CASE OF GARIB v. THE NETHERLANDS - [Romanian Translation] legal summary by the European Institute of Romania

Tradus și revizuit de IER

(

www.ier.r

o

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Notă de informare privind jurisprudența Curții nr. 212

Noiembrie 2017

Garib împotriva Țărilor de Jos (MC)

- 43494/09

Hotărârea din 6.11.2017

(MC)

Art. 2 din Protocolul nr. 4

Art. 2 § 1 din Protocolul n

r. 4

Libertatea de a-

și alege reședința

Impunerea unor condiții privind durata șederii și

tipul de venituri persoanelor care doresc

să se stabilească într

-

o zonă centrală din Rotterdam:

neîncălc

a

re

În fapt

– Legea privind măsurile speciale pentru aglomerările ur

bane, intrată în vigoare la

1 ianuarie 2006, abilita mai multe primării anume desemnate, printre care primăria

Rotterdam, să aplice în anumite zone măsuri, cum sunt acordarea de scutiri fiscale parțiale

proprietarilor de întreprinderi mici

și selectarea noilor rezidenți pe baza surselor de venit.

În 2005, reclamanta s-

a stabilit în orașul Rotterdam și s

-a mutat într-un apartament

închiriat din cartierul Tarwewijk. În urma intrării în vigoare a legii privind măsurile speciale

pentru aglomerările urbane, Tarwewijk a devenit o zonă clasificată în temeiul unei hotărâri

a Primăriei Rotterdam. Atunci când proprietarul i

-

a cerut să se mute în alt apartament pe

care acesta îl închiria în același cartier, reclamanta a solicitat o autorizație de rezidență

impusă de noua lege. Totuși, cererea i

-

a fost respinsă pe motiv că reclamanta nu însuma

perioada cerută de ședere în zona metropolitană Rotterdam și că nu îndeplinea cerința

privind veniturile. Recursurile declarate ulterior de aceasta au fost respinse.

În 2010,

reclamanta s-a stabilit în comuna Flardingue, care face parte

și

ea din regiunea

metropolitană Rotterdam.

În hotărârea Camerei din 23 februarie 2016 (a se vede

a

Nota de informare nr. 193

)

, Curtea

a concluzionat, cu cinci voturi la două, în sensul neîncălcării art.

2 din Protocolul nr. 4. A

apreciat, în special, că, în principiu, statul adoptase în mod justificat legea și politica în

lit

igiu și că, în circumstanțele speței, autoritățile locale nu fuseseră obligate să țină cont

de preferințele reclamantei.

La 12 septembrie 2016, cauza a fost retrimisă în fața Marii Camere, la cererea reclamantei.

În drept

–

Art. 2

din Protocolul nr.

4: În

domeniul atât de complex și de delicat al

dezvoltării marilor orașe, statul dispune de o amplă marjă de apreciere în aplicarea politicii

sale pentru urbanism.

În principiu, această marjă trebuie să se aplice atât hotărârii sale

de a legifera sau nu în mat

erie, cât și, în cazul de față, regulilor detaliate pe care le instituie

pentru a realiza un echilibru just între interesele divergente ale statului, pe de o parte, și

ale celor care sunt afectați direct de opțiunile legislative, p

e de altă parte.

a)

Cadrul legislativ

și

politicile publice

– Autoritățile

naționale au fost chemate să rezolve

probleme sociale în creștere în anumite cartiere urbane din Rotterdam, care se explicau

prin pauperizarea cauzată de șomaj și prin tendința activităților economice

prospere de a

părăsi aceste cartiere. Acestea au urmărit inversarea tendinței prin favorizarea instalării

de noi rezidenți care obțin venituri din propria activitate economică lucrativă. Au

intenționat astfel să promoveze diversitatea și să contracareze s

tigmatizarea anumitor



2



zone urbane, considerate ca nefiind adecvate decât pentru cei mai săraci. Legea privind

măsurile speciale pentru aglomerările urbane nu a privat pe nimeni de locuință și nu a

constrâns pe nimeni să

-

și părăsească domiciliul. Măsurile din legea menționată nu au

afectat decât persoanele care se stabiliseră relativ recent în zona metropolitană

Rotterdam: locuitorii care trăiau acolo de cel puțin șase ani erau eligibili pentru o

autorizație de rezidență, indiferent de sursele lor de venit. În aceste condiții, acest termen

nu apare ca excesiv.

Istoricul legislativ al acestui text arată că proiectul de lege a fost cu grijă examinat de

către Consiliul de Stat, la ale cărui preocupări a răspuns guvernul, și că însuși Parlamentul

era preocupat s

ă limiteze eventualele efecte negative ale textului. Drepturile persoanelor

aflate în imposibilitatea de a găsi o locuință corespunzătoare nevoilor lor au fost

recunoscute. Limitarea în cauză rămâne încadrată de limitări temporale și geografice.

Ministrul

competent este obligat de lege să dea seamă în fața Parlamentului o dată la cinci

ani de eficiența legii și de efectele acesteia pe teren. Clauza derogării individuale permite

derogarea de la regula privind timpul de ședere în cazurile în care aplicarea sa strictă ar

duce la consecințe excesiv

de dure.

Garanții procedurale dau posibilitatea de a formula o

reclamație administrativă și de a solicita un control în fața jurisdicțiilor de primul și de al

doilea grad competente să hotărască de fapt și de drept și care îndeplinesc exigențele art.

6 din Convenție.

b)

Cazul particular al reclamantei

– Nimic nu contestă că reclamanta avea un

comportament corect și nu constituia în niciun mod un pericol pentru ordinea publică.

Totuși, conduita personală în sine nu poate prevala în decizie atunci când este pusă în

balanță cu interesul public urmărit prin aplicarea constantă a unei polit

ici publice legitime.

Simpla absență a unei excepții pentru persoanele care aveau deja reședința într

-

o zonă

clasificată, cum era reclamanta, nu contestă ca atare sistemul creat de legea privind

măsurile speciale pentru aglomerările urbane. Reclamanta locuiește din 27 septembrie

2010 la Flardingue într-

o locuință închiriată de către un organism de locuințe sociale

finanțat din fonduri publice. Nu a explicat de ce preferase să se mute la Flardingue în loc

să rămână în locuința din Tarwewijk încă opt luni, pentru a avea șase ani de ședere în

zona metropolitană Rotterdam. Nici nu a sugerat că locuința sa din Flardingue nu

răspundea nevoilor sale sau că era în vreun fel mai puțin plăcută sau mai puțin practică

decât cea în care sperase să se mute la Tarwewijk. În plus, nu există indicii că reclamanta

și

-

ar fi exprimat dorința de a reveni pentru a locui la Tarwewijk. Informațiile de care

disp

un

e nu permit Curții să concluzioneze că refuzul de a i se acorda reclamantei o

autorizație de rezidență a reprezentat pentru aceasta o dificultate atât de disproporționată

care să impună ca interesul său să prevaleze asupra interesului general, urmărit prin

aplicarea constantă a măsurii în cauză. O preferință personală nedefinită, fără o justificare

oferită, nu poate prevala asupra unei decizii a autorităților publice.

Concluzie

: neîncălcare (douăsprezece voturi la cinci).

© Consiliul Europei/Curtea Europea

nă a Drepturilor Omului.

Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.

Note

de informare privind jurisprudenț

a

Notes d'information sur la jurisprudence