UZUN c. TURQUIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 18144/03 prezentate de Ayse UZUN și de alții împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 5 septembrie 2006 într-o cameră compusă din domnii J.-P. Costa președinte A.B.

Baka Türmen Ugrekhelidze mes Fura-Sandström Jočienė, Popović, judecători și grefier adjunct al secțiunii S. Naismith Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 mai 2003, având în vedere decizia Curții de a invoca art. 29 alineatul (3) din convenție și de a examina în comun admisibilitatea și fondul cauzei, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce a deliberat, face următoarea decizie în f un ci o n are a recurentelor, M Ayșe Uzun, acționând în nume propriu și în numele copiilor săi Büșra, Birgül și Schevket Uzun, precum și domnii U Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

La 29 decembrie 1989, ca urmare a unui accident rutier cauzat de un angajat al TÜSSIDE (Türkie Sanayi Sevk ve Idare Enstitüsü), un organism de drept public legat de Ministerul Educației Naționale (Milli Eitim Bakanl În februarie 1990, reclamanții au introdus o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul material și moral al acestora împotriva TÜSSIDE în fața Tribunalului de Mare Instanță din Gebze. La 26 martie 1992, Tribunalul le-a acordat o despăgubire de 111 203 320 pe baza rapoartelor de expertiză întocmite la cererea sa. cărți turcești (TRL) pentru prejudicii materiale și morale, plus dobânzi restante simple la rata legală începând cu 29 decembrie 1989, data accidentului. Prin hotărârea din 29 iunie 1993, Curtea de Casație a confirmat hotărârea din 26 martie 1992. Prin hotărârea din 28 ianuarie 1994, Curtea de Casație a respins acțiunea în rectificarea TÜSSIDE împotriva hotărârii din 29 iunie 1993. Această hotărâre a fost definitivă.

La 10 aprilie 2003, la cererea reclamanților, Biroul de executare de la Gebze a trimis un ordin de plată către TÜSSIDE, invitând la plata datoriei sale. La 15 aprilie 2003, TÜSSIDE a vărsat reclamantului un total de 1 072 000 000 000 TRL [aproximativ 608 EUR (EUR) ] cu titlu de despăgubiri, majorată cu o rată a dobânzii de 30 % laan între 29 decembrie 1989 și 31 decembrie 1997, cu 50 % laan între 1 ianuarie 1998 și 31 decembrie 1999, cu 60 % laan între 1 ianuarie 2000 și 1 iulie 2002 și cu 55 % laan pentru perioada ulterioară.

La 27 aprilie 2006, reclamanții și TÜSSIDE au încheiat un acord la termen cu o valoare de 21 324 de cărți turce noi [aproximativ 13 500 EUR] pentru prejudiciul material și moral cauzat de întârzierea administrării în plata la termen stabilită de instanță la 26 aprilie 2006. martie 1992 și care le-a fost vărsat într-un cont bancar în martie 2006. Partea relevantă a acestui acord se poate traduce după cum urmează (...) [Recunoaștem] că prejudiciul total (...) suferit și care face obiectul procedurii (...) înaintat Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reparat GRIEF Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng că dreptul lor de a-și respecta bunurile nu a fost respectat din cauza întârzierii administrației în plata despăgubirii pentru prejudiciile materiale și morale ale acestora și a lipsei de dobândă a datoriilor statului în raport cu rata inflației foarte ridicată din Turcia.

Reclamanții consideră că situația în litigiu aduce atingere dreptului lor la respectarea bunurilor lor, garantat prin art. 1 din Protocolul nr 1 astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

La 2 mai 2006, guvernul a prezentat o scrisoare și documente care indică faptul că reclamanții și administrația în cauză au încheiat un acord la data de 27 aprilie 2006, prin care se pune astfel capăt prezentului litigiu și solicită, prin urmare, ca cauza să fie înlăturată din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (b) din convenție. La 19 mai 2006, această scrisoare, împreună cu documentele anexate, au fost comunicate reclamanților pentru observații, însă aceștia din urmă nu au răspuns în termenul stabilit. Curtea ia notă de faptul că, printr-un acord la termen la 27 aprilie 2006, reclamanții au recunoscut că au preluat integral creanța lor și, astfel, au renunțat la orice pretenție.

Pe plan intern, acest acord a pus în mod indiscutabil capăt contestației referitoare la dreptul la despăgubiri. CU SPRE analiza tuturor elementelor din dosar, Curtea constată că reclamanții și-au exprimat în mod explicit dorința de a pune capăt procedurii în litigiu. Acquiesiunea lor cu privire la cuantumul plății creanței lor a avut ca efect practic satisfacerea revendicărilor lor formulate sub unghiul articolului 1 din Protocolul nr 1 (a se vedea Guerrera și Fusco c. Italia 40601/98, 3 aprilie 2003, Folcheri c. Italia (dec.), n 61839/00, 3 iunie 2004, Ortiz Ortiz Ortiz și alții c. Spania (dec.), n 50146/99, 15 martie 2001 și Y (1) Prin urmare, cererea trebuie respinsă ca fiind vădit nefondată, în sensul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție.

