pe cât posibil, la examinarea problemelor ridicate în cauza aflată pe rolul său [a se vedea

Taxquet împotriva Belgiei

(MC), nr.

926/05, pct.

83

in fine

, CEDO 2010]. Curtea observă că părțile au prezentat diverse argumente în legătură cu sistemul în vigoare în Letonia la momentul în litigiu – cel al „consimțământului explicit" sau al „consimțământului prezumat" (a se vedea părerile împărțite ale experților și anchetatorilor la pct.

18

supra

). Trebuie însă avut în vedere faptul că problema ridicată în fața Curții în prezenta cauză nu o constituie întrebarea generală dacă statul pârât ar trebui să prevadă un anumit sistem de consimțământ. Problema o constituie de fapt dreptul reclamantei de a-și exprima dorința cu privire la prelevarea de țesut de la soțul său ulterior decesului acestuia și pretinsa neglijență a autorităților de a asigura condițiile juridice și practice pentru exercițiul acestui drept.

111

. Punctul de pornire pentru examinarea Curții îl constituie faptul că reclamanta nu a fost informată despre prelevarea de țesut de la soțul său în momentul efectuării procedurii. Autoritățile interne au stabilit că, la vremea respectivă, pentru experții de la Centrul de Medicină Legală care efectuau prelevările era o practică obișnuită să nu încerce să contacteze rudele persoanelor decedate (

supra

, pct.

16); de asemenea, există probe că, în acele cazuri în care au contactat rudele, experții nu le-au informat despre iminenta prelevare de țesut și nici nu au obținut consimțământul lor (

supra

, pct.

27).

112

. Referitor la chestiunea dacă legea internă era sau nu formulată suficient de precis, Curtea observă că autoritățile interne însele aveau păreri divergente despre întinderea obligațiilor stabilite în legislația națională. Pe de o parte, deși Poliția de Securitate a considerat că prelevarea de țesuturi era permisă doar cu consimțământ expres și prealabil și că absența acestuia însemna că prelevarea este ilegală, aceeași poliție a acceptat – făcând trimitere la opiniile experților – faptul că erau posibile diverse interpretări ale legislației interne, ceea ce făcea astfel imposibilă stabilirea unei certitudini (

supra

, pct.

18 și 20). Pe de altă parte, mai mulți procurori ierarhic superiori au concluzionat că, prin prelevarea de țesut în lipsa consimțământului expres și prealabil, experții au încălcat legea și era necesar să fie considerați răspunzători penal (

supra

, pct.

22, 24 și 25). În cele din urmă, Poliția de Securitate a acceptat interpretarea dată de procurori legislației interne și a constatat că au fost încălcate drepturile rudelor apropiate, inclusiv în cazul reclamantei. Cu toate acestea, între timp intervenise prescripția în cadrul urmăririi penale (

supra

, pct.

27). În ultimul rând, o instanță internă, deși le-a recunoscut rudelor apropiate dreptul de a-și exprima consimțământul sau refuzul față de prelevarea de țesut, a respins interpretarea adoptată de parchet și a constatat că legea internă nu le impunea experților obligația de a informa rudele apropiate și de a le explica acestora ce drepturi au. Experții nu puteau fi condamnați pentru nerespectarea unei obligații care nu era prevăzută clar în lege (

supra

, pct.

28).

113

. Curtea consideră că dezacordul privind sfera de aplicare a legii în vigoare existent chiar în rândul autorităților responsabile cu aplicarea legii arată inevitabil lipsa unei clarități suficiente. În această privință, Curtea face trimitere la constatarea instanței interne, conform căreia art.

4 din Legea din 1992 prevede dreptul rudelor apropiate de a refuza prelevarea de țesuturi și/sau organe de la persoana decedată, dar nu îi impune expertului obligația de a explica aceste drepturi rudelor (

supra

, pct.

28). Guvernul s-a bazat tot pe această constatare pentru a argumenta că prelevarea de țesut nu a fost ilegală (a se vedea

supra

, pct.

97 și 99). Astfel, Curtea poate ajunge la concluzia că, deși legislația letonă prevedea cadrul legal care le permitea rudelor apropiate să își exprime consimțământul sau refuzul în ceea ce privește prelevarea de țesut, aceasta nu definea clar întinderea obligației corelative sau a libertății experților sau autorităților în acest sens. Curtea observă, în acest context, că documentele europene și internaționale relevante în materie acordă o deosebită importanță principiului că trebuie aflate opiniile rudelor prin intermediul unor verificări rezonabile (a se vedea

supra

, pct.

