UZUN c. TURQUIE

Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său. A. Geneza dosarului

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Vahit Uzun s-a înscris la biroul chemărilor din Sultanbeyli (Istanbul) pe 16 decembrie 2005. Nici o problemă deosebită nu fusese semnalată.

Pe 23 august 2006, Vahit Uzun a ajuns la unitatea de formare militară a aprendicilor la Tokat. Nu informase autoritățile de nici o problemă deosebită.

Pe 2 octombrie 2006, după ce petrecuse șapte zile în concediu, a ajuns la locul desemnării sale la İzmir. Fusese informat de toate instrucțiunile de siguranță în scris. În formularul întocmit în numele său, cu excepția unei mențiuni privind un debut de hernie discală, nici o problemă deosebită de sănătate nu fusese notată.

Pe 12 octombrie 2006, Vahit Uzun s-a integrat în unitatea sa.

Pe 30 decembrie 2006, dimineața, Vahit Uzun a mers să facă cumpărături la İzmir, cu ocazia sărbătorilor, cu camarazii săi.

Tot în dimineața zilei de 30 decembrie 2006, a primit vizita părinților și fratelui.

În aceeași zi, în timp ce era de gardă în fața garajului, a fost surprins dormind de adjudantul A.K., ofițerul de gardă, care era însoțit de chematorul M.A.D. Incidentul a fost notat în caietul de control al locurilor de gardă la 23h15.

În aceeași zi, la 23h30, caporal L.D., supraveghetor de noapte, a auzit o armă de foc și un șuit în timp ce-și făcea runda și, crezând că detonația venea de lângă garaj, s-a dus acolo. A văzut Vahit Uzun, care tocmai se sinucisese cu pistolul, întins pe pământ. B. Ancheta penală privind decesul lui Vahit Uzun

Procurorul militar de gardă a fost contactat imediat după incident. A ajuns la fața locului pe 31 decembrie 2006, la 1h45. În același timp, o echipă din direcția generală de securitate a İzmir s-a dus la fața locului pentru a examina locul incidentului. A adunat toate dovezile: a luat fotografii ale locului incidentului, a întocmit un croquis, a efectuat prelevări pe mâinile lui Vahit Uzun și pe mănuși pentru a căuta urme de reziduuri de praf și amprente digitale pe pistol. Dulapul lui Vahit Uzun a fost percheziționat în prezența procurorului militar; agende și toate alte elemente susceptibile de a constitui dovezi au fost puse în siguranță.

Pe 31 decembrie 2006, o examinare externă detaliată a corpului și apoi o autopsie clasică au fost practicate. Acestea au permis constatarea că Vahit Uzun a decedat în urma împușcării cu un glonț în lobul temporal drept. Nici o urmă de substanță toxică, droguri sau alcool nu fusese detectată în corpul lui.

Pe 16 ianuarie 2007, reclamanții au depus o plângere la procurorul militar. În aceeași zi, procurorul militar i-a audiat pe reclamanți și pe fratele defunctului în prezența reprezentantului lor. Apropiatele lui Vahit Uzun declarară că l-au întâlnit dimineața zilei incidentului și că nu avea nici o problemă. Mama lui Vahit Uzun a declarat următoarele: în ziua în cauză, în momentul plecării de la fiul său, văzuse pe unul din camarazii săi, vroise să-l ia-n brațe și să-i vorbească, dar Vahit Uzun o împiedicasecarând pretext că fusese mustruluit de camaradul acesta, care era sergentul special T.K., pentru că se dusese în oraș să facă cumpărături. Ea adăugă că fiul nu se plânuse de nici un abuz și că merge bine în unitatea sa. Tatăl lui Vahit Uzun, pe de altă parte, a relatat o chestiune privind o utilizare frauduloasă a cărții de retragere a fiului: pe 18 noiembrie 2006, acesta ar fi dat cartea sa de retragere unui coleg, și anume caporal M.Ü., ca să-i retragă o sumă de aproximativ 50 lire turce (TRY - aproximativ 27 euro (EUR) la época faptelor); și, la întoarcere, M.Ü. ar fi spus că nu existau bani în cont. Tatăl lui Vahit Uzun declarase că acesta i-a povestit incidentul, verificase mișcările contului și l-informase că suma în cauză fusese de fapt retrasă. El adăugă că sfătuisese pe fiul să vorbească de incident superiori, că acesta spusese că nu merita pentru că soldatul în cauză ar fi fost sărac, dar că în final depusese plângere și că o procedură penală fusese pornită contra M.Ü.

În cadrul anchetei penale privind decesul lui Vahit Uzun, pe 31 decembrie 2006, 23 ianuarie 2007 și pe 12, 14 și 23 martie 2007, procurorul militar audiat mai mult de douăzeci de persoane, camarazi și superiori ai lui Vahit Uzun. Toți declarară că Vahit Uzun nu avea nici o problemă deosebită și că nimic notabil care să-și explice gestul nu se întâmplase în momentele care precedaseră sinuciderea. Locotenentul G.B., comandant al unității lui Vahit Uzun, a declarat următoarele: văzuse tânărul pe 28 decembrie 2006, atunci când acesta era de gardă; i-a observat că-și pusese cagula sub beret și că aceasta era contrară regulamentului și i-a spus să-l viziteze mai târziu pentru o depunere; a doua zi, Vahit Uzun îi ceruse dacă ar avea o sancțiune și dacă ar putea pleca în concediu pentru sărbători și el însuși i-a răspuns că nu ar fi sancțiune. Locotenentul adăugă că cunoștea Vahit Uzun de puțin, că era o persoană veselă și că tânărul nu-i spusese niciodată de nici o problemă. Sergentul special T.K., care era de pază în ziua incidentului și era responsabil de controlul armelor soldaților înainte de plecarea la gardă, declarase că a văzut Vahit Uzun cel puțin de două ori în ziua de 30 decembrie 2006. A explicat că l-a văzut mai întâi la întoarcerea din cumpărături în oraș, i-a spus că familia era acolo pentru o vizită de aproximativ o oră și mama i-adusese mâncare pe care o adusese. Adăugă că a văzut mai apoi pe Vahit Uzun înainte de plecarea la gardă, că bine controlase pistolul – soldații de gardă la garaj purtând un pistol–, că-i dăduse un încărcător cu treisprezece gloanțe, că bine verificase că pistolul nu era încărcat și că de asemenea verificase că încărcătorul era bine pus în curea. Spunea că luase cunoștință de incident în timp se afla în compania subofițerului de gardă A.K.

