ISIK contre la TURQUIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
ISIK contre la TURQUIE (CtEDO, 2003)
SECȚIUNEA A DOUA
DECIZIE
ASUPRA ADMISIBILITĂȚII
a cererii nr. 35064/97
depusă de Mehmet Hanefi IȘIK
împotriva Turciei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din:
Dnsii J.-P. Costa, președinte, L. Loucaides, R. Türmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, dna W. Thomassen, judecători, și dna S. Dollé, grefieră de secțiune,
Având în vedere cererea sus-menționate depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 23 ianuarie 1997,
Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,
Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant,
După deliberare, adoptă următoarea decizie:
PRIVITOR LA FAPTE
Reclamantul, Mehmet Hanefi Ișık, este cetățean turc, născut în 1950. La epoca faptelor, lucra la Universitatea Dicle din Diyarbakır și era membru al Asociației Drepturilor Omului și al Sindicatului Oamenilor de Învățământ („Eğitim-Sen").
Este reprezentat în fața Curții de Mesdames Sinan Tanrıkulu și Abdullah Çağlar, avocați la baroul din Diyarbakır.
A. Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Pe 8 august 1996, polițiști în civil din direcția de securitate din Diyarbakır („direcția") l-au arestat pe reclamant în cursul unui control de identitate efectuat ca urmare a unei denunțări. Reclamantul corespundea descrierii care fusese dată polițiștilor. Suspectând că aparține PKK, reclamantul a fost pus sub arest preventiv.
Conform relatării reclamantului, în cursul interogatoriilor, polițiștii i-ar fi zdrobit testiculele și i-ar fi infligit apă rece, penderea palestiniană și descărcări electrice. Ar fi fost ținut în cătuși, ud cu apă rece și expus la un ventilator. Torționarii săi l-ar fi amenințat cu torturarea apropiaților și cu moartea prin simulări de execuții folosind o armă descărcată. De-a lungul intregului arest preventiv, reclamantul nu ar fi putut satisface nevoile naturale și ar fi fost martor la torturile infligiate altor deținuți.
În primele șase zile ale arestului preventiv, nici apropiații reclamantului, nici Asociația Drepturilor Omului din Diyarbakır, care doreau să afle situația acestuia, nu au fost informați de arestare.
Pe 26 august 1996, reclamantul a semnat o declarație la poliție în care a admis legăturile sale cu PKK și a acceptat acuzațiile aduse împotriva sa.
A doua zi, reclamantul a fost transferat la urgențele spitalului civil din Diyarbakır. După un examen cu ochiul liber, medicul de serviciu a concluzionat cu absența oricărei urme de violență pe corpul reclamantului. În aceeași zi, acesta a fost interogat de procurorul Republicii din fața curții de securitate a statului din Diyarbakır („procurorul" - „curtea de securitate a statului") în fața căruia a negat confesiunea făcută în fața polițiștilor. După aceea, a fost adus în fața judecătorului assessor din curtea de securitate a statului. Reclamantul a contestat totalitatea faptelor reprochate, precum și mărturiile în cauză, afirmând că a fost forțat să le semneze fără să le citească.
Judecătorul assessor a ordonat punerea în detenție provizorie a reclamantului în conformitate cu art. 104 din codul de procedură penală, motiv în care existau motive temeinice de a suspiciona că acordase asistență PKK. Astfel, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul din Diyarbakır.
Pe 5 septembrie 1996, procurorul a pus reclamantul sub acuzare și a cerut condamnarea acestuia în vertu articolului 169 din codul penal.
Pe 24 septembrie 1996, în timp ce se afla în detenție provizorie, reclamantul a fost martor la o revoltă care a cauzat confruntări foarte violente între deținuți și forțele de ordine; această revoltă a dus la moartea a zece deținuți.
La prima ședință ținută pe 10 octombrie 1996, judecătorii fondului au ordonat eliberarea provizorie a reclamantului.
Pe 22 octombrie 1996, reclamantul s-a dus la centrul de îngrijiri și rehabilitare al Fundației Drepturilor Omului din Ankara („TIHV"). Un medic tratant a diagnosticat la reclamant o neuroză post-traumatică care se manifesta prin simptome de insomnie, dificultăți de concentrare, nervozitate excesivă și stare depresivă și obsesivă. Raportul medical rezultat indica faptul că reclamantul fusese grav afectat de evenimentele din 24 septembrie 1996 ale căror martor fusese. Cu toate acestea, nicio urmă fizică de rele tratamente nu a putut fi depistată pe corpul său. Reclamantului i s-a prescris un tratament de mai mulți luni, care a atenuat semnificativ simptomele. Rezultatele acestui tratament au fost expuse într-un raport medical întocmit pe 11 iulie 1997 de medicul tratant.
