CASE OF GARIB v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Garib v. Olanda

- 43494/09

Hotărârea din 23.2.2016 [Secția a III-a]

Articolul 2 din Protocolul nr. 4

Articolul 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 4

Libertatea de circulație

Politica de impunere a unor criterii privind durata reședinței și tipul de venit necesare pentru persoanele care vor să se stabilească în aria orașului Rotterdam:

nicio încălcare

[Acest caz a fost trimis la Marea Cameră pe 12 septembrie 2016]

În fapt

– Legea privind problemele interne ale orașelor (Măsurile Speciale), intrată în vigoare pe 1 ianuarie 2006, le-a acordat unui număr de municipalități, printre care și Rotterdam, competența întreprinderii unor măsuri în privința anumitor zone, cum ar fi scutirea de taxe în cazul proprietarilor de mici afaceri și selectarea noilor locuitori, în dependență de sursele veniturilor lor.

În 2005, reclamanta s-a mutat în orașul Rotterdam și și-a stabilit reședința într-o proprietate închiriată în cartierul Tarwewijk. După intrarea în vigoare a legii privind problemele interne ale orașelor, Tarwewijk a devenit o zonă specială, în conformitate cu o hotărâre a autorităților locale din Rotterdam. După ce a fost rugată de către proprietar să se mute într-o altă proprietate pe care o închiria în același cartier, reclamanta a solicitat un permis de trai, potrivit legii noi. Din păcate, solicitarea i-a fost refuzată, pe motiv că ea nu fusese rezidentă în Regiunea Metropolitană Rotterdam pe durata perioadei cerute și nu îndeplinise condiția venitului. Contestațiile sale ulterioare nu au avut succes. În 2010, reclamanta s-a mutat în orașul Vlaardingen, care face parte și el din Regiunea Metropolitană Rotterdam.

În drept

– Articolul 2 din Protocolul nr. 4: Cazul trebuie analizat în conformitate cu paragraful 4 al articolului 2 din Protocolul nr. 4. Condiția permisului de trai a fost „prevăzută de lege”, de vreme ce se baza pe Legea privind problemele interne ale orașelor (Măsurile Speciale) și pe Hotărârea autorităților locale din Rotterdam privind locuințele, din anul 2003 (versiunea din 2006). Cu privire la faptul dacă era „justificat de interesul public într-o societate democratică”, scopul urmărit – oprirea declinului zonelor sărace și îmbunătățirea calității vieții în general – fusese, fără îndoială, un scop legitim.

Pentru a demonstra că scopul fusese și proporțional, Curtea a trebuit să cântărească dreptul persoanei de a-și alege reședința și interesul implementării unei politici publice despre care se presupune că îl încălca acest drept. Principiile relevante în acest caz derivă din jurisprudența Curții referitoare la articolul 8 din Convenție și la Articolul 1 din Protocolul Nr. 1. Acestea pot fi rezumate astfel: (a) Statele se bucură de o marjă de apreciere largă în implementarea politicilor sociale și economice, iar Curtea va respecta hotărârea legislativelor cu privire la ceea ce este în interesul “public” sau “general”, cu excepția cazului în care hotărârea este lipsită de un fundament rezonabil; (b) atunci când sunt vizate drepturi de importanță centrală pentru persoană, câmpul marjei de apreciere va depinde de context, dându-se o importanță deosebită gravității intruziunii în sfera personală a reclamantului; (c) garanțiile procedurale sunt importante în special pentru a se determina dacă statul reclamat s-a încadrat în limitele marjei sale de apreciere; și (d) posibilitățile locuinței alternative sunt și ele relevante pentru problema proporționalității.

Cu referire la circumstanțele cazului, autoritățile naționale s-au confruntat cu probleme sociale de o importanță crescândă, în particular cu problemele zonelor din interiorul orașului Rotterdam, provocate de sărăcia datorată șomajului și tendinței de strămutare a activităților economice profitabile în altă parte. Acestea au încercat să elimine aceste tendințe, prin favorizarea noilor rezidenți, al căror venit provenea din activitățile lor economice profitabile. După o evaluare de cinci ani, măsurile aplicate au fost considerate unele de succes și au fost, asfel, extinse. Totuși, restricția în privința alegerii reședinței a rămas supusă unor limitări temporale și geografice, desemnarea zonelor speciale fiind valabilă pentru nu mai mult de patru ani o dată, iar clauzele de salvgardare ale actului impunând în sarcina consiliului local asigurarea unui număr suficient de locuințe pentru cei care nu îndeplineau condițiile necesare pentru un permis de trai, în cazul existenței unor dificultăți de ordin personal. Deși măsurile legislative au fost criticate pe parcursul procesului legislativ, obiecțiile ridicate au fost abordate, în special, prin introducerea clauzelor de salvgardare. Astfel, deciziile de politică luate de către autoritățile naționale nu au fost considerate ca lipsite de temeiuri rezonabile.

Disponibilitatea soluțiilor alternative nu a condus la considerarea măsurii în discuție drept nejustificată, având în vedere că aceasta putea fi considerată rezonabilă și potrivită pentru realizarea scopului legitim urmărit (pe care Curtea l-a admis realizat), și nu a fost de competența Curții să stabilească dacă această soluție a fost cea mai bună alegere sau dacă discreția statului trebuia exercitată într-un alt mod. Statul reclamat fusese îndreptățit, în principiu, să adopte legislația și politica contestate.

Cu referire la circumstanțele specifice ale reclamantei, acesteia i-a fost refuzată acordarea permisului de trai pe motiv că nu îndeplinise condițiile legale, de vreme ce nu a locuit șase ani în Regiunea Metropolitană, iar venitul ei consta exclusiv din prestații sociale. O dată ce situația ei personală nu era de natură să declanșeze aplicarea clauzelor de salvgardare, refuzul fusese conform cu legea și politica aplicabile. Oricum, reclamantei nu i-a fost limitată stabilirea în alte zone ale Rotterdamului, care nu intrau sub incidența legislației. Ea nu și-a motivat dorința de a nu locui în alte zone ale orașului și este important că a rămas în Vlaardingen, municipiul în care s-a mutat în 2010, deși fusese eligibilă pentru un permis de trai din mai 2011. Deși Curtea nu a avut nici un motiv de îndoială că reclamanta fusese de bună-credință și nu reprezenta un pericol pentru ordinea publică, acest fapt nu putea fi suficient în sine pentru a cântări mai greu decât interesul public urmărit prin aplicarea consecventă a politicii publice legitime.

În aceste circumstanțe, Curtea nu a putut constata că autoritățile naționale aveau obligația de a se adapta preferințelor reclamantei.

Concluzie

: nici o încălcare (cinci voturi la două).