CASE OF RAMOS NUNES DE CARVALHO E SÁ v. PORTUGAL - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF RAMOS NUNES DE CARVALHO E SÁ v. PORTUGAL - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2016)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

HOTĂRÂREA

din 21 iunie 2016

În Cauza

Ramos Nunes De Carvalho E Sá împotriva Portugaliei

(Cererile nr. 55391/13, 57728/13 și 74041/13)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Ramos Nunes de Carvalho e Sá împotriva Portugaliei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din András Sajó,

președinte

, Vincent A. De Gaetano, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Gabriele Kucsko-Stadlmayer,

judecători

, și Marialena Tsirli,

grefier de secție

,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

55391/13, 57728/13 și 74041/13) îndreptate împotriva Republicii Portugheze, prin care o resortisantă a acestui stat, doamna Paula Cristina Ramos Nunes de Carvalho e

Sá („reclamanta”), a sesizat Curtea la 16 august 2013 și, respectiv, la 8 noiembrie 2013, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”).

da

Graça Carvalho, procuror general adjunct.

6 din Convenție.

55391/13 și 74041/13, recalificarea juridică a faptelor de care a fost acuzată și luarea în considerare a unui mod de participare la abaterea disciplinară diferit de capetele de acuzare au fost comunicate Guvernului, iar cererile au fost declarate inadmisibile pentru celelalte capete de cerere, în conformitate cu art. 54 § 3 din Regulamentul Curții.

ÎN FAPT

I. Circumstanțele cauzei

A. Cererea nr. 57728/13

Conselho Superior da Magistratura

) a decis începerea unei proceduri disciplinare față de reclamantă, la momentul respectiv judecător în cadrul Tribunalului Vila Nova de Famalicăo (procedura disciplinară nr. 333/10).

Secçăo do Contencioso do Supremo Tribunal de Justiça

), solicitând reexaminarea faptelor cauzei. În sprijinul cererii sale, reclamanta denunță caracterul disproporționat al pedepsei.

- că nu exista niciun dubiu cu privire la interpretarea normelor de drept european și, prin urmare, cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a cauzei în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene trebuie să fie respinsă;

- că nu era de competența Curții Supreme să reexamineze faptele cauzei, ci doar să procedeze la un control al caracterului rezonabil al stabilirii faptelor;

- că reclamanta s-a folosit de o mărturie falsă care merită să fie reținută împotriva sa pentru stabilirea pedepsei;

- că autoritatea administrativă responsabilă de examinarea cauzei nu avea obligația să analizeze suspendarea sancțiunii la plata unei amenzi, deoarece în speță nu era implicată o privare de libertate;

- că acuzațiile de „inerție” și de lipsă de diligență formulate de reclamantă împotriva inspectorului judiciar H.G. l-au ofensat pe acesta, rămânând sub etica minimă așteptată din partea unui judecător și că acestea nu erau acoperite de libertatea de exprimare.

B. Cererea nr. 55391/13

179/11) a fost începută împotriva reclamantei pentru folosirea unei mărturii false în cadrul procedurii anterioare.

330/10 să dea declarații false cu privire la faptele care îi fuseseră ei imputate. CSM a stabilit aceste fapte ținând cont de înregistrarea apelurilor efectuate de reclamantă cu telefonul său mobil și obținute cu consimțământul său la cererea inspectorului judiciar F.M.J.

- că nu a fost audiată cu privire la sancțiunea disciplinară propusă, deoarece acuzațiile nu au specificat acest lucru.

- că CSM a schimbat încadrarea juridică a faptelor care îi erau imputate, precum și modul de participare la abaterea disciplinară.

- că și Curtea Supremă de Justiție a omis să-și motiveze decizia de a nu însoți pedeapsa aplicată de o suspendare a executării;

- că pedeapsa aplicată a fost disproporționată.

- că avea puteri limitate privind reexaminarea faptelor în măsura în care era vorba despre o cale de atac și nu de deplină jurisdicție în temeiul art.

3

§

1 din Codul de procedură în fața tribunalelor administrative;

- că indicarea pedepsei propuse în raportul final al inspectorului judiciar era suficientă, aceasta din urmă fiind, de asemenea, în mod corespunzător adusă la cunoștința reclamantei;

- că CSM avea posibilitatea să agraveze pedeapsa propusă, având în vedere faptul că apărarea reclamantei se exercita în raport cu faptele cauzei, nu în raport cu pedeapsa propusă;

- că, în ceea ce privește calificarea juridică a faptelor, drepturile reclamantei au fost protejate în măsura în care CSM, fără a schimba faptele, a dat o interpretare juridică diferită în ceea ce privește obligațiile încălcate;

- că CSM, responsabil de procedura disciplinară nu avea obligația să se pronunțe cu privire la sancțiunea de suspendare din funcție, pe motiv că importanța cauzei nu implica un risc de privare de libertate, beneficiind de o marjă de apreciere în această privință;

- că pedeapsa nu părea să fie disproporționată;

- că, având în vedere declarațiile false ale unui martor având scopul de a proteja reclamanta, CSM putea, în pronunțarea pedepsei, să ia în considere faptul că reclamanta s-a folosit de un terț pentru a altera probele de la dosar.

B. Cererea nr. 74041/13

269/11), pentru că se pare că i-ar fi cerut inspectorului judiciar, judecătorul F.M.J., în timpul unei întâlniri cu ușile închise, să nu solicite urmărirea disciplinară a martorului apărării în cadrul primei proceduri disciplinare.

infra

, pct.

38).

