CASE OF PETROPAVLOVSKIS v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF PETROPAVLOVSKIS v. LATVIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2015)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

din 13 ianuarie 2015

În Cauza Petropavlovskis împotriva Letoniei

(Cererea nr.

44230/06)

Strasbourg

definitivă la 01/06/2015

Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art.

44

§

2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Petropavlovskis împotriva Letoniei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din Päivi Hirvelä, președinte, Ineta Ziemele, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehabović, judecători, și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 18

noiembrie și 9

decembrie 2014,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1

. La originea cauzei se află cererea nr.

44230/06 îndreptată împotriva Republicii Letonia, prin care un „cetățean al altui stat dar cu rezidență permanentă” în Republica Letonia, domnul Jurijs Petropavlovskis (

reclamantul

),

a sesizat Curtea la 10 octombrie 2006, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (

Convenția

).

2

. Reclamantul a fost reprezentat de domnul A. Dimitrovs, avocat în Bruxelles. Guvernul leton (

Guvernul

)

a fost reprezentat de agenții guvernamentali, inițial de doamna I. Reine și ulterior de doamna K. Līce.

3

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art.

10, 11 și 13 din Convenție, că refuzarea acordării cetățeniei letone prin naturalizare constituie o măsură pe care el o consideră arbitrară și fost aplicată drept pedeapsă pentru faptul că a comunicat idei și și-a exercitat dreptul la libertate de întrunire pașnică pentru a critica poziția Guvernului.

4

. Prin decizia din 3 iunie 2008, Curtea a declarat cererea admisibilă și a unit cu fondul excepția ridicată de Guvern cu privire la competența

ratione materiae

a Curții.

5

. Reclamantul și Guvernul au prezentat observații scrise complementare cu privire la fond (art.

59 §

1 din Regulamentul Curții).

ÎN FAPT

i. circumstanțele cauzei

6

. Reclamantul s-a născut în 1955 și locuiește în Riga.

7

. Până în data de 29 octombrie 1998, când Parlamentul Letoniei (

Saeima

) a adoptat Legea educației, educația în școlile de stat și municipale s-a făcut în continuare în limbile letonă și rusă, practică moștenită din perioada regimului sovietic. Legea educației, intrată în vigoare la 1 iunie 1999, prevedea că singura limbă de predare în toate școlile de stat și municipale din Republica Letonia este limba oficială, respectiv letona. Se mai prevedea că limba de predare poate fi diferită în școlile private, în școlile de stat și municipale care au programe școlare pentru minoritățile naționale, precum și în alte unități de învățământ, conform prevederilor legii. În cazul școlilor de stat și municipale cu programe școlare pentru minoritățile naționale, Ministerul Educației avea sarcina de a stabili disciplinele specifice cu predare în limba de stat [art.

9 alin.

(1) și (2)], iar ministrul educației avea obligația de a se asigura că reglementările relevante sunt transmise Cabinetului de Miniștri până la data de 1 septembrie 1999 (dispoziții tranzitorii, alin.

3). S-a stabilit totodată că fiecare persoană ar trebui să învețe limba de stat și să susțină un test de competență lingvistică în limba oficială pentru a beneficia de învățământ primar și secundar [art.

9 alin.

(3)].

8

. În perioada 2003–2004, reclamantul s-a implicat activ în protestele împotriva reformei educației. A fost unul dintre principalii lideri ai mișcării „Sediul pentru protecția școlilor ruse” (

Krievu skolu aizstāvības štābs

în letonă), care s-a implicat în promovarea și susținerea protestelor împotriva reformei educației. Acesta a participat la întruniri și demonstrații împotriva reformei educației și a făcut declarații publice în susținerea ideilor privind drepturile comunității vorbitoare de limba rusă la învățământ în limba rusă și la menținerea, în școlile de stat, a limbii ruse ca unică limbă de predare. Guvernul a furnizat Curții probe privind relatările mass media despre respectivele proteste în perioada 28 iunie 2003–23 septembrie 2005, inclusiv reportajele realizate de agenția letonă de știri LETA și articolele din cotidienele

Diena

și

Lauku Avīze

și ziarul regional

Novaja Gazeta

(în limba rusă). În total, erau 13 reportaje și articole.

9

. În urma mai multor întruniri și demonstrații de amploare, Parlamentul a adoptat modificări la Legea educației în data de 5 februarie 2004. Noul text prevedea că, începând din 1 septembrie 2004, toate școlile de stat și municipale din ciclul secundar cu programe școlare pentru minoritățile naționale sunt obligate să asigure predare în limba oficială în proporție de cel puțin 60

% din programă, incluzând limbile străine, în cazul elevilor care încep studiile în clasa a X-a. Respectivele școli trebuie să se asigure totodată că programa referitoare la limba, identitatea și cultura minorității se predă în limba minorității (dispoziții tranzitorii, alin.

3).

10

. În noiembrie 2003, reclamantul a depus la Comitetul pentru Naturalizare (

Naturalizācijas Pārvalde

) cerere de acordare a cetățeniei letone prin naturalizare. La 1 decembrie 2003, a promovat examenele pentru naturalizare (a se vedea

infra

, pct.

29).

11

. Comitetul pentru Naturalizare a examinat actele depuse de reclamant și, constatând că acesta îndeplinește condițiile de la art.

11 și 12 din Legea cetățeniei, i-a înscris numele în lista candidaților la obținerea cetățeniei. Lista a fost anexată la propunerea de decizie privind acordarea cetățeniei și transmisă Cabinetului de Miniștri (

Ministru kabinets

) în vederea deciziei definitive.

12

.

‑

{}

‑

La 16 noiembrie 2004, Cabinetul de Miniștri a decis excluderea numelui reclamantului din listă, respingându-i astfel cererea de naturalizare.

13

. La 30 noiembrie 2004, Comitetul pentru Naturalizare l-a informat pe reclamant despre decizia Cabinetului de Miniștri.

14

. La 7 decembrie 2004, reclamantul a introdus o acțiune în contencios administrativ împotriva Cabinetului de Miniștri. Acesta a solicitat Tribunalului Districtual de Contencios Administrativ (

Administratīvā rajona tiesa

) să „oblige Cabinetul de Miniștri să ia o decizie de acordare a cetățeniei letone”. Reclamantul a declarat că decizia privind acordarea cetățeniei letone este un act administrativ și nu poate fi considerată o decizie politică. Acesta considera, printre altele, că o persoană îndeplinește obligația de loialitate dacă îndeplinește toate condițiile din Legea cetățeniei și dacă persoanei nu i se poate aplica niciuna dintre restricțiile prevăzute în lege. Acesta considera că respingerea cererii de acordare a cetățeniei este ilegală; în conformitate cu principiul egalității de tratament, opiniile sale nu pot constitui motive pentru respingerea cererii. Acesta a declarat că numele său a fost exclus din listă ca urmare a implicării sale în partidul politic „Pentru drepturile omului în Letonia Unită” (

Par cilvēka tiesībām vienotā Latvijā

, abreviat PCTVL) și a declarațiilor sale publice. PCTVL l-a desemnat candidat la postul de primar al orașului Riga, însă decizia de neacordare a cetățeniei l-a privat de dreptul de a candida la alegerile municipale și a fost motivată politic.

15

. La 10 decembrie 2004, reclamantul a acordat un interviu unui ziarist de la cotidianul

Lauku Avīze

. Acesta pare să fi fost răspunsul său la întrebarea dacă speră să aibă câștig de cauză în fața instanțelor interne și internaționale:

„Dacă aș fi vrut putere politică, m-aș fi naturalizat demult și aș fi fost ales [în Parlament]. Șansele de a câștiga un proces în instanță în Letonia ar fi cam 50%. Dar de asta nu am nevoie. Sincer vorbind, avem nevoie de un scandal internațional de proporții. Cu cazul cetățeniei mele am realizat așa ceva și, în plus, [avem parte] gratuit de o amplă campanie de relații publice pentru PCTVL.”

16

. În observațiile din 5 ianuarie 2005 adresate Tribunalului Districtual de Contencios Administrativ, Cabinetul de Miniștri a subliniat faptul că ministrul justiției a atras atenția asupra dispozițiilor Legii cetățeniei în sensul că pentru a dobândi cetățenia letonă un solicitant trebuie să demonstreze credință față de Republica Letonia, nu doar printr-o promisiune, ci și prin faptele sale, iar faptele solicitantului nu erau compatibile cu jurământul de credință față de Republica Letonia. În urma examinării informațiilor de care dispunea, Cabinetul de Miniștri a decis că acțiunile solicitantului din perioada respectivă nu dovedeau loialitatea sa față de Republica Letonia.

17

. În observațiile suplimentare din 17 noiembrie 2005 adresate Tribunalului Districtual de Contencios Administrativ, Cabinetul de Miniștri a argumentat, printre altele, că decizia sa politică s-a bazat pe acțiunile reclamantului; era evident că acesta nu putea depune sincer jurământul de credință. Acest lucru reieșea chiar din declarațiile sale publice, care arătau că reclamantul nu avea o legătură reală cu Republica Letonia, că nu dorea să stabilească o astfel de legătură și că a depus cerere de acordare a cetățeniei în cadrul unei campanii politice pentru prejudicierea Republicii Letonia. Cabinetul a citat declarații făcute de acesta în timpul interviului din 10 decembrie 2004 (a se vedea

supra

, pct.