Procurorul militar audiat de asemenea pe cei doi oameni care văzuseră în ultimul rând pe Vahit Uzun înainte de sinucidere. Pasajele relevante ale depunerilor lor se citesc după cum urmează: A.K., adjudant: "Pe 30 decembrie 2006, eram subofițerul de gardă al companiei și în sarcina apelurilor urgente. Dacă nu mă înșel, înspre 20h30, în compania chematorul M.A.D, am verificat armele și am făcut ronda. (...) Când ajungem în fața garajului, garda nu era acolo. Cu M.A.D., am căutat-o [apoi] finalmente am găsit-o dormind, în spatele vehiculelor, într-un canal. (...) Am trezit-o. Era somnos. Când s-a trezit și-a realizat că eram eu, mi-a spus că era bolnav. Înainte, mi spusese și că-i era frig. Am privit ceasul, era aproximativ 23h15, rămânea puțin [timp până la] sfârșitul gărzii, am gândit că putea [s-o termine]. I-am spus că trebuie să mă vadă în caz de problemă, că putea fi trimis la infirmerie sau la spital. Era somnos, dar nu părea să aibă o problemă de sănătate care s-l împiedice în gardă. Am notat în caietul de gardă al lui Vahit că a dormit în timp ce era de gardă. Am plecat din garaj, am continuat controlul altor puncte de gardă și m-am întors la postul de gardă pentru o pauză; discutam cu A.K. când am aflat de incident. (...) Sunt afectat la cantina de aproximativ o lună. Nu prea îl cunosc pe Vahit; pot l-am întâlnit, dar nu știu dacă avea probleme. (...) Nu a fost nici un incident cu el, nu l-am bătut nici insultat; am notat doar incidentul în caietul de gardă și am plecat." M.A.D., caporal: "(...) Când ne apropiem de garaj, nimeni nu ne-a spus "halte"; nu era gardă. Am căutat-o, fără a ști exact cine era acolo de pază; am privit în vehicule, nu era acolo, am găsit-o în final în spatele vehiculelor, dormind în canal. Am sunat-o, avea dificultăți să se trezească. I-a luat aproximativ un minut să se trezească, era somnos. S-a prezentat când s-a trezit. I-am cerut caietul de gardă. În timp ce adjudantul A.K. nota incidentul în caiet, spunea că are dureri de cap. Adjudantul a spus că ar fi trimis la infirmerie dacă ar fi fost cazul, Vahit Uzun nu-a spus nimic. După ce am controlat restul punctelor de gardă, ne-am întors la postul de gardă. Eu am mers să dorm în timp ce adjudantul a rămas acolo cu sergentul special T.K. (...) În timpul controlului, adjudantul A.K. nu l-a maltratat în nici un fel pe Vahit Uzun; nu a pronunțat cuvintele rele, amenințări sau altceva. Nu a fost nici un lovit sau alt act fizic. Adjudantul a doar notat în caietul de gardă că [Vahit] dormise în timp ce era de gardă."

Între timp, un raport de expertiză fusese întocmit pe 30 ianuarie 2007. Conform raportului, nici o urmă de reziduuri de praf nu fusese relevată pe mâini și hainele lui Vahit Uzun, cu excepția urmelor de praf găsite pe mănușa mâinii drepte.

La fel, un raport de expertiză dată 31 ianuarie 2007 ajunsese la următoarele constatări: beret al lui Vahit Uzun prezenta o gaură cu diametrul de 1,5 cm în fată; kepi-ul prezenta o gaură în spate; urme de sânge și reziduuri de praf fuseserotite pe beret. Raportul concluziona că un tir la contact fusese efectuat și că glonțul intrase prin beret și ieșise prin kepi.

Printr-o decizie din 28 martie 2007, procurorul militar al comandamentului armatei pământului din İzmir emise o ordonanță de neîncepere din motiv că era vorba de un caz de sinucidere. După el, investigațiile nu permiteau relever nici un element implicând responsabilitatea autorităților militare. Procurorul se bazase pe toate elementele de dovezi adunate, și anume rapoartele de expertiză, autopsie și mărturii, inclusiv ale părinților defunctului. El notă în ordonanță că Vahit Uzun nu avusese probleme cu superiori sau camarazi, că sergentul T.K. nu se certuase cu el și că adjudantul A.K. nu-l bătuse după ce l-a surprins dormind în timp ce era de gardă.

Pe 24 aprilie 2007, reprezentantul reclamanților formă opoziție în fața tribunalului militar al comandamentului forțelor aeriene din Egee la İzmir ("tribunalul militar") contra ordonanței de neîncepere.