- că este necesar ca cererea reclamantei de a se organiza o ședință publică să fie respinsă, întrucât nu intră în sarcina secției să procedeze la o reexaminare a faptelor, ci că aceasta se limitează, în temeiul legii, la a controla respectarea de către CSM a principiilor și normelor care reglementează examinarea probelor, în special coerența și caracterul rezonabil al verdictului în ceea ce privește stabilirea faptelor;

- că reclamanta a prezentat un memoriu de mari dimensiuni, ceea ce face inutilă examinarea acuzațiilor în materie de drept sub formă orală;

- că audierea martorului solicitată avea ca scop să se determine care era amploarea proiectului de decizie privind cauza disciplinară a reclamantei, ceea ce era contrar confidențialității procedurii care urma să conducă la o deliberare finală;

- că documentele prezentate de reclamantă depășeau obiectul procedurii disciplinare;

- că CSM beneficia de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește problemele care țineau de dreptul de a stabili abaterea disciplinară definită în termeni generali în statutul judecătorilor și Curtea Supremă de Justiție nu putea schimba această calificare juridică decât în cazul unei erori evidente sau grosiere în ceea ce privește gravitatea disciplinară a comportamentului reclamantei;

- că nu putea Curtea Supremă să revizuiască pedeapsa aplicată, ci doar să hotărască dacă era adecvată în raport cu abaterea comisă și dacă nu era disproporționată în raport cu abaterea menționată;

- că nu avea obligația să se pronunțe cu privire la refuzul de a suspenda sancțiunea disciplinară aplicată, dat fiind faptul că procedura nu ținea de dreptul penal și că nu fusese aplicată nicio pedeapsă privativă de libertate.

„Admisibilitatea organizării unei ședințe publice, la cererea unei părți interesate, în cadrul acțiunii administrative speciale având drept scop anularea unui act administrativ, depinde de gradul competențelor de control ale Curții Supreme de Justiție în ceea ce privește stabilirea faptelor. Este evident că o ședință orală având drept scop prezentarea de probe și discutarea faptelor nu ar avea sens și utilitate decât în cazul în care Curtea Supremă ar avea posibilitatea de a exercita un dublu grad de jurisdicție, fără restricții cu privire la toate faptele constatate prin decizia atacată. Într-o asemenea ipoteză, Curtea Supremă și-ar forma propria sa convingere pe baza probelor și ar examina noi probe, în plus față de un demers de legalitate.

Or, după cum decurge din jurisprudența constantă a Secției contencios, această posibilitate nu există în lumina Statutului magistraților judiciari.”

cúmulo jurídico das penas disciplinares aplicadas

) reclamantei în cadrul celor trei proceduri disciplinare descrise mai sus, i-aplicat, în unanimitate, o pedeapsă unică de 240 de zile de suspendare din funcție.

II. Dreptul și practica interne relevante

Art. 218

„1. Consiliul Superior al Magistraturii, aflat sub președinția Președintelui Curții Supreme de Justiție, este compus din membrii următori:

a) doi numiți de Președintele Republicii;

b) șapte aleși de Adunarea Republicii;

c) șapte aleși de judecătorii [...]”

(...)”.

Regulamentul (

Regimento

) Adunării Republicii nr. 1/2007 din 20 august 2007 este formulat după cum urmează în partea sa relevantă:

Art. 257

„Adunarea Republicii audiază candidații pentru următoarele posturi [...] a căror numire intră în competența sa:

(...)

e) șapte membri ai Consiliului Superior al Magistraturii”.

Regulamentul Consiliului Superior al Magistraturii, publicat la 27 aprilie 1993 în Jurnalul Oficial (

Diário da República

), este formulat după cum urmează în partea sa relevantă:

Art. 12

„1. Deliberările au loc cu majoritatea voturilor, în prezența majorității numărului legal de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, președintele dispunând de un vot decisiv.

(...)”

Estatuto dos Magistrados Judiciais

) sunt formulate după cum urmează:

Art. 85

„1. „(1) Magistraților le pot fi aplicate următoarele sancțiuni disciplinare:

a) avertismentul;

(b) amenda;

(c) mutarea disciplinară;

(d) suspendarea din funcție;

(e) inactivitatea;

(f) pensionarea anticipată;

(g) revocarea.”

Art. 87

„Amenda este stabilită în raport cu un număr de zile, între 5 și 90 de zile.”

Art. 89

„1. Pedepsele de suspendare din funcție și de inactivitate implică o încetare completă a serviciului pe toată durata pedepsei.

Art. 95

„1. Pedepsele de retragere anticipată sau revocarea sunt aplicabile atunci când magistratul:

(...)

b) dovedește lipsă de onestitate (...)”.

Art. 102

„Amenda aplicată prin reținerea din salariul magistratului a sumei corespunzătoare numărului de zile aplicate.”

Art. 110

„(...)

Art. 111

„Declanșarea procedurii disciplinare față de judecători intră în sarcina Consiliului Superior al Magistraturii.”

Art. 113

„1. Procedura disciplinară este confidențială până la pronunțarea deciziei definitive [...].

Art. 115

„(...)

2.

[Judecătorul] de instrucție poate respinge o cerere de audiere a martorilor [...] dacă apreciază că probele prezentate sunt suficiente.”

Art. 120

„Pe durata termenului acordat pentru prezentarea apărării, persoana cercetată disciplinar și apărătorul său numit din oficiu sau ales pot consulta dosarul la sediul [CSM].”

Art. 131

„Sunt aplicabile, cu titlu subsidiar, normele care reglementează statutul funcționarilor [...], precum și Codul penal, Codul de procedură penală [...].”

Art. 137

„1. Consiliul Superior al Magistraturii este prezidat de președintele Curții Supreme de Justiție și este compus din membrii următori:

a) doi desemnați de Președintele Republicii;

b) șapte aleși de Parlament;

c) șapte aleși dintre și de către magistrați.

Art. 138

„1. Vicepreședintele Consiliului Superior al Magistraturii este judecătorul menționat la alin. 2 al art. 141 și își exercită funcțiile cu normă întreagă.

(...)”

Art. 141

„1. Alegerea membrilor menționați la art. 137 alin. 2 lit. c) se realizează pornind de la listele întocmite pentru minim 20 de votanți.

(...)”