15). Invocând principiul „democrație aptă să se protejeze", Cabinetul a argumentat că securitatea națională, protejarea altora, precum și limba de stat sunt valori democratice pe care statul intenționează să le protejeze. Declarațiile publice ale reclamantului arătau că acțiunile sale urmăreau să destabilizeze situația din țară și că acesta era scopul din spatele dorinței sale de a deveni cetățean. Declarațiile și acțiunile sale arătau că acesta constituia o amenințare reală pentru securitatea națională: i) reclamantul era liderul unei organizații ale cărei activități urmăreau tulburarea siguranței și ordinii publice

[1]

; ii) activitățile organizației indicau posibilitatea recurgerii la violență

[2]

; iii) declarațiile reclamantului arătau că el este gata să recurgă la violență

[3]

; iv) acțiunile reclamantului demonstrau refuzul său de a permite autorităților statului să exercite control legitim asupra legalității activităților organizației

[4]

; și v) scopul real al reclamantului era nu de a dobândi cetățenia letonă, ci de a desfășura o campanie organizată, menită să declanșeze un scandal politic

[5]

.

18

. La 16 decembrie 2005, Tribunalul Districtual de Contencios Administrativ a decis încetarea procesului fără să examineze fondul cauzei. Instanța a concluzionat că decizia Cabinetului de Miniștri privind acordarea cetățeniei letone (

lēmums par personas uzņemšanu Latvijas pilsonībā

) este o „decizie politică” (a se vedea

infra

, pct.

33) și, ca atare, nu poate fi examinată de o instanță. Reclamantul a declarat apel, precizând, printre altele, că legea cetățeniei nu poate fi folosită ca armă politică și că o instanță ar trebui să aibă plenitudine de jurisdicție asupra acestor decizii.

19

. La 13 februarie 2006, Curtea Administrativă Regională (

Administratīvā apgabaltiesa

) a confirmat decizia Tribunalului Districtual de Contencios Administrativ și a considerat, de asemenea, că decizia Cabinetului de Miniștri este o decizie politică. Reclamantul a atacat decizia, precizând, printre altele, că acordarea cetățeniei nu poate fi folosită ca armă politică și că o instanță ar trebui să aibă plenitudine de jurisdicție asupra acestor decizii.

20

. La 11 aprilie 2006, Secția de contencios administrativ din cadrul Senatului Curții Supreme (

Augstākās tiesas Senāta Administratīvo lietu departaments

) a confirmat decizia Curții Administrative Regionale. Instanța a stabilit că, în conformitate cu legea cetățeniei, Comitetul pentru Naturalizare avea de întocmit o propunere de decizie cu privire la stabilirea cadrului juridic. Decizia finală a fost luată de Cabinetul de Miniștri. Cabinetul a adoptat decizia respectivă, prin vot, în baza propunerii de decizie întocmite de Comitetul pentru Naturalizare. Membrii Cabinetului de Miniștri nu erau obligați să-și motiveze votul, iar legea cetățeniei nu prevedea detaliile procesului decizional în această privință. Instanța a declarat, printre altele, următoarele:

„[8.3] [...] Cabinetul de Miniștri are competență nelimitată în materie de acordare sau neacordare a cetățeniei în cazul persoanelor care, conform afirmațiilor Comitetului pentru Naturalizare, îndeplinesc condițiile pentru naturalizare. Această libertate de acțiune nerestricționată, care este în contrast puternic (

krasi kontrastē

) cu reglementarea detaliată referitoare la decizia Comitetului pentru Naturalizare, atestă că într-un astfel de caz Comitetul pentru Naturalizare îndeplinește o funcție constituțională și nu administrativă. Astfel, Cabinetul de Miniștri nu poate fi considerat o autoritate publică în sensul procedurii administrative. Prin urmare, este nefondat argumentul invocat în plângerea auxiliară, conform căruia decizia respectivă îndeplinește toate condițiile unui act administrativ.

Având în vedere cele de mai sus, este corectă concluzia [Curții Administrative Regionale] conform căreia decizia atacată nu trebuie considerată un act administrativ, ci o decizie politică. ...

[10] În opinia Secției de contencios administrativ, dacă o persoană îndeplinește toate condițiile pentru naturalizare și nu se aplică nicio restricție naturalizării, [există] un drept subiectiv doar pentru examinarea, de către Cabinetul de Miniștri, a propunerii de decizie privind acordarea cetățeniei.

[11] Faptul că legislația nu prevede o procedură pentru atacarea unei decizii a Cabinetului de Miniștri nu înseamnă că o asemenea decizie poate fi atacată precum un act administrativ, în conformitate cu legea privind contenciosul administrativ. În Letonia nu există o practică consacrată constând în a menționa

expressis verbis

într-un act juridic faptul că decizia respectivă nu poate fi atacată [...]

[12] [...] În opinia Secției de contencios administrativ, legile din Letonia prevăd posibilitatea de a controla (

kontrolēt

) deciziile luate în materie de naturalizare. Cu alte cuvinte, deciziile luate de Comitetul pentru Naturalizare (acte administrative) pot fi atacate în instanță, în conformitate cu legea privind contenciosul administrativ; în schimb, în cazul în care o decizie a Cabinetului de Miniștri este - în tot sau în parte - incompatibilă cu legea, un procuror poate depune cerere de recurs în anulare (

protests

), în temeiul art.

19 din Legea privind organizarea parchetelor. Prin urmare, trimiterea [făcută de reclamant] la [art.

12] din Convenția europeană asupra cetățeniei este nefondată.”

21

. Până la această dată, reclamantul nu a depus altă cerere de acordare a cetățeniei letone prin naturalizare.

ii.

dreptul și practica interne relevante

A. Constituția (

Satversme

)

22

. Conform art.

4 din Constituție, limba letonă este limba oficială în Republica Letonia.

23

. Conform art.

100 din Constituție, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, care include libertatea de a primi, păstra și comunica informații și libertatea de exprimare a opiniilor. Cenzura este interzisă.

24

. Conform art.

102 din Constituție, orice persoană are dreptul de a înființa și a adera la asociații, partide politice și alte organizații publice.

25

. Conform art.

103 din Constituție, statul protejează libertatea întrunirilor, procesiunilor și demonstrațiilor desfășurate în mod pașnic și anunțate în prealabil.

26

. Conform art.

116, drepturile persoanelor prevăzute la, printre altele, art.

100, 102 și 103, pot face obiectul unor restrângeri în situații prevăzute de lege, pentru protejarea drepturilor altor persoane, a structurii democratice a statului, precum și a siguranței, bunăstării și a moralei publice. În baza condițiilor prevăzute în acest articol, se pot aplica restrângeri și exprimării credințelor religioase.

B. Legea cetățeniei (

Pilsonības likums

) aflată în vigoare în perioada din litigiu

27

. Art.

1 alin.

(1) din Legea cetățeniei prevedea că prin cetățenia letonă se realizează legătura juridică durabilă (

noturīga tiesiska saikne

) dintre o persoană și statul leton (

Latvijas valsts

). În general, legislația letonă în materie de cetățenie și imigrație făceau deosebire între mai multe categorii de persoane, fiecare cu statut specific. Acestea au fost rezumate în cauzele

Slivenko împotriva Letoniei

[(MC), nr.

48321/99, pct.

50-53, CEDO 2003-X] și

Sisojeva și alții împotriva Letoniei

(radiere) [(MC), nr.

60654/00, pct.

46-47, CEDO 2007-I).

28

. Art.

11 enumera restrângerile aplicate naturalizării. Se prevedea, printre altele, că nu pot dobândi cetățenia letonă persoanele care, prin mijloace neconstituționale, au întreprins acțiuni împotriva independenței Republicii Letonia, a structurii democratice și parlamentare a statului ori împotriva autorității de stat existente în Letonia, în cazul în care sunt stabilite prin hotărâre judecătorească.

29

. Art.

12 prevedea următoarele:

„(1) Pot dobândi cetățenia letonă, prin naturalizare, numai persoanele înregistrate în Evidența Populației, în cazul în care:

1)

locul lor de rezidență permanentă, la data depunerii cererii de naturalizare, a fost în Letonia pe o perioadă de cel puțin 5

ani calculată de la 4 mai 1990 (pentru persoanele venite în Letonia după 1 iulie 1992, perioada de 5

ani se calculează de la data obținerii permisului de ședere permanentă);

2)

cunosc [

prast

] limba letonă;

3)

cunosc [

zināt

] principiile fundamentale ale Constituției Republicii Letonia și ale Legii constituționale [din 10 decembrie 1991] privind drepturile și obligațiile persoanelor și cetățenilor;

4)

cunosc versurile imnului național și istoria Letoniei;

5) au o sursă legală de venituri;

6) au depus jurământul de credință față de Republica Letonia;

7) au depus o notificare de renunțare la cetățenia (naționalitatea) anterioară și au primit permis de expatriere de la statul de la care aveau cetățenia (naționalitatea) anterioară, dacă respectivul permis este prevăzut de legea statului respectiv, ori au dobândit o adeverință de renunțare la cetățenia (naționalitatea) anterioară, sau, în cazul în care sunt cetățeni ai fostei URSS având locul de rezidență permanentă în Letonia în data de 4 mai 1990, un certificat că nu au dobândit cetățenia (naționalitatea) altui stat; și

8) nu li se aplică restrângerile asupra naturalizării specificate la art.

11 din prezenta lege.

(2) Numai persoanele care îndeplinesc toate condițiile menționate în alin.

(1) din prezentul articol pot dobândi cetățenie letonă prin naturalizare. ...

(6) Persoanele ale căror cereri în materie de cetățenie au fost respinse le pot depune din nou după 1

an de la data luării deciziei anterioare."

30

. Conform prevederilor art.

17 alin.

(1), Comitetul pentru Naturalizare primea și analiza cererile de naturalizare. O decizie de respingere a cererii de acordare a cetățeniei, luată de Comitetul pentru Naturalizare, poate fi atacată în instanță [art.

17 alin.

(3)]. Deciziile privind acordarea cetățeniei vor fi luate de Cabinetul de Miniștri [art.

17 alin.

(2)].

31

. În perioada din litigiu (anterior modificărilor legislative intrate în vigoare de la 1 octombrie 2013), în conformitate cu art.

18, toate persoanele cărora li s-a aprobat acordarea cetățeniei letone erau obligate să semneze următorul jurământ de credință față de Republica Letonia:

„Eu (prenume, nume), născut (locul și data nașterii), jur să fiu credincios numai Republicii Letonia.