În același timp, prin hotărâre din 27 martie 1997, curtea de securitate a statului l-a achitat pe reclamant pentru lipsa de dovezi suficiente și convingătoare împotriva sa.
Faute de plângere în casație, această hotărâre a devenit definitivă pe 4 aprilie 1997.
Pe 9 mai 1997, reclamantul a depus în fața curții de jurați din Diyarbakır acțiunea de reparație prevăzută de legea nr. 466, din cauza detenției injustificate. A cerut 6 miliarde de lire turce ca despăgubire pentru daune morale. Această procedură pare să fie încă pendingă.
B. Dreptul și practica internă relevante
Dispozițiile relevante ale dreptului turc cu privire la urmărirea actelor de rele tratamente din partea agenților statului și privind căile de reparație administrativă și civilă disponibile în acest sens apar, printre altele, în decizia Ali Șahmo c. Turcia (nr. 37415/97, 1 aprilie 2003).
Pentru duratele arestelor preventive, înainte de abrogarea sa de legea nr. 4229 promulgată pe 6 martie 1997, art. 30 din legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, cu privire la infracțiunile care se încadrează în competența curților de securitate a statului și comise în provincii, cum ar fi Diyarbakır, unde fusese declarat starea de urgență, că orice persoană arestată trebuia adusă în fața unui judecător în cel mult patru zile sau, în caz de delict colectiv, în treizeci de zile. În plus, art. 31 din legea nr. 3842 a exclus aplicarea, în procedurile în fața curților de securitate a statului, a articolului 128 din codul de procedură penală, al cărui paragraf patru prevedea un recurs de habeas corpus, pentru persoanele ținute sub arest preventiv în conformitate cu dreptul comun.
Pentru ceea ce privește arestul preventiv, art. 1 §§ 1 și 3 din legea nr. 466 privind acordarea despăgubirilor persoanelor arestate sau deținute prevede:
„Vor fi compensate de statul daunele suferite de orice persoană:
arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile;
(...)
care nu va fi adusă în fața judecătorului după ce a fost arestată sau pusă în detenție în termenul legal
(...)"
SUSȚINERILE
Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul pretinde că a suferit, în cursul arestului preventiv, tortură atât fizică cât și psihologică.
Reclamantul se plânge în plus de durata excesivă a arestului preventiv, în afara oricărui control judecătoresc și pentru douăzeci de zile. În acest sens, el alege o încălcare a articolului 5 din Convenție.
Tot pe baza articolului 5, reclamantul se plânge și de amenințările de execuție pe care le-ar fi suferit în cursul arestului preventiv.
Se plânge în final că autoritățile au negat plasarea sa sub arest preventiv în primele șase zile, în ciuda cererilor familiei și ale responsabililor Asociației Drepturilor Omului. În acest sens, el se referă la art. 6 din Convenție.
ÎN DREPT
A. Obiectul litigiului
Reclamantul, expunând circumstanțele în care s-a desfășurat arestul preventiv, se plânge în special de o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție, din cauza duratei acestei măsuri, fără a fi fost adus în fața unui judecător, și alege că a fost supus tratamentelor contrare articolului 3.
După opinia Curții, este mai indicat ca grieful singular tras de art. 5 privind pretensele amenințări de moarte pe care le-ar fi suferit reclamantul în cursul arestului preventiv să fie de asemenea examinat din unghiul articolului 3. Pentru grieful ridicat privind art. 6 cu privire la neimformarea familiei reclamantului de arestare, Curtea nu vede, în prezent, nicio altă soluție decât să-l examineze pe baza articolului 5.
B. art. 3 din Convenție
Argumentele părților
Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de atac interne și invocă mijloacele prevăzute de articolele 125 și 129 § 5 din Constituție, precum și posibilitatea de a introduce o acțiune civilă și/sau administrativă, pe baza codului obligațiilor sau a legii nr. 2577 privind procedura administrativă. Guvernul observă de asemenea că nimic nu-l împiedica pe reclamant să ridice în fața instanțelor penale alegațiile sale privind relele tratamente.
