AFFAIRE PÉREZ MARTÍNEZ c. ESPAGNE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Non-violation de l'article 6+6-3-a - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Procès équitable) (Article 6 - Droit à un procès équitable;Article 6-3-a - Information sur la nature et la cause de l'accusation);Non-violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable (Article 6 - Procédure pénale;Article 6-1 - Procès équitable)
AFFAIRE PÉREZ MARTÍNEZ c. ESPAGNE (CtEDO, 2016)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
PÉREZ MARTÍNEZ c. SPANIA
(Plângerea nr. 26023/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 februarie 2016
DEFINITIVĂ
23/05/2016
Această hotărâre a devenit definitivă în virtutea articolului 44 § 2 al Convenției. Poate suferi retușuri de formă.
În cauza Pérez Martínez c. Spania,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință în ședință alcătuită din:
Helena Jäderblom,
președintă,
Luis López Guerra,
Helen Keller,
Johannes Silvis,
Dmitry Dedov,
Branko Lubarda,
Pere Pastor Vilanova,
judecători,
și din Stephen Phillips,
grefieră
de secțiune,
După deliberare în ședință în camera consiliului pe 2 februarie 2016,
Pronunță hotărârea ce urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o plângere (nr. 26023/10) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, d-l Manuel Pérez Martínez („reclamantul"), pe 5 mai 2010 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul a fost reprezentat de Dna F.J. Pereña Mudarra, avocat la Madrid. Guvernul spaniol („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l F. de A. Sanz Gandasegui, avocat de stat și șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul justiției.
Pe 18 decembrie 2012, plângerea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamantul s-a născut în 1944.
Printr-o sentință redată pe 13 decembrie 2007 după ținerea unei ședințe publice în cursul căreia reclamantul a fost audiat, Audiencia Nacional l-a achitat pe acesta de infracțiunea de detenție ilegală prin instigare prevăzută la art. 483, în legătură cu articolele 480 și 481 ale codului penal din 1973 din care era acuzat, în contextul răpirii antreprenorului P.C. Reclamantul era la época faptelor secretar general al așa-zisului „Partid Comunist din Spania Reconstituit" (mai departe PCEr), suspectat de a fi brațul politic al grupului terorist „Grupuri de rezistență antifascistă Primul Octombrie", mai cunoscut sub numele „GRAPO". În hotărârea sa, Audiencia Nacional a observat că PCEr era sarcina de a fixa strategie luptei armate în cadrul organizației, precum și țintele vizate. El furniza resursele economice și controla selecția și formarea membrilor „comandourilor militare", distribuind pe caz după caz documente false de identitate. Cele două entități constituiau deci o singură și unică organizație. Organul de conducere al ansamblului era „comitetul central", la conducerea căruia se afla secretarul general, respectat și ascultat de ansamblu al organizației.
Privitor mai precis la responsabilitatea reclamantului în răpire, Audiencia Nacional a considerat că nu fusese dovedit că reclamantul, deși făcea parte din comandamentul central al GRAPO, hotărâse sau ordonase răpirea P.C. De fapt, cunoașterea sa a dej a desfășurării faptelor fusese doar generică, atitudinea sa fiind mai degrabă pasivă, în așteptare a desfășurării și rezultatului planului.
Partea acuzatoare privată a depus cale extraordinară de atac. Printr-o hotărâre din 30 martie 2009 redată fără ținerea unei ședințe publice, Tribunalul suprior a confirmat teza tribunalului a quo potrivit căreia nu rezulta din elemente ale dosarului că reclamantul ordonase sau participase activ la răpire. Cunoașterea generală a evenimentelor era coraborată de alte fapte, pe care Audiencia Nacional le considerase dovedite, și anume revendicarea răpirii în fața mass-media de alt membru al organizației, precum și declarațiile reclamantului în cursul ședinței în fața tribunalului a quo afirmând că știrea despre răpire i-a ajuns prin presă. Pentru Tribunalul superior, era deci clar că reclamantul nu acționase activ în această detenție ilegală.