Jur să respect cu bună-credință Constituția și legile Republicii Letonia și să îmi dau silința să le apăr.

Jur să apăr, chiar cu prețul vieții, independența statului leton (

Latvijas valsts

), să trăiesc și să muncesc cu bună-credință pentru a contribui la creșterea prosperității statului și poporului leton.”

32

. La 1 octombrie 2013, au intrat în vigoare mai multe modificări ale legii cetățeniei; printre acestea, se numărau modificări aduse tuturor dispozițiilor sus-menționate.

C. Legea privind contenciosul administrativ (

Administratīvā procesa likums

)

33

. În conformitate cu art.

1 alin.

(3) din Legea privind contenciosul administrativ (în versiunea în vigoare de la 1 februarie 2004 până la 30 noiembrie 2006), un act administrativ este un instrument juridic cu finalitate externă, care este emis de o autoritate publică (

iestāde

) în domeniul dreptului public în legătură cu o anumită persoană (sau anumite persoane), pentru stabilirea, modificarea, determinarea sau încetarea unor raporturi juridice specifice (

tiesiskās attiecības

) sau pentru stabilirea situației actuale. Constituie acte administrative deciziile privind stabilirea, modificarea sau încetarea statutului juridic ori pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare unui funcționar (

amatpersona

) sau unei persoane subordonate în mod special (

īpaši pakļauta persona

) autorității publice, precum și acele decizii care afectează în mod semnificativ drepturile omului ale funcționarului sau ale persoanei subordonate în mod special autorității publice. Nu constituie acte administrative o decizie sau o altă categorie de acțiune a unei autorități publice în sfera dreptului privat și nici o decizie internă care afectează doar autoritatea publică respectivă, un organism subordonat (

padota institūcija

) acesteia sau o persoană subordonată în mod special acesteia; nu constituie acte administrative nici deciziile politice (comunicările politice, declarațiile, invitațiile, notificările despre alegerea funcționarilor și altele asemenea) emise de

Saeima

, președinte, cabinetul de miniștri sau consiliile locale (municipale și comunale) și nici deciziile în materie penală și hotărârile judecătorești.

D. Regulamentul Cabinetului de Miniștri nr.

34 (1999), „Primirea și examinarea cererilor de naturalizare”

34

. Pct.

32 din Regulamentul Cabinetului de Miniștri nr.

34 (1999), intitulat „Primirea și examinarea cererilor de naturalizare” (

Naturalizācijas iesniegumu pieņemšanas un izskatīšanas kārtība

), în vigoare de la 5 februarie 1999 până la 9 iulie 2011, prevede anumite motive pentru care șeful Comitetului pentru Naturalizare poate decide să refuze naturalizarea. O astfel de decizie se impune, de exemplu, dacă prin hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit faptul că o persoană a transmis în mod intenționat informații false (pct.

32.1) sau dacă, în urma examinării unei cereri, s-a stabilit faptul că nu există temei legal pentru naturalizare ori că respectivul temei a încetat să existe (pct.

32.2).

35

. În cazul în care se impune naturalizarea unei persoane, un membru al Comitetului pentru Naturalizare, luând în considerare documentele aflate în dosarul pentru naturalizare al persoanei respective, întocmește o propunere de decizie a Cabinetului de Miniștri pentru acordarea cetățeniei letone prin naturalizare (pct.

33). Comitetul pentru Naturalizare va informa persoana despre decizia adoptată de Cabinetul de Miniștri (pct.

34).

E. Jurisprudența Curții Constituționale

36

. În data de 13 mai 2010, Curtea Constituțională (

Satversmes tiesa

) a pronunțat hotărârea în cauza nr.

2009-94-01 având ca obiect conformitatea anumitor cuvinte din prima teză de la pct.

1 din Dispozițiile tranzitorii ale Legii cetățeniei și din a doua teză cu articolele 1 și 2 din Constituție, precum și cu Preambulul la Declarația din 4 mai 1990 privind „Restaurarea independenței Republicii Letonia”. Cauza a fost trimisă la Curtea Constituțională de Biroul de contencios administrativ din cadrul Senatului Curții Supreme (

Augstākās tiesas Senāta Administratīvo lietu departaments

), care a ridicat problema compatibilității condițiilor pentru dublă cetățenie prevăzute în lege cu doctrina privind continuitatea statului Letonia. Curtea Constituțională a constatat că reglementarea juridică este compatibilă cu Constituția și Declarația. Părțile relevante ale hotărârii sunt următoarele (trimiterile au fost omise):

„16. Petentul a argumentat că cetățenia se consideră ca fiind unul dintre drepturile omului și că dispozițiile în litigiu nu sunt în conformitate cu principiul proporționalității și cel al securității juridice ce decurg din art.

1 din Constituție.

16.1. Curtea Constituțională a recunoscut, în jurisprudența sa, că din conceptul unei republici democratice consacrat la art.

1 din Constituție decurge faptul că statul are obligația de a respecta anumite principii fundamentale ale unui stat de drept (

tiesiska valsts

), inclusiv principiile principiul proporționalității și cel al securității juridice. [...]

În domeniul reglementării cetățeniei, statul are o amplă marjă de apreciere. [...] Însă această marjă de apreciere nu poate fi considerată nelimitată. În cadrul doctrinei continuității [statului], organul legislativ are obligația de a se asigura că nicio persoană care și-a păstrat cetățenia letonă în timpul ocupației nu va fi exclusă din rândul cetățenilor, precum și că cerințele stabilite pentru redobândirea cetățeniei sunt proporționale.

Astfel, Curtea Constituțională trebuie să examineze dacă certitudinea pe care persoanele au dezvoltat-o în legătură cu posibilitatea păstrării dublei cetățenii ca urmare a Deciziei din 27 noiembrie 1991 a depășit sau nu marja de discreție a organului legislativ în materie de cetățenie. Asta înseamnă că Curtea Constituțională trebuie să verifice dacă dispozițiile în litigiu nu încalcă dreptul unei persoane la cetățenia unui anumit stat.

16.2. [S-a menționat] în cerere că cetățenia sau legătura unui persoane cu statul ține de drepturile omului, din moment ce este inclusă în art.

15 Declarația [universală a] drepturilor omului și, în consecință, în art.

89 din Constituție. Stabilirea unui astfel de termen, la expirarea căruia o persoană, prin faptul că se înregistrează ca cetățean leton, trebuie să renunțe la cetățenia altui stat, se consideră echivalentă cu privarea de cetățenie sau chiar cu privarea de cetățenie în masă ori pentru un grup de persoane care pot fi identificate după o anumită trăsătură.

Curtea Constituțională observă că Declarația drepturilor omului este un izvor credibil de drepturi ale omului și că cuprinsul dispozițiilor sale a evoluat în timp și a servit ca temei pentru dezvoltarea principiilor și cutumelor dreptului internațional. Cu toate acestea, pentru a stabili cu precizie sfera de aplicare a art.

15 din Declarația drepturilor omului, care este obligatoriu pentru stat în conformitate cu art.

89 din Constituție, se impune o evaluare suplimentară.

Art.

15 din Declarația drepturilor omului prevede că orice persoană are dreptul la o cetățenie. Cu toate acestea, i se acordă unei persoane dreptul la cetățenia unui anumit stat. Deși textul articolului s-a modificat în timp, iar dezvoltarea dreptului internațional a influențat marja de discreție a statelor în materie de cetățenie, cuprinsul acestuia este încă limitat.

[S-a remarcat în] doctrina juridică faptul că cetățenia nu este un drept natural sau inalienabil deoarece acesta decurge în esență din existența unui stat suveran. [...]

În prezent, art.

15 din Declarația drepturilor omului are trei aspecte principale: dreptul la cetățenie sau evitarea apatridiei; interzicerea lipsirii unei persoane de cetățenia sa în mod arbitrar (inclusiv a lipsirii în masă); și dreptul unei persoane de a-și schimba cetățenia. Privarea de cetățenie pe considerente politice sau alte considerente discriminatorii se consideră o privare arbitrară de cetățenie. [...] De asemenea, o privare de cetățenie care duce la apatridie se consideră o măsură arbitrară [...] Interzicerea discriminării nu are un sens larg; de exemplu, cerința unei competențe lingvistice nu se consideră discriminatorie. În plus, se poate observa consensul existent în următoarele două domenii: egalitatea sexelor, ceea ce înseamnă reducerea apatridiei în caz de căsătorie; și mai ales, obligația unui stat de a acorda cetățenie oricărui copil care s-a născut pe teritoriul lui și care altminteri ar deveni un apatrid [...]”

ii.

dreptul și practica interne relevante

A. Jurisprudența Curții Permanente de Justiție Internațională

37

. În Avizul consultativ privind

Decretele naționalității din Tunisia și Maroc

(7 februarie 1923), Curtea Permanentă de Justiție Internațională a concluzionat următoarele:

„Expresia «exclusiv de jurisdicție internă» pare să contemple anumite chestiuni care, deși pot viza îndeaproape interesele mai multor state, nu sunt – în principiu – reglementate de dreptul internațional. În aceste chestiuni, fiecare stat este singurul decident.

Întrebarea dacă o anumită problemă aparține sau nu exclusiv jurisdicției interne a statului este o problemă relativă în esență; acest lucru depinde de evoluția relațiilor internaționale. Astfel, în stadiul actual al dreptului internațional, problemele legate de cetățenie țin, în opinia Curții, în principiu de acest domeniu rezervat.

În sensul prezentului aviz, este suficientă observația că este posibil ca, într-o problemă care, precum cea a cetățeniei, nu este în principiu reglementată de dreptul internațional, dreptul unui stat de a recurge la marja de discreție să fie totuși restrâns de obligații pe care să și le fi asumat față de alte state.”

B. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție

38

. În Cauza

Nottebohm

(

Liechtenstein împotriva Guatemalei

, hotărârea din 6

aprilie 1955), Curtea Internațională de Justiție (

CIJ

) a concluzionat următoarele:

„Este de competența statului Liechtenstein, ca și a oricărui alt stat suveran, să reglementeze prin propria legislație dobândirea cetățeniei, precum și acordarea acesteia prin naturalizare de către propriile organe în conformitate cu legislația respectivă. Nu este necesar să se stabilească dacă dreptul internațional impune limitări ale libertății de decizie în acest domeniu. Mai mult, cetățenia are cele mai rapide, cele mai profunde și, pentru majoritatea persoanelor, singurele efecte în cadrul ordinii juridice a statului care o acordă. Cetățenia servește în primul rând la stabilirea faptului că persoana căreia i-a fost acordată beneficiază de drepturile și se supune obligațiilor pe care legea statului respectiv le acordă sau le impune cetățenilor săi. Acest lucru este inclus implicit în conceptul extins conform căruia cetățenia ține de jurisdicția internă a statului. ...

În conformitate cu practica statelor, cu deciziile de arbitraj și cele judecătorești și cu opinia autorilor, cetățenia se definește ca o legătură juridică ce are ca bază un fapt social de apartenență, o conexiune sinceră a existenței, intereselor și sentimentelor, existând în același timp drepturi și îndatoriri reciproce. Se poate spune că aceasta constituie expresia juridică a faptului că persoana căreia i se acordă, fie în mod direct prin lege, fie ca urmare a unui act emis de autorități, este de fapt mult mai apropiat de populația statului care îi acordă cetățenia decât de populația oricărui alt stat. Acordată de stat, aceasta nu face decât să îndreptățească statul să exercite protecție față de alt stat, dacă aceasta constituie o translație în termeni juridici a legăturii persoanei cu statul care i-a acordat cetățenia. ...

Naturalizarea este o chestiune care trebuie luată în serios. Solicitarea și dobândirea ei nu constituie ceva ce se întâmplă frecvent în viața unui om. Aceasta implică ruperea unei legături de credință și crearea unei noi legături de credință. Aceasta poate avea consecințe importante și să implice schimbări profunde în destinul persoanei care o dobândește. Aceasta o vizează personal, iar luarea ei în considerare doar din perspectiva repercusiunilor față de proprietatea sa ar echivala cu neînțelegerea semnificației ei profunde. Pentru a evalua efectul ei internațional, este imposibil să se ignore circumstanțele în care a fost acordată, caracterul serios aferent acestea, preferința reală și efectivă - nu doar verbală, a solicitantului față de țara care i-o acordă.”

C. Convenția europeană asupra cetățeniei (Consiliul Europei – Seria de tratate nr.

166)

39

. Principalul document al Consiliului Europei în materie de cetățenie este Convenția europeană asupra cetățeniei, adoptată la 6 noiembrie 1997 și intrată în vigoare la 1 martie 2000. A fost ratificată de 20 de state membre ale Consiliului Europei. Letonia a semnat convenția la 30 mai 2001, dar nu a ratificat-o.

40

. Articolele relevante din convenție prevăd următoarele:

ARTICOLUL 2

Definiții

„În sensul prezentei convenții:

a)

cetățenie

înseamnă legătura juridică dintre o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei; [...]”

ARTICOLUL

3

Competența statului

„1. Fiecare stat va determina prin legislația proprie care sunt cetățenii săi.

ARTICOLUL 4

Principii

„Regulile privind cetățenia fiecărui stat parte trebuie să se bazeze pe următoarele principii:

a) fiecare persoană are dreptul la o cetățenie;

b) apatridia trebuie evitată;

c) nimeni nu poate fi, în mod arbitrar, privat de cetățenia sa;

d) nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un cetățean al unui stat parte și un străin, nici schimbarea cetățeniei unuia dintre soți în timpul căsătoriei nu pot avea efect de plin drept asupra cetățeniei celuilalt soț.”

41

. Raportul explicativ la convenție prevede, printre altele, următoarele precizări cu privire la art.

2:

ARTICOLUL 2

Definiții

„22. Noțiunea de cetățenie a fost examinată de Curtea Internațională de Justiție în Cauza

Nottebohm

. Curtea a definit cetățenia ca fiind «o legătură juridică ce are ca bază un fapt social de apartenență, o conexiune sinceră a existenței, intereselor și sentimentelor, existând în același timp drepturi și îndatoriri reciproce» (Cauza

Nottebohm

case, Culegere CIJ 1955, p.

23).

2 din convenție ca fiind «legătura juridică dintre o persoană și un stat și nu indică originea etnică a persoanei». Prin urmare, se referă la o anumită legătură juridică dintre o persoană și un stat, care este recunoscută de statul respectiv. Conform precizării din nota de subsol de la pct.

1 din prezentul raport explicativ, în raport cu efectele convenției, termenii «naționalitate» și «cetățenie» sunt sinonimi.”

D. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

42

. În cauza C-135/08

Janko Rottmann împotriva Freistaat Bayern

(hotărârea din 2

martie 2010), Curtea de Justiție a hotărât următoarele (trimiterile au fost omise):

„45. Astfel, statele membre trebuie, în exercitarea competenței lor în materie de cetățenie, să respecte dreptul Uniunii [...]

E. Jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului

43

. În

Propunere de modificări la prevederile despre naturalizare din Constituția Costa Ricăi

(Aviz consultativ OC-4/84, 19 ianuarie 1984), Curtea Interamericană a Drepturilor Omului s-a pronunțat astfel:

„31. Problemele ridicate de Guvern implică două categorii de probleme juridice de ordin general, pe care Curtea le va examina separat. În primul rând, există o problemă legată de dreptul la cetățenie consacrat de art.

20 din convenție. A doua categorie de probleme implică chestiuni de posibilă discriminare interzisă prin convenție.

În ciuda faptului că, în mod tradițional, recunoașterea și conferirea cetățeniei sunt lucruri asupra cărora decide fiecare stat, situațiile contemporane indică faptul că dreptul internațional impune anumite limite cu privire la puterile largi de care se bucură statele în domeniu, precum și faptul că maniera în care statele reglementează problemele privitoare la cetățenie nu poate fi considerată, astăzi, ca aparținând în întregime jurisdicției interne a acestora; acele puteri ale statelor se circumscriu obligațiilor lor de a asigura deplina protecție a drepturilor omului.

19]. Alt instrument, Declarația universală a drepturilor omului ... prevede următoarele [text art.

15].

20 din convenție: în primul rând, dreptul la cetățenie consacrat aici asigură persoanei o măsură minimă de protecție juridică în cadrul relațiilor internaționale prin legătura stabilită de cetățenie între persoană și statul respectiv; în al doilea rând, protecția respectivă apără persoana împotriva privării arbitrare de cetățenie, fără de care ar fi lipsită de toate efectele practice ale drepturilor sale politice, precum și ale drepturilor sale civile care sunt legate de cetățenia persoanei.

44

. În cauza

Minorele Yean și Bosico împotriva Republicii Dominicane

(hotărârea din 8 septembrie 2005), Curtea Interamericană a Drepturilor Omului a decis următoarele (notele de subsol au fost omise):

„139. Convenția americană recunoaște ambele aspecte ale dreptului la cetățenie: dreptul de a avea o cetățenie în sensul de a acorda persoanei o «măsură minimă de protecție juridică în relațiile internaționale prin legătura pe care cetățenia sa o instituie între el și statul în cauză; și în al doilea rând - protecția acordată persoanei împotriva privării arbitrare de cetățenia sa, fără de care sunt legate de cetățenia persoanei.»

45

. Principiile care rezultă din jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului în legătură cu dreptul la cetățenie au fost confirmate recent în cauza

Dominicani și haitieni expulzați împotriva Republicii Dominicane

(hotărârea din 28 august 2014, pct.

253-264).

ÎN DREPT

i. cu privire la pretinsa încălcare a art.

10 și art.

11 din Convenție

46

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art.

10 și 11 din Convenție, că refuzarea aparent arbitrară a acordării cetățeniei letone prin naturalizare a fost o măsură punitivă care i-a fost aplicată deoarece a comunicat idei și și-a exercitat dreptul de întrunire în scopul de a critica poziția Guvernului. El s-a mai plâns că sus-menționatele încălcări ale drepturilor sale, contrar cerințelor de la art.

10 §

2 și art.

11 §

2 din Convenție, nu au fost prevăzute de lege, nu au urmărit un scop legitim, nu au fost proporționale și nu au constituit măsuri necesare într-o societate democratică. Art.

10 și 11 din Convenție prevăd următoarele:

ART.

10

Libertatea de exprimare

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

ART.

11

Libertatea de întrunire și de asociere

„1.

Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai poliției sau ai administrației de stat.”

47

. Guvernul a negat că au fost încălcate aceste articole.

A. Argumentele părților

48

. Reclamantul a subliniat că problemele legate de cetățenie nu sunt de competența exclusivă statelor în cazul în care afectează drepturile omului. Acesta a susținut că

Avizul consultativ privind Decretele naționalității din Tunisia și Maroc

, precum și cauza

Nottebohm

au reflectat situația dreptului internațional din 1923 și, respectiv, 1955, nicidecum momentul actual. Acesta a susținut că se află în curs de dezvoltare un consens internațional conform căruia legile și practicile în materie de cetățenie trebuie să fie în concordanță cu principiile generale ale dreptului internațional, în special cel al drepturilor omului. Marja de discreție a statului la acordarea cetățeniei nu este complet nestingherită; referindu-se la art.

15 §

1 din Declarația universală a drepturilor omului, reclamantul a susținut că deciziile privind cetățenia trebuie examinate prin prisma drepturilor omului. Acesta a citat pct.

32 și, respectiv, pct.

140 din două cauze relevante examinate de Curtea Interamericană a Drepturilor Omului (a se vedea

supra

, pct.