Privind temeinicitatea, Guvernul se referă la raportul medical emis pe 27 august 1996 de spitalul civil din Diyarbakır, care atestă absența urmelor de violență pe corpul reclamantului. Prin urmare, Guvernul subliniază că raportul medical obținut de la TIHV nu poate fi considerat o dovadă probantă, deoarece menționează doar consecințele psihice rezultate din faptele posterioare arestului preventiv al reclamantului.
Reclamantul replică că, privind griefurile cum sunt ale sale, nicio cale legală nu ar fi putut reuși, cu atât mai mult cu cât faptele denunțate au avut loc într-o regiune de stare de urgență, unde statul de drept se retrage în fața practicilor administrative.
În plus, el susține că nicio greutate nu trebuie acordată raportului medical din 27 august 1996, deoarece era întocmit după un examen superficial, cu ochiul liber, de către un medic din funcția publică, deci deja împiedicat în îndeplinirea sarcinilor sale. Reclamantul subliniază că i-a fost imposibil să obțină un raport medical alternativ la cel din 27 august 1996, deoarece la finele arestului preventiv, a fost imediat pus în detenție provizorie. El adaugă că urmele relelor tratamente sunt condamnate să dispară și că trebuia să fie în sarcina autorităților să investigheze dacă consecințele sale psihice ar fi putut sau nu rezulta din ceea ce a suferit în cursul arestului preventiv. În acest sens, reclamantul atrage atenția Curții asupra problemei generale a torturii în Turcia și explică că nu a căutat să depună plângere, convins că asemenea acțiuni împotriva agenților statului se lovesc adesea de legea privind urmărirea funcționarilor și adesea duc la achitarea responsabililor.
Aprecierea Curții
Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu trebuie să examineze excepțiile ridicate de Guvern, deoarece consideră că în orice caz această parte a cererii nu poate fi admisă din următoarele motive.
Ea observă mai întâi că reclamantul nu a prezentat în fața sa niciun element material sau niciun început de dovadă și nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare pentru a susține alegațiile sale de rele tratamente sau pentru a pune sub semnul întrebării, în vreun fel, concluziile raportului medical din 27 august 1996, pe care, de altfel, niciodată nu a sugerat că ar fi contestat concluziile în vreun stadiu al procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Kaplan c. Turcia (decizie), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000; Uykur c. Turcia (decizie), nr. 24599/95, 9 noiembrie 1999, și S.T. c. Turcia (decizie), nr. 28310/95, 9 noiembrie 1999 - a se compara cu Yıldız c. Turcia (decizie), nr. 32979/96, 6 iunie 2000).
Curtea recunoaște că poate fi dificil pentru o persoană să obțină dovezi cu privire la relele tratamente infligiate în cursul unui arest preventiv, dar nu poate admite a priori și în absența unor explicații plauzibile că situația a rămas aceeași ulterior, ținând seama că reclamantul fusese eliberat pe 10 octombrie 1996 (a se vedea, Kaplan citată anterior, İlhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 90, CEDO 2000-VII, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 125, CEDO 2000-IV). De asemenea, reclamantul a putut obține de la TIHV raportul medical din 22 octombrie 1996 pe care îl invocă în fața Curții. Cu toate acestea, nu se poate atribui o greutate decisivă acestui raport deoarece el doar susține existența la reclamant a unui traumatism psihologic datorat revoltei din septembrie 1996 din penitenciarul din Diyarbakır, constatare care nu stabilește, în sine, niciun lănț de cauzalitate cu ceea ce ar fi putut să se întâmple în cursul arestului preventiv. În această privință, trebuie de asemenea subliniată faptul că anumiți abuzuri pe care reclamantul îi invocă, și anume penderea palestiniană și electrocuția, sunt de o natură atât de gravă încât ar putea fi de așteptat ca urme să poată fi detectate chiar mult timp după fapte, în cazul de față de medicii de la TIHV, pe care reclamantul a putut să-i consulte liber (a se vedea, de exemplu, Kaplan citată anterior).
În prezenta cauză și contrar ceea ce lasă să se înțeleagă reclamantul, acesta nu putea de asemenea să se aștepte în mod legitim că investigații aprofundate ar fi efectuate fără ca el însuși sau avocatul săi să furnizeze autorităților o bază mai solidă cu privire la reclamațiile sale (a se vedea Koç c. Turcia (decizie), nr. 24937/94, 14 noiembrie 2000).