De altfel, din procesul-verbal rezultând din ședința în fața Audiencia Nacional rezulta că chestiunea responsabilității reclamantului prin omisiune fusese ridicată. Tribunalul superior a notat la acest sens că tipul penal pentru infracțiuni de detenție ilegală nu excludea comiterea prin omisiune, în măsura în care aceste două modalități, și anume acțiunea și omisiunea, erau echivalente din punct de vedere al textului legal.
Tribunalul superior a mai reamintit că în scopul aprofundării pe această chestiune, pe 13 ianuarie 2009 el însuși solicitase părților, în conformitate cu art. 897 al codului de procedură penală, să se exprime pentru o mai bună clarificare a chestiunii dezbătute, și anume responsabilitatea acuzaților prin omisiune și posibila aplicare a articolului 11 din noul cod penal la speță, dispoziție care era mai favorabilă decât echivalenta ei din codul penal vechi. În memoriile lor de răspuns, în timp ce partea acuzatoare privată și ministerul public s-au pronunțat favorabil, reclamantul a contestat aplicarea acestei dispoziții pe motiv că nu putea fi ținut responsabil de crearea unei situații de risc și că faptele declarate dovedite nu permiteau concluzionarea că acuzații aveau cunoștință de răpire.
Tribunalul superior a mai observat că la această ocazie, partea acuzatoare privată solicitase administrarea de noi probe, cerere pe care o refusase în măsura în care competența sa privea doar chestiunile de drept, neputând să abordeze deci elemente factuale.
Privitor la condițiile necesare pentru a concluziona responsabilitate prin omisiune, Tribunalul superior a menționat cerințele obiective, și anume existența unei obligații rezultând din crearea unui pericol, capacitatea de a acționa a celui care se abține de la a o face, precum și stăpânirea sa asupra sursei pericolelor și, în sfârșit, relația de cauzalitate între această sursă și infracțiune. Pe de altă parte, și privitor la singurul element subiectiv, Tribunalul superior s-a referit la dol în infracțiuni de omisiune.
În analiza sa, Tribunalul a considerat că responsabilitatea conducătorilor unui partid politic acționând ca organizație criminală putea fi angajată cu condiția ca stăpânirea lor asupra sursei pericolelor să fie dovedită. În particular, el a observat că:
„(...) cel care assume conducerea unei organizații configurate ca sursă de pericole, fără a modifica totuși acest element (...), acceptă poziția de garant privitor la riscurile pe care organizația pe care o conduce le implică pentru bunurile juridice ale altora."
Din cauza poziției pe care o ocupa la conducerea PCEr și GRAPO, puterea de comandament a reclamantului era suficient constatată. Privitor la gradul precis de responsabilitate, Tribunalul superior a observat că:
„(...) nu este posibil să-i atribui comiterea unei infracțiuni de detenție ilegală (...). Cu toate acestea, rezulta clar din faptele declarate dovedite că acuzatul nu ordonă eliberarea victimei, adică nu realiză nicio tentativă de a pune capăt detențiunii, deși avea posibilitatea. (...) Nu încearcă deci să facă în așa fel ca subordonații săi să elibereze persoana răpită. Această configurație a faptelor corespunde noțiunii de tentativă în infracțiuni [comise prin] omisiune, care survine atunci când garantul nu încearcă să împiedice comiterea infracțiunii sau continuarea executării acesteia, adică nu a întreprins o parte sau totalitatea actelor care obiectiv ar fi putut împiedica rezultatul și, în ciuda acestui lucru, rezultatul (...) nu a avut loc din motive străine voinței sale.
(...) Acuzatul P.M. nu susținea că încercă să împiedice continuarea răpirii P.C.
În concluzie, acuzatul P.M. este responsabil de o infracțiune de tentativă de detenție ilegală.
Elementul subiectiv al infracțiunii de detenție ilegală prin omisiune este clar: acuzatul cunoștea poziția sa în cadrul organizației și capacitatea sa de a acționa, precum și existența detențiunii ilegale a răpitului. Știa că avea mijloacele pentru a o opri. Toate condițiile legate de dol în infracțiuni de omisiune sunt deci reunite."