43 și 44). Reclamantul a afirmat că abordarea interamericană a fost confirmată și în Europa, în baza art.

4 din Convenția europeană asupra cetățeniei și Raportul explicativ la aceasta. Reclamantul a descris statutul său ca „non-cetățean” și s-a considerat un apatrid „privilegiat” în raport cu dreptul internațional. Acesta a mai făcut trimitere la cauza

Nottebohm

și a explicat că s-a născut în Letonia, domiciliul său obișnuit și centrul intereselor sale se află în Letonia, iar soția și cele două fiice ale sale trăiesc în Letonia. Acesta a afirmat că el nu a avut legături reale sau efective cu nicio altă țară.

49

. Recunoscând faptul că dreptul la o anumită cetățenie nu a fost garantat, ca atare, de Convenție sau protocoalele la aceasta, reclamantul a invocat decizia Curții în cauza

Karassev împotriva Finlandei

[(dec.), nr.

31414/96, CEDO 1999-II) și a susținut că neacordarea în mod arbitrar a cetățeniei ar putea în anumite împrejurări să ridice o problemă sub incidența art.

8 din Convenție ca urmare a impactului asupra drepturilor unei persoane. În continuare, acesta s-a referit la cauza

Genovese împotriva Maltei

(nr.

53124/09, pct.

45, 11 octombrie 2011), în care Curtea a constatat încălcarea art.

14 coroborat cu art.

8 în ceea ce privește accesul la cetățenie. Reclamantul a susținut că s-a constatat, în alte foruri internaționale, că jurisdicția națională pentru stabilirea normelor în materie de cetățenie nu este exclusivă; acesta a dat ca exemplu cauza

Rottmann

, citată anterior, examinată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea, a susținut că, în sensul prezentei cauze, obligația de a reduce apatridia limitează marja de discreție a statului și, invocând cauza

Andrejeva împotriva Letoniei

[(MC), nr.

55707/00, pct.

88, CEDO 2009], a afirmat că Letonia este singurul stat cu care a avut legături juridice stabile.

50

. Reclamantul a recunoscut că nu avea dreptul de a dobândi cetățenia letonă în temeiul Convenției; argumentul său a fost acela că drepturile sale prevăzute la art.

10 și 11 au fost încălcate în timpul procedurii de naturalizare. Nimic din jurisprudența Curții nu sugera că s-ar putea ridica probleme doar în raport cu art.

8 și 14. În opinia sa, neacordarea în mod arbitrar a cetățeniei ar putea ridica probleme și în raport cu art.

10 și 11. Reclamantul a susținut că a existat o legătură de cauzalitate suficientă între participarea sa la activitățile împotriva introducerii limbii oficiale a Republicii Letonia în școlile cu predare în limba rusă și decizia ulterioară a Cabinetului de Miniștri de a respinge cererea sa de naturalizare. Acesta a considerat că „neacordarea cetățeniei” a fost o măsură punitivă folosită împotriva sa, ca reacție la activitățile și declarațiile sale.

51

. Reclamantul nu a fost de acord cu argumentul Guvernului conform căruia prezenta cauză trebuie diferențiată de cauza

Ezelin

. Reclamantul a susținut că natura și gravitatea sancțiunii aplicate sunt factori de luat în considerare în cadrul evaluării proporționalității ingerinței [a făcut trimitere la

Sürek împotriva Turciei

(nr.

1)

(MC), nr.

26682/95, pct.

64, CEDO 1999-IV]. Respingerea cererii de acordare a cetățeniei letone a avut o serie de consecințe imediate. Acesta a menționat un astfel de exemplu: faptul că nu a putut candida la alegerile municipale din 2005 deoarece nu putea depune o nouă cerere de naturalizare decât după un an [art.

12 (6) din Legea cetățeniei]. O astfel de consecință nu a fost previzibilă, având în vedere avizul pozitiv al Poliției de Securitate. Reclamantul a rămas un „non-cetățean” și a fost exclus de la participarea, cu drepturi depline, în procesele politice. Acesta a subliniat că nu a avut dreptul de a vota sau candida la niciun fel de alegeri – municipale, parlamentare sau pentru Parlamentul European.

52

. Deși a fost de acord că sancțiunile nu-l împiedicau să se exprime, acestea au constituit totuși, în opinia sa, un fel de cenzură de natură să îl descurajeze de la a mai exprima critici de acest tip în viitor (acesta a făcut trimitere la

Lingens împotriva Austriei

, 8 iulie 1986, pct.

44, seria A nr.

103). În general, reclamantul a susținut că măsurile luate de autoritățile interne erau de natură să descurajeze participarea „non-cetățenilor” la dezbateri despre chestiuni de interes public legitim [a citat

Bladet Tromsø și

Stensaas împotriva Norvegiei

(MC), nr.

21980/93, pct.

64, CEDO 1999-III].

53

. Ca răspuns la argumentul Guvernului că nu a îndeplinit condiția prealabilă de loialitate, reclamantul a făcut o distincție între loialitatea față de stat și loialitatea față de guvern. El a recunoscut că cerința de loialitate față de stat ar putea fi legitimă, dar că nu ar trebui folosită pentru a contracara pluralismul de opinii în cazul în care astfel de opinii au fost exprimate conform legii [a făcut trimitere la

Tănase împotriva Moldovei

(MC), nr.

7/08, pct.

166-167, CEDO 2010]. În continuare, reclamantul a pretins că Guvernul nu a furnizat dovezi privind presupusele sale apeluri la răsturnarea guvernului, la folosirea violenței și declanșarea unui scandal internațional. Reclamantul a fost surprins de faptul că Guvernul a menționat reportajele mass-media pentru a fundamenta acuzațiile, când ar fi putut fi găsi dovezi mai obiective. Astfel, acesta a făcut trimitere la avizul pozitiv al Poliției de Securitate și a menționat că a fost sancționat o singură dată, cu avertisment scris, pentru participarea la o demonstrație și că nu a fost sancționat penal niciodată; reportajele mass-media au reflectat doar opiniile autorilor lor. Reclamantul s-a bazat pe aceleași afirmații din mass-media (a se vedea

supra

, pct.

17) pentru a susține că protestele au fost organizate numai împotriva respectivului guvern condus de prim-ministru și împotriva coaliției de guvernământ, nu împotriva unui guvern legitim în general; că nu a dorit să recurgă la violență; invitația lui „la un concurs de box într-un club sportiv al poliției" a fost făcută pentru a evita violența pe străzi. În cele din urmă, declarațiile făcute în timpul interviului din 10 decembrie 2004 nu ar fi putut constitui un motiv de respingere deoarece acesta a fost acordat după ce Cabinetul de Miniștri i-a respins cererea de acordare a cetățeniei letone.

54

. În orice caz, libertatea de exprimare include totodată idei și expresii care jignesc, șochează sau deranjează (acesta a citat

Handyside împotriva Regatului Unit

, 7 decembrie 1976, pct.

49, seria A nr.

24), iar libertatea de întrunire protejează totodată demonstrațiile care ar putea deranja sau ofensa persoanele care se opun ideilor sau argumentelor pe care demonstranții încearcă să le promoveze (acesta a făcut trimitere la

Plattform „Ärzte für das Leben” împotriva Austriei

, 21 iunie 1988, pct.

32, seria A nr.

139). În plus, limitele criticii sunt mai extinse în privința Guvernului decât în privința cetățeanului privat (acesta a citat

Castells împotriva Spaniei

, 23 aprilie 1992, pct.

46, seria A nr.

236).

55

. Guvernul a insistat asupra faptului că acest capăt de cerere al reclamantului este o încercare mascată de a se plânge de respingerea cererii sale de naturalizare. Guvernul a susținut că reclamantul nu a demonstrat cum această respingere a adus atingere sau a avut un alt fel de impact negativ asupra drepturilor și libertăților sale prevăzute la art.

10 și 11 din Convenție.

56

. Potrivit Guvernului, neacordarea naturalizării nu a afectat în niciun fel drepturile și libertățile reclamantului. Guvernul s-a referit la amplele reportaje din mass-media care reflectau declarațiile publice ale reclamantului, în care acesta și-a exprimat în mod liber opiniile și poziția privind reforma educației, precum și planurile și acțiunile sale în această privință. Reportajele din mass media au reflectat, de asemenea, participarea reclamantului la alte întruniri și demonstrații în 2005. Acesta a devenit asistentul unui europarlamentar, dna Ždanoka, și a continuat discursul împotriva politicii Guvernului privind reforma învățământului. Guvernul a menționat exemple concrete de întruniri în care reclamantul a participat ulterior deciziei din 16 noiembrie 2004 (de exemplu, întrunirea din 6 decembrie 2004 privind reforma învățământului). În plus, Guvernul a menționat că, în 2012, reclamantul a fost unul dintre organizatorii campaniei de strângere de semnături pentru a iniția un referendum privind cetățenia pentru „non-cetățeni”. În același an, reclamantul a participat la înființarea unui organism numit „Congresul non-cetățenilor”; în cadrul acestuia, în data de 1 iunie 2013, a fost ales membru al auto-proclamatului „Parlamentul nereprezentaților”. Acesta a mai participat la o serie de conferințe, proteste și demonstrații, în care și-a exprimat în mod liber opinia că „non-cetățenilor” ar trebui să li se acorde automat cetățenia.

57

. De asemenea, reclamantul nu a fost supus vreunei pedepse, sancțiuni, urmăriri penale sau condamnări de către o instituție de stat pentru opiniile sau remarcile sale publice. Guvernul a făcut trimitere la cauza

Jokšas împotriva Lituaniei

(nr.

25330/07, 12 noiembrie 2013) și a considerat că este relevantă pentru prezenta cauză în măsura în care, în cauza citată, nu s-a constatat nicio ingerință și, în consecință, nicio încălcare în absența oricărei sancțiuni disciplinare, urmăriri penale sau condamnări pentru remarci publice.

