Pérez Martínez împotriva Spaniei

La originea cauzei se află o plângere (nr. 26023/10) îndreptată împotriva Regatului Spaniei și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, d-l Manuel Pérez Martínez („reclamantul"), pe 5 mai 2010 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul a fost reprezentat de Dna F.J. Pereña Mudarra, avocat la Madrid. Guvernul spaniol („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d-l F. de A. Sanz Gandasegui, avocat de stat și șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul justiției.

Pe 18 decembrie 2012, plângerea a fost comunicată Guvernului. ÎN FAPT

Printr-o sentință redată pe 13 decembrie 2007 după ținerea unei ședințe publice în cursul căreia reclamantul a fost audiat, Audiencia Nacional l-a achitat pe acesta de infracțiunea de detenție ilegală prin instigare prevăzută la art. 483, în legătură cu articolele 480 și 481 ale codului penal din 1973 din care era acuzat, în contextul răpirii antreprenorului P.C. Reclamantul era la época faptelor secretar general al așa-zisului „Partid Comunist din Spania Reconstituit" (mai departe PCEr), suspectat de a fi brațul politic al grupului terorist „Grupuri de rezistență antifascistă Primul Octombrie", mai cunoscut sub numele „GRAPO". În hotărârea sa, Audiencia Nacional a observat că PCEr era sarcina de a fixa strategie luptei armate în cadrul organizației, precum și țintele vizate. El furniza resursele economice și controla selecția și formarea membrilor „comandourilor militare", distribuind pe caz după caz documente false de identitate. Cele două entități constituiau deci o singură și unică organizație. Organul de conducere al ansamblului era „comitetul central", la conducerea căruia se afla secretarul general, respectat și ascultat de ansamblu al organizației.

Privitor mai precis la responsabilitatea reclamantului în răpire, Audiencia Nacional a considerat că nu fusese dovedit că reclamantul, deși făcea parte din comandamentul central al GRAPO, hotărâse sau ordonase răpirea P.C. De fapt, cunoașterea sa a dej a desfășurării faptelor fusese doar generică, atitudinea sa fiind mai degrabă pasivă, în așteptare a desfășurării și rezultatului planului.

Partea acuzatoare privată a depus cale extraordinară de atac. Printr-o hotărâre din 30 martie 2009 redată fără ținerea unei ședințe publice, Tribunalul suprior a confirmat teza tribunalului a quo potrivit căreia nu rezulta din elemente ale dosarului că reclamantul ordonase sau participase activ la răpire. Cunoașterea generală a evenimentelor era coraborată de alte fapte, pe care Audiencia Nacional le considerase dovedite, și anume revendicarea răpirii în fața mass-media de alt membru al organizației, precum și declarațiile reclamantului în cursul ședinței în fața tribunalului a quo afirmând că știrea despre răpire i-a ajuns prin presă. Pentru Tribunalul superior, era deci clar că reclamantul nu acționase activ în această detenție ilegală.

De altfel, din procesul-verbal rezultând din ședința în fața Audiencia Nacional rezulta că chestiunea responsabilității reclamantului prin omisiune fusese ridicată. Tribunalul superior a notat la acest sens că tipul penal pentru infracțiuni de detenție ilegală nu excludea comiterea prin omisiune, în măsura în care aceste două modalități, și anume acțiunea și omisiunea, erau echivalente din punct de vedere al textului legal. Tribunalul superior a mai reamintit că în scopul aprofundării pe această chestiune, pe 13 ianuarie 2009 el însuși solicitase părților, în conformitate cu art. 897 al codului de procedură penală, să se exprime pentru o mai bună clarificare a chestiunii dezbătute, și anume responsabilitatea acuzaților prin omisiune și posibila aplicare a articolului 11 din noul cod penal la speță, dispoziție care era mai favorabilă decât echivalenta ei din codul penal vechi. În memoriile lor de răspuns, în timp ce partea acuzatoare privată și ministerul public s-au pronunțat favorabil, reclamantul a contestat aplicarea acestei dispoziții pe motiv că nu putea fi ținut responsabil de crearea unei situații de risc și că faptele declarate dovedite nu permiteau concluzionarea că acuzații aveau cunoștință de răpire.

Tribunalul superior a mai observat că la această ocazie, partea acuzatoare privată solicitase administrarea de noi probe, cerere pe care o refusase în măsura în care competența sa privea doar chestiunile de drept, neputând să abordeze deci elemente factuale.

Privitor la condițiile necesare pentru a concluziona responsabilitate prin omisiune, Tribunalul superior a menționat cerințele obiective, și anume existența unei obligații rezultând din crearea unui pericol, capacitatea de a acționa a celui care se abține de la a o face, precum și stăpânirea sa asupra sursei pericolelor și, în sfârșit, relația de cauzalitate între această sursă și infracțiune. Pe de altă parte, și privitor la singurul element subiectiv, Tribunalul superior s-a referit la dol în infracțiuni de omisiune.

În analiza sa, Tribunalul a considerat că responsabilitatea conducătorilor unui partid politic acționând ca organizație criminală putea fi angajată cu condiția ca stăpânirea lor asupra sursei pericolelor să fie dovedită. În particular, el a observat că: „(...) cel care assume conducerea unei organizații configurate ca sursă de pericole, fără a modifica totuși acest element (...), acceptă poziția de garant privitor la riscurile pe care organizația pe care o conduce le implică pentru bunurile juridice ale altora."