Pe 27 aprilie 2007, tribunalul militar confirma ordonanța de neîncepere. Bazîndu-se pe dovezile adunate, evenimentele precedând incidentul și modul în care actul de sinucidere fusese realizat, estimă că nici o culpă nu era atribuibilă unei terțe persoane în sinuciderea lui Vahit Uzun. C. Ancheta penală contra chematorul M.Ü.

În paralel cu ancheta penală privind sinuciderea lui Vahit Uzun, prin actul de acuzare din 27 martie 2007, procurorul militar inculpase M.Ü. pentru abuz de încredere, pe baza dispozițiilor relevante în cauza codului penal și codului penal militar.

În cadrul anchetei, acuzatul și martori fuseră auziți. M.Ü. declarase că Vahit Uzun-i încredințase cartea de retragere pentru a retrage 50 TRY în timp ce ar fi în oraș. Admise că retrasese sumele de 20 și 30 TRY pe 18 noiembrie 2006 și spusese la Vahit Uzun că nu mai existau bani în cont și că nu putusese face vreun retragere. Adăugă că mai târziu, când Vahit Uzun descoperise că sumă totală de 50 TRY fusese retrasă,-i spusese că avuse nevoie și că era păsitor, că-i va rambursa suma și că Vahit Uzun-i spusese că nu era important.

Pe 27 noiembrie 2007, tribunalul militar emise o decizie de incompetență ratione personae, pentru că acuzatul terminase între timp serviciul militar, și transferă dosarul tribunalului coreccional din İzmir.

Părțile nu comunicaseră informații privitor la întrebarea dacă există vreun urmare dată dosarului.

Invocând articolele 2 și 13 din Convenție, reclamanții se plâng de atac la dreptul la viață al fiului lor, susținând că acesta a fost ucis sau că s-a sinucis din cauza presiunilor suferite din partea superiori ierarhici, și ei denunță o absență de anchetă adecvată și efectivă în acest sens. PE DREPT

Reclamanții se plâng de atac la dreptul la viață al fiului lor. Ei susțin că acesta a fost ucis sau că s-a sinucis din cauza presiunilor suferite din partea superiori ierarhici. Se plâng de asemenea de o absență de anchetă adecvată și efectivă asupra morții fiului. Invocă la acest sens articolele 2 și 13 din Convenție.

Curtea estimează că convenabil este examinarea sub unghiul exclusiv al articolului 2 din Convenție grievurile formulate de reclamanți, being entendu că, stăpână a calificării juridice a faptelor cauzei, ea nu se consideră legată de aceea atribuită lor de reclamanți sau de guverne (Gherghina c. România (decizie) [Marea Cameră], n°42219/07, § 59, 9 iulie 2015). În partea relevantă în cauza, dispozițiunea se citește astfel: "1. Dreptul oricărei persoane la viață este protejat de lege (...)"

Guvernul ridică excepția neepuizării căilor de recurs interne, susținând că reclamanții nu folosiseră calea de recurs administrativă cu scopul obținerii de indemnizații ca motiv al decesului fiului. La acest sens, indică că justiția administrativă trebuie considerată drept cale "complementară", în măsura în care principiile și criteriile de bază care reglementează responsabilitatea administrativă diferă de acelea care reglementează responsabilitatea penală. Guvernul se referă la acest sens la dosarul Fatma Yüksel c. Turquie ((decizie), n°51902/08, 9 aprilie 2013).

Curtea observă că reclamanții se constituiseră părți intervenante în cursul instrucției penale și că formaseră opoziție împotriva ordonanței de neîncepere emise de procuror. Reclamanții deci împrumutaseră o cale care, în cauza, era adecvată și suficientă cu scopul articolului 35 § 1 din Convenție. De aceea nu aveau să exercite, în plus, calea administrativă de indemnizare evocată de Guvern, și aceasta din motive reamintite de mai multe ori de Curtă (Abdullah Yılmaz c. Turquie, n°21899/02, § 47, 17 iunie 2008, și Lütfi Demirci și alții c. Turquie, n°28809/05, § 25, 2 martie 2010).

De aceea, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului bazată pe neepuizarea căilor de recurs interne.

Cât la meritul grievului, Guvernul susține că responsabilitatea sinuciderii lui Vahit Uzun nu poate fi atribuită autorităților militare. El afirmă că nimic nu indică că acesta, înainte de a se alătura armatei, suferea de tulburări psihice și că, în momentul integrării în unitatea formării, tânărul nu semnalase nici o problemă deosebită autorităților. Pe de altă parte, nu ar exista nici o dovadă demonstrând că apropiatele reclamanților fusese maltratat de superiori. Privitor la aspect procedural, Guvernul indică că o anchetă fusese deschisă imediat după incident, că toți acțiunile de anchetă necesare pentru a face lumină asupra circumstanțelor decesului fuseseadoptate și că reclamanții de asemenea participaseră la anchetă.

Pentru principiile generale în materie, Curtea se referă la jurisprudența sa bine stabilită (Kılınç și alții c. Turquie, n°40145/98, §§ 40-42, 7 iunie 2005, Ataman c. Turquie, n°46252/99, §§ 54-56 și 63-65, 27 aprilie 2006, Salgın c. Turquie, n°46748/99, §§ 76-78, 20 februarie 2007, Abdullah Yılmaz, precitat, §§ 55-58, și Ömer Aydın c. Turquie, n°34813/02, §§ 46-48, 25 noiembrie 2008).

Privitor la volet material al articolului 2 din Convenție, Curtea reamintește că dispozițiunea pune în sarcina Statului obligația pozitivă de a lua preventiv toate măsurile necesare pentru a proteja individul al cărui viață este amenințată de acțiuni criminale ale altora (Osman c. Regatul Unit [Marea Cameră], 28 octombrie 1998, § 115, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VIII).

