SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 59139/09 Alexandru Marian MISCHIE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 1 martie 2016 într-o cameră compusă din András Sajó, președintele, Vincent A. De Gaetano, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Egidijus Kūris, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Fatoș Arac graffiter adjunct de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 29 octombrie 2009, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, dl Alexandru Marian Mischie, este un resortisant român născut în 1970 și rezident în Târgu Jiu. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul F. Homescu, avocat în Iași. Guvernul român ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 mai 2004, consiliul de administrație al spitalului juvenil Târgu-Jiu l-a numit pe reclamant ca director al acestui spital pentru un mandat de patru ani. 95/2006 privind reforma sistemului sanitar care impunea organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor de conducere ale spitalelor publice, ministrul sănătății a emis ordinul nr. 576/2006 pentru revocarea consiliilor de administrație ale spitalelor. Printr-o decizie din 30 mai 2006, directorul spitalului departamental l-a revocat pe reclamant din funcția sa și i-a atribuit un post echivalent celui ocupat înainte de numirea sa la conducerea departamentului. Cererea de anulare a deciziei de revocare Reclamantul a contestat decizia de revocare în fața tribunalului departamental din Gorj. El a susținut că ordinul ministrului și decizia de revocare au fost ilegale și că a fost revocat în mod ilegal în timp ce a fost arestat pentru incapacitate temporară de muncă. El a solicitat reintegrarea sa în postul de director. Tribunalul a trimis dosarul la tribunalul din București pentru ca aceasta din urmă să se pronunțe cu privire la legalitatea ordinii ministrului. Prin hotărârea din 29 ianuarie 2007, instanța de apel a acceptat ordinul și a transmis dosarul camerei de judecată administrativă a tribunalului departamental pentru examinarea legalității deciziei de revocare. Printr-o hotărâre pronunțată la 11 iunie 2007 într-o cauză similară, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că ordinul nr. 576/2006 al ministrului sănătății era contrar Legii nr. 95/2006. 10. Prin hotărârea din 30 septembrie 2008, tribunalul din Gorj a respins contestația reclamantului. Tribunalul nota că revocarea fusese decisă în conformitate cu ordinul ministrului, a cărui legalitate fusese confirmată de instanța de judecată din București. În ceea ce privește hotărârea din 11 iunie 2007, instanța a considerat că încheierea Înaltei Curți nu producea efecte decât între părțile litigiului. În ceea ce privește remunerarea reclamantului, Tribunalul a considerat că cererea de plată a diferenței de salarizare era inadmisibilă pe motiv că contractul de administrare a serviciului condus de reclamant se încheiase în temeiul noii legi privind sistemul sanitar. 12. Recurentul a formulat un recurs care susținea o apreciere greșită a faptelor și a dispozițiilor legale. El a amintit că a fost revocat în perioada de rejudecare a muncii și va reiniția excepția din ordinul ministrului, invocând hotărârea din 11 iunie 2007 a Înaltei Curți. În plus, el a criticat încheierea Tribunalului cu privire la cererea sa de plată a diferenței de salarizare, în que que que que que quel quel quel que quel quel que quel quel quel quel quel ent ent ent é é é é traction travail. În absența unui astfel de contract, el susținea că camera de lucru a tribunalului departamental era competentă pentru a-și cunoaște acțiunea. 13. Prin hotărârea definitivă din 29 aprilie 2009, Curtea de apel din Craiova a acceptat parțial recursul. Ea a considerat că problema competenței de a cunoaște acțiunea reclamantului fusese deja pronunțată de instanța de recurs. Pe fond, aceasta a acceptat argumentele reclamantului cu privire la efectele erga omnes din hotărârea Curții Supreme și, prin urmare, a anulat decizia de revocare a reclamantului, considerând că aceasta nu are temei juridic. (14) Instanța a respins totuși cererea sa de reintegrare în postul de director pe motiv că acest post fusese ocupat prin concurs de către o altă persoană. 