34 și următoarele). Mai precis, conform observației din Raportul explicativ la Protocolul adițional, indiferent de sistemul pe care îl alege un stat – fie al „consimțământului explicit", fie al „consimțământului prezumat" – este necesar să se stabilească totodată procedurile și registrele de evidență corespunzătoare. Dacă dorințele persoanei decedate nu sunt stabilite suficient de clar, trebuie contactate rudele sale pentru a obține acordul lor prealabil prelevării de țesuturi (a se vedea, în special, observația la art.

17 din Protocolul adițional,

supra

, pct.

37).

114

. De asemenea, Curtea reamintește că principiul legalității obligă statele nu doar să respecte și să aplice, în mod previzibil și consecvent, legile pe care le-a promulgat, ci să asigure totodată, ca element necesar, condițiile legale și practice pentru punerea lor în aplicare [a se vedea

mutatis mutandis Broniowski împotriva Poloniei

(MC), nr.

31443/96, pct.

147 și 184, CEDO 2004

‑

V]. În urma decesului soțului reclamantei în data de 19

mai 2001, un expert de la Centrul de Medicină Legală a fost autorizat să preleveze țesut de la acesta în termen de 24 de ore după ce a verificat dacă pașaportul acestuia are sau nu ștampila specială care indică refuzul (

supra

, pct.

16). Se pare însă că la vremea respectivă nu exista o evidență comună a ștampilelor aplicate în pașaport pentru a indica refuzul sau consimțământul privind folosirea corpului titularului pașaportului ulterior decesului (a se vedea,

a contrario

, situația existentă ulterior modificărilor legislative intrate în vigoare la 1

ianuarie 2002 și includerea acestei informații în Evidența Populației, prezentate în cauza

Petrova

, citată anterior, pct.

35). Mai mult, se pare că nu exista nicio procedură de aplicat de către instituțiile publice și experți pentru a solicita și obține această informație. Guvernul a argumentat că expertul a verificat, fizic, pașaportul domnului Elberts înainte de prelevarea țesutului, însă reclamanta a afirmat că pașaportul soțului său fusese lăsat acasă. Prin urmare, procedura aplicată de expert pentru a verifica informația trecută în pașaportul său este neclară. Indiferent dacă expertul a verificat sau nu pașaportul domnului Elberts, rămâne neclar modul în care sistemul consimțământului, în vigoare în legislația letonă la momentul în litigiu, funcționa în practică în împrejurările în care s-a aflat reclamanta, care avea anumite drepturi în calitate de rudă apropiată dar nu a fost informată cum și când ar trebui să exercite aceste drepturi și nici nu a primit vreo explicație.

115

. Cu privire la măsura în care legislația internă asigura o protecție juridică adecvată împotriva arbitrariului, Curtea observă că prelevarea de țesut în prezenta cauză nu a fost o întâmplare izolată precum în cauza

Petrova

, sus-menționată, ci s-a efectuat în cadrul unui acord încheiat, cu aprobarea statului, cu o companie farmaceutică străină; s-au efectuat prelevări de la un mare număr de persoane (

supra

, pct.

13, 14 și 26). În aceste împrejurări, este cu atât mai important să se instituie mecanisme corespunzătoare pentru a echilibra latitudinea amplă lăsată experților la efectuarea de prelevări din proprie inițiativă (

supra

, pct.

15), dar nu s-a procedat astfel (a se vedea, de asemenea, documentele internaționale citate la pct.

34 și următoarele). Ca răspuns la argumentul Guvernului că pe reclamantă nu o împiedica nimic să-și exprime dorința în legătură cu prelevarea de țesut, Curtea observă că nu exista nicio reglementare administrativă sau legislativă în acest sens. În consecință, reclamanta nu putea să prevadă ce avea de făcut dacă dorea să-și exercite dreptul respectiv.

116

. În lumina celor de mai sus, Curtea nu poate constata că legislația letonă în vigoare era formulată cu suficientă precizie sau că asigura o protecție juridică adecvată împotriva arbitrariului.

117

. Prin urmare, Curtea concluzionează că ingerința în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private nu a fost una „prevăzută de lege” în sensul art.

8 §

2 din Convenție. În consecință, a fost încălcat art.

8 din Convenție. Având în vedere această concluzie, Curtea nu consideră necesar să examineze respectarea celorlalte cerințe de la art.

8 §

2 în prezenta cauză (a se vedea, de exemplu,

Kopp împotriva Elveției

, 25

martie 1998, pct.

76,

Culegere de hotărâri și decizii

1998

‑

II; și

Heino împotriva Finlandei

, nr.

56720/09, pct.

49, 15

februarie 2011).

ii

.

cu pr