În cauza prezentă, având în vedere circumstanțele decesului apropiatele reclamanților, elementele adunate și întregul circumstanțe care înconjuraseră incidentul, Curtea estimează că nimic nu permite presupunerea că viața lui Vahit Uzun se găsea amenințată de acțiunile altora.

De aceea Curtea nu vede nici o rație de a pune în discuție teza reținută de autoritățile naționale.

Curtea reamintește în plus că, când o persoană se găsește sub responsabilitatea autorităților, art. 2 din Convenție pune, de asemenea, în sarcina Statului obligația pozitivă de a lua preventiv toate măsurile necesare pentru a proteja individul al cărui viață este amenințată de acțiunile proprii (Keenan c. Regatul Unit, n°27229/95, §§ 89-93, CEDO 2001-III).

Întrebarea principală este deci de a ști dacă autoritățile militare știau sau ar trebui să știe că Vahit Uzun prezenta un risc real și imediat de sinucidere și, în caz afirmativ, dacă au făcut tot ce se putea în mod rezonabil aștepta de la ele pentru a preveni acest risc (Tanrıbilir c. Turquie, n°21422/93, § 72, 16 noiembrie 2000, Keenan, precitat, § 93, Kılınç și alții, precitat, § 43, și Akpınar c. Turquie (decizie), n°54132/07, § 49, 10 iunie 2014).

Curtea reamintește că în examinarea la acest sens, ea trebuie verifica dacă eventual culpa imputabilă profesionistului armatei merge bine dincolo de o simplă eroare de judecată sau neglijență (Abdullah Yılmaz, precitat, § 57).

De fapt, în acest tip de dosar, nu trebuie uitat imprevizibilitatea comportamentului uman și trebuie interpretat obligația pozitivă a Statului în mod a nu-i impune sarcină insuportabilă sau excesivă (Keenan, precitat, § 90).

În cauza, Curtea observă că nimic nu indică că apropiatele reclamanților, înainte de a se alătura armatei, suferea de tulburări psihice care ar fi putut lăsa să presupună o predispoziție la sinucidere. Ea constată de altfel că aptitudinea psihică a lui Vahit Uzun să-și facă serviciul militar nu a fost niciodată pusă în discuție de reclamanți.

Pentru Curtă, totul dă să creadă că apropiatele reclamanților nu aveau comportament anormal susceptibil de a denota risc real și imediat de sinucidere.

Privitor la evenimentele care precedaseră incidentul fatal, Curtea reamintește că, în zilele din urmă precedând incidentul, evenimente minore ieșiseră la iveală – și anume în special avertismentul locotenentului G.B. pe ținuta lui Vahit Uzun, care ar fi fost contrară regulamentului, și cererea aceluiași ofițer, adresată tânărului, de a-l vizita mai târziu pentru o depunere, și mențiunea în caietul de gardă că acesta dormise în timp ce era de gardă. Era doar probleme minore de disciplină. La acest sens, nu există nici un element de dovadă permițând constatare că defunctul suferisese sau va suferi tratament putând-l împinge la sinucidere (compara Abdullah Yılmaz, precitat, §§ 64-66). Dimpotrivă, privitor la prim eveniment, locotenentul G.B. asiguruse Vahit Uzun că nu va fi sancționat și, în al doilea eveniment, subofițerul de gardă fecese doar notare incidentul în caietul de gardă și permisese tânărului termina gardă. Nu se putea deduce din derulare faptelor existență legătură cauzalitate între evenimentele citate și sinucidere.

De concluzie, Curtea estimează că reproșării superiori lui Vahit Uzun de nu fi putut preveni incidentul ar veni la impunere lor sarcină excesivă cu privire la obligații decurgând din art. 2 din Convenție.

Privitor apoi la volet procedural al articolului 2 din Convenție, Curtea reamintește spus în cazuri similare prezentei că protecția procedurală dreptul viață implică formă anchetă oficial efectivă proprie determinării circumstanțe care înconjurat decesul și stabilir responsabilități (a se vedea, de exemplu, Çiçek c. Turquie (decizie), n°67124/01, 18 ianuarie 2005).

În cauza, Curtea observă că o instrucție penală fusese deschisă noaptea decesul lui Vahit Uzun: procurorul militar și o comisie s-au dus la fața locului și au adunat toate elementele dovezi; procurorul militar audiat mai mult douăzeci camarazi și superiori defunctului; procurorul spus că tânărul nu suferisese nici un abuz part al cui și investigații nu permiteau relever nici un element implicând responsabilitate autorități militare.

Cu privire la elemente dosarului, Curtea estimează că nimic nu permite pune discuție voință instanțe anchetă elucidar faptele. Ea consideră anchetă diligențată urmare deces apropiatele reclamanților permis determina cu exactitate circumstanțe. La ochii Curții, nu fost nici un mancare susceptibil având incidență seriozitate și profunzime anchetă condusă privind deces chematorul.

De aceea, grievuri reclamanți bazate art. 2 din Convenție sunt în mod manifest nefundate și, cererea trebuie respinsă, în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris pe 24 martie 2016. Abel Campos Julia Laffranque Grefier adjunct Președintă

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent. A. La genèse de l’affaire

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Vahit Uzun se fit inscrire au bureau des appelés de Sultanbeyli (Istanbul) le 16 décembre 2005. Aucun problème particulier ne fut signalé.

Le 23 août 2006, Vahit Uzun rejoignit l’unité de formation militaire des apprentis à Tokat. Il n’informa les autorités d’aucun problème particulier.