15. Reclamantul a formulat o contestație în anulare, prin care a susținut, printre altele, că instanța de apel ar fi omis să se pronunțe asupra cererii sale de plată a diferenței de salarizare. 16. Prin hotărârea din 17 decembrie 2009, Curtea de apel din Craiova a respins contestația și a considerat că hotărârea din 29 aprilie 2009 a fost motivată în mod corespunzător și a considerat că critica reclamantului privind presupusa lipsă a răspunsului la cererea sa era nejustificată din moment ce cererea în cauză nu constituia un motiv al recursului, ci un simplu argument care nu necesita un răspuns specific. Cererea de plată a diferenței de salarizare 17. Printr-o acțiune introdusă la 19 octombrie 2009 împotriva spitalului departamental, reclamantul, invocând hotărârea prin care își retrage demisia, a solicitat plata diferenței de salarizare și acordarea altor drepturi legate de postul de conducere 18. La 26 februarie 2010, tribunalul departamental din Gorj a respins acțiunea. Constatând că cererea de reintegrare în funcția de director fusese respinsă definitiv, instanța a statuat că, în lipsa reintegrării, reclamantul nu putea revendica diferența de salarizare. În recursul recurentului, printr-o hotărâre definitivă din 6 iulie 2010, Curtea de apel din Craiova a confirmat hotărârea tribunalului județean. GRIEF 20. Reclamantul consideră că, în prima procedură, cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de Curtea de Apel din Craiova. El se plânge de lipsa unui răspuns la cererea sa privind plata diferenței de salarizare. El susține că instanța de apel a omis în mod arbitrar să se pronunțe asupra acestei cereri și că nu a reieșit nici o consecință a constatării de revocare. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) ÎN DREPTUL 21. Guvernul contestă calitatea de victimă a reclamantului și susține că cererea este inadmisibilă în cazul în care reclamantul nu ar fi solicitat, în cadrul primei proceduri, plata diferenței de salarizare. 22. În orice caz, guvernul consideră că instanțele interne au efectuat o examinare aprofundată a cauzei pe baza înscrisurilor depuse la dosar de către părți și prin punerea în aplicare a legislației relevante. În ceea ce privește hotărârea din 29 aprilie 2009, acesta consideră că instanța a răspuns la toate mijloacele reclamantului. 23. Cu toate acestea, reclamantul nu a furnizat informații cu privire la excepția preliminară a guvernului. Cu toate acestea, acesta precizează că a solicitat plata diferenței de salariu în cadrul celei de a doua acțiuni. 24. Curtea amintește că art. 6 din convenție implică în sarcina instanței Cu toate acestea, acest articol nu se poate înțelege ca solicitând un răspuns detaliat la fiecare argument ( Van de Hurk c. Țările de Jos, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A n 288, p. 19, § 59 Burg c. Franța (dec.), n 34763/02, CEDH 2003-II Bârza și alte c. România (dec.), nr. 45234/08, § 31, 24 noiembrie 2015). Spania , Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A n 303-A, § 29). 26. În speță, reclamantul susține că dreptul la un proces echitabil ar fi fost ignorat din moment ce instanța de apel a lui Craiova nu ar fi răspuns cererii sale de plată a diferenței de salarizare. Guvernul retorcă că reclamantul nu a formulat o astfel de cerere în fața instanțelor interne. 27. Curtea nu poate subscrie la argumentul guvernului. Aceasta constată că tribunalul departamental se pronunță în mod expres cu privire la remunerarea reclamantului, respingând cererea de plată a diferenței de salarizare (a se vedea punctul 11 de mai sus). Prin urmare, un astfel de răspuns presupune existența unei cereri din partea reclamantului, chiar dacă această cerere nu a fost formulată decât după data la care a fost introdusă în instanță. 