Art. 153

„1. Președintele Consiliului Superior al Magistraturii are următoarele sarcini:

a) reprezintă Consiliul;

b) exercită funcțiile delegate de Consiliu, cu posibilitatea subdelegării către președintele adjunct;

c) primește jurământul din partea președintelui adjunct, al inspectorilor judiciari și ai secretarului;

d) conduce și coordonează serviciile de inspecție;

e) elaborează, la propunerea secretarului, circulare;

f) exercită alte funcții atribuite prin lege.

Art. 168

„1. Împotriva deciziilor Consiliului Superior al Magistraturii se poate exercita recurs în fața Curții Supreme de Justiție.

(...)

Art. 178

„Normele care reglementează acțiunile în contencios formulate în fața Curții Administrative Supreme sunt aplicabile în subsidiar.”

(...)”

„

(...)

a) urmărirea interesului general;

(...)

d) informarea;

(...)

g) loialitatea;

h) corectitudinea;

(...)”

açăo administrativa especial

) prin care persoana interesată a solicitat anularea, declararea nulității sau a inexistenței juridice a actului administrativ atacat. Completul s-a pronunțat după cum urmează:

„(...)

Garanțiile judiciare ale drepturilor cetățenilor în temeiul art. 268 alin. (4) din Constituție care implică anularea actului administrativ ce le cauzează un prejudiciu, indiferent de forma acestuia, trebuie să fie conform art. 3 din Codul de procedură în fața instanțelor administrative și fiscale, potrivit căruia „în vederea respectării principiului separării puterilor, instanțele administrative controlează compatibilitatea acțiunii administrației cu dispozițiile și principiile juridice care sunt obligatorii pentru aceasta, iar nu în funcție de o apreciere a oportunității.

Pe de altă parte, această nouă dispoziție reprezintă o extindere a competențelor instanțelor administrative în raport cu legislația precedentă, dar, pe de altă parte, deplina jurisdicție nou conferită nu trebuie să ne facă să uităm de limitările inerente apărării puterilor discreționare ale administrației. Or, atribuțiile CSM nu intră în sfera controlului instanței atunci când [organul disciplinar] se pronunță asupra unei conduite pretins incompatibile cu obligația de diligență a unui magistrat.

Dintr-o altă perspectivă, care conduce totuși la același rezultat, instanța de recurs trebuie, în temeiul unei legalități în sens larg, să controleze respectarea art. 266 alin. (2) din Constituție, în temeiul căruia administrația trebuie să își exercite atribuțiile cu respectarea, printre altele, a principiului proporționalității, care constituie în termeni simpli o interdicție privind excesul (

proibiçăo do excesso

).”

Prin hotărârea din 21 martie 2013, Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat după cum urmează asupra naturii controlului exercitat asupra deciziilor CSM în materie disciplinară:

„Caracterul suficient al probelor și stabilirea faptelor care motivează o decizie sancționatorie în cadrul unei proceduri disciplinare poate face obiectul unei acțiuni în contencios [...].

Cu toate acestea, controlul caracterului suficient al probelor nu constituie, în cadrul unei acțiuni în contencios, o reexaminare a acestora, ci o apreciere a caracterului [eventual] rezonabil și a coerenței raportului dintre, pe de o parte, faptele pe care entitatea administrativă le-a stabilit și, pe de altă parte, probele la baza hotărârii pronunțate [...].

Curtea Supremă de Justiție nu procedează la verificarea examinării sau a aprecierii probelor. Aceasta se limitează, în cadrul unui demers de legalitate, la aprecierea regularității indicării, a modului de coroborare și de strângere a probelor. (...)

Îi revine exclusiv sarcina, având în vedere probele reținute la dosar, de a aprecia caracterul rezonabil al hotărârii pronunțate și de a verifica dacă entitatea administrativă a examinat faptele prezentate de acuzare și faptele susținute de apărare, motivând corespunzător această hotărâre.

(...)”

III. Documentele internaționale relevante

„(...)

Măsurile disciplinare, suspendarea și destituirea

(...)

„5.1. Neîndeplinirea de către un judecător a uneia dintre îndatoririle expres definite de statut nu poate fi sancționată decât în baza deciziei, ca urmare a propunerii, a recomandării sau cu acordul unei jurisdicții sau al unei instanțe compuse din cel puțin jumătate din judecătorii aleși, în cadrul unei proceduri cu caracter contradictoriu la care judecătorul cercetat disciplinar poate beneficia de asistența unui apărător. Categoriile de sancțiuni care pot fi aplicate sunt prevăzute în statut, iar aplicarea acestora este supusă principiului proporționalității. Decizia unei autorități executive, a unei jurisdicții sau a instanțe la care se face referire mai sus, prin care se pronunță o sancțiune, este susceptibilă de atac în fața unei instanțe superioare cu caracter jurisdicțional.”

„(...)

(...)”

„(...)

„6. „6. Consiliile magistraturii sau jurisdicțiile disciplinare ar trebui să joace un rol determinant în procedurile disciplinare. Ar trebui să fie posibilă declararea apelului împotriva deciziilor instanțelor disciplinare.

(...)”

„(...)

(...)”

„(...)

30 alin. 4, în temeiul căruia „ședințele consiliului de disciplină se desfășoară cu ușile închise” este problematic. În primul rând, se recomandă în general ca ședințele să fie publice și să nu se autorizeze decât în mod excepțional ca acestea să se desfășoare cu ușile închise, la cererea judecătorului și în condițiile prevăzute de lege. În continuare, formularea art. 30 alin. 4 nu permite să se cunoască cu claritate dacă cererea de publicitate a hotărârii, la fel ca în cazul unei proceduri în fața Înaltului Consiliu Judiciar [...] constituie o derogare de la principiul confidențialității ședințelor comisiei de disciplină sau numai o informare legată de ședințe [...]”.

„(...)

ad-hoc

în cadrul Curții Supreme pentru fiecare speță și este alcătuit din nouă judecători, dintre care trei de la Curtea Supremă, patru de la curțile de apel și doi de la tribunalul de origine al reclamantului. În opinia Comisiei de la Veneția, este foarte important să se prestabilească prin lege compunerea instanței de apel. Ca regulă generală, deciziile disciplinare trebuie să fie examinate de către o instanță imparțială (Curtea Supremă de Casație, Curtea Supremă Administrativă, jurații Curții de Casație etc.), a cărei decizie este însoțită de toate garanțiile procedurii judiciare. În consecință, a conferi această putere unei curți de justiție permanente (și nu unei instanțe

ad-hoc

) ar fi de preferat în acest caz.