Le 2 octobre 2006, après avoir passé sept jours en congé, il rejoignit son lieu d’affectation à İzmir. Il fut informé de toutes les consignes de sécurité par écrit. Dans le formulaire établi à son nom, à l’exception d’une mention concernant un début de hernie discale, aucun problème particulier de santé ne fut noté.

Le 12 octobre 2006, Vahit Uzun intégra son unité.

Le 30 décembre 2006, dans la matinée, Vahit Uzun alla faire des courses à İzmir, à l’occasion des fêtes, avec ses compagnons.

Toujours dans la matinée du 30 décembre 2006, il reçut la visite de ses parents et de son frère.

Le même jour, alors qu’il était de garde devant le garage, il se fit surprendre endormi par l’adjudant A.K., l’officier de garde, qui était accompagné de l’appelé M.A.D. L’incident fut noté sur le cahier de contrôle des lieux de garde à 23 h 15.

Le même jour, à 23 h 30, le caporal L.D., surveillant de garde de nuit, entendit un coup de feu et un sifflement pendant qu’il faisait sa ronde et, pensant que la détonation venait du côté du garage, se rendit sur place. Il vit Vahit Uzun, qui venait de se suicider avec son pistolet, allongé par terre. B. L’enquête pénale sur le décès de Vahit Uzun

Le procureur militaire de garde fut joint immédiatement après l’incident. Il arriva sur place le 31 décembre 2006, à 1 h 45. En même temps, une équipe de la direction générale de la sûreté d’İzmir se rendit sur place pour examiner les lieux de l’incident. Elle recueillit tous les éléments de preuve : elle prit des clichés des lieux de l’incident, établit un croquis, effectua des prélèvements sur les mains de Vahit Uzun et sur ses gants afin de rechercher des traces de résidus de poudre et des empreintes digitales sur le pistolet. Le casier de Vahit Uzun fut fouillé en présence du procureur militaire ; ses agendas et tous les autres éléments susceptibles de constituer des preuves furent mis en sécurité.

Le 31 décembre 2006, un examen externe détaillé du corps puis une autopsie classique furent pratiqués. Ils permirent de constater que Vahit Uzun était décédé à la suite du tir d’une balle dans le lobe temporal droit. Aucune trace de substance toxique, drogue ou alcool ne fut décelée dans son corps.

Le 16 janvier 2007, les requérants portèrent plainte auprès du procureur militaire. Le même jour, le procureur militaire entendit les requérants ainsi que le frère du défunt en présence de leur représentant. Les proches de Vahit Uzun déclarèrent qu’ils avaient rencontré celui-ci dans la matinée du jour de l’incident et qu’il n’avait aucun problème. La mère de Vahit Uzun déclara ce qui suit : le jour en question, au moment de quitter son fils, elle avait vu un de ses camarades, avait voulu le prendre dans ses bras et lui parler, mais Vahit Uzun l’en avait empêchée sous prétexte qu’il s’était fait réprimander par ce camarade, qui était le sergent spécial T.K., parce qu’il était allé en ville pour faire des courses. L’intéressée ajouta que son fils ne s’était plaint d’aucun mauvais traitement et qu’il était bien dans son unité. Le père de Vahit Uzun, quant à lui, relata une affaire concernant une utilisation frauduleuse de la carte de retrait de son fils : le 18 novembre 2006, celui-ci aurait donné sa carte de retrait à un de ses compagnons, à savoir le caporal M.Ü., pour qu’il lui retirât une somme d’environ 50 livres turques (TRY - environ 27 euros (EUR) à l’époque des faits) ; et, à son retour, M.Ü. aurait dit qu’il n’y avait pas d’argent sur le compte. Le père de Vahit Uzun déclara que celui-ci lui avait parlé de cet incident, avait vérifié les mouvements sur son compte et l’avait informé que la somme en question avait bien été retirée. Il ajouta qu’il avait conseillé à son fils de parler de l’incident à ses supérieurs, que celui-ci avait dit que cela n’en valait pas la peine car le soldat en question aurait été pauvre, mais qu’il avait fini par porter plainte et qu’une procédure pénale avait été déclenchée contre M.Ü.

Dans le cadre de l’enquête pénale sur le décès de de Vahit Uzun, le 31 décembre 2006, le 23 janvier 2007 et les 12, 14 et 23 mars 2007, le procureur militaire entendit plus de vingt personnes, camarades et supérieurs de Vahit Uzun. Toutes déclarèrent que Vahit Uzun n’avait aucun problème particulier et que rien de notable pouvant expliquer son geste ne s’était passé pendant les moments qui avaient précédé son suicide. Le lieutenant G.B., commandant de l’unité de Vahit Uzun, déclara ce qui suit : il avait vu le jeune homme le 28 décembre 2006, alors que celui-ci était de garde ; il lui avait fait remarquer qu’il avait mis sa cagoule en dessous de son béret et que cela était contraire au règlement et il lui avait dit de venir le voir plus tard pour une déposition ; le lendemain, Vahit Uzun lui avait demandé s’il aurait une sanction et s’il pourrait partir en congé pour les fêtes et lui-même lui avait répondu qu’il n’y aurait pas de sanction. Le lieutenant ajouta qu’il connaissait Vahit Uzun depuis peu, qu’il s’agissait d’une personne joyeuse et que le jeune homme ne lui avait jamais fait part d’un quelconque problème. Le sergent spécial T.K., qui était de faction le jour de l’incident et était chargé de contrôler les armes des soldats avant leur départ pour la garde, déclara avoir vu Vahit Uzun au moins deux fois pendant la journée du 30 décembre 2006. Il expliqua qu’il l’avait d’abord vu lors de son retour de ses courses en ville, qu’il lui avait dit que sa famille était là pour une visite depuis environ une heure et que sa mère lui avait offert de la nourriture qu’elle avait apportée. Il ajouta qu’il avait ensuite vu Vahit Uzun avant son départ pour la garde, qu’il avait bien contrôlé son pistolet – les soldats de garde au garage portant un pistolet –, qu’il lui avait donné un chargeur avec treize balles, qu’il avait bien vérifié que son pistolet n’était pas chargé et qu’il avait aussi vérifié que le chargeur était bien mis dans son ceinturon. Il dit avoir eu connaissance de l’incident alors qu’il se trouvait en compagnie du sous-officier de garde A.K.