28. Cu toate acestea, Curtea consideră că este inadmisibilă din alte motive menționate mai jos. 29. Curtea ia notă de motivarea hotărârii instanței departamentale potrivit căreia cererea reclamantului nu a fost ignorată, ci a fost respinsă pe motiv că, în temeiul noii legi, reclamantul nu mai putea ocupa postul de conducere, plata diferenței de salarizare nefiind, prin urmare, justificată. 30. Reamintind că, în primul rând, instanțele naționale au obligația de a stabili faptele și de a demasca legislația internă și că aceasta nu are sarcina de a înlocui instanțele interne competente, Curtea consideră că, în speță, raționamentul tribunalului departamental nu poate fi privit ca fiind în mod direct arbitrar Negarea justiției 31. În ceea ce privește recursul recurentului, Curtea arată că analiza memoriului depus de reclamant în fața instanței judecătorești, permite să se constate că declarația potrivit căreia respingerea cererii sale de plată a diferenței de salarizare constituia în mod ilegal un argument în sprijinul tezei sale în favoarea competenței camerei de lucru a instanței departamentale și nu un motiv de recurs. 32. Or, Curtea constată că instanța de apel a răspuns la cererea reclamantului, deși într-un mod succint, prin excluderea tezei sale pe motiv că problema competenței fusese deja pronunțată. 33. În cele din urmă, Curtea arată că cererea de plată a diferenței de salarizare a făcut obiectul unui litigiu separat în cursul căruia instanțele interne au pronunțat decizii motivate corespunzător. 34. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantul nu este întemeiat să susțină că hotărârile instanțelor interne nu au fost suficient de motivate și că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil. 35. Prin urmare, se concluzionează că cererea este în mod vădit greșit întemeiată și că aceasta trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 24 martie 2016.
Requête n
o
59133/09
Alexandru Marian MISCHIE
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 1
er
mars 2016 en une chambre composée de
:
András Sajó,
président,
Vincent A. De Gaetano,
Nona Tsotsoria,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Krzysztof Wojtyczek,
Egidijus Kūris,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Fatoș Aracı,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 29 octobre 2009,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Alexandru Marian Mischie, est un ressortissant roumain né en 1970 et résidant à Târgu Jiu. Il a été représenté devant la Cour par M
e
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 24 mai 2004, le conseil d’administration de l’hôpital départemental de Târgu-Jiu nomma le requérant au poste de directeur d’un service de cet hôpital pour un mandat de quatre ans.
5.
En application de la loi n
o
95/2006 concernant la réforme du système sanitaire qui exigeait l’organisation des concours pour l’occupation des postes de direction des hôpitaux publics, le ministre de la Santé émit l’ordre n
o
576/2006 pour révoquer les conseils d’administration des hôpitaux.
6.
Par une décision du 30 mai 2006, le directeur de l’hôpital départemental révoqua le requérant de sa fonction et lui attribua un poste équivalent à celui occupé avant sa nomination à la direction du service.
1.
La demande d’annulation de la décision de révocation
7.
Le requérant contesta la décision de révocation devant le tribunal départemental de Gorj. Il soutint que l’ordre du ministre et la décision de révocation étaient illégaux et exposa qu’il avait été révoqué illégalement alors qu’il était en arrêt pour incapacité temporaire de travail. Il demanda sa réintégration sur le poste de directeur.
8.
Le tribunal renvoya le dossier à la cour d’appel de Bucarest pour que cette dernière se prononce sur la légalité de l’ordre du ministre. Par un jugement du 29 janvier 2007, la cour d’appel valida l’ordre et transmit le dossier à la chambre du contentieux administratif du tribunal départemental pour l’examen de la légalité de la décision de révocation.
9.
Par un arrêt rendu le 11 juin 2007 dans une affaire similaire, la Haute Cour de cassation et de Justice jugea que l’ordre n
o
576/2006 du ministre de la Santé était contraire à la loi n
o
95/2006.
10.