De fapt, în fața procurorului care l-a audiat pe 27 august 1996, reclamantul nu a ridicat nicio reclamație legată de relele tratamente în cauză. Apoi, în fața judecătorului assessor din curtea de securitate a statului, s-a limitat la a afirma că a fost forțat să semneze declarații fără să le citească, chiar fără a invoca vreunul din formele de abuzuri pe care le enumeră acum în fața Curții. Chiar presupunând că procesele-verbale întocmite de acești magistrați nu reflectă realitatea, Curtea nu înțelege cum ar fi fost împiedicați reclamantul și/sau consilierul său să se exprime liber în fața judecătorilor de fond și să le furnizeze explicații detaliate cu privire la ceea ce spune dl. Ișık că ar fi fost victimă.
Pentru amenințările de execuție pe care reclamantul le denunță pe baza articolului 5 din Convenție, este adevărat că asemenea acțiuni pot, în anumite circumstanțe, ridica o problemă din unghiul articolului 3. Cu toate acestea, trebuie observat că în prezent reclamantul nu a putut dovedi niciun element care ar putea genera o suspiciune rezonabilă că risca cu adevărat să fie executat, pentru ca amenințările respective să poată fi considerate ca atingând pragul minim de gravitate pentru a cădea sub această dispoziție.
În aceste condiții, reclamantul nu poate fi considerat că a susținut grieful în fața Curții și, în această privință, evaluarea generală pe care o face cu privire la existența unei practici administrative de tortură în Turcia nu are niciun efect, deoarece se bazează cu greu pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (a se vedea, de exemplu, Kaplan și, mutatis mutandis, Labita, citată anterior).
Curtea concluzionează deci că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.
B. art. 5 din Convenție
Argumentele părților
Guvernul reamintește că în vertu articolului 128 § 4 din codul de procedură penală, orice persoană privată de libertate, precum și apropiații și reprezentanții săi au dreptul de a sesiza autoritatea competentă pentru a obține eliberarea imediată a persoanei interesate în cazul în care detenția acesteia este contrară legii. El invocă de asemenea calea de reparație prevăzută de legea nr. 466 pe care persoanele unjust arestate sau deținute o pot folosi.
Pentru temeinicitate, Guvernul se mulțumește să reamintească că durata arestului preventiv impus reclamantului era conformă legislației în vigoare la epoca faptelor.
Reclamantul replică că la acea vreme nu existau căi de atac eficace pentru a contesta menținerea sa sub arest preventiv. Pentru legea nr. 466, el susține că doar indivizii a căror detenție s-a dovedit neînjustificată pot cere despăgubiri.
Aprecierea Curții
Din opinia Curții, argumentele pe care Guvernul le trage din art. 128 § 4 din codul de procedură penală și din legea nr. 466, se analizează ca o excepție trasă, în două aspecte, din neepuizarea căilor de atac interne.
În această privință, Curtea observă imediat că reclamantul nu era în măsură să se prevaleze de art. 128 din codul de procedură penală pe care îl invocă Guvernul, deoarece art. 31 din legea nr. 3842 a exclus aplicarea acestei dispoziții în procedurile în fața curților de securitate a statului. Pentru al doilea aspect, tras din legea nr. 466, este suficient pentru Curte să observe că această dispoziție vizează cazuri de reparație datorită privărilor de libertate care încalcă legea - o ipoteză străină cazului de față. În plus, observă că reclamantul se plânge de durata excesivă a arestului preventiv, fără a fi fost adus imediat în fața unui judecător - în sensul articolului 5 § 3 - și nu de absența căilor legale pentru a obține o indemnizație pentru detenție, în sensul articolului 5 § 5.
Din aceasta rezultă că excepțiile Guvernului sunt lipsite de temei și Curtea le respinge.
Pentru temeinicitate, Curtea a examinat argumentele părților la lumina jurisprudenței sale în materie. Ea consideră mai întâi că grieful pe care reclamantul îl trage din neimformarea părinților săi de arestare constă mai degrabă în un element care trebuie luat în considerare în aprecierea modalităților de executare a măsurii litigioase privind art. 5, dar nu ridică nicio problemă distinctă pe baza articolului 6.
Spunând aceasta, această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al procedurii și care necesită un examen pe fond. Curtea, nepercepeând niciun motiv de inadmisibilitate înscris în art. 35, o declară deci admisibilă.
Din aceste motive, Curtea, cu majoritate
DECLARĂ
admisibile griefurile reclamantului trasă de art. 5 din Convenție privind durata și modalitățile de executare a arestului preventiv impus în prezent;
DECLARĂ
cererea inadmisibilă pentru rest.
S. DOLLÉ
J.-P. COSTA
Grefieră
Președinte