Din cauza poziției pe care o ocupa la conducerea PCEr și GRAPO, puterea de comandament a reclamantului era suficient constatată. Privitor la gradul precis de responsabilitate, Tribunalul superior a observat că: „(...) nu este posibil să-i atribui comiterea unei infracțiuni de detenție ilegală (...). Cu toate acestea, rezulta clar din faptele declarate dovedite că acuzatul nu ordonă eliberarea victimei, adică nu realiză nicio tentativă de a pune capăt detențiunii, deși avea posibilitatea. (...) Nu încearcă deci să facă în așa fel ca subordonații săi să elibereze persoana răpită. Această configurație a faptelor corespunde noțiunii de tentativă în infracțiuni [comise prin] omisiune, care survine atunci când garantul nu încearcă să împiedice comiterea infracțiunii sau continuarea executării acesteia, adică nu a întreprins o parte sau totalitatea actelor care obiectiv ar fi putut împiedica rezultatul și, în ciuda acestui lucru, rezultatul (...) nu a avut loc din motive străine voinței sale. (...) Acuzatul P.M. nu susținea că încercă să împiedice continuarea răpirii P.C. În concluzie, acuzatul P.M. este responsabil de o infracțiune de tentativă de detenție ilegală. Elementul subiectiv al infracțiunii de detenție ilegală prin omisiune este clar: acuzatul cunoștea poziția sa în cadrul organizației și capacitatea sa de a acționa, precum și existența detențiunii ilegale a răpitului. Știa că avea mijloacele pentru a o opri. Toate condițiile legate de dol în infracțiuni de omisiune sunt deci reunite."

La lumina acestor raționamente, Tribunalul superior a admis cale extraordinară de atac. Printr-o a doua hotărâre, redată la aceeași dată, și anume 30 martie 2009, a condamnat reclamantul la o pedeapsă de șapte ani de închisoare și la plata unei indemnizații victimelor, pentru infracțiune de detenție ilegală prin omisiune, prevăzută la art. 480 al codului penal în vigoare la epoca faptelor, în măsura în care nu ordonase eliberarea victimei, atunci când, din cauza poziției sale în organizație, avea puterea să o facă.

Reclamantul a formulat un recurs de amparo în fața Tribunalului constituțional, care l-a declarat inadmisibil printr-o decizie notificată pe 10 noiembrie 2009, pentru faptul că reclamantul nu justificase relevanța constituțională specială a recursului său.

Dispozițiile relevante ale codului penal din 1973 prevăd: art. 480 „Individul care închide sau reține un altul, privând-o de libertate, va fi pedepsit cu pedeapsă de închisoare majoră. Va fi pedepsit cu aceeași pedeapsă cel care furnizează locul pentru executarea infracțiunii. (...)". art. 481 „Infracțiunea [de detenție ilegală] prevăzută la articolul anterior va fi pedepsit cu pedeapsă de închisoare majoră în gradul maxim (...) când o răscumpărare sau orice altă condiție au fost cerute." art. 483 „Responsabilul unei detențiuni ilegale care nu ar dezvălui locul unde se găsește persoana deținută ilegal (...) va fi pedepsit printr-o pedeapsă de reculegere majoră." B. Codul de procedură penală

Articolele relevante ale acestui cod se citesc după cum urmează: art. 897 „(...) Președintele, din oficiu sau la cererea unui magistrat, poate cere ministerului public și reprezentanților o clarificare a chestiunii dezbătute (...). Președintele nu va permite nicio discuție asupra existenței faptelor consemnate în decizia atacată, cu excepția cazului în care recursul a fost interjetat în conformitate cu motivul paragrafului 2 al articolului 849, și îi va reaminti ordinei celui care încearcă să le discute, putând să-i retragă cuvântul." C. Codul penal din 1995

În părțile sale relevante, codul penal din 1995 este redactat după cum urmează: art. 11 „Infracțiunile sau abaterile consistând în producerea unui rezultat vor fi considerate ca fiind comise prin omisiune doar când nepreveniarea acestora încalcă o obligație juridică specială a autorului echivalând comiterii acesteia conform sensului textului legii. Omisiunea va fi asimilată acțiunii: (...) b) când [autorul] creează (...) un risc pentru bunul juridic protejat prin intermediul unei acțiuni sau omisiuni anterioare." ÎN DREPT I. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLELOR 6 §§ 1 ȘI 3 ALE CONVENȚIEI PRIVIND PRESUPUSUL NERESPECT AL PRINCIPIULUI ACUZATORIU

Reclamantul susține că condamnarea sa de Tribunalul superior este contrară principiului acuzatoriu în măsura în care a fost condamnat pentru infracțiune de detenție ilegală prin omisiune, în timp ce acuzația inițială adusă împotriva sa privea doar perpetrarea directă a infracțiunii. Părțile relevante ale dispoziției în cauză sunt redactate după cum urmează: art. 6 1. „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiate cu echitate (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunului-fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei." (...) 3. Orice acuzat are dreptul în special la: a) a fi informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-o manieră detaliată, asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa; b) a dispune de timp și facilități necesare pregătirii apărării sale; (...)." A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Guvernul observă că, prin ordonanță din 13 ianuarie 2009, Tribunalul superior acordă un termen de 10 zile părților pentru a se pronunța asupra aplicării în speță a articolului 11 al codului penal, privind comiterea prin omisiune. Reclamantul răspundă la data de 27 ianuarie 2013 solicitând neaplicarea acestei dispoziții, prezentând argumentele pe care le consideră relevante. Pentru Guvern, este deci clar că drepturile de apărare ale reclamantului au fost prin urmare respectate.