(...)”

„(...)

Capitolul IV – Consiliul judiciar

Capitolul VI – Statutul judecătorului

Selecție și carieră

Capitolul VII – Îndatoriri și responsabilități

(...)

Responsabilitate și proceduri disciplinare

(...)

(...)”

noiembrie 2010),

Magna Carta

Judecătorilor (Principiile fundamentale), care sintetizează și codifică principalele concluzii ale avizelor care erau deja adoptate. Acest text prevede în special:

„13. Pentru a asigura independența judecătorilor, fiecare stat trebuie să creeze un consiliu judiciar sau un alt organism specific care să fie el însuși independent de puterile legislativă și executivă, având cele mai largi competențe pentru toate chestiunile privind statutul judecătorilor, dar și cu privire la organizarea, funcționarea și imaginea instituțiilor judiciare. Membrii consiliului trebuie să fie ori numai judecători, ori într-o majoritate importantă judecători, aleși de colegii lor. Consiliul judiciar este responsabil de activitățile și deciziile sale.”

„(...)

vi. i) consolidarea rolului consiliilor judiciare, în calitate de garante ale independenței judecătorilor și ale aparatului judiciar, în special prin legiferarea ca cel puțin jumătate din membrii lor trebuie să fie judecători aleși de către colegii lor.

(...)”.

ÎN DREPT

I. Cu privire la conexarea cererilor

1 din Regulament.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art.

6 §

1 din Convenție

6 din Convenție este redactat după cum urmează:

„1. „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public [...] a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa”. (...)”

A. Cu privire la admisibilitate

6 nu este aplicabil în speță, nici sub aspect civil, nici sub aspect penal.

Micallef împotriva Maltei

(MC), nr.

17056/06, pct.

74,

15 octombrie 2009, și

Boulois împotriva

Luxemburgului

(MC), nr.

37575/04, pct.

90, CEDO

2012].

Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei

(MC), nr. 63235/00, pct. 62, CEDO 2007-IV].

supra

, pct. 42). Această posibilitate era aplicabilă în cazul reclamantei, care a introdus în mod efectiv un astfel de recurs în temeiul art.

168 din Legea nr 21/85 din 30 iulie 1985. Prima condiție a testului

Vilho Eskelinen

nu este, prin urmare, îndeplinită și, în consecință, art. 6 își găsește aplicarea pe latura sa civilă (a se compara

Olujić împotriva Croației

, nr. 22330/05, pct. 31-45, 5 februarie 2009, și

Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei

, nr. 21722/11, pct.

91, CEDO 2013).

1. Curtea reamintește, cu toate acestea, că o concluzie în sensul aplicabilității art.

6 nu aduce nicio atingere răspunsului la întrebarea cum anume garanțiile diferite conexe acestui articol, în special cu privire la întinderea controlului instanțelor naționale, trebuie să se aplice unui litigiu care, precum în speță, privește funcționarii (

Vilho Eskelinen și alții

, citată anterior, pct.

64).

35

§

3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă, pe de altă parte, niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, Curtea le declară admisibile.

B. Cu privire la fond

de mera legalidade

) și nu de „deplină jurisdicție” (

de plena jurisdiçăo

), fără posibilitatea de a reexamina stabilirea faptelor realizată de CSM, nici măcar o revizuire efectivă a sancțiunii disciplinare aplicate.

74041/13 și divergența în ceea ce privește stabilirea faptelor referitoare la conținutul comentariilor care îi erau reproșate. În viziunea reclamantei, există îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la imparțialitatea Secției Contencios din cadrul Curții Supreme de Justiție. Ea observă că CSM exercită competențe disciplinare asupra judecătorilor Curții Supreme de Justiție, ceea ce nu se întâmplă în cazul judecătorilor Curții Supreme Administrative, care, din acest motiv, ar fi mult mai în măsură să examineze recursuri privind procedurile disciplinare ale magistraților judiciari. În opinia reclamantei, faptul că CSM desemnează, apreciază și exercită competențe disciplinare asupra judcătorilor din sistemul judiciar ridică îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor Curții Supreme de Justiție atunci când aceștia trebuie să se pronunțe în cadrul cauzelor disciplinare, fiind solicitați să anuleze sau să confirme deciziile propriului lor organ disciplinar.

74041/13), Guvernul recunoaște că practica Curții Supreme de Justiție nu aplică această abordare. Cu toate acestea, observă, că, fără posibilitatea de reexaminare a probelor, organizarea unei ședințe nu este de niciun folos pentru desfășurarea procedurii. De asemenea, menționează că, în speță, Curtea Supremă de Justiție a considerat că circumstanțele speciale ale cauzei nu impuneau organizarea unei ședințe publice.

a) Cu privire la independența și imparțialitatea instanțelor sesizate

Findlay împotriva Regatului Unit

, 25

februarie 1997, pct.

73,

Culegere de hotărâri și decizii

1997-I, și

Brudnicka și alții împotriva Poloniei

, nr.

54723/00, pct.

38, CEDO

2005-II). Curtea reamintește rolul crescut al conceptului de separare între puterea executivă și autoritatea judecătorească în jurisprudența sa [

Stafford împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

46295/99, pct.

78, CEDO 2002-IV, și

Saghatelyan împotriva Armeniei

, nr.

7984/06, pct.

43, 20 octombrie 2015]. Astfel nici art. 6, nici vreo altă dispoziție din Convenție nu obligă statele să se conformeze tuturor conceptelor constituționale teoretice privind limitele admisibile în interacțiunea dintre unul și celălalt [

Kleyn și alții împotriva Țărilor de Jos

(MC), nr. 39343/98, 39651/98, 43147/98 și 46664/99, pct.