Le procureur militaire entendit également les deux personnes qui avaient vu en dernier Vahit Uzun avant son suicide. Les passages pertinents en l’espèce de leurs dépositions se lisent comme suit : A.K., adjudant : « Le 30 décembre 2006, j’étais le sous-officier de garde de la compagnie et en charge des appels urgents. Si je ne me trompe pas, vers 20 h 30, en compagnie de l’appelé M.A.D, j’ai vérifié les armes et fait la ronde. (...) Lorsque nous sommes arrivés devant le garage, le garde n’y était pas. Avec M.A.D., nous l’avons cherché [puis] finalement trouvé endormi, derrière les véhicules, dans un canal. (...) Nous l’avons réveillé. Il était somnolent. Quand il s’est réveillé et s’est rendu compte que c’était moi, il m’a dit qu’il était malade. Avant, il m’avait dit aussi qu’il avait froid. J’ai regardé ma montre, il était environ 23 h 15, il restait peu [de temps jusqu’à] la fin de la garde, j’ai pensé qu’il pouvait [la terminer]. Je lui ai dit qu’il devait me voir en cas de problème, que l’on pourrait l’envoyer à l’infirmerie ou à l’hôpital. Il était somnolent, mais il ne semblait pas avoir un problème de santé l’empêchant de monter la garde. J’ai noté dans le cahier de garde que Vahit avait sur lui qu’il avait dormi pendant la garde. Je suis parti du garage, j’ai continué à contrôler les autres points de garde et je suis retourné au poste de garde pour faire une pause ; j’étais en train de discuter avec A.K. lorsque j’ai eu connaissance de l’incident. (...) Je suis affecté à la cantine depuis un mois environ. Je ne connais pas vraiment Vahit ; je peux l’avoir croisé, mais je ne sais pas s’il avait des problèmes. (...) Il n’y a eu aucun incident avec lui, je ne l’ai pas frappé ni insulté ; je n’ai fait que noter l’incident dans le cahier de garde et suis parti. » M.A.D., caporal : « (...) Lorsque nous nous sommes approchés du garage, personne ne nous a dit "halte" ; il n’y avait pas de garde. Nous l’avons cherché, sans savoir qui était exactement là en faction ; j’ai regardé dans les véhicules, il n’y était pas, nous l’avons finalement trouvé derrière les véhicules, endormi dans le canal. Nous l’avons appelé, il avait des difficultés à se réveiller. Il a mis environ une minute pour se réveiller, il était somnolent. Il s’est présenté quand il s’est réveillé. Je lui ai demandé le cahier de garde. Pendant que l’adjudant A.K. notait l’incident dans le cahier, il disait qu’il avait mal à la tête. L’adjudant a dit qu’on l’enverrait à l’infirmerie si tel était le cas, Vahit Uzun n’a rien dit. Après avoir contrôlé le reste des points de garde, nous sommes retournés au poste de garde. Moi, je suis allé dormir tandis que l’adjudant y est resté avec le sergent spécial T.K. (...) Lors du contrôle, l’adjudant A.K. n’a aucunement maltraité Vahit Uzun ; il n’a pas prononcé de mauvaise parole, menace ou autre. Il n’y a pas eu de coup ou un quelconque autre acte physique. L’adjudant a seulement noté dans le cahier de garde que [Vahit] s’était endormi pendant la garde. ».

Entre-temps, un rapport d’expertise avait été établi le 30 janvier 2007. Selon ce rapport, aucune trace de résidus de poudre n’avait été relevée sur les mains et les vêtements de Vahit Uzun, à l’exception de résidus de poudre retrouvés sur le gant de la main droite.

De même, un rapport d’expertise daté du 31 janvier 2007 avait abouti aux constats suivants : le béret de Vahit Uzun présentait un trou d’un diamètre de 1,5 cm à l’avant ; son képi présentait un trou à l’arrière ; des traces de sang et de résidus de poudre avaient été retrouvées sur le seul béret. Le rapport concluait qu’un tir à bout touchant avait été effectué et que la balle était entrée par le béret et sortie par le képi.

Par une décision du 28 mars 2007, le procureur militaire du commandement de l’armée de terre d’İzmir rendit une ordonnance de non-lieu au motif qu’il s’agissait d’un cas de suicide. D’après lui, les investigations n’avaient permis de relever aucun élément mettant en cause la responsabilité des autorités militaires. Le procureur se fonda sur tous les éléments de preuves recueillis, à savoir les rapports d’expertise, l’autopsie et les témoignages, y compris ceux des parents du défunt. Il nota dans l’ordonnance que Vahit Uzun n’avait pas eu de problèmes avec ses supérieurs ou compagnons, que le sergent T.K. ne s’était pas querellé avec lui et que l’adjudant A.K. ne l’avait pas frappé après l’avoir surpris endormi pendant la garde.

Le 24 avril 2007, le représentant des requérants forma opposition devant le tribunal militaire du commandement de l’armée de l’air d’Égée à İzmir (« le tribunal militaire ») contre l’ordonnance de non-lieu.