Prin urmare, este necesar să se pună capăt aplicării art. 29 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Naismith J.-P. Costa Grefier Adjunct Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 18144/03 présentée par Ayșe UZUN et autres contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 5 septembre 2006 en une chambre composée de : MM. J.-P. Costa , président , A.B. Baka , R. Türmen , M. Ugrekhelidze , M mes E. Fura-Sandström , D. Jočienė, M. D. Popović, juges , et de M. S. Naismith, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 mai 2003, Vu la décision de la Cour de se prévaloir de l’article 29 § 3 de la Convention et d’examiner conjointement la recevabilité et le fond de l’affaire, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Ayșe Uzun, agissant en son nom propre et en celui de ses enfants Büșra, Birgül et Șevket Uzun, ainsi que MM.

Uğur Uzun et Aydın Uzun, sont des ressortissants turcs, nés respectivement en 1966, 1990, 1988, 1986, 1984 et 1984, et résidant à Kocaeli. Ils sont représentés devant la Cour par M es E. Kirmani, S.K. Ulaș, H. Bayrem, U. Ekinci et R. Tat, avocats à Kocaeli. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 29 décembre 1989, à la suite d’un accident de la route causé par un employé du TÜSSIDE ( Türkiye Sanayi Sevk ve Idare Enstitüsü ), un organisme de droit public rattaché au ministère de l’Éducation nationale ( Milli Eğitim Bakanlığı ), l’un des proches des requérants trouva la mort. Le 1 er février 1990, les requérants introduisirent une action en réparation de leur préjudice matériel et moral contre le TÜSSIDE devant le tribunal de grande instance de Gebze.

Le 26 mars 1992, s’appuyant sur les rapports d’expertise établis à sa demande, le tribunal leur accorda une indemnité de 111 203 320 livres turques (TRL) au titre du préjudice matériel et moral, majorée d’intérêts moratoires simples au taux légal à compter du 29 décembre 1989, date de l’accident. Par un arrêt du 29 juin 1993, la Cour de cassation confirma le jugement du 26 mars 1992. Par un arrêt du 28 janvier 1994, la Cour de cassation rejeta le recours en rectification du TÜSSIDE contre l’arrêt du 29 juin 1993. Cet arrêt fut définitif. Le 10 avril 2003, à la demande des requérants, le Bureau de l’exécution de Gebze fit parvenir un ordre de paiement au TÜSSIDE l’invitant à s’acquitter de sa dette.

Le 15 avril 2003, le TÜSSIDE versa aux requérants un total de 1 072 000 000 TRL [environ 608 euros (EUR)] à titre de dommages et intérêts, majorée d’un taux de 30 % l’an entre le 29 décembre 1989 et le 31 décembre 1997, de 50 % l’an entre le 1 er janvier 1998 et le 31 décembre 1999, de 60 % l’an entre le 1 er janvier 2000 et le 1 er juillet 2002 et de 55 % l’an pour la période postérieure.

Le 27 avril 2006, les requérants et le TÜSSIDE conclurent un accord à l’amiable d’un montant de 21 324 nouvelles livres turques [environ 13 500 EUR] au titre du préjudice matériel et moral dû au retard de l’administration dans le paiement de l’indemnité fixée par le tribunal le 26 mars 1992 et qui leur fut versée sur un compte bancaire en mars 2006. La partie pertinente de cet accord peut se traduire comme suit : « (...) [Nous reconnaissons] que l’intégralité du préjudice (...) subi et qui fait l’objet de l’affaire (...) portée devant la Cour européenne des Droits de l’Homme a été réparé ». GRIEF Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent que leur droit au respect de leurs biens n’a pas été respecté en raison du retard de l’administration dans le paiement de l’indemnité due au titre de leur préjudice matériel et moral et de l’insuffisance des intérêts moratoires appliqués aux dettes de l’État par rapport au taux d’inflation très élevé en Turquie.

EN DROIT Les requérants estiment que la situation litigieuse porte atteinte à leur droit au respect de leurs biens, garanti par l’article 1 du Protocole n o 1 ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Le 2 mai 2006, le Gouvernement a produit une lettre et des documents indiquant que les requérants et l’administration en cause ont conclu un accord à l’amiable le 27 avril 2006, mettant ainsi fin au présent litige.

Il demande en conséquence que l’affaire soit rayée du rôle en application de l’article 37 § 1 b) de la Convention. Le 19 mai 2006, cette lettre ainsi que les documents annexés ont été communiqués aux requérants pour observations. Toutefois, ces derniers n’y ont pas répondu dans le délai imparti. La Cour note que, par un accord à l’amiable en date du 27 avril 2006, les requérants ont reconnu avoir perçu l’intégralité de leur créance et ainsi renoncé à toute prétention. Sur le plan interne, cet accord a mis indiscutablement fin à la contestation portant sur l’indemnité en cause. A l’analyse de l’ensemble des éléments du dossier, la Cour constate que les requérants ont manifesté leur volonté explicite de mettre fin à la procédure litigieuse.

Leur acquiescement quant au montant du paiement de leur créance a eu pour effet pratique de satisfaire leurs revendications formulées sous l’angle de l’article 1 du Protocole n o 1 (voir Guerrera et Fusco c. Italie , n o 40601/98, 3 avril 2003, Folcheri c. Italie (déc.), n o 61839/00, 3 juin 2004, Ortiz Ortiz et autres c. Espagne (déc.), n o 50146/99, 15 mars 2001, et Yıldırım et Durman c. Turquie (déc.), n o 49507/99, 3 mai 2005). Partant, la Cour estime que les requérants ne peuvent plus se prétendre victimes d’une violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Il y a ainsi lieu de mettre fin à l’application de l’article 29 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. S. Naismith J.-P. Costa Greffier adjoint Président