La lumina acestor raționamente, Tribunalul superior a admis cale extraordinară de atac. Printr-o a doua hotărâre, redată la aceeași dată, și anume 30 martie 2009, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șapte ani de închisoare și la plata unei indemnizații victimelor, pentru infracțiune de detenție ilegală prin omisiune, prevăzută la art. 480 al codului penal în vigoare la epoca faptelor, în măsura în care nu ordonase eliberarea victimei, atunci când, din cauza poziției sale în organizație, avea puterea să o facă.
Reclamantul a formulat un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional, care l-a declarat inadmisibil printr-o decizie notificată pe 10 noiembrie 2009, pentru faptul că reclamantul nu justificase relevanța constituțională specială a recursului său.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
A. Codul penal din 1973
Dispozițiile relevante ale codului penal din 1973 prevăd:
art. 480
„Individul care închide sau reține un altul, privând-o de libertate, va fi pedepsit cu pedeapsă de închisoare majoră.
Va fi pedepsit cu aceeași pedeapsă cel care furnizează locul pentru executarea infracțiunii.
(...)".
art. 481
„Infracțiunea [de detenție ilegală] prevăzută la articolul anterior va fi pedepsit cu pedeapsă de închisoare majoră în gradul maxim (...) când o răscumpărare sau orice altă condiție au fost cerute."
art. 483
„Responsabilul unei detențiuni ilegale care nu ar dezvălui locul unde se găsește persoana deținută ilegal (...) va fi pedepsit printr-o pedeapsă de reculegere majoră."
B. Codul de procedură penală
Articolele relevante ale acestui cod se citesc după cum urmează:
art. 897
„(...) Președintele, din oficiu sau la cererea unui magistrat, poate cere ministerului public și reprezentanților o clarificare a chestiunii dezbătute (...).
Președintele nu va permite nicio discuție asupra existenței faptelor consemnate în decizia atacată, cu excepția cazului în care recursul a fost interjetat în conformitate cu motivul paragrafului 2 al articolului 849, și îi va reaminti ordinei celui care încearcă să le discute, putând să-i retragă cuvântul."
C. Codul penal din 1995
În părțile sale relevante, codul penal din 1995 este redactat după cum urmează:
art. 11
„Infracțiunile sau abaterile consistând în producerea unui rezultat vor fi considerate ca fiind comise prin omisiune doar când nepreveniarea acestora încalcă o obligație juridică specială a autorului echivalând comiterii acesteia conform sensului textului legii. Omisiunea va fi asimilată acțiunii:
(...) b) când [autorul] creează (...) un risc pentru bunul juridic protejat prin intermediul unei acțiuni sau omisiuni anterioare."
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 ALE CONVENȚIEI PRIVIND PRESUPUSUL NERESPECT AL PRINCIPIULUI ACUZATORIU
Reclamantul susține că condamnarea sa de Tribunalul superior este contrară principiului acuzatoriu în măsura în care a fost condamnat pentru infracțiune de detenție ilegală prin omisiune, în timp ce acuzația inițială adusă împotriva sa privea doar perpetrarea directă a infracțiunii.
Părțile relevante ale dispoziției în cauză sunt redactate după cum urmează:
art. 6
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiate cu echitate (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunului-fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei."
(...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la:
a) a fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa;
b) a dispune de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale;
(...)."
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil.
B. Cu privire la fond
Tezele părților
Guvernul observă că, prin ordonanță din 13 ianuarie 2009, Tribunalul superior acordă un termen de 10 zile părților pentru a se pronunța asupra aplicării în speță a articolului 11 al codului penal, privind comiterea prin omisiune. Reclamantul răspundă la data de 27 ianuarie 2013 solicitând neaplicarea acestei dispoziții, prezentând argumentele pe care le consideră relevante. Pentru Guvern, este deci clar că drepturile de apărare ale reclamantului au fost prin urmare respectate.
De cealaltă parte, reclamantul consideră că nu s-a putut apăra suficient de bine de acuzațiile aduse împotriva sa în fața Tribunalului superior. El estimează că nicio parte acuzatoare (acuzație privată și ministerul public) nu i-a atribuit cu precizie suficientă comportamentul prin omisiune. El reamintește la acest sens că memoriul de concluzii definitive depus de părți în fața judecătorului trebuie să conțină faptele relevante și esențiale permițând efectuarea unei calificări juridice și integrării unei infracțiuni concrete, ceea ce nu ar fi fost cazul în speță.
