Isik împotriva Turciei

SECȚIUNEA A DOUA

DECIZIE

ASUPRA ADMISIBILITĂȚII

a cererii nr. 35064/97 depusă de Mehmet Hanefi IȘIK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), ședință pe 2 septembrie 2003 într-o cameră compusă din: Dnsii J.-P. Costa, președinte, L. Loucaides, R. Türmen, C. Bîrsan, K. Jungwiert, V. Butkevych, dna W. Thomassen, judecători, și dna S. Dollé, grefieră de secțiune, Având în vedere cererea sus-menționate depusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului pe 23 ianuarie 1997, Având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și răspunsurile prezentate de reclamant, După deliberare, adoptă următoarea decizie:

PRIVITOR LA FAPTE

Reclamantul, Mehmet Hanefi Ișık, este cetățean turc, născut în 1950. La epoca faptelor, lucra la Universitatea Dicle din Diyarbakır și era membru al Asociației Drepturilor Omului și al Sindicatului Oamenilor de Învățământ („Eğitim-Sen"). Este reprezentat în fața Curții de Mesdames Sinan Tanrıkulu și Abdullah Çağlar, avocați la baroul din Diyarbakır. A. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Pe 8 august 1996, polițiști în civil din direcția de securitate din Diyarbakır („direcția") l-au arestat pe reclamant în cursul unui control de identitate efectuat ca urmare a unei denunțări. Reclamantul corespundea descrierii care fusese dată polițiștilor.

Suspectând că aparține PKK, reclamantul a fost pus sub arest preventiv. Conform relatării reclamantului, în cursul interogatoriilor, polițiștii i-ar fi zdrobit testiculele și i-ar fi infligit apă rece, penderea palestiniană și descărcări electrice. Ar fi fost ținut în cătuși, ud cu apă rece și expus la un ventilator. Torționarii săi l-ar fi amenințat cu torturarea apropiaților și cu moartea prin simulări de execuții folosind o armă descărcată. De-a lungul intregului arest preventiv, reclamantul nu ar fi putut satisface nevoile naturale și ar fi fost martor la torturile infligiate altor deținuți. În primele șase zile ale arestului preventiv, nici apropiații reclamantului, nici Asociația Drepturilor Omului din Diyarbakır, care doreau să afle situația acestuia, nu au fost informați de arestare.

Pe 26 august 1996, reclamantul a semnat o declarație la poliție în care a admis legăturile sale cu PKK și a acceptat acuzațiile aduse împotriva sa. A doua zi, reclamantul a fost transferat la urgențele spitalului civil din Diyarbakır. După un examen cu ochiul liber, medicul de serviciu a concluzionat cu absența oricărei urme de violență pe corpul reclamantului. În aceeași zi, acesta a fost interogat de procurorul Republicii din fața curții de securitate a statului din Diyarbakır („procurorul" - „curtea de securitate a statului") în fața căruia a negat confesiunea făcută în fața polițiștilor. După aceea, a fost adus în fața judecătorului assessor din curtea de securitate a statului. Reclamantul a contestat totalitatea faptelor reprochate, precum și mărturiile în cauză, afirmând că a fost forțat să le semneze fără să le citească.

Judecătorul assessor a ordonat punerea în detenție provizorie a reclamantului în conformitate cu art. 104 din codul de procedură penală, motiv în care existau motive temeinice de a suspiciona că acordase asistență PKK. Astfel, reclamantul a fost încarcerat la penitenciarul din Diyarbakır. Pe 5 septembrie 1996, procurorul a pus reclamantul sub acuzare și a cerut condamnarea acestuia în vertu articolului 169 din codul penal. Pe 24 septembrie 1996, în timp ce se afla în detenție provizorie, reclamantul a fost martor la o revoltă care a cauzat confruntări foarte violente între deținuți și forțele de ordine; această revoltă a dus la moartea a zece deținuți. La prima ședință ținută pe 10 octombrie 1996, judecătorii fondului au ordonat eliberarea provizorie a reclamantului.

Pe 22 octombrie 1996, reclamantul s-a dus la centrul de îngrijiri și rehabilitare al Fundației Drepturilor Omului din Ankara („TIHV"). Un medic tratant a diagnosticat la reclamant o neuroză post-traumatică care se manifesta prin simptome de insomnie, dificultăți de concentrare, nervozitate excesivă și stare depresivă și obsesivă. Raportul medical rezultat indica faptul că reclamantul fusese grav afectat de evenimentele din 24 septembrie 1996 ale căror martor fusese. Cu toate acestea, nicio urmă fizică de rele tratamente nu a putut fi depistată pe corpul său. Reclamantului i s-a prescris un tratament de mai mulți luni, care a atenuat semnificativ simptomele. Rezultatele acestui tratament au fost expuse într-un raport medical întocmit pe 11 iulie 1997 de medicul tratant.