193, CEDO

2003-VI].

Fey împotriva Austriei

, 24

februarie 1993, pct.

27, 28

și

30, seria A, nr. 255-A, și

Wettstein împotriva Elveției

, nr.

33958/96, pct.

42, CEDO

2000‑XII).

Kyprianou împotriva Ciprului

(MC), nr.

73797/01, pct.

119, CEDO

2005-XIII]. Astfel, în cazurile în care poate fi dificil să se aducă probe pentru a contrazice prezumția de imparțialitate subiectivă a judecătorului, cerința de imparțialitate obiectivă acordă o garanție mult mai importantă (

Pullar împotriva Regatului Unit

, 10

iunie 1996, pct.

32,

Culegere

1996-III).

„justice must not only be done, it must also be seen to be done

” („nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se și vadă că se face dreptate”). Se pornește de la încrederea pe care instanțele unei societăți democratice trebuie să o inspire justițiabililor [

Oleksandr Volkov împotriva Ucrainei,

nr.

21722/11, pct.

106, CEDO 2013, și

Morice împotriva Franței

(MC), nr.

29369/10, pct.

78, 23 aprilie 2015].

Sacilor-Lormines împotriva Franței

, nr.

65411/01, pct. 62, CEDO

2006-XIII). Având în vedere faptele din prezenta speță, Curtea consideră că trebuie să examineze coroborat problemele legate de independență și imparțialitate (

Oleksandr Volkov

, citată anterior, pct.

103-107).

Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei

, 23

iunie 1981, pct.

58, seria A, nr 43, și

Oleksandr Volkov

, citată anterior, pct.

109). Trebuie remarcat faptul că, în ceea ce privește procedura disciplinară împotriva judecătorilor, necesitatea ca un număr important al membrilor organului disciplinar să fie ei înșiși judecători este recunoscut de

Carta europeană privind statutul judecătorilor

(supra, pct.

42), precum și de avizele Comisiei de la Veneția (

supra

, pct.

43). Curtea observă că Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului de Miniștri către statele membre ale Consiliului Europei cu privire la judecători, adoptată de Comitetul de Miniștri la 17 noiembrie 2010, recomandă ca autoritatea competentă în materie de selecție și cariera judecătorilor trebuie să fie independentă față de puterile executivă și legislativă. Pentru garantarea independenței sale, cel puțin jumătate din membrii autorității trebuie să fie judecători aleși de către colegii lor (

supra

, pct.

38). În plus, observă recomandarea nr. 6 din Raportul de evaluare privind Portugalia al Grupului Statelor împotriva Corupției (GRECO), adoptată la 4 decembrie 2015, de a menționa în lege faptul că cel puțin jumătate din membrii CSM trebuie să fie judecători aleși de către colegii lor (

supra

, pct.

50). Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni a adoptat, în cursul celei de-a 11-a reuniuni plenare (17-19

noiembrie 2010), o

Magna Carta

a judecătorilor care prevede în special că acest Consiliu trebuie să fie format ori numai din judecători, ori dintr-o majoritate importantă de judecători, aleși de colegii lor (

supra

, pct.

49).

supra

, pct.

37). În viziunea Curții, rezultă că efectul principiilor care guvernează componența Consiliului este că acesta poate fi format în majoritate din membri care nu sunt judecători, numiți de autoritățile executive și legislative.

57728/13), doar șase erau judecători (

supra

, pct.

15). Curtea mai observă că decizia CSM din 11 octombrie 2011 s-a luat, de asemenea, cu minoritatea judecătorilor (

supra

, pct.

24) și că cea din 10 aprilie 2012 s-a luat cu majoritate de membri judecători, din cauza absenței unui număr semnificativ de membri care nu erau judecători ai CSM (

supra

, pct.

31). Decizia din 30 septembrie 2014 a fost luată în prezența a doisprezece dintre cei șaptesprezece membri ai CSM, dintre care opt erau judecători, inclusiv președintele CSM, iar cinci nu erau judecători, majoritatea formată din judecători fiind datorată absenței a patru membri care nu erau judecători (

supra

, pct.

36).

mutatis mutandis

,

Oleksandr Volkov

, citată anterior, pct.

111).

Curtea consideră că această situație, în interiorul Consiliului Superior al Magistraturii portughez, este problematică în ceea ce privește art.

6

§

1 din Convenție. În plus, observă cu îngrijorare că, în sistemul juridic portughez, legea nu formulează nicio cerință specială privind calificarea membrilor CSM care nu sunt judecători.

b) Cu privire la întinderea controlului exercitat de Curtea Supremă de Justiție

6 din Convenție.

Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva

Turciei

(MC), nr. 13279/05, pct. 49, 20

octombrie 2011]. Curtea nu este o instanță de apel pentru instanțele naționale și nu este de competența sa să se pronunțe cu privire la erorile de fapt sau de drept pretins comise de aceste instanțe, cu excepția cazului în care acestea ar putea aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție [a se vedea, printre multe altele,

García Ruiz împotriva Spaniei

(MC), nr.

30544/96, pct.

28, CEDO

1999‑I]. De asemenea, în această privință, Curtea nu are, în principiu, obligația de a compara diversele hotărâri pronunțate, chiar și în litigiile care la prima vedere par similare sau conexe, de către instanțe a căror independență trebuie să o respecte (

Nejdet Șahin și Perihan Șahin

, citată anterior, pct.

50). Prin urmare, în prezenta speță, nu este de competența Curții, în contextul art. 6, să cerceteze dacă deciziile CSM de a o sancționa pe reclamantă erau legale în dreptul intern. Sarcina Curții va consta în a verifica dacă un control jurisdicțional de o întindere corespunzătoare a fost realizat de Curtea Supremă de Justiție.

Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos

, 17 decembrie 1996, pct. 52,

Culegere de hotărâri și decizii

1996-VI,

Chevrol împotriva Franței

, nr.

49636/99, pct.