Par un jugement du 30 septembre 2008, le tribunal de Gorj rejeta la contestation du requérant. Le tribunal nota que la révocation avait été décidée en application de l’ordre du ministre, dont la légalité avait été confirmée par la cour d’appel de Bucarest. Quant à l’arrêt du 11 juin 2007, le tribunal estima que la conclusion de la Haute Cour ne produisait d’effets qu’entre les parties du litige.
11
.
Concernant la rémunération du requérant, le tribunal jugea que la demande visant le versement de la différence de salaire était irrecevable au motif que le contrat d’administration du service dirigée par le requérant avait pris fin en vertu des dispositions de la nouvelle loi concernant le système sanitaire.
12.
Le requérant forma un pourvoi alléguant une mauvaise appréciation des faits et des dispositions légales. Il rappela qu’il avait été révoqué en période d’arrêt de travail et réitéra l’exception d’illégalité de l’ordre du ministre, invoquant l’arrêt du 11 juin 2007 de la Haute Cour. En outre, il critiqua la conclusion du tribunal concernant sa demande de versement de la différence de salaire, en exposant qu’il n’avait jamais signé un contrat d’administration. En l’absence d’un tel contrat, il soutint que la chambre du travail du tribunal départemental était compétente pour connaître de son action.
13.
Par un arrêt définitif du 29 avril 2009, la cour d’appel de Craiova accueillit partiellement le pourvoi. Elle estima que la question de la compétence pour connaître de l’action du requérant avait déjà été tranchée par la cour d’appel. Sur le fond, elle fit droit aux arguments du requérant concernant les effets
erga omnes
de l’arrêt de la Haute Cour et, par conséquent, elle annula la décision de révocation du requérant estimant que celle-ci manquait de base légale.
14.
La cour d’appel rejeta toutefois sa demande de réintégration sur le poste de directeur au motif que ce poste avait été occupé par concours par une autre personne.
15.
Le requérant forma une contestation en annulation alléguant, entre autres, que la cour d’appel aurait omis de se prononcer sur sa demande de paiement de la différence de salaire.
16.
Par un arrêt du 17 décembre 2009, la cour d’appel de Craiova rejeta la contestation. Elle estima que l’arrêt du 29 avril 2009 était dûment motivé et jugea que la critique du requérant visant la prétendue absence de réponse à sa demande était injustifiée dès lors que la demande en question ne constituait pas un motif du pourvoi, mais un simple argument qui ne nécessitait pas une réponse spécifique.
2.
La demande de versement de la différence de salaire
17.
Par une action introduite le 19 octobre 2009 contre l’hôpital départemental, le requérant, en invoquant l’arrêt annulant sa révocation, demanda le versement de la différence de salaire et l’octroi des autres droits liés au poste de direction.
18.
Le 26 février 2010, le tribunal départemental de Gorj rejeta l’action. Constatant que la demande visant la réintégration sur le poste de directeur avait été définitivement rejetée, le tribunal jugea qu’en l’absence de réintégration, le requérant ne pouvait pas réclamer la différence de salaire.
19.
Sur pourvoi du requérant, par un arrêt définitif du 6 juillet 2010, la cour d’appel de Craiova confirma le jugement du tribunal départemental.
GRIEF
20.
Le requérant estime que, dans la première procédure, sa cause n’a pas été entendue équitablement par la cour d’appel de Craiova. Il se plaint de l’absence de réponse à sa demande concernant le versement de la différence de salaire. Il soutient que la cour d’appel a arbitrairement omis de se prononcer sur cette demande et qu’elle n’a tiré aucune conséquence du constat d’illégalité de la révocation. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
21.
Le Gouvernement conteste la qualité de victime du requérant. Il soutient que la requête est irrecevable dès lors que le requérant n’aurait pas demandé, dans le cadre de la première procédure, le versement de la différence de salaire.
22.
En tout état de cause, le Gouvernement considère que les juridictions internes se sont livrées à un examen approfondi de l’affaire sur la base des pièces versées au dossier par les parties et en faisant l’application de la législation pertinente. Quant à l’arrêt du 29 avril 2009, il estime que la cour d’appel a répondu à l’ensemble des moyens du requérant.