În același timp, prin hotărâre din 27 martie 1997, curtea de securitate a statului l-a achitat pe reclamant pentru lipsa de dovezi suficiente și convingătoare împotriva sa. Faute de plângere în casație, această hotărâre a devenit definitivă pe 4 aprilie 1997. Pe 9 mai 1997, reclamantul a depus în fața curții de jurați din Diyarbakır acțiunea de reparație prevăzută de legea nr. 466, din cauza detenției injustificate. A cerut 6 miliarde de lire turce ca despăgubire pentru daune morale. Această procedură pare să fie încă pendingă.

B. Dreptul și practica internă relevante Dispozițiile relevante ale dreptului turc cu privire la urmărirea actelor de rele tratamente din partea agenților statului și privind căile de reparație administrativă și civilă disponibile în acest sens apar, printre altele, în decizia Ali Șahmo c. Turcia (nr. 37415/97, 1 aprilie 2003). Pentru duratele arestelor preventive, înainte de abrogarea sa de legea nr. 4229 promulgată pe 6 martie 1997, art. 30 din legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992 prevedea, cu privire la infracțiunile care se încadrează în competența curților de securitate a statului și comise în provincii, cum ar fi Diyarbakır, unde fusese declarat starea de urgență, că orice persoană arestată trebuia adusă în fața unui judecător în cel mult patru zile sau, în caz de delict colectiv, în treizeci de zile.

În plus, art. 31 din legea nr. 3842 a exclus aplicarea, în procedurile în fața curților de securitate a statului, a articolului 128 din codul de procedură penală, al cărui paragraf patru prevedea un recurs de habeas corpus, pentru persoanele ținute sub arest preventiv în conformitate cu dreptul comun. Pentru ceea ce privește arestul preventiv, art. 1 §§ 1 și 3 din legea nr. 466 privind acordarea despăgubirilor persoanelor arestate sau deținute prevede: „Vor fi compensate de statul daunele suferite de orice persoană: 1. arestată sau pusă în detenție în condiții și circumstanțe neconforme cu Constituția și legile; (...) 3. care nu va fi adusă în fața judecătorului după ce a fost arestată sau pusă în detenție în termenul legal (...)" SUSȚINERILE Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul pretinde că a suferit, în cursul arestului preventiv, tortură atât fizică cât și psihologică.

Reclamantul se plânge în plus de durata excesivă a arestului preventiv, în afara oricărui control judecătoresc și pentru douăzeci de zile. În acest sens, el alege o încălcare a articolului 5 din Convenție. Tot pe baza articolului 5, reclamantul se plânge și de amenințările de execuție pe care le-ar fi suferit în cursul arestului preventiv. Se plânge în final că autoritățile au negat plasarea sa sub arest preventiv în primele șase zile, în ciuda cererilor familiei și ale responsabililor Asociației Drepturilor Omului. În acest sens, el se referă la art. 6 din Convenție.

ÎN DREPT A. Obiectul litigiului Reclamantul, expunând circumstanțele în care s-a desfășurat arestul preventiv, se plânge în special de o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție, din cauza duratei acestei măsuri, fără a fi fost adus în fața unui judecător, și alege că a fost supus tratamentelor contrare articolului 3. După opinia Curții, este mai indicat ca grieful singular tras de art. 5 privind pretensele amenințări de moarte pe care le-ar fi suferit reclamantul în cursul arestului preventiv să fie de asemenea examinat din unghiul articolului 3. Pentru grieful ridicat privind art. 6 cu privire la neimformarea familiei reclamantului de arestare, Curtea nu vede, în prezent, nicio altă soluție decât să-l examineze pe baza articolului 5. B. art. 3 din Convenție 1. Argumentele părților Guvernul invocă mai întâi neepuizarea căilor de atac interne și invocă mijloacele prevăzute de articolele 125 și 129 § 5 din Constituție, precum și posibilitatea de a introduce o acțiune civilă și/sau administrativă, pe baza codului obligațiilor sau a legii nr. 2577 privind procedura administrativă.