De cealaltă parte, reclamantul consideră că nu s-a putut apăra suficient de bine de acuzațiile aduse împotriva sa în fața Tribunalului superior. El estimează că nicio parte acuzatoare (acuzație privată și ministerul public) nu i-a atribuit cu precizie suficientă comportamentul prin omisiune. El reamintește la acest sens că memoriul de concluzii definitive depus de părți în fața judecătorului trebuie să conțină faptele relevante și esențiale permițând efectuarea unei calificări juridice și integrării unei infracțiuni concrete, ceea ce nu ar fi fost cazul în speță. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că dispozițiile paragrafului 3 a) al articolului 6 arată necesitatea acordării unei atenții extreme notificării interesatului cu „acuzația" adusă împotriva sa. Actul de acuzare joacă un rol determinant în procesele penale: de la semnarea acestuia, persoana cercetată este oficial avisată asupra bazei juridice și factuale a reprośurilor formulate împotriva ei (Kamasinski c. Austria, 19 decembrie 1989, § 79, seria A nr. 168, și Pélissier și Sassi c. Franța [Marea Cameră], nr. 25444/94, § 51, CEDO 1999 – II). art. 6 § 3 a) al Convenției recunoaște acuzatului dreptul de a fi informat nu doar asupra motivului acuzației, adică faptelor materiale care-i sunt imputate și pe care se bazează acuzația, dar și asupra calificării juridice date acestor fapte, și aceasta într-o manieră detaliată.

Sfera acestei dispoziții trebuie să se aprecieze în special la lumina dreptului mai general la proces echitabil garantat de §1 al articolului 6 al Convenției (vezi, mutatis mutandis, Artico c. Italia, 13 mai 1980, § 32, seria A nr. 37, Colozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 26, seria A nr. 89, și Pélissier și Sassi, citat anterior, § 52). Curtea consideră că în materie penală, o informare precisă și completă a acuzațiilor care cântăresc asupra unui acuzat, și deci calificarea juridică pe care instanța judecătorească o-ar putea reține împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii.

Dacă este adevărat că dispozițiile articolului 6 § 3 a) nu impun nicio formă particulară privitor la maniera în care acuzatul trebuie informat asupra naturii și motivului acuzației aduse împotriva sa (vezi, mutatis mutandis, Kamasinski, citat anterior, § 79), aceasta trebuie totuși să fie previzibilă pentru acesta.

În sfârșit, privitor la motivul bazat pe art. 6 § 3 b) al Convenției, Curtea estimează că există o legătură între aliniatele a) și b) ale articolului 6 § 3 și că dreptul de a fi informat asupra naturii și motivului acuzației trebuie să fie privit la lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea.

În speță, Curtea constată că, după cum subliniază Tribunalul superior, eventualitatea responsabilității prin omisiune fusese deja abordată implicit în actele de acuzare, care trimiteau la art. 483 al codului penal din 1973, dispoziție prevăzând omisiunea într-o infracțiune de detenție ilegală. De altfel, procesul-verbal al ședinței publice ținute în fața Audiencia Nacional dezvăluie că non-eliberarea victimei de reclamant fusese obiectul mai multor întrebări în cursul interogatoriilor.

Curtea observă, de altfel, că pe 13 ianuarie 2009, Tribunalul superior estimă, ținând seama de recursurile prezentate precum și de redactarea articolelor 480 și următoare ale codului penal și de jurisprudența stabilită de Tribunalul superior însuși, că faptele declarate dovedite de sentința Audiencia Nacional ar putea constitui infracțiune de comitere prin omisiune și dă posibilitatea părților de a formula observațiile lor privitor la această chestiune și posibila aplicare la speță a articolului 11 din noul cod penal (comitere prin omisiune) ca dispoziție mai favorabilă (paragraf 8 mai sus). În timp ce acuzația privată și ministerul public s-au pronunțat favorabil, reclamantul s-a opus, pe motiv că nu putea fi considerat responsabil de crearea unei situații de risc pentru bunul juridic protejat prin intermediul unei acțiuni sau omisiuni anterioare, după cum se prevede în dispoziția invocată.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a considera că reclamantul a avut posibilitatea să-și exercite dreptul de apărare în fața Tribunalului superior de manieră concretă și efectivă în ceea ce privește calificarea faptelor declarate dovedite ca infracțiune comisă prin omisiune (vezi, a contrario, Varela Geis c. Spania, nr. 61005/09, 5 martie 2013).

Curtea concluzionează deci că nu a existat violare a paragrafului 3 a) și b) al articolului 6 al Convenției, combinat cu §1 al aceluiași articol. II. CU PRIVIRE LA VIOLARE INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 AL CONVENȚIEI PRIVIND ABSENȚA ȘEDINȚEI PUBLICE ÎN FAȚA TRIBUNALULUI SUPERIOR

Reclamantul susține că condamnarea sa de Tribunalul superior fără a fi audiat personal este contrară cerințelor principiului imediaticității și prezumției de nevinovăție. El consideră că examinarea cauzei necesita ținerea unei ședințe publice.