23.
Le requérant n’a pas fourni d’observations concernant l’exception préliminaire du Gouvernement. Il précise toutefois qu’il a demandé le paiement de la différence de salaire dans le cadre de sa deuxième action.
24.
La Cour rappelle que l’article 6 de la Convention implique à la charge du «
tribunal
» l’obligation de se livrer à un examen effectif des moyens, arguments et offres de preuve des parties, sauf à en apprécier la pertinence. Cependant, cet article ne peut se comprendre comme exigeant une réponse détaillée à chaque argument (
Van de Hurk c. Pays-Bas
, arrêt du 19
avril 1994, série A n
o
288, p. 19, § 59
;
Burg c. France
(déc.), n
o
34763/02, CEDH 2003-II
et
Bârză et autres c. Roumanie
(déc.), n
o
45234/08, § 31, 24 novembre 2015).
25.
L’étendue de ce devoir peut varier selon la nature de la décision. C’est pourquoi la question de savoir si un tribunal a manqué à son obligation de motiver découlant de l’article 6 de la Convention ne peut s’analyser qu’à la lumière des circonstances de l’espèce (
Sivova et Koleva c.
Bulgarie
, n
o
30383/03, § 76, 15 novembre 2011 et
Ruiz Torija c.
Espagne
, arrêt du 9
décembre 1994, série A n
o
26.
En l’espèce, le requérant allègue que le droit à un procès équitable aurait été méconnu dès lors que la cour d’appel de Craiova n’aurait pas répondu à sa demande de versement de la différence de salaire. Le Gouvernement rétorque que le requérant n’a pas formulée une telle demande devant les juridictions internes.
27.
La Cour ne saurait souscrire à l’argument du Gouvernement. Elle constate que le tribunal départemental s’est prononcé expressément au sujet de la rémunération du requérant, en rejetant la demande de versement de la différence de salaires (voir paragraphe 11 ci-dessus). Une telle réponse présuppose donc l’existence d’une demande de la part du requérant, même si cette demande n’a été formulée qu’après l’introduction d’instance.
28.
Cependant, la Cour estime que le grief est irrecevable pour d’autres motifs indiqués ci-dessous.
29.
La Cour note qu’il ressort de la motivation du jugement du tribunal départemental que la demande du requérant n’a pas été ignorée, mais qu’elle a été écartée au motif qu’en vertu de la nouvelle loi, le requérant ne pouvait plus occuper le poste de direction, le versement de la différence de salaire n’étant dès lors pas justifiée.
30.
Rappelant que c’est au premier chef aux juridictions nationales qu’il incombe d’établir les faits et d’interpréter la législation interne et qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes compétentes, la Cour estime qu’en l’espèce le raisonnement du tribunal départemental ne peut pas être regardé comme ayant été «
manifestement arbitraire
» ou comme ayant opéré un «
déni de justice
».
31.
S’agissant du pourvoi du requérant, la Cour relève que l’analyse du mémoire déposé par le requérant devant la cour d’appel, permet de constater que l’affirmation selon laquelle le rejet de sa demande de versement de la différence de salaire était illégal constituait un argument à l’appui de sa thèse en faveur de la compétence de la chambre du travail du tribunal départemental et non pas un moyen du pourvoi.
32.
Or, la Cour constate que la cour d’appel a répondu à l’argument du requérant, bien que de manière succincte, en écartant sa thèse au motif que la question de la compétence avait déjà été tranchée.
33.
Enfin, la Cour relève que la demande de versement de la différence de salaire a fait l’objet d’un litige séparé au cours duquel les tribunaux internes ont rendu des décisions dûment motivées.
34.
Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que le requérant n’est pas fondé à soutenir que les décisions des juridictions internes n’étaient pas suffisamment motivées et que sa cause n’a pas été entendue équitablement.
35.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 24 mars 2016.
Fatoș Aracı,
András Sajó
Greffière adjointe
Président