Le 27 avril 2007, le tribunal militaire confirma l’ordonnance de non-lieu. En se fondant sur les preuves recueillies, les évènements précédant l’incident et la manière dont l’acte de suicide avait été réalisé, il estima qu’aucune faute n’était attribuable à une tierce personne dans le suicide de Vahit Uzun. C. L’enquête pénale contre l’appelé M.Ü.

Parallèlement à l’enquête pénale sur le suicide de Vahit Uzun, par un acte d’accusation du 27 mars 2007, le procureur militaire avait inculpé M.Ü. pour abus de confiance, sur le fondement des dispositions pertinentes en l’espèce du code pénal et du code pénal militaire.

Dans le cadre de l’enquête, l’accusé et des témoins furent entendus. M.Ü. déclara que Vahit Uzun lui avait confié sa carte de retrait pour retirer 50 TRY pendant qu’il serait en ville. Il admit avoir retiré les sommes de 20 et 30 TRY le 18 novembre 2006 et avoir dit à Vahit Uzun qu’il n’y avait plus d’argent sur son compte et qu’il n’avait pas pu faire de retrait. Il ajouta que plus tard, lorsque Vahit Uzun avait découvert qu’une somme de 50 TRY au total avait été retirée, il lui avait dit qu’il en avait eu besoin et qu’il en était désolé, qu’il lui rembourserait cette somme et que Vahit Uzun lui avait dit que ce n’était pas important.

Le 27 novembre 2007, le tribunal militaire rendit une décision d’incompétence ratione personae , car l’accusé avait entre-temps terminé son service militaire, et il transféra l’affaire au tribunal correctionnel d’İzmir.

Les parties n’ont pas communiqué d’informations quant à la question de savoir s’il y a eu une suite donnée à l’affaire. II.

Invoquant les articles 2 et 13 de la Convention, les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à la vie de leur fils, alléguant que celui-ci a été tué ou qu’il s’est suicidé en raison de pressions qu’il aurait subies de la part de supérieurs hiérarchiques, et ils dénoncent une absence d’enquête adéquate et effective y afférente. EN DROIT

Les requérants se plaignent d’une atteinte au droit à la vie de leur fils. Ils allèguent que celui-ci a été tué ou qu’il s’est suicidé en raison de pressions qu’il aurait subies de la part de supérieurs hiérarchiques. Ils se plaignent également d’une absence d’enquête adéquate et effective sur la mort de leur fils. Ils invoquent à cet égard les articles 2 et 13 de la Convention.

La Cour estime qu’il convient d’examiner sous le seul angle de l’article 2 de la Convention les griefs formulés par les requérants, étant entendu que, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause, elle ne se considère pas comme liée par celle que leur attribuent les requérants ou les gouvernements ( Gherghina c. Roumanie (déc.) [GC], n o 42219/07, § 59, 9 juillet 2015). Dans sa partie pertinente en l’espèce, cette disposition se lit ainsi : « 1. Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi (...) »

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes, soutenant que les requérants n’ont pas utilisé la voie de recours administrative aux fins de l’obtention d’indemnités à raison du décès de leur fils. À cet égard, il indique que la justice administrative doit être considérée comme une voie « complémentaire », dans la mesure où les principes et critères de base régissant la responsabilité administrative différeraient de ceux régissant la responsabilité pénale. Le Gouvernement se réfère à cet égard à l’affaire Fatma Yüksel c. Turquie ((déc.), n o 51902/08, 9 avril 2013).

La Cour observe que les requérants se sont constitués parties intervenantes au cours de l’instruction pénale et qu’ils ont formé opposition contre l’ordonnance de non-lieu rendue par le procureur. Les requérants ont donc emprunté une voie qui, en l’espèce, était adéquate et suffisante aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention. Aussi n’avaient-ils pas à exercer, de surcroît, la voie administrative d’indemnisation évoquée par le Gouvernement, et ce pour des raisons maintes fois rappelées par la Cour ( Abdullah Yılmaz c. Turquie , n o 21899/02, § 47, 17 juin 2008, et Lütfi Demirci et autres c. Turquie , n o 28809/05, § 25, 2 mars 2010).

Partant, la Cour rejette l’exception préliminaire du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes.

Quant au bien-fondé du grief, le Gouvernement soutient que la responsabilité du suicide de Vahit Uzun ne peut pas être attribuée aux autorités militaires. Il affirme que rien n’indique que celui-ci, avant de rejoindre l’armée, souffrait de troubles psychiques et que, au moment de son intégration dans son unité de formation, le jeune homme n’avait signalé aucun problème particulier aux autorités. Par ailleurs, il n’existerait aucune preuve démontrant que le proche des requérants avait été maltraité par ses supérieurs. En ce qui concerne l’aspect procédural, le Gouvernement indique qu’une enquête a été ouverte immédiatement après l’incident, que tous les actes d’enquête nécessaires pour faire la lumière sur les circonstances du décès ont été adoptés et que les requérants ont également participé à l’enquête.

Pour les principes généraux en la matière, la Cour se réfère à sa jurisprudence bien établie ( Kılınç et autres c. Turquie , n o 40145/98, §§ 40 ‑ 42, 7 juin 2005, Ataman c. Turquie, n o 46252/99, §§ 54-56 et 63-65, 27 avril 2006, Salgın c. Turquie , n o 46748/99, §§ 76-78, 20 février 2007, Abdullah Yılmaz , précité, §§ 55-58, et Ömer Aydın c. Turquie , n o 34813/02, §§ 46-48, 25 novembre 2008).