Sunt invocate, în părțile lor relevante, art. 6 §§ 1 și 2 combinat cu art. 13 al Convenției. Stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei (Gatt c. Malta, nr. 28221/08, § 19, CEDO 2010, și Jusic c. Elveția, nr. 4691/06, § 99, 2 decembrie 2010), Curtea estimează mai potrivit să examineze plângerile reclamanților doar sub unghiul articolului 6 al Convenției care se citește după cum urmează: art. 6 1. „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiate cu echitate (...) de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra bunului-fondului oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva ei. 2. Orice persoană acuzată de infracțiune este prezumată nevinovată până când culpabilitatea sa va fi legal dovedită." A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 a) al Convenției și nu se ciocnește cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Cu privire la fond 1. Tezele părților

Guvernul se referă la hotărârile Bazo González c. Spania (nr. 30643/04, 16 decembrie 2008) și, a contrario, Lacadena Calero c. Spania (nr. 23002/07, 22 noiembrie 2011), și consideră că natura chestiunilor examinate de Tribunalul superior nu cerea ținerea unei ședințe. De fapt, hotărârea Tribunalului superior a reluat faptele declarate dovedite de Audiencia Nacional și a efectuat o nouă interpretare pe o chestiune strict juridică, și anume aplicarea articolului 11 al codului penal la speță, pe baza elementelor de fapt deja constatate de tribunalul a quo. În acest sens, Guvernul observă că Tribunalul superior refuzase administrarea de noi probe pe motiv că, conform legii, competența sa era limitată la chestiuni de drept.

De cealaltă parte, reclamantul este de părere că chestiunile analizate de Tribunalul superior ceau ținerea unei ședințe și audiere directă a acuzatului, precum și a altor martori care posibil depuseseră în fața Audiencia Nacional. El se referă la jurisprudența Curții pe acest subiect, printre care hotărârile Igual Coll c. Spania (nr. 37496/04, 10 martie 2009) și Lacadena Calero, citat anterior. 2. Aprecierea Curții

Curtea estimează potrivit să examineze acest motiv sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției în conformitate cu jurisprudența bine stabilită pe acest subiect (vezi, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, Valbuena Redondo c. Spania (nr. 21460/08, 13 decembrie 2011), Igual Coll, citat anterior, și Bazo González, citat anterior).

Privitor la principiile generale relevante, Curtea se referă la paragrafele 36 la 38 ale hotărârii Lacadena Calero, citat anterior.

Privitor la cazul din speță, Curtea constată că aspectele pe care Tribunalul superior a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului aveau caracter juridic predominant. Astfel, pe baza acelorași elemente de fapt declarate dovedite de Audiencia Nacional, hotărârea s-a limitat la modificarea calificării juridice a faptelor în cauză și, confirmând absența participării active a reclamantului la răpire, a concluzionat la calificarea acestor fapte ca infracțiune de detenție ilegală prin omisiune și la condamnarea reclamantului (vezi a contrario, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, §§ 46 și ss.), în măsura în care poziția reclamantului în organigrama ierarhică a PCEr și GRAPO îi atribuia capacitatea de a pune capăt răpirii. Astfel, după expunerea faptelor stabilite în sentința Audiencia Nacional, Tribunalul superior doar a constatat absența intervenției din partea reclamantului tendând la împiedicarea continuării actului delictual. Spre deosebire de alte cauze (vezi Spînu c. România, nr. 2030/02, §§ 55, 29 aprilie 2008), instanța de recurs nu a fost obligată să cunoască de cauză în fapt și drept. Dimpotrivă, aspectele analizate de Tribunalul superior posedau aspect pur juridic (vezi, Bazo González, citat anterior, § 36, și Naranjo Acevedo c. Spania, nr. 35348/09, 22 octombrie 2013, § 18).

Curtea observă, de altfel, că reclamantul a avut posibilitatea de a prezenta observațiile pe care le-a estimat necesare inclusiv, pe caz după caz, asupra pedepsei pe care o risca privitor la această nouă calificare juridică (paragraf 8 mai sus) și în particular asupra tuturor aspectelor legate de eventuale aplicare la speță a articolului 11 din noul cod penal. De altfel, Curtea observă că Tribunalul superior însuși refuzase cererea de probă a părții acuzatoare private reamintind că competența sa era limitată la chestiuni pur juridice.

Curtea observă, de altfel, că elementul subiectiv pe care se referă Tribunalul superior (paragraf 12 mai sus) se limitează la constatarea că, ținând seama de poziția reclamantului în cadrul organizației, nicicând negată de acesta, capacitatea sa de decizie asupra continuării răpirii era evidentă. Este deci clar că Tribunalul superior nu s-a pronunțat asupra unui element subiectiv propriu reclamantului cum ar fi conștiența sa asupra ilegalității comportamentului său, ci asupra definiției juridice a infracțiunii examinate cu caracter general (vezi, a contrario, printre altele, Lacadena Calero, citat anterior, §§ 46 și ss.).

Extinderea examinării efectuate de Tribunalul superior în speță determină deci Curtea să considere că ținerea unei ședințe publice nu era indispensabilă. De fapt, reprezentantul reclamantului a avut ocazia de a prezenta prin scris argumentele pe care le-a estimat necesare pentru apărarea clientului său. Făcând aceasta, Curtea se simte obligată să constate că reclamantul a beneficiat de procedură contravala în conformitate cu art. 6 § 1.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că, ținând seama de natura chestiunilor examinate de Tribunalul superior și faptul că reclamantul a putut prezenta argumentele sale în scris prin intermediul unui avocat, faptul că nu a fost audiat de această instanță nu a prejudiciat dreptul său de a beneficia de proces echitabil. Prin urmare, nu a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției privind absența ședinței publice în fața Tribunalului superior.

Cu toate acestea, ținând seama de argumentele folosite, Curtea estimează că pretenții ale reclamantului trebuie să fie analizate sub unghiul articolului 6 § 1 al Convenției (Lacadena Calero, citat anterior, § 57). Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că din susțineri ale reclamantului rezultă că se plânge de a fi fost condamnat greșit. Curtea reamintește la acest sens că potrivit articolului 19 al Convenției, sarcina sa este de a asigura respectarea angajamentelor rezultând din Convenție pentru Părți contractante (vezi, mutatis mutandis, Alves Costa c. Portugalia (dec.), nr. 65297/01, 25 martie 2004). Special, nu-i aparține cunoașterea erorilor de fapt sau drept pretinse a fi comise de o instanță internă, cu excepția și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgarde de Convenție (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Nu fiind în mod evident cazul în speță, această parte a plângerii este în mod evident neîntemeiat și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției.