77, CEDO 2003‑III, și I.D. împotriva Bulgariei, nr. 43578/98, pct. 45, 28 aprilie 2005). Art. 6 impune, pe de altă parte, ca instanțele interne să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază. Fără a impune formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al unui reclamant, această obligație presupune ca partea la o procedură judiciară să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit la motivele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (a se vedea, printre altele,

Ruiz Torija împotriva Spaniei

, 9

decembrie 1994, pct.

29-30, seria A nr.

303-A).

supra

, pct.

40). În dreptul portughez, Curtea Supremă de Justiție nu are competența de a realiza o reexaminare a stabilirii faptelor de către CSM. În special, Curtea Supremă de Justiție nu putea nici să revadă sancțiunea aplicată, ci doar să decidă dacă aceasta era adecvată în raport cu încălcarea respectivă și dacă aceasta era disproporționată în ceea ce o privește (

supra

, pct.

33).

Terra Woningen B.V.

, citată anterior, pct. 46 și 50-55,

Obermeier împotriva Austriei

, 28

iunie 1990, pct. 66-70, seria A nr.

179,

Tsfayo împotriva Regatului Unit

, nr. 60860/00, pct.

48, 14 noiembrie 2006,

Chevrol

, citată anterior, pct.

78,

I.D. împotriva Bulgariei

, citată anterior, pct.

50‑55,

Capital Bank AD împotriva Bulgariei

, nr.

49429/99, pct. 99-108, CEDO

2005‑XII (extrase), și

Fazliyski împotriva Bulgariei

, nr.

40908/05, pct.

59, 16

aprilie 2013].

Tsfayo

, citată anterior, pct.

48), dintre care, de altfel, prima a făcut subiectul unei controverse între membrii CSM (

supra

, pct.

16). Curtea observă că din acest motiv, Curtea Supremă de Justiție s-a limitat la un simplu control al legalității din perspectiva stabilirii faptelor (a se vedea,

a contrario,

A. Menarini Diagnostics S.r.l. împotriva Italiei

, nr.

43509/08, pct.

64, 27 septembrie 2011). Având în vedere modul în care Curtea Supremă de Justiție și-a fundamentat decizia în cauza reclamantei, precum și obiectul litigiului, rezultă că aceasta nu a examinat în mod corespunzător un argument important prezentat de persoana în cauză (a se vedea,

mutatis mutandis,

Oleksandr Volkov

, citată anterior, pct. 127).

supra

, pct.

40). Curtea observă că instanța de recurs controlează, pe baza unei legalități în sens larg, respectarea art. 266 alin. 2 din Constituție, conform căruia administrația trebuie să își exercite puterile cu respectarea, printre altele, a principiului interdicției privind excesul de putere(

supra

, pct. 40). Curtea concluzionează că și Curtea Supremă de Justiție are o concepție restrictivă asupra întinderii propriilor puteri de control în privința activității disciplinare a Consiliului Superior al Magistraturii.

supra

, pct. 33 și 40). Considerentele precedente demonstrează așadar în fapt că sunt limitate consecințele juridice care decurg din controlul realizat de Curtea Supremă de Justiție în privința acestor chestiuni și că nu fac altceva decât să consolideze îndoielile Curții în privința capacității acesteia de a soluționa problema într-o manieră eficientă și de a realiza un control suficient al cauzei (a se vedea,

mutatis mutandis,

Oleksandr Volkov,

citată anterior, pct. 126).

b) Cu privire la lipsa unei ședințe publice (cererea nr. 74041/13)

74041/13 și divergențele în ceea ce privește stabilirea faptelor referitoare la conținutul comentariilor care i-au fost reproșate.

Diennet împotriva Franței

, 26

septembrie 1995, pct.

33, seria A, nr 325-A,

B. și P. împotriva Regatului Unit

, nr.

36337/97 și

35974/97, pct.

36, CEDO

2001-III,

Olujić

, citată anterior, pct.

70,

Martinie împotriva Franței

(MC), nr

58675/00, pct.

39, CEDO

2006-VI, și

Nikolova și Vandova împotriva Bulgariei

, nr.

20688/04, pct.

67, 17

decembrie 2013].

Diennet

, pct.

34,

Martinie

, pct.

40,

Olujić

, pct.

71, și

Nikolova et Vandova

, pct.

68, hotărâri citate anterior).

supra

, pct.

33).

Dory împotriva Suediei

, nr.

28394/95, pct.

37, 12

noiembrie 2002,

Pursiheimo împotriva Finlandei

(dec.), nr.

57795/00, 25

noiembrie 2003, și

Șahin Karakoç împotriva Turciei

, nr.

19462/04, pct.

36, 29

aprilie 2008]. Prin urmare, Curtea nu poate concluziona, chiar și în cazul unei instanțe învestite cu deplină jurisdicție, că art.

6 implică întotdeauna dreptul la o ședință publică, indiferent de natura problemelor care trebuie soluționate. Alte considerente, inclusiv dreptul la un proces într-un termen rezonabil și necesitatea de a trata cu rapiditate cauzele înscrise pe rol, sunt luate în considerare pentru a stabili dacă dezbaterile publice sunt necesare [

Varela Assalino împotriva Portugaliei

(dec.), nr.

64336/01 25 aprilie 2002]. Curtea a considerat deja că procedurile consacrate exclusiv elementelor de drept sau foarte tehnice nu pot îndeplini condițiile prevăzute la art.

6, chiar și în lipsa dezbaterilor publice (

Jurisic și Collegium Mehrerau împotriva Austriei

, nr.

62539/00, pct.

65, 27

iulie 2006, și

Mehmet Emin Șimșek împotriva Turciei

, nr.

5488/05, pct. 30-31, 28

februarie 2012).

Olujić

, citată anterior, pct.

74). Curtea reamintește de asemenea, că, potrivit elementelor disponibile din dreptul internațional, interesul publicului de a fi informat în mod corespunzător cu privire la evoluția procedurilor disciplinare, în numeroase cauze, trebuie să prevaleze asupra interesului personal al magistratului de a păstra confidențialitatea anumitor detalii (

supra

, pct.