S’agissant du volet matériel de l’article 2 de la Convention, la Cour rappelle que cette disposition met à la charge de l’État l’obligation positive de prendre préventivement toutes les mesures nécessaires pour protéger l’individu dont la vie est menacée par les agissements criminels d’autrui ( Osman c. Royaume-Uni [GC], 28 octobre 1998, § 115, Recueil des arrêts et décisions 1998-VIII).

Dans la présente affaire, eu égard aux circonstances du décès du proche des requérants, aux éléments recueillis et à l’ensemble des circonstances ayant entouré l’incident, la Cour estime que rien ne permet de supposer que la vie de Vahit Uzun se trouvait menacée par les agissements d’autrui.

Aussi la Cour ne voit-elle aucune raison de remettre en cause la thèse retenue par les autorités nationales.

La Cour rappelle en outre que, lorsqu’une personne se trouve sous la responsabilité des autorités, l’article 2 de la Convention met également à la charge de l’État l’obligation positive de prendre préventivement toutes les mesures nécessaires pour protéger l’individu dont la vie est menacée par ses propres agissements ( Keenan c. Royaume-Uni , n o 27229/95, §§ 89-93, CEDH 2001 ‑ III).

La question principale est donc de savoir si les autorités militaires savaient ou auraient dû savoir que Vahit Uzun présentait un risque réel et immédiat de suicide et, dans l’affirmative, si elles ont fait tout ce que l’on pouvait raisonnablement attendre d’elles pour prévenir ce risque ( Tanrıbilir c. Turquie , n o 21422/93, § 72, 16 novembre 2000, Keenan , précité, § 93, Kılınç et autres , précité, § 43, et Akpınar c. Turquie (déc.), n o 54132/07, § 49, 10 juin 2014).

La Cour rappelle que dans son examen à cet égard, elle doit vérifier si l’éventuelle faute imputable aux professionnels de l’armée va bien au-delà d’une simple erreur de jugement ou d’une imprudence ( Abdullah Yılmaz , précité, § 57).

En effet, dans ce type d’affaire, il ne faut pas perdre de vue l’imprévisibilité du comportement humain et il faut interpréter l’obligation positive de l’État de manière à ne pas lui imposer un fardeau insupportable ou excessif ( Keenan , précité, § 90).

En l’espèce, la Cour note que rien n’indique que le proche des requérants, avant de rejoindre l’armée, souffrait de troubles psychiques qui auraient pu laisser supposer une prédisposition au suicide. Elle constate d’ailleurs que l’aptitude psychique de Vahit Uzun à faire son service militaire n’a jamais été mise en cause par les requérants.

Pour la Cour, tout donne à penser que le proche des requérants n’avait pas un comportement anormal susceptible de dénoter un risque réel et immédiat de suicide.

Quant aux évènements ayant précédé l’incident fatal, la Cour rappelle que, durant les derniers jours précédant l’incident, des évènements mineurs étaient survenus – à savoir notamment l’avertissement du lieutenant G.B. sur la tenue de Vahit Uzun, qui aurait été contraire au règlement, et la demande du même officier, adressée au jeune homme, de passer le voir ultérieurement pour une déposition, ainsi que la mention dans le cahier de garde que celui-ci avait dormi lors de sa garde. Il ne s’agissait que de problèmes mineurs de discipline. À cet égard, il n’existe aucun élément de preuve permettant de constater que le défunt avait subi ou allait subir un traitement pouvant le pousser au suicide (comparer Abdullah Yılmaz , précité, §§ 64-66). Bien au contraire, s’agissant du premier évènement, le lieutenant G.B. avait assuré Vahit Uzun qu’il ne serait pas sanctionné et, lors du deuxième évènement, le sous-officier de garde n’avait fait que noter l’incident dans le cahier de garde et avait laissé le jeune homme terminer sa garde. On ne saurait déduire du déroulement des faits l’existence d’un lien de causalité entre les évènements précités et le suicide.

En conclusion, la Cour estime que reprocher aux supérieurs de Vahit Uzun de n’avoir pu prévenir l’incident reviendrait à leur imposer un fardeau excessif au regard de leurs obligations découlant de l’article 2 de la Convention.

S’agissant ensuite du volet procédural de l’article 2 de la Convention, la Cour rappelle avoir dit dans des affaires similaires à la présente espèce que la protection procédurale du droit à la vie implique une forme d’enquête officielle effective propre à déterminer les circonstances ayant entouré le décès ainsi qu’à en établir les responsabilités (voir, par exemple, Çiçek c. Turquie (déc.), n o 67124/01, 18 janvier 2005).

En l’espèce, la Cour observe qu’une instruction pénale a été ouverte dans la nuit du décès de Vahit Uzun : le procureur militaire ainsi qu’une commission se sont rendus sur place et ont recueilli tous les éléments de preuve ; le procureur militaire a entendu plus de vingt camarades et supérieurs du défunt ; ledit procureur a conclu que le jeune homme n’avait subi aucun mauvais traitement de la part de qui que ce soit et que les investigations n’avaient permis de relever aucun élément mettant en cause la responsabilité des autorités militaires.

Au regard des éléments du dossier, la Cour estime que rien ne permet de mettre en doute la volonté des instances d’enquête d’élucider les faits. Elle considère que l’enquête diligentée à la suite du décès du proche des requérants a permis d’en déterminer avec exactitude les circonstances. Aux yeux de la Cour, il n’y a eu aucun manquement susceptible d’avoir une incidence sur le caractère sérieux et approfondi de l’enquête menée quant au décès de l’appelé.

Dès lors, les griefs des requérants fondés sur l’article 2 de la Convention sont manifestement mal fondés et, la requête doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 24 mars 2016. Abel Campos Julia Laffranque Greffier adjoint Présidente