Deși reclamantul ridică motiv sub unghiul dreptului la recurs efectiv, Curtea reamintește că principiul dublei instanțe este garantat doar de art. 2 al Protocolului nr. 7 la Convenție.

La acest sens, Curtea constată că acest Protocol a intrat în vigoare vis-à-vis de Spania pe 1 decembrie 2009, și nu era deci ratificat la epoca faptelor speței.

Această parte a plângerii este, prin urmare, incompatibilă ratione temporis cu dispozițiile Convenției, în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției (vezi Valbuena Redondo c. Spania, nr. 21460/08, §§ 42-44, 13 decembrie 2011). DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară plângerea admisibilă privitor la motivele bazate pe art. 6 al Convenției și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că nu a existat violare a articolelor 6 §§ 1 și 3 ale Convenției privind presupusul nerespect al principiului acuzatoriu; 3. Declară că nu a existat violare a articolului 6 § 1 al Convenției relativ la absența ședinței publice în fața Tribunalului superior. Adoptat în limba franceză și comunicat în scris pe 23 februarie 2016, în aplicarea articolelor 77 §§ 2 și 3 ale Regulamentului Curții. Stephen Phillips Helena Jäderblom Grefieră Președintă

Le requérant a été représenté par M e F.J. Pereña Mudarra, avocat à Madrid. Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. F. de A. Sanz Gandasegui, avocat de l’État et chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice.

Le 18 décembre 2012, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT I.

Par un jugement rendu le 13 décembre 2007 après la tenue d’une audience publique au cours de laquelle le requérant fut entendu, l’ Audiencia Nacional acquitta ce dernier du délit de détention illégale par instigation prévu à l’article 483, en relation avec les articles 480 et 481 du code pénal de 1973 dont il était accusé, dans le cadre de l’enlèvement de l’entrepreneur P.C. Le requérant était à l’époque des faits le secrétaire général du dénommé « Parti Communiste d’Espagne Reconstitué » (ci-après PCEr), soupçonné d’être le bras politique du groupe terroriste « Groupes de résistance antifasciste Premier Octobre », plus connu sous le nom de « GRAPO ». Dans son arrêt, l’ Audiencia Nacional nota que le PCEr était chargé de fixer la stratégie de lutte armée au sein de l’organisation, ainsi que les cibles visées. Il procurait les ressources économiques et contrôlait la sélection et formation des membres des « commandos militaires », distribuant le cas échéant de fausses pièces d’identité. Les deux entités constituaient donc une seule et unique organisation. L’organe de direction de l’ensemble était le « comité central », à la tête duquel se trouvait le secrétaire général, respecté et obéi par l’ensemble de l’organisation.

S’agissant plus précisément de la responsabilité du requérant dans l’enlèvement, l’ Audiencia Nacional considéra qu’il n’avait pas été prouvé que le requérant, bien qu’il fît partie du commandement central des GRAPO, ait décidé ou donné l’ordre d’enlever P.C. En effet, sa connaissance du déroulement des faits n’avait été que générique, son attitude étant plutôt passive, en attente du déroulement et résultat du plan.

La partie accusatrice privée se pourvut en cassation. Par un arrêt du 30 mars 2009 rendu sans la tenue d’une audience publique, le Tribunal suprême confirma la thèse du tribunal a quo selon laquelle il ne ressortait pas des éléments du dossier que le requérant ait donné des ordres ou ait participé activement à l’enlèvement. Sa connaissance générale des évènements était corroborée par d’autres faits, que l’ Audiencia Nacional avait considéré comme étant prouvés, à savoir la revendication de l’enlèvement auprès des médias par un autre membre de l’organisation, ainsi que les déclarations du requérant au cours de l’audience devant le tribunal a quo affirmant que la nouvelle de l’enlèvement lui était parvenue par la presse. Pour le Tribunal suprême, il était donc clair que le requérant n’avait pas agi activement dans cette détention illégale.

Il ressortait cependant du procès-verbal issu de l’audience devant l’Audiencia Nacional que la question relative à la responsabilité du requérant par omission avait été soulevée. Le Tribunal suprême nota à ce propos que le type pénal pour les délits de détention illégale n’excluait pas la commission par omission, dans la mesure où ces deux modalités, à savoir l’action et l’omission, étaient équivalentes du point de vue du texte légal. Le Tribunal suprême rappela en outre qu’aux fins d’approfondir sur ce point, le 13 janvier 2009 il avait lui-même demandé aux parties, conformément à l’article 897 du code de procédure pénale, de s’exprimer pour un meilleur éclaircissement de la question débattue, à savoir la responsabilité des accusés par omission et l’éventuelle application de l’article 11 du nouveau code pénal à l’espèce, disposition qui était plus favorable que son équivalente de l’ancien code pénal. Dans leurs mémoires de réponse, alors que la partie accusatrice privée et le ministère public s’y montrèrent favorables, le requérant contesta l’application de cette disposition au motif qu’il ne pouvait être tenu pour responsable de la création d’une situation de risque et que les faits déclarés prouvés ne permettaient pas de conclure que les accusés avaient eu connaissance de l’enlèvement. 9 . Le Tribunal suprême nota également qu’à cette occasion, la partie accusatrice privée avait demandé l’administration de nouvelles preuves, demande qu’il avait refusée dans la mesure où sa compétence ne portait que sur les questions de droit, ne pouvant pas par conséquent aborder des éléments factuels.