47). Curtea Supremă de Justiție și-a motivat refuzul său de a convoca un martor pe care reclamanta dorea să fie audiat afirmând că audierea martorului avea ca scop să se determine care era amploarea proiectului de decizie privind cauza disciplinară a reclamantei, ceea ce era contrar confidențialității procedurii și că documentele prezentate de reclamantă depășeau obiectul unei proceduri disciplinare (

supra

, pct.

32 și 33). Or, deși nu îi revine sarcina să emită o opinie asupra relevanței acestor probe, nici asupra temeiniciei acuzațiilor formulate împotriva reclamantei, Curtea consideră că mărturia în cauză era relevantă în speță, în sensul că probabil ar fi permis să sprijine apărarea reclamantei. În plus, motivele invocate de Curtea Supremă de Justiție nu au fost suficiente pentru a justifica refuzul de a audia martorul pe care reclamanta dorea să-l prezinte, această măsură având ca efect faptul că a afectat capacitatea reclamantei de a-și apăra cauza, cu încălcarea garanțiilor unui proces echitabil (a se compara cu

Olujić

, citată anterior, pct.

83-85). Curtea consideră, de asemenea, că, prin refuzul de a audia în ședință publică martorul indicat de reclamantă în speță, Curtea Supremă de Justiție nu a asigurat transparența pe care acest act de procedură o conferă procedurii disciplinare inițiate împotriva sa, care este un obiectiv urmărit de art.

6

§

1 din Convenție (

Mehmet Emin Șimșek

, citată anterior, pct.

28). În cele din urmă, constată că, în speță, Curtea Supremă de Justiție nu a soluționat refuzul de a organiza o ședință publică (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Olujić

, citată anterior, pct.

76).

mutatis mutandis

,

Nikolova și Vandova

, citată anterior, pct.

76). În viziunea Curții, o ședință publică, orală și accesibilă reclamantei, astfel cum solicitase, era necesară în prezenta cauză. În această privință, Curtea observă că a existat o controversă asupra faptelor și că sancțiunile la care reclamanta risca să fie supusă aveau un caracter grav, fiind de natură să aducă prejudicii reputației profesionale și credibilității reclamantei (a

se

vedea,

mutatis mutandis

,

Grande Stevens și alții împotriva Italiei

, nr.

18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10, pct.

122, 4 martie 2014).

supra

, pct.

47), consideră că garanția organizării unei ședințe publice în cadrul procedurii disciplinare împotriva judecătorilor contribuie la echitatea acestora, în sensul art. 6 § 1, prin intermediul unei proceduri cu caracter contradictoriu (

supra

, pct.

42), la cel mai înalt nivel de transparență față de judecători și societate, și la acordarea tuturor garanțiilor unui proces echitabil (

supra

, pct.

48).

d) Concluzie

6

§

1 din Convenție.

III. Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

750 euro (EUR) cu tilul de prejudiciu material, pe care l-a suferit ca urmare a pierderilor salariale. Aceasta nu a formulat nicio pretenție cu titlu de prejudiciu moral, considerând că o eventuală constatare a unei încălcări ar reprezenta, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit.

mutatis mutandis

,

Kingsley împotriva Regatului Uni

(MC),

nr.

35605/97, pct.

43, CEDO 2002

‑

-IV]. Curtea nu observă așadar nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins și respinge această cerere.

B. Cheltuieli de judecată

500 EUR pentru cheltuielile efectuate în fața instanțelor interne.

Martinie

, citată anterior, pct.

62). În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea respinge cererea privind acordarea de cheltuieli de judecată pentru procedurile naționale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.

Hotărăște

, în unanimitate, să conexeze cererile;

2.

Declară

, în unanimitate, cererile admisibile;

3.

Hotărăște

, în unanimitate, că nu este necesar să examineze capetele de cerere întemeiate pe lipsa comunicării naturii și cauzei acuzației formulate împotriva reclamantei și pe faptul că aceasta nu a dispus de timpul și de facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea;

4.

Hotărăște

, în unanimitate,

că a fost încălcat art.

6 din Convenție;

5.

Respinge

, cu șase voturi la unu, cererea de acordare a unei reparații echitabile.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 21 iunie 2016, în temeiul art.

77

§

2 și

art. 77

András Sajó

Marialena Tsirli

PREȘEDINTE

Grefier

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și cu art. 74 § 2 din Regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a domnului judecător Kūris.

A.S.

M.T.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR KŪRIS

Kingsley împotriva Regatului Unit

[(MC), nr. 35605/97, pct.

43, CEDO-2002, și jurisprudența citată în aceasta], în care Curtea a refuzat „să acorde compensații financiare [...] pentru foloasele nerealizate sau pentru orice suferință, pierderi sau daune pretinse a fi rezultatul procedurilor interne” în cauzele în care a constatat încălcări ale art. 6 § 1 „cauzate de o lipsă de independență și imparțialitate obiectivă sau structurală”.

Kingsley

(citată anterior), la care majoritatea face referire, Curtea nu i-a acordat reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul material, „având în vedere toate circumstanțele”. Presupun că această expresie nu a fost inclusă doar întâmplător. Ea reflectă cerința, care este de la sine înțeles în toate cazurile, că, în cazul în care nu acordă despăgubiri pentru prejudiciul material, Curtea trebuie să acorde atenție tuturor circumstanțelor reale ale

acelui

caz particular, și să nu copieze mecanic rezultatul unui caz anterior, ale cărui circusmtanțe de fapt și de drept pot fi diferite. În convingerea noastră fermă, expresia „toate circumstanțele” include, cel mai adesea, lipsa unei legături de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul suferit.

Trebuie

să o includă, în fapt.

Dar ce se întâmplă dacă legătura cauzală nu lipsește? Dacă ea este

prezentă

?

nu observă

o legătură de cauzalitate între încălcările constatate și prejudiciul material pretins de reclamantă.

Ce constatare!

Nu putem urma o asemenea motivare. Noi

vedem

acea legătură. O vedem atât de vie de parcă ar fi fost proiectată în simboluri strălucitoare pe un ecran.