58

. Guvernul a contestat argumentul reclamantului că respingerea de către autoritățile letone a cererii de acordare a cetățeniei a fost o măsură punitivă și diferențiază prezenta cauză de

Ezelin împotriva Franței

(26 aprilie 1991, seria A, nr.

202). În cea din urmă cauză, reclamantul a fost sancționat disciplinar pentru participarea la o demonstrație; sancțiunea a avut consecințe juridice negative asupra dosarului de muncă al reclamantului. Cu toate acestea, în prezenta cauză, neacordarea cetățeniei a avut o singură consecință imediată - imposibilitatea la un moment dat de a obține cetățenia letonă. Guvernul a reiterat că nu au existat efecte negative asupra drepturilor reclamantului prevăzute la art.

10 și 11 din Convenție și că neacordarea cetățeniei nu l-a împiedicat pe reclamant să depună o nouă cerere în viitor.

59

. De asemenea, Guvernul a considerat că prezenta cauză ar trebui diferențiată de cauzele

Redfearn

și

Vogt

, în care reclamanții au întâmpinat ulterior dificultăți la angajare ca urmare a concedierii (

Redfearn împotriva Regatului Unit

, nr.

47335/06, 6 noiembrie 2012; și

Vogt împotriva Germaniei

, 26 septembrie 1995, seria A nr.

323). În schimb, în prezenta cauză, respingerea cererii de acordare a cetățeniei letone prin naturalizare nu a avut ca urmare, în mod ireversibil, nicio dificultate pentru reclamant deoarece acesta putea depune o nouă cerere pentru cetățenie letonă. Nu au existat consecințe negative nici pentru cariera sa politică. Faptul că reclamantul nu a depus o nouă cerere de naturalizare a arătat că acesta nu a avut niciodată intenția reală de a dobândi cetățenia letonă.

60

. Guvernul s-a referit la sus-menționatele

Aviz consultativ privind Decretele naționalității din Tunisia

și Maroc

și cauza

Nottebohm

, susținând că, în temeiul dreptului internațional, problemele de cetățenie țin de competența exclusivă a statelor și constituie o problemă exclusiv de jurisdicția internă a statelor. Reglementarea, în dreptul internațional în materie de cetățenie, este în continuare fragmentată - aceasta a acoperit domenii precum conflictele de competențe în decizii privind cetățenia și succesiunea statului, însă niciunul nu este relevant în sensul prezentei cauze. Guvernul a menționat că încă se fac încercări de a elabora norme mai unificate în materie de cetățenie în general, subliniind faptul că Convenția europeană asupra cetățeniei era ratificată de numai 16 state la data la care Guvernul a depus primele observații (acum sunt 20 de state, a se vedea

supra

, pct.

39).

61

. Referitor la jurisprudența Curții de la Strasbourg (

Familia K. și W. împotriva Țărilor de Jos

, nr.

11278/84, Decizia Comisiei din 1 iulie 1985, Decizii și Rapoarte (DR) 43, p.

216;

Slepcik împotriva Țărilor de Jos și a Republicii Cehe

, nr.

30913/96, Decizia Comisiei din 2 septembrie 1996, DR 86-B, p.

176; precum și

Jazvinský împotriva Republicii Slovace

(dec.), nr.

33088/96, 52236/99, 52451/99, 52452/99, 52453/99, 52455/99, 52457/99, 52458/99 și 52459/99, 7 decembrie 2000), Guvernul a reiterat că dreptul la cetățenia unui anumit stat nu se numără printre drepturile garantate de Convenție sau protocoalele sale.

62

. Referindu-se la hotărârea Curții Constituționale în cauza nr.

2009-94-01, Guvernul a susținut că statul are o largă marjă de apreciere la stabilirea normelor în materie de cetățenie (a se vedea

supra

, pct.

36). Guvernul a reamintit că naturalizarea este o decizie politică a statului și că fiecare stat are un mecanism conceput pentru identificarea cetățenilor care sunt loiali statului respectiv; statul nu poate fi obligat să acorde cetățenie persoanelor pe care le consideră neintegrate, neloiale și nedemne de încredere.

63

. Legislația letonă nu garantează dreptul de a dobândi cetățenia letonă prin naturalizare; se prevede doar dreptul de a depune cerere pentru cetățenie, dacă sunt îndeplinite anumite criterii. Guvernul a explicat în continuare cele două etape ale procedurii de naturalizare. În primul rând, Comitetul pentru Naturalizare a efectuat sarcina administrativă de a primi și examina cererile individuale pentru a stabili dacă sunt sau nu îndeplinite criteriile prevăzute de lege, iar decizia sa poate fi supusă controlului judecătoresc conform art.

17 (3) din Legea cetățeniei. În al doilea rând, Cabinetul de Miniștri avea o sarcină de natură discreționară, printre altele, aceea de a ține seama de considerente politice, inclusiv de loialitatea persoanei față de Republica Letonia. Cabinetul de Miniștri a ajuns la concluzia că declarațiile și acțiunile reclamantului au avut drept scop destabilizarea situației din țară și că a abuzat de procedura de naturalizare pentru a atinge acest scop (a se vedea

supra

, pct.

17).

64

. Mai mult, declarațiile și acțiunile reclamantului erau incompatibile cu valorile fundamentale ale Republicii Letonia ca stat democratic, iar acesta nu a îndeplinit condiția prealabilă de loialitate prevăzută la art.

18 din Legea cetățeniei. Referindu-se la cauza

Nottebohm

, citată anterior, Guvernul a considerat că este normal ca persoanelor care solicită naturalizarea să li se ceară să demonstreze o conexiune sinceră cu țara, inclusiv un anumit nivel de loialitate față de Republica Letonia, în momentul dobândirii cetățeniei sale. Deși a recunoscut că, în principiu, art.

10 din Convenție protejează dreptul persoanei de a se exprima într-un mod care poate jigni, șoca sau deranja, Guvernul a remarcat totodată faptul că o persoană care își exercită libertatea de exprimare își asumă îndatoriri și responsabilități, a căror întindere depinde de situația respectivă (acesta a făcut trimitere la

Handyside

, citată anterior, pct.

49). În opinia Guvernului, reclamantul avea obligația de a alege mijloacele prin care dorea să își atingă obiectivele și să se abțină de la declarații provocatoare privind posibilitatea de a recurge la violență, subminând astfel valorile fundamentale ale societății democratice. În mod similar, Guvernul a remarcat că art.

11 din Convenție nu îi protejează pe cei care au intenții violente soldate cu dezordine publică (acesta a citat

G. împotriva Republicii Federale Germania

, nr.

10833/84, decizia Comisiei din 13 octombrie 1987).

65

. În prezenta cauză, nu se poate considera că reclamantul își exercita libertatea de exprimare sau de întrunire atunci când promova idei despre comunitatea vorbitoare de limba rusă și reforma educației. Prin respingerea cererii de acordare a cetățeniei prin naturalizare, Cabinetului de Miniștri a urmărit nu să îl pedepsească pe reclamant pentru vreo faptă reprobabilă, ci să protejeze democrația conform principiilor consacrate în Constituție.

66

. În cele din urmă, în observațiile post-admisibilitate, Guvernul a observat că, în cadrul procedurii interne, reclamantul nu s-a plâns de nicio atingere sau restrângere a libertății de exprimare ori de întrunire. În schimb, s-a plâns în mod expres cu privire la decizia de respingere a naturalizării, și în opinia sa, prezenta cauză trebuie examinată în contrast cu cauza

Heinisch împotriva Germaniei

[nr.

28274/08, CEDO 2011 (fragmente)].

B. Motivarea Curții

67

. Hotărârea Marii Camere a Curții în cauza

Mișcarea raeliană elvețiană împotriva Elveției

[nr.

16354/06, pct.

48, CEDO 2012 (fragmente)] a reiterat principiile fundamentale în ceea ce privește libertatea de exprimare [referindu-se la cauzele

Stoll împotriva Elveției

... (MC), nr.

69698/01, pct.

101, CEDO 2007-V; precum și

Steel și Morris împotriva Regatului Unit

, nr.

68416/01, pct.

87, CEDO 2005-II], după cum urmează:

„i. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale evoluției sale și ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art.

10

§

2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce privește «informațiile» sau «ideile» acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care rănesc, șochează sau neliniștesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranță și mentalitatea deschisă, fără de care nu există o «societate democratică». În forma consacrată la art.

10, aceasta este însoțită de excepții care [...] necesită totuși o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie să fie stabilită în mod convingător [...]

ii. În sensul art.

10

§

2, adjectivul «necesar» implică o «nevoie socială imperioasă». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a hotărî cu privire la existența unei asemenea nevoi, însă aceasta este dublată de un control european privind în același timp legislația și deciziile prin care este aplicată, chiar și atunci când sunt emise de o instanță independentă. Prin urmare, Curtea are competența de a se pronunța în ultimă instanță cu privire la aspectul dacă o «restricție» este compatibilă cu libertatea de exprimare protejată la art.

10.

iii. Atunci când își exercită controlul, Curtea nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne competente, ci de a verifica, din perspectiva art.

10, deciziile pe care acestea le-au pronunțat în virtutea puterii lor de apreciere. Nu rezultă că aceasta trebuie să se limiteze la a stabili dacă statul pârât s-a folosit de această putere cu bună-credință, cu grijă și în mod rezonabil: ingerința în litigiu trebuie considerată în lumina cauzei în ansamblu pentru a stabili dacă aceasta era «proporțională cu scopul legitim urmărit» și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica sunt «relevante și suficiente» [...] Astfel, Curtea trebuie să se convingă că autoritățile naționale au aplicat norme conforme principiilor consacrate la art.

10, bazându-se, în plus, pe o apreciere acceptabilă a faptelor relevante [...]”