Concernant les conditions nécessaires pour conclure à la responsabilité par omission, le Tribunal suprême mentionna les exigences objectives, à savoir, l’existence d’un devoir résultant de la création d’un danger, la capacité d’agir de celui qui s’abstient de le faire ainsi que sa maîtrise de la source des dangers et, finalement, la relation de causalité entre cette source et le délit. D’autre part, et quant au seul élément subjectif, le Tribunal suprême se référa au dol dans les délits d’omission.

Dans son analyse, le Tribunal considéra que la responsabilité des dirigeants d’un parti politique agissant comme une organisation criminelle pouvait être engagée pour autant que leur maîtrise sur la source des dangers fût avérée. En particulier, il nota que : « (...) celui qui assume la direction d’une organisation configurée comme une source de dangers, sans pour autant modifier cet élément (...), accepte la position de garant par rapport aux risques que l’organisation qu’il dirige implique pour les biens juridiques d’autrui. ».

En raison de la position qu’il occupait à la tête du PCEr et du GRAPO, le pouvoir de commandement du requérant était suffisamment constaté. S’agissant de son degré précis de responsabilité, le Tribunal suprême releva que : « (...) il n’est pas possible de lui attribuer la commission d’un délit de détention illégale (...). Cependant, il ressort clairement des faits déclarés prouvés que l’accusé n’ordonna pas la libération de la victime, c’est-à-dire, il ne réalisa aucune tentative de faire cesser la détention, alors qu’il en avait la possibilité. (...) Il n’essaya donc pas de faire en sorte que ses subordonnés libèrent la personne kidnappée. Cette configuration des faits correspond à la notion de tentative dans les délits [commis par] omission, qui survient lorsque le garant n’a pas essayé d’empêcher la commission du délit ou la continuation de son exécution, c’est-à-dire, il n’a pas entrepris une partie ou la totalité des actes qui objectivement auraient pu empêcher le résultat et, malgré cela, le résultat (...) n’a pas eu lieu pour des raisons étrangères à sa volonté. (...) L’accusé P.M. n’avait pas allégué avoir tenté d’empêcher la poursuite de l’enlèvement de P.C. En conclusion, l’accusé P.M. est responsable d’un délit de tentative de détention illégale. L’élément subjectif du délit de détention illégale par omission est clair : l’accusé connaissait sa position au sein de l’organisation et sa capacité d’agir, ainsi que l’existence de la détention illégale du kidnappé. Il savait qu’il avait les moyens pour la faire arrêter. Toutes les conditions relatives au dol dans les délits d’omission sont ainsi réunies. » 13 . À la lumière de ces raisonnements, le Tribunal suprême accueillit le pourvoi. Par un deuxième arrêt, rendu à la même date, à savoir le 30 mars 2009, il condamna le requérant à une peine de sept ans de prison et au paiement d’une indemnisation aux victimes, pour un délit de détention illégale par omission, prévu à l’article 480 du code pénal en vigueur au moment des faits, dans la mesure où il n’avait pas ordonné la mise en liberté de la victime alors que, en raison de sa position dans l’organisation, il en avait le pouvoir.

Le requérant forma un recours d’ amparo auprès du Tribunal constitutionnel, qui le déclara irrecevable par une décision notifiée le 10 novembre 2009, faute par le requérant d’avoir justifié la pertinence constitutionnelle spéciale de son recours. II.

Les dispositions pertinentes du code pénal de 1973 prévoient : Article 480 « L’individu qui enfermerait ou en retiendrait un autre, le privant de sa liberté, sera puni avec la peine de prison majeure. Sera puni avec la même peine celui qui procurerait l’endroit pour l’exécution du délit. (...) ». Article 481 « Le délit [de détention illégale] prévu à l’article précédent sera puni avec une peine de prison majeure dans son degré maximum (...) lorsque une rançon ou toute autre condition ont été exigées. » Article 483 « Le responsable d’une détention illégale qui ne dévoilerait pas l’endroit où se trouve la personne détenue illégalement (...) sera punie par une peine de réclusion majeure. » B. Code de procédure pénale

Les articles pertinents de ce code se lisent ainsi : Article 897 « (...) Le Président, d’office ou à la demande d’un Magistrat, pourra demander au ministère public et aux représentants un éclaircissement de la question débattue (...). Le Président ne permettra aucune discussion sur l’existence des faits consignés dans la décision contestée, sauf lorsque le recours a été interjeté conformément au motif du paragraphe 2 de l’article 849, et rappellera à l’ordre celui qui essaie de les discuter, pouvant lui retirer la parole. » C. Code pénal de 1995

Dans ses parties pertinentes, le code pénal de 1995 est ainsi libellé : Article 11 « Les délits ou fautes consistant en la production d’un résultat seront considérés comme ayant été commis par omission seulement lorsque leur non empêchement enfreint un devoir juridique spécial de l’auteur équivalant à sa commission selon le sens du texte de la loi. L’omission sera assimilée à l’action : (...) b) lorsque [l’auteur] a créé un (...) risque pour le bien juridiquement protégé moyennant une action ou omission préalable. EN DROIT I.

Le Gouvernement note que, par une ordonnance du 13 janvier 2009, le Tribunal suprême octroya un délai de 10 jours aux parties pour se prononcer sur l’application en l’espèce de l’article 11 du code pénal, relatif à la commission par omission. Le requérant répondit en date du 27 janvier 2013 sollicitant la non-application de cette disposition, présentant les arguments qu’il a considéré pertinents. Pour le Gouvernement, il est donc clair que les droits de défense du requérant ont par conséquent été respectés.