Ne pare rău dar o vedem.

Această legătură este atât de

evidentă

încât cineva nu o vede decât dacă hotărăște că nu dorește să o vadă.

35 și

36 din hotărâre). Decizia Consiliului Superior al Magistraturii de a impune această sancțiune a părut să nu fie în conformitate cu art.

6

§

1 din Convenție. Aceasta este esența cazului său în temeiul Convenției; și acesta este subiectul prezentei hotărâri. Mai mult decât atât, acea „unică” încălcare, în fapt și în drept, cuprindea trei aspecte (a se vedea pct.

80, 89 și

99 din hotărâre). Ca urmare a executării acestei decizii, care a încălcat Convenția sub trei aspecte, reclamantei nu i s-a plătit salariul în perioada în cauză. Dacă respectiva decizie nu ar fi fost adoptată sau dacă (din vreun motiv ipotetic) nu ar fi fost executată,

ei i s-ar fi plătit salariul

, dat fiind faptul că nu exista

niciun alt motiv

pentru a i-l reține. Ea nu și-a primit salariul

tocmai din cauză că

i s-a aplicat acea sancțiune, și din nicun alt motiv.

Prin urmare, încălcarea este cauza, și pierderea salariului este o consecință. Clar ca 2 × 2. În termenii științei numită logică, avem precedentul și consecința: dacă

P

, atunci

Q

, – fraza

dacă

și fraza

atunci

.

Cum e posibil să nu „observe” Curtea această legătură cauzală?

Dar mai e ceva mai mult decât atât.

Cineva ar putea anticipa că, în cazul în care Consiliul Superior al Magistraturii a comis o eroare numai „în nume propriu”, să zicem, în aplicarea legislației interne, redeschiderea procedurilor în cazul reclamantei, în cadrul sistemului intern, cu condiția ca acest lucru să fie încă posibil, după toți acești ani, ar putea conduce la același rezultat nefavorabil pentru reclamantă. Și dacă nu, adică, în cazul în care rezultatul procedurilor redeschise ar fi în beneficiul reclamantei, atunci oricare ar fi prejudiciul material suferit de ea, s-ar putea remedia la nivel național. Astfel – până în prezent doar un eveniment ipotetic– despăgubirea pentru prejudiciul material suferit nu ar putea fi acordată de

această

Curte. Injustiția ar fi trebuit să fie anulată la nivel național.

Am fi acceptat asta. La urma urmei, art. 41 nu obligă Curtea să acorde o despăgubire

integrală

reclamantei: acesta prevede că „Curtea acordă părții lezate,

dacă este cazul

, o reparație echitabilă” numai „dacă dreptul intern al înaltei părți contractante

nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări

” (sublinierea ne aparține). De asemenea, am fi acceptat o decizie a majorității care să justifice faptul că nu acordă o reparație pentru prejudiciul material pe motiv că

o astfel de reparație este într-adevăr disponibilă la nivel național

, dacă reclamanta ar fi fost în măsură să susțină și să-și probeze cauza în cadrul unor proceduri interne care să îndeplinească cerințele Convenției.

Dar nu există niciun singur cuvânt în hotărâre cu privire la o astfel de posibilitate. Și nu există niciun cuvânt cu privire la posibilitatea de a redeschide procedurile în cazul reclamantei prin care să fie corectate deficiențele constatate de Curte referitoare la încălcarea Convenției.

Nimic surprinzător, pentru că nu prea există astfel de posibilități.

întregul cadru instituțional și procedural

care lua decizia pentru acel tip de cauză în Portugalia nu era, la momentul faptelor, capabil să garanteze că pot fi respectate cerințele art. 6 § 1 în ceea ce privește independența, imparțialitatea și corectitudinea unei instanțe și caracterul public al unei ședințe (a se vedea secțiunea „Dreptul si practica interne relevante”). Curții nu i s-au prezentat asigurări că situația s-a schimbat, cel puțin în esență.

speculații

” despre care ar fi fost, mai mult sau mai puțin probabil, rezultatul în speța reclamantei dacă nu ar fi fost comise încălcările procedurale. Este vorba despre

imposibilitatea

practică și chiar teoretică pentru ca organul decizional (Consiliul Superior al Magistraturii) să nu comită cel puțin unele dintre aceste încălcări procedurale.

dreptate

reclamantei (care, de altfel, nu a pretins nicio reparație pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit , fără îndoială, și, mai mult decât atât, nu a fost compensată pentru cheltuielile de judecată efectuate)?

Răspunsul nostru este: nu, nu putem. Acesta este motivul pentru care nu am putut vota alături de majoritate la pct.

5 din dispozitivul hotărârii.

să sugereze

ca această linie să fie

urmată

de instanțele naționale? Ne putem imagina cu ușurință că, în situația în care această Curte ar trebui să decidă într-o cauză în care un reclamant s-ar plânge că instanțele naționale nu au constatat nicio legătură de cauzalitate într-o situație în care legătura era evidentă, Guvernul pârât ar mai avea foarte puține arme pentru a-și apăra cauza.

Kingsley

(citată anterior), în special în versiunea oarecum rezumată (a se vedea

supra

, pct. 3), nu absolvă Curtea de obligația de a examina toate circumstanțele relevante ale cauzei aflate în curs de examinare, inclusiv pe cele referitoare la reparațiile solicitate de reclamant, precum și de a acorda reparații pentru prejudiciul material, precum și moral, părții vătămate, în cazul în care reparația nu este disponibilă în temeiul dreptului intern al statului membru.

În această speță, trimiterea respectivă avea drept scop să servească continuității jurisprudenței Curții. Continuitatea s-a păstrat, sau mai degrabă aparența sa. Și pentru că este doar

aparența

de continuitate ceea ce s-a obținut, un argument suplimentar,

artificial

a fost inventat și folosit pentru a ascunde prăpastia dintre

simulacru

și

realitate

. Acest argument este „nu există legătură cauzală”.