68

. Curtea subliniază, de asemenea, „efectul disuasiv” pe care frica de sancțiuni îl are asupra exercitării libertății de exprimare. Acest efect, care funcționează în detrimentul societății în ansamblu, este totodată un factor care privește proporționalitatea și deci justificarea sancțiunilor aplicate persoanelor (a se vedea

Kudeshkina împotriva Rusiei

, nr.

29492/05, pct.

99, 26 februarie 2009 cu trimiterile suplimentare).

69

. Excepțiile de la norma privind libertatea de asociere prevăzute la art.

11 trebuie interpretate, ca și cele de la art.

10, în mod strict și numai motive convingătoare și imperioase pot justifica restricții asupra acestei libertăți. Orice ingerință trebuie să corespundă unei „nevoi sociale imperioase”; astfel, noțiunea de „măsură necesară” nu are flexibilitatea unor expresii ca „utilă” sau „de dorit” [a se vedea

Gorzelik și alții împotriva Poloniei

(MC), nr.

44158/98, pct.

95, CEDO 2004-I].

70

. Curtea a reamintit recent că pluralismul, toleranța și gândirea liberală sunt aspecte distinctive ale unei „societăți democratice”. Deși interesele personale trebuie uneori să se subordoneze celor ale unui grup, democrația nu înseamnă pur și simplu că opiniile majorității trebuie să prevaleze întotdeauna: trebuie atins un echilibru, care să asigure tratamentul echitabil al persoanelor aparținând minorităților și să evite orice abuz de poziție dominantă. Pluralismul și democrația trebuie să se bazeze pe dialog și spirit de compromis, ceea ce implică în mod obligatoriu diferite concesii din partea unor persoane sau grupuri de persoane care sunt justificate în scopul de a menține și a promova idealurile și valorile unei societăți democratice [a se vedea

S.A.S. împotriva Franței

(MC), nr.

43835/11, pct.

128, CEDO 2014 (fragmente) cu trimiterile suplimentare]. Respectarea de către stat a opiniilor unei minorități prin tolerarea unui comportament care în sine nu este incompatibil cu valorile unei societăți democratice sau în întregime în afara normelor de conduită ale unei astfel de societăți, departe de a crea inegalități nedrepte sau discriminare, asigură coeziunea și stabilitatea pluralismului și promovează armonia și toleranța în societate [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Bayatyan împotriva Armeniei

(MC), nr.

23459/03, pct.

126, CEDO 2011].

71

. Curtea a hotărât, de asemenea, că o „remarcă îndreptată împotriva valorilor fundamentale ale Convenției” este exclusă, prin art.

17, de la protecția conferită de art.

10 [a se vedea

Lehideux și Isorni împotriva Franței

, 23 septembrie 1998, pct.

53,

Culegere

1998-VII; precum și

Garaudy împotriva Franței

(dec.), nr.

65831/01, CEDO 2003-IX]. Libertățile garantate de art.

10 și art.

11 din Convenție nu pot priva autoritățile unui stat în care o asociație, prin activitățile sale, pune în pericol instituțiile statului, de dreptul de a proteja acele instituții. În această privință, Curtea subliniază că a statuat anterior că un anumit compromis între cerințele apărării societății democratice și a drepturilor persoanei este inerent în sistemul Convenției. Pentru a exista un compromis de acest fel, orice intervenție a autorităților trebuie să fie în conformitate cu alin. 2 de la art.

11. Numai atunci când acest control este complet va fi Curtea într-o poziție de a decide, în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, dacă ar trebui să se aplice art.

17 din Convenție [a se vedea

Refah Partisi (Partidul Bunăstării) și alții împotriva Turciei

(MC), nr.

41340/98, 41342/98, 41343/98 și 41344/98, pct.

96 , CEDO 2003-II].

72

. Curtea consideră că nicio persoană nu ar trebui să fie autorizată să se bazeze pe dispozițiile Convenției pentru a submina sau distruge idealurile și valorile unei societăți democratice. Prin urmare, pentru a garanta stabilitatea și eficacitatea unui sistem democratic, statul poate fi obligat să ia măsuri specifice pentru a se proteja. De fiecare dată când un stat intenționează să invoce principiul „democrație capabilă să se apere” pentru a justifica ingerința în drepturile persoanei, acesta trebuie să evalueze cu atenție sfera de aplicare și consecințele măsurii în cauză, pentru a se asigura că se realizează echilibrul sus-menționat [a se vedea

Ždanoka împotriva Letoniei

(MC), nr.

58278/00, pct.

99 și 100, CEDO 2006-IV].

73

. În cele din urmă, Curtea reiterează că un „drept la cetățenie” similar celui prevăzut la art.

15 din Declarația universală a drepturilor omului sau dreptul de a dobândi ori păstra o anumită cetățenie, nu

este garantat de Convenție sau protocoalele acesteia. Cu toate acestea, Curtea nu a exclus posibilitatea ca neacordarea în mod arbitrar a cetățeniei să ridice, în anumite circumstanțe, o problemă sub incidența art.

8 din Convenție ca urmare a impactului neacordării cetățeniei asupra vieții private a persoanei [a se vedea

Karassev

, citată anterior; precum și

Slivenko și alții împotriva Letoniei

(dec.) (MC), nr.

48321/99, pct.

77, CEDO 2002-II].

De asemenea, Curtea a decis că în Convenție sau protocoalele acesteia nu se garantează niciun drept de renunțare la cetățenie; dar nu se poate exclude faptul că respingerea arbitrară a cererii de renunțare la cetățenie ar putea, în anumite circumstanțe cu totul excepționale, să ridice o problemă sub incidența art.

8 din Convenție dacă respingerea afectează viața privată a persoanei (a se vedea

Riener împotriva Bulgariei

, nr.

46343/99, pct.

153-154, 23 mai 2006).

74

. Astfel, Curtea a considerat că, în situația în care un stat membru și-a depășit obligațiile prevăzute la art.

8 în crearea unui drept la cetățenie prin descendență și a stabilit o procedură în acest scop, respectivul stat trebuie așadar să se asigure că dreptul este asigurat fără discriminare în sensul art.

14 din Convenție (a se vedea

Genovese

, citată anterior, pct.

34).

75

. Curtea observă că reclamantul a considerat că s-a adus atingere libertății sale de exprimare și de întrunire prin decizia Cabinetului de Miniștri de respingere a cererii sale de acordare a cetățeniei letone prin naturalizare și că, astfel, Cabinetul l-a pedepsit pentru opiniile sale și a avut un efect disuasiv asupra exercitării libertăților sale. Guvernul a făcut distincție între decizia de a nu acorda cetățenia prin naturalizare și dreptul la libertatea de exprimare, aceasta din urmă putând fi exercitată în mod liber de către reclamant, cu sau fără cetățenie letonă.

76

. Având în vedere decizia Curții de a conexa cu fondul cauzei excepția Guvernului cu privire la competența

ratione materiae

a Curții (a se vedea

supra

, pct.

4), prima chestiune pe care Curtea trebuie să o soluționeze acum este dacă art.

10 și 11 sunt aplicabile în circumstanțele prezentei cauze.

77

. Reclamantul a pretins că respingerea cererii de acordare a cetățeniei letone prin naturalizare a fost o măsură punitivă ca reacție la opiniile pe care le-a exprimat în timpul demonstrațiilor împotriva reformei educației. Curtea observă însă că reclamantul a fost în măsură să-și exprime în mod liber opiniile, care au fost prezentate pe larg în mass-media la vremea respectivă (a se vedea

supra

, pct.

8, 15, 17 și 56). În plus, el a continuat să-și exprime opiniile privind reforma educației, fără niciun impediment, ulterior respingerii cererii sale de naturalizare (a se vedea

supra

, pct.

8 și 15). În plus, reclamantul a rămas activ politic și a continuat să-și exprime opiniile și asupra altor chestiuni de interes public (a se vedea

supra

, pct.

56). Curtea observă că existența sau absența unui anumit statut civil nu pare să fi afectat activitățile civice ale reclamantului. Chiar dacă reclamantul a susținut că decizia privind cererea sa de naturalizare i-a afectat curajul de a-și exprima opiniile și, prin urmare, a împiedicat participarea sa la dezbaterile privind chestiuni de interes public, Guvernul a prezentat suficiente dovezi contrare (a se vedea

supra

, pct.

8, 15, 17 și 56), iar reclamantul nu a oferit alte justificări ale afirmației sale și nici nu a prezentat o dovadă în acest sens. De asemenea, Curtea nu dispune de alte informații care să sugereze că politica Guvernului în materie de cetățenie ar fi avut un efect disuasiv pentru reclamant sau cei care exprimă opinii similare.

78

. Reclamantul a menționat o consecință concretă a respingerii cererii de naturalizare: nu a putut vota sau candida la alegerile municipale și parlamentare, nici cele pentru Parlamentul European. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, capătul de cerere al reclamantului nu vizează drepturile prevăzute la art.

3 din Protocolul nr.

1 la Convenție (a se vedea

a contrario

cauza

Ždanoka

, citată anterior, pct.

73). Reclamantul nu invocă nici încălcarea art.

8 din Convenție pe motivul incapacității de a-și păstra statutul civil actual [a se vedea

a contrario

cauza

Kurić și alții împotriva Sloveniei

(MC), nr.

26828/06, pct.

314, CEDO 2012 (fragmente)]. Mai presus de toate, decizia Curții cu privire la admisibilitatea prezentei cereri determină sfera de aplicare a cauzei aflate pe rolul său și nu include alte capete de cerere decât cele întemeiate pe art.

10, 11 și 13 din Convenție (a se vedea

supra

, pct.

3 și 4).

79

. În plus, reclamantul însuși a admis că nu i s-a aplicat nicio sancțiune de drept penal pentru exprimarea opiniei sale sau pentru participarea la o demonstrație. Se pare că a primit un avertisment pentru participarea la un protest; dar nu a specificat alte detalii în această privință - data, locul sau contextul.