De son côté, le requérant considère qu’il n’a pas pu se défendre suffisamment des accusations portées à son encontre devant le Tribunal suprême. Il estime qu’aucune des parties accusatrices (accusation privée et ministère public) ne lui attribua avec une précision suffisante le comportement par omission. Il rappelle à cet égard que le mémoire de conclusions définitives déposé par les parties devant le juge doit contenir les faits pertinents et essentiels permettant d’effectuer une qualification juridique et d’intégrer un délit concret, ce qui n’aurait pas été le cas en l’espèce. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les dispositions du paragraphe 3 a) de l’article 6 montrent la nécessité d’accorder un soin extrême à notifier à l’intéressé l’« accusation » portée contre lui. L’acte d’accusation joue un rôle déterminant dans les poursuites pénales : à compter de sa signification, la personne mise en cause est officiellement avisée de la base juridique et factuelle des reproches formulés contre elle ( Kamasinski c. Autriche , 19 décembre 1989, § 79, série A n o 168, et Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 51, CEDH 1999 ‑ II). L’article 6 § 3 a) de la Convention reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui lui sont imputés et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits, et ce d’une manière détaillée.

La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Artico c. Italie , 13 mai 1980, § 32, série A n o 37, Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 26, série A n o 89, et Pélissier et Sassi , précité, § 52). La Cour considère qu’en matière pénale, une information précise et complète des charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure.

S’il est vrai que les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui (voir, mutatis mutandis, Kamasinski , précité, § 79), celle-ci doit toutefois être prévisible pour ce dernier.

Enfin, quant au grief tiré de l’article 6 § 3 b) de la Convention, la Cour estime qu’il existe un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3 et que le droit à être informé sur la nature et la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense.

En l’espèce, la Cour constate que, tel que souligné par le Tribunal suprême, l’éventualité de la responsabilité par omission fut déjà abordée implicitement dans les actes d’accusation, qui renvoyaient à l’article 483 du code pénal de 1973, disposition prévoyant l’omission dans un délit de détention illégale. En outre, le procès-verbal de l’audience publique tenue devant l’ Audiencia Nacional révèle que la non ‑ libération de la victime par le requérant avait fait l’objet de plusieurs questions lors des interrogatoires.

La Cour note en outre que, le 13 janvier 2009, le Tribunal suprême estima, compte tenu des recours présentés ainsi que du libellé des articles 480 et suivants de code pénal et de la jurisprudence établie par le Tribunal suprême lui-même, que les faits déclarés prouvés par le jugement de l’ Audiencia Nacional pourraient constituer un délit de commission par omission et donna la possibilité aux parties de formuler leurs allégations quant à cette question et à la possible application à l’espèce de l’article 11 du nouveau code pénal (commission par omission) en tant que disposition plus favorable (paragraphe 8 ci-dessus). Alors que l’accusation privée et le ministère public s’y prononcèrent favorablement, le requérant s’y opposa, au motif qu’il ne pouvait pas être considéré responsable d’avoir créé une situation de risque pour le bien juridiquement protégé moyennant une action ou omission préalable, tel que prévu par la disposition invoquée.

Ces éléments suffisent à la Cour pour considérer que le requérant a eu la possibilité d’exercer son droit de défense devant le Tribunal suprême de manière concrète et effective en ce qui concerne la qualification des faits déclarés prouvés comme un délit commis par omission (voir, a contrario , Varela Geis c. Espagne , n o 61005/09, 5 mars 2013).

La Cour conclut donc qu’il n’y a pas eu violation du paragraphe 3 a) et b) de l’article 6 de la Convention, combiné avec le paragraphe 1 du même article. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION CONCERNANT L’ABSENCE D’AUDIENCE PUBLIQUE DEVANT LE TRIBUNAL SUPRÊME 30 . Le requérant allègue que sa condamnation par le Tribunal suprême sans avoir été entendu personnellement est contraire aux exigences du principe d’immédiateté et de présomption d’innocence. Il considère que l’examen de l’affaire nécessitait la tenue d’une audience publique.

Sont invoqués, dans leurs parties pertinentes, l’article 6 §§ 1 et 2 combiné avec l’article 13 de la Convention. Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Gatt c. Malte , n o 28221/08, § 19, CEDH 2010, et Jusic c. Suisse , n o 4691/06, § 99, 2 décembre 2010), la Cour estime plus approprié d’examiner les griefs des requérants uniquement sous l’angle de l’article 6 de la Convention qui se lit comme suit : Article 6 1. « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond 1. Thèses des parties

Le Gouvernement se réfère aux arrêts Bazo González c. Espagne (n o 30643/04, 16 décembre 2008) et, a contrario , Lacadena Calero c. Espagne (n o 23002/07, 22 novembre 2011), et considère que la nature des questions examinées par le Tribunal suprême n’exigeait pas la tenue d’une audience. En effet, l’arrêt du Tribunal suprême reprit les faits déclarés prouvés par l’ Audiencia Nacional et effectua une nouvelle interprétation sur une question strictement juridique, à savoir l’application de l’article 11 du code pénal à l’espèce, à partir d’éléments de fait déjà constatés par le tribunal a quo. Dans ce sens, le Gouvernement note que le Tribunal suprême refusa l’administration de nouvelles preuves au motif que, conformément à la loi, sa compétence était limitée aux questions de droit.