Aprecierea Curții
Curtea reamintește că dispozițiile paragrafului 3 a) al articolului 6 arată necesitatea acordării unei atenții extreme notificării interesatului cu „acuzația" adusă împotriva sa. Actul de acuzare joacă un rol determinant în procesele penale: de la semnarea acestuia, persoana cercetată este oficial avisată asupra bazei juridice și factuale a reprośurilor formulate împotriva ei (Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 79, seria A nr. 168, și Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 51, CEDO 1999 – II). art. 6 § 3 a) al Convenției recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu doar asupra motivului acuzației, adică faptelor materiale care-i sunt imputate și pe care se bazează acuzația, dar și asupra calificării juridice date acestor fapte, și aceasta într-o manieră detaliată.
Sfera acestei dispoziții trebuie să se aprecieze în special la lumina dreptului mai general la proces echitabil garantat de §1 al articolului 6 al Convenției (vezi, mutatis mutandis, Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 32, seria A nr. 37, Colozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 26, seria A nr. 89, și Pélissier și Sassi, citat anterior, § 52). Curtea consideră că în materie penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor care cântăresc asupra unui acuzat, și deci calificarea juridică pe care instanța judecătorească o-ar putea reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii.
Dacă este adevărat că dispozițiile articolului 6 § 3 a) nu impun nicio formă particulară privitor la maniera în care acuzatul trebuie informat asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa (vezi, mutatis mutandis, Kamasinski, citat anterior, § 79), aceasta trebuie totuși să fie previzibilă pentru acesta.
În sfârșit, privitor la motivul bazat pe art. 6 § 3 b) al Convenției, Curtea estimează că există o legătură între aliniatele a) și b) ale articolului 6 § 3 și că dreptul de a fi informat asupra naturii și motivului acuzației trebuie să fie privit la lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea.
În speță, Curtea constată că, după cum subliniază Tribunalul superior, eventualitatea responsabilității prin omisiune fusese deja abordată implicit în actele de acuzare, care trimiteau la art. 483 al codului penal din 1973, dispoziție prevăzând omisiunea într-o infracțiune de detenție ilegală. De altfel, procesul-verbal al ședinței publice ținute în fața Audiencia Nacional dezvăluie că non-eliberarea victimei de reclamant fusese obiectul mai multor întrebări în cursul interogatoriilor.
Curtea observă, de altfel, că pe 13 ianuarie 2009, Tribunalul superior estimă, ținând seama de recursurile prezentate precum și de redactarea articolelor 480 și următoare ale codului penal și de jurisprudența stabilită de Tribunalul superior însuși, că faptele declarate dovedite de sentința Audiencia Nacional ar putea constitui infracțiune de comitere prin omisiune și dă posibilitatea părților de a formula observațiile lor privitor la această chestiune și posibila aplicare la speță a articolului 11 din noul cod penal (comitere prin omisiune) ca dispoziție mai favorabilă (paragraf 8 mai sus). În timp ce acuzația privată și ministerul public s-au pronunțat favorabil, reclamantul s-a opus, pe motiv că nu putea fi considerat responsabil de crearea unei situații de risc pentru bunul juridic protejat prin intermediul unei acțiuni sau omisiuni anterioare, după cum se prevede în dispoziția invocată.
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a considera că reclamantul a avut posibilitatea să-și exercite dreptul de apărare în fața Tribunalului superior de manieră concretă și efectivă în ceea ce privește calificarea faptelor declarate dovedite ca infracțiune comisă prin omisiune (vezi, a contrario, Varela Geis c. Spania, nr. 61005/09, 5 martie 2013).
Curtea concluzionează deci că nu a existat violare a paragrafului 3 a) și b) al articolului 6 al Convenției, combinat cu §1 al aceluiași articol.
II. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI PRIVIND ABSENȚA ȘEDINȚEI PUBLICE ÎN FAȚA TRIBUNALULUI SUPERIOR
Reclamantul susține că condamnarea sa de Tribunalul superior fără a fi audiat personal este contrară cerințelor principiului imediaticității și prezumției de nevinovăție. El consideră că examinarea cauzei necesita ținerea unei ședințe publice.
Sunt invocate, în părțile lor relevante, art. 6 §§ 1 și 2 combinat cu art. 13 al Convenției. Stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (Gatt c. Malta, nr. 28221/08, § 19, CEDO 2010, și Jusic c. Elveția, nr. 4691/06, § 99, 2 decembrie 2010), Curtea estimează mai potrivit să examineze plângerile reclamanților doar sub unghiul articolului 6 al Convenției care se citește după cum urmează:
art. 6
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiate cu echitate (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunului-fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei.
Orice persoană acuzată de infracțiune este prezumată nevinovată până când culpabilitatea sa va fi legal dovedită."
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil.
B. Cu privire la fond
Tezele părților
Guvernul se referă la hotărârile Bazo González c. Spania (nr. 30643/04, 16 decembrie 2008) și, a contrario, Lacadena Calero c. Spania (nr. 23002/07, 22 noiembrie 2011), și consideră că natura chestiunilor examinate de Tribunalul superior nu cerea ținerea unei ședințe. De fapt, hotărârea Tribunalului superior a reluat faptele declarate dovedite de Audiencia Nacional și a efectuat o nouă interpretare pe o chestiune strict juridică, și anume aplicarea articolului 11 al codului penal la speță, pe baza elementelor de fapt deja constatate de tribunalul a quo. În acest sens, Guvernul observă că Tribunalul superior refuzase administrarea de noi probe pe motiv că, conform legii, competența sa era limitată la chestiuni de drept.
De cealaltă parte, reclamantul este de părere că chestiunile analizate de Tribunalul superior ceau ținerea unei ședințe și audiere directă a acuzatului, precum și a altor martori care posibil depuseseră în fața Audiencia Nacional. El se referă la jurisprudența Curții pe acest subiect, printre care hotărârile Igual Coll c. Spania (nr. 37496/04, 10 martie 2009) și Lacadena Calero, citat anterior.
Aprecierea Curții
Curtea estimează potrivit să examineze acest motiv sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției în conformitate cu jurisprudența bine stabilită pe acest subiect (vezi, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, Valbuena Redondo c. Spania (nr. 21460/08, 13 decembrie 2011), Igual Coll, citat anterior, și Bazo González, citat anterior).
Privitor la principiile generale relevante, Curtea se referă la paragrafele 36 la 38 ale hotărârii Lacadena Calero, citat anterior.
Privitor la cazul din speță, Curtea constată că aspectele pe care Tribunalul superior a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului aveau caracter juridic predominant. Astfel, pe baza acelorași elemente de fapt declarate dovedite de Audiencia Nacional, hotărârea s-a limitat la modificarea calificării juridice a faptelor în cauză și, confirmând absența participării active a reclamantului la răpire, a concluzionat la calificarea acestor fapte ca infracțiune de detenție ilegală prin omisiune și la condamnarea reclamantului (vezi a contrario, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, §§ 46 și ss.), în măsura în care poziția reclamantului în organigrama ierarhică a PCEr și GRAPO îi atribuia capacitatea de a pune capăt răpirii. Astfel, după expunerea faptelor stabilite în sentința Audiencia Nacional, Tribunalul superior doar a constatat absența intervenției din partea reclamantului tendând la împiedicarea continuării actului delictual. Spre deosebire de alte cauze (vezi Spînu c. România, nr. 2030/02, §§ 55, 29 aprilie 2008), instanța de recurs nu a fost obligată să cunoască de cauză în fapt și drept. Dimpotrivă, aspectele analizate de Tribunalul superior posedau aspect pur juridic (vezi, Bazo González, citat anterior, § 36, și Naranjo Acevedo c. Spania, nr. 35348/09, 22 octombrie 2013, § 18).