80

. Curtea va examina acum dacă decizia privind naturalizarea a avut caracter punitiv în raport cu exercitarea, de către reclamant, a libertății de exprimare și de întrunire. În conformitate cu dreptul internațional, deciziile privind naturalizarea sau orice altă formă de acordare a cetățeniei sunt aspecte care în primul rând țin de jurisdicția internă a statului; ele se bazează în mod normal pe diverse criterii care vizează stabilirea unei legături între stat și persoana care solicită cetățenia (a se vedea

supra

, pct.

37 și 38). Deși Convenția europeană asupra cetățeniei nu a fost ratificată la scară largă de statele membre ale Consiliului Europei (a se vedea

supra

, pct. 39), după cum s-a menționat în Raportul explicativ la aceasta, definiția acesteia se bazează pe înțelegerea tradițională a unei legături de cetățenie, așa cum a fost exprimată de CIJ în cauza

Nottebohm

(a se vedea

supra

, pct.

40 și 41). Alegerea criteriilor aferente procedurii de naturalizare nu este, în principiu, condiționată de norme speciale de drept internațional, iar statele au libertate de decizie cu privire la naturalizarea fiecărei persoane în parte (a se vedea

supra

, pct.

38). În anumite situații, însă, marja de discreție a statelor poate fi limitată de principiul non-intervenției, în conformitate cu care un stat nu are voie să intervină în afacerile interne sau externe ale altui stat [a se vedea

Military and Paramilitary Activities in and against Nicaragua

(Nicaragua v. United States of America) ― Activități militare și paramilitare în Nicaragua și împotriva acesteia

(

Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii

),

Fond

, hotărârea CIJ din 27 iunie 1986, pct.

202-205]. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu poate fi considerată relevantă în prezenta cauză.

81

. În acest sens, reclamantul a formulat două argumente pentru a susține că marja de discreție a statului nu este complet nestingherită în materie de acordare a cetățeniei. În primul rând, el s-a referit la Declarația universală a drepturilor omului și la jurisprudența a Curții Interamericane a Drepturilor Omului. Cu toate acestea, astfel cum Curtea a constatat deja mai sus, în Convenție nu există niciun „drept la cetățenie” similar celui prevăzut la art.

15 din Declarația universală a drepturilor omului (a se vedea

supra

, pct.

73). Trimiterea reclamantului la jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului este de asemenea greșită deoarece art.

20 din Convenția americană privind drepturile omului, care este un instrument regional, prevede explicit dreptul la cetățenie (a se vedea

supra

, pct.

43 -45).

82

. Al doilea argument al reclamantului a fost acela că marja de discreție a statului este limitată de obligația de a reduce apatridia. Curtea observă că reclamantul aparține unei categorii de persoane cu rezidența în Letonia cărora li s-a acordat un statut civil specific în baza dreptului intern – „cetățean al altui stat dar cu rezidență permanentă în Letonia” (

nepilsoņi

) – cu alte cuvinte, cetățeni ai fostei URSS care au pierdut cetățenia sovietică în urma desființării URSS dar nu au obținut ulterior altă cetățenie deși aveau dreptul (a se vedea, pentru mai multe detalii referitoare la tipurile de rezidență din Letonia,

Slivenko

, citată anterior, pct.

50-53; precum și

Sisojeva și alții

, citată anterior, pct.

46-47). Reclamantul nu a demonstrat modul în care faptul că are sau nu un anumit statut în dreptul intern i-ar fi afectat exercitarea libertății de exprimare și de întrunire.

83

. Revenind acum la sistemul Convenției, Curtea reiterează că, în anumite circumstanțe, a hotărât că deciziile arbitrare sau discriminatorii în domeniul cetățeniei ar putea ridica probleme ținând de legislația privind drepturile omului în general și în raport cu Convenția în special (a se vedea cauzele citate anterior:

Karassev, Riener

, pct.

153 și

Genovese

, pct.

34). Cu toate acestea, după cum s-a menționat mai sus, nici în Convenție, nici în dreptul internațional în general nu se prevede dreptul de a dobândi o anumită cetățenie. Reclamantul a acceptat acest fapt. Curtea observă că nu există nimic în legea privind cetățenia din Letonia care să indice că reclamantul putea invoca necondiționat dreptul la cetățenia letonă (a se vedea

supra

, pct.

20, 29 și 63) sau că decizia negativă a Cabinetului de Miniștri ar putea fi considerată ca o denegare arbitrară de cetățenie (a se vedea

a contrario

cauza

Genovese

, citată anterior, pct.

34).

84

. Chestiunea dacă reclamantul are sau nu un drept întemeiat de a dobândi cetățenia unui stat trebuie soluționată, în principiu, prin raportare la dreptul intern al acestui stat [a se vedea

Kolosovskiy împotriva Letoniei

(dec.), nr.

50183/99, 29 ianuarie 2004]. În mod similar, chestiunea dacă unei persoane i s-a refuzat în mod arbitrar cetățenia unui stat astfel încât să se poată ridica o problemă în raport cu Convenția se soluționează prin raportare la condițiile din legislația națională [a se vedea

Fehér și Dolník împotriva Slovaciei

(dec.), nr.

14927/12 și 30415/12, pct.

41, 21 mai 2013]. Alegerea criteriilor pentru acordarea cetățeniei prin naturalizare în conformitate cu dreptul intern este legată de natura relației dintre stat și persoana în cauză pe care fiecare societate consideră necesar să o asigure. În multe jurisdicții, dobândirea cetățeniei este însoțită de un jurământ de credință prin care persoana jură loialitate față de stat. Curtea a abordat problema loialității, chiar dacă în contextul oarecum diferit al drepturilor electorale, și a făcut diferența între loialitatea față de stat și loialitatea față de Guvern (a se vedea

Tănase

, citată anterior, pct.

166).

85

. Curtea observă că evaluarea loialității, în contextul deciziei de naturalizare în prezenta cauză, nu se referă la loialitatea față de Guvernul aflat la putere, ci mai degrabă față de stat și constituție. Curtea consideră că un stat democratic este îndreptățit să solicite persoanelor care doresc să dobândească cetățenia să fie loiale statului și, în special, principiilor constituționale aflate la baza acestuia. Reclamantul nu a contestat acest fapt. Curtea este de acord cu reclamantul că, în exercitarea libertății de exprimare și de întrunire, el este liber să nu fie de acord cu politicile guvernamentale cât timp critica sa este exprimată în conformitate cu legea; este de asemenea adevărat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în ceea ce privește Guvernul decât în ceea ce privește un cetățean privat sau chiar un politician. Însă aceasta este o chestiune cu totul diferită de problema criteriilor stabilite pentru naturalizare și procedura aferentă acesteia, ambele fiind stabilite de dreptul intern. Cerința de loialitate față de stat și constituția acestuia nu poate fi considerată o măsură punitivă de natură să aducă atingere libertății de exprimare și de întrunire. Mai degrabă, este un criteriu care trebuie îndeplinit de orice persoană care dorește să obțină cetățenia letonă prin naturalizare.

86

. Curtea nu vede în ce fel reclamantul a fost împiedicat să își exprime dezacordul față de politica Guvernului cu privire la problema de interes pentru el. De asemenea, Curtea nu poate observa niciun fapt care să arate că a fost împiedicat să participe la reuniuni sau mișcări.

87

. În consecință, art.

10 și 11 din Convenție nu sunt aplicabile în circumstanțele prezentei cauze, iar Curtea susține excepția ridicată de Guvern.

ii. cu privire la pretinsa încălcare a art.

13 din Convenție

88

. Reclamantul s-a plâns, de asemenea, în temeiul art.

13 din Convenție, că nu a avut nicio cale de atac internă efectivă în ceea ce privește drepturile sale prezumtiv încălcate deoarece Senatul Curții Supreme a hotărât că decizia Cabinetului de Miniștri a fost o decizie politică. În opinia sa, o cerere de recurs în anulare depusă de un procuror nu constituie o cale de atac efectivă deoarece o decizie pronunțată de acesta din urmă, în prezenta cauză, nu poate fi atacată.

89

. Art.

13 din Convenție prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [prezenta] convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

90

. Guvernul a respins argumentul.

91

. După cum Curtea a statuat în numeroase ocazii, art.

13 din Convenție garantează disponibilitatea, la nivel național, a unei căi de atac pentru a pune în aplicare substanța drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție sub orice formă ar putea fi asigurate în ordinea juridică internă. Efectul art.

13 este, astfel, cel de a impune asigurarea unei căi de atac interne pentru a trata substanța unui „capăt de cerere întemeiat” în conformitate cu Convenția și a acorda o reparație corespunzătoare, deși statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modul în care se conformează obligațiilor din Convenție aferente acestei dispoziții (a se vedea, de exemplu,

Bazjaks împotriva Letoniei

, nr.

71572/01, pct.

127, 19 octombrie 2010, cu trimiterile suplimentare).

92

. Întrucât a constatat deja că art.

10 și 11 din Convenție nu sunt aplicabile în prezenta cauză, Curtea ajunge la aceeași concluzie în ceea ce privește art.

13 deoarece nu există un „capăt de cerere întemeiat” în conformitate cu Convenția (a se vedea

Boyle și Rice împotriva Regatului Unit

, 27 aprilie 1988, pct.

52, seria A nr.

131).

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

10 și art.

11 din Convenție nu sunt aplicabile;

13 din Convenție nu este aplicabil.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 13 ianuarie 2015, în temeiul art.

77

§

2 și art.

77

§

3 din Regulamentul Curții.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

PÄIVI HIRVELÄ

Françoise Elens-Passos

[1]

Referire la reportajele mass media din 27 aprilie, 28 iulie, 14 și 17 august 2004.

[2]

Referire la reportajele mass media din 21 februarie și 13 martie 2004.

[3]

Referire la reportajele mass media din 21 februarie, 8 martie și 1 aprilie 2004.

[4]

Referire la reportajul mass media din 21 februarie 2004.

[5]

Referire la reportajul mass media din 10 decembrie 2004.