De son côté, le requérant est d’avis que les questions analysées par le Tribunal suprême exigeaient d’entendre directement l’accusé ainsi que d’autres témoins ayant éventuellement déposé devant l’ Audiencia Nacional . Il se réfère à la jurisprudence de la Cour à ce sujet, parmi laquelle les arrêts Igual Coll c. Espagne (n o 37496/04, 10 mars 2009), et Lacadena Calero , précité. 2. Appréciation de la Cour

La Cour estime approprié d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention conformément à la jurisprudence bien établie à ce sujet (voir, entre autres, Lacadena Calero , précité, Valbuena Redondo c. Espagne (n o 21460/08, 13 décembre 2011), Igual Coll , précité, et Bazo González , précité).

En ce qui concerne les principes généraux pertinents, la Cour renvoie aux paragraphes 36 à 38 de l’arrêt Lacadena Calero , précité.

S’agissant du cas d’espèce, la Cour constate que les aspects que le Tribunal suprême a dû analyser pour se prononcer sur la culpabilité du requérant avaient un caractère juridique prédominant. Ainsi, sur la base des mêmes éléments de fait déclarés prouvés par l’ Audiencia Nacional , l’arrêt s’est limité à modifier la qualification juridique des faits en cause et, confirmant l’absence de participation active du requérant à l’enlèvement, a conclu à la qualification de ces faits comme un délit de détention illégale par omission et à la condamnation du requérant (voir a contrario , entre autres, Lacadena Calero, précité, §§ 46 et ss.), dans la mesure où la position du requérant dans l’organigramme hiérarchique du PCEr et du GRAPO lui attribuait la capacité de mettre fin à l’enlèvement. Ainsi, suivant l’exposé des faits établi dans le jugement de l’Audiencia Nacional , le Tribunal suprême ne fit que constater l’absence d’intervention de la part du requérant tendant à empêcher la poursuite de l’acte délictuel. À la différence d’autres affaires (voir Spînu c. Roumanie , n o 2030/02, §§ 55, 29 avril 2008), la juridiction de recours n’a pas été amenée à connaître de l’affaire en fait et en droit. Bien au contraire, les aspects analysés par le Tribunal suprême possédaient un aspect purement juridique (voir , Bazo González, précité, § 36, et Naranjo Acevedo c. Espagne , n o 35348/09, 22 octobre 2013, § 18).

La Cour relève en outre que le requérant a eu la possibilité de présenter les allégations qu’il a estimé nécessaires y compris, le cas échéant, sur la peine qu’il encourait concernant cette nouvelle qualification juridique (paragraphe 8 ci-dessus) et en particulier sur l’ensemble des aspects liés à l’éventuelle application à l’espèce de l’article 11 du nouveau code pénal. Au demeurant, la Cour note que le Tribunal suprême lui-même a refusé la demande de preuve de la partie accusatrice privée rappelant que sa compétence était limitée aux questions purement juridiques.

La Cour observe également que l’élément subjectif auquel fait référence le Tribunal suprême (paragraphe 12 ci-dessus) se limite à constater que, compte tenu de la position du requérant au sein de l’organisation, jamais niée par ce dernier, sa capacité de décision sur la poursuite de l’enlèvement était évidente. Il est donc clair que le Tribunal suprême ne s’est pas prononcé sur un élément subjectif propre au requérant tel que sa conscience de l’illégalité de son comportement, mais sur la définition juridique du délit examiné à caractère général (voir, a contrario , entre autres, Lacadena Calero, précité, §§ 46 et ss.).

L’étendue de l’examen effectué par le Tribunal suprême en l’espèce amène donc la Cour à considérer que la tenue d’une audience publique n’était pas indispensable. En effet, le représentant du requérant eut l’occasion de présenter par écrit les arguments qu’il estima nécessaires pour la défense de son client. Ce faisant, la Cour se doit de constater que le requérant a bénéficié d’une procédure contradictoire conformément à l’article 6 § 1.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’eu égard à la nature des questions examinées par le Tribunal suprême et au fait que le requérant a pu présenter ses arguments par écrit par le biais d’un avocat, le fait qu’il n’ait pas été entendu par cette juridiction n’a pas porté atteinte à son droit à bénéficier d’un procès équitable. Par conséquent, il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention concernant l’absence d’audience publique devant le Tribunal suprême. III.

Cependant, compte tenu des arguments utilisés, la Cour estime que les prétentions du requérant doivent être analysées sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention ( Lacadena Calero, précité, § 57). Sur la recevabilité

La Cour constate qu’il ressort des allégations du requérant qu’il se plaint d’avoir été condamné à tort. La Cour rappelle à cet égard qu’aux termes de l’article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes (voir, mutatis mutandis, Alves Costa c. Portugal (déc.), n o 65297/01, 25 mars 2004). Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

Tel n’étant manifestement pas le cas en l’espèce, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Bien que le requérant soulève son grief sous l’angle du droit à un recours effectif, la Cour rappelle que le principe du double degré de juridiction est garanti par le seul article 2 du Protocole n o 7 à la Convention. 48. À cet égard, la Cour constate que ce Protocole est entré en vigueur vis-à-vis de l’Espagne le 1 er décembre 2009, et qu’il n’était donc pas ratifié au moment des faits de l’espèce.

Cette partie de la requête est, dès lors, incompatible ratione temporis avec les dispositions de la Convention, conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention (voir Valbuena Redondo c. Espagne , n o 21460/08, §§ 42-44, 13 décembre 2011). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour ce qui est des griefs tirés de l’article 6 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention concernant le prétendu non ‑ respect du principe accusatoire ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention relatif à l’absence d’audience publique devant le Tribunal suprême. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 février 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Stephen Phillips Helena Jäderblom Greffier Présidente