Curtea observă, de altfel, că reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta observațiile pe care le-a estimat necesare inclusiv, pe caz după caz, asupra pedepsei pe care o risca privitor la această nouă calificare juridică (paragraf 8 mai sus) și în particular asupra tuturor aspectelor legate de eventuale aplicare la speță a articolului 11 din noul cod penal. De altfel, Curtea observă că Tribunalul superior însuși refuzase cererea de probă a părții acuzatoare private reamintind că competența sa era limitată la chestiuni pur juridice.
Curtea observă, de altfel, că elementul subiectiv pe care se referă Tribunalul superior (paragraf 12 mai sus) se limitează la constatarea că, ținând seama de poziția reclamantului în cadrul organizației, nicicând negată de acesta, capacitatea sa de decizie asupra continuării răpirii era evidentă. Este deci clar că Tribunalul superior nu s-a pronunțat asupra unui element subiectiv propriu reclamantului cum ar fi conștiența sa asupra ilegalității comportamentului său, ci asupra definiției juridice a infracțiunii examinate cu caracter general (vezi, a contrario, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, §§ 46 și ss.).
Extinderea examinării efectuate de Tribunalul superior în speță determină deci Curtea să considere că ținerea unei ședințe publice nu era indispensabilă. De fapt, reprezentantul reclamantului a avut ocazia de a prezenta prin scris argumentele pe care le-a estimat necesare pentru apărarea clientului său. Făcând aceasta, Curtea se simte obligată să constate că reclamantul a beneficiat de procedură contravala în conformitate cu art. 6 § 1.
Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că, ținând seama de natura chestiunilor examinate de Tribunalul superior și faptul că reclamantul a putut prezenta argumentele sale în scris prin intermediul unui avocat, faptul că nu a fost audiat de această instanță nu a prejudiciat dreptul său de a beneficia de proces echitabil. Prin urmare, nu a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției privind absența ședinței publice în fața Tribunalului superior.
III. CU PRIVIRE LA MOTIV BAZAT PE ARTICOLUL 7 AL CONVENȚIEI
Reclamantul se plânge, de altfel, de o aplicare greșită a tipului penal. El estimează a fi subiect unei amplificări excesive a noțiunilor de autor și responsabilitate penală. El invocă la acest sens art. 7 al Convenției.
Cu toate acestea, ținând seama de argumentele folosite, Curtea estimează că pretenții ale reclamantului trebuie să fie analizate sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției (Lacadena Calero, citat anterior, § 57).
Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că din susțineri ale reclamantului rezultă că se plânge de a fi fost condamnat greșit. Curtea reamintește la acest sens că potrivit articolului 19 al Convenției, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părți contractante (vezi, mutatis mutandis, Alves Costa c. Portugalia (dec.), nr. 65297/01, 25 martie 2004). Special, nu-i aparține cunoașterea erorilor de fapt sau drept pretinse a fi comise de o instanță internă, cu excepția și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgarde de Convenție (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).
Nu fiind în mod evident cazul în speță, această parte a plângerii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.
IV. CU PRIVIRE LA MOTIV BAZAT PE ARTICOLUL 13 AL CONVENȚIEI
Reclamantul denunță violare a dreptului de a beneficia de un recurs efectiv pentru a contesta condamnarea sa de Tribunalul superior. El invocă art. 13 al Convenției.
Cu privire la admisibilitate
Deși reclamantul ridică motiv sub unghiul dreptului la recurs efectiv, Curtea reamintește că principiul dublei instanțe este garantat doar de art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.
La acest sens, Curtea constată că acest Protocol a intrat în vigoare vis-à-vis de Spania pe 1 decembrie 2009, și nu era deci ratificat la epoca faptelor speței.
Această parte a plângerii este, prin urmare, incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției (vezi Valbuena Redondo c. Spania, nr. 21460/08, §§ 42-44, 13 decembrie 2011).
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE,
Declară plângerea admisibilă privitor la motivele bazate pe art. 6 al Convenției și inadmisibilă pentru rest;
Declară că nu a existat violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 ale Convenției privind presupusul nerespect al principiului acuzatoriu;
Declară că nu a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției relativ la absența ședinței publice în fața Tribunalului superior.
Adoptat în limba franceză și comunicat în scris pe 23 februarie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului Curții.
Stephen Phillips
Helena Jäderblom
Grefieră
Președintă