Guvernul observă de asemenea că nimic nu-l împiedica pe reclamant să ridice în fața instanțelor penale alegațiile sale privind relele tratamente. Privind temeinicitatea, Guvernul se referă la raportul medical emis pe 27 august 1996 de spitalul civil din Diyarbakır, care atestă absența urmelor de violență pe corpul reclamantului. Prin urmare, Guvernul subliniază că raportul medical obținut de la TIHV nu poate fi considerat o dovadă probantă, deoarece menționează doar consecințele psihice rezultate din faptele posterioare arestului preventiv al reclamantului. Reclamantul replică că, privind griefurile cum sunt ale sale, nicio cale legală nu ar fi putut reuși, cu atât mai mult cu cât faptele denunțate au avut loc într-o regiune de stare de urgență, unde statul de drept se retrage în fața practicilor administrative.

În plus, el susține că nicio greutate nu trebuie acordată raportului medical din 27 august 1996, deoarece era întocmit după un examen superficial, cu ochiul liber, de către un medic din funcția publică, deci deja împiedicat în îndeplinirea sarcinilor sale. Reclamantul subliniază că i-a fost imposibil să obțină un raport medical alternativ la cel din 27 august 1996, deoarece la finele arestului preventiv, a fost imediat pus în detenție provizorie. El adaugă că urmele relelor tratamente sunt condamnate să dispară și că trebuia să fie în sarcina autorităților să investigheze dacă consecințele sale psihice ar fi putut sau nu rezulta din ceea ce a suferit în cursul arestului preventiv.

În acest sens, reclamantul atrage atenția Curții asupra problemei generale a torturii în Turcia și explică că nu a căutat să depună plângere, convins că asemenea acțiuni împotriva agenților statului se lovesc adesea de legea privind urmărirea funcționarilor și adesea duc la achitarea responsabililor. 2. Aprecierea Curții Ținând seama de circumstanțele cauzei, Curtea consideră că nu trebuie să examineze excepțiile ridicate de Guvern, deoarece consideră că în orice caz această parte a cererii nu poate fi admisă din următoarele motive.

Ea observă mai întâi că reclamantul nu a prezentat în fața sa niciun element material sau niciun început de dovadă și nu a furnizat explicații detaliate și convingătoare pentru a susține alegațiile sale de rele tratamente sau pentru a pune sub semnul întrebării, în vreun fel, concluziile raportului medical din 27 august 1996, pe care, de altfel, niciodată nu a sugerat că ar fi contestat concluziile în vreun stadiu al procesului (a se vedea, mutatis mutandis, Kaplan c. Turcia (decizie), nr. 24932/94, 19 septembrie 2000; Uykur c. Turcia (decizie), nr. 24599/95, 9 noiembrie 1999, și S.T.

c. Turcia (decizie), nr. 28310/95, 9 noiembrie 1999 - a se compara cu Yıldız c. Turcia (decizie), nr. 32979/96, 6 iunie 2000). Curtea recunoaște că poate fi dificil pentru o persoană să obțină dovezi cu privire la relele tratamente infligiate în cursul unui arest preventiv, dar nu poate admite a priori și în absența unor explicații plauzibile că situația a rămas aceeași ulterior, ținând seama că reclamantul fusese eliberat pe 10 octombrie 1996 (a se vedea, Kaplan citată anterior, İlhan c. Turcia [GC], nr. 22277/93, § 90, CEDO 2000-VII, și Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 125, CEDO 2000-IV). De asemenea, reclamantul a putut obține de la TIHV raportul medical din 22 octombrie 1996 pe care îl invocă în fața Curții.

Cu toate acestea, nu se poate atribui o greutate decisivă acestui raport deoarece el doar susține existența la reclamant a unui traumatism psihologic datorat revoltei din septembrie 1996 din penitenciarul din Diyarbakır, constatare care nu stabilește, în sine, niciun lănț de cauzalitate cu ceea ce ar fi putut să se întâmple în cursul arestului preventiv. În această privință, trebuie de asemenea subliniată faptul că anumiți abuzuri pe care reclamantul îi invocă, și anume penderea palestiniană și electrocuția, sunt de o natură atât de gravă încât ar putea fi de așteptat ca urme să poată fi detectate chiar mult timp după fapte, în cazul de față de medicii de la TIHV, pe care reclamantul a putut să-i consulte liber (a se vedea, de exemplu, Kaplan citată anterior).

În prezenta cauză și contrar ceea ce lasă să se înțeleagă reclamantul, acesta nu putea de asemenea să se aștepte în mod legitim că investigații aprofundate ar fi efectuate fără ca el însuși sau avocatul săi să furnizeze autorităților o bază mai solidă cu privire la reclamațiile sale (a se vedea Koç c. Turcia (decizie), nr. 24937/94, 14 noiembrie 2000). De fapt, în fața procurorului care l-a audiat pe 27 august 1996, reclamantul nu a ridicat nicio reclamație legată de relele tratamente în cauză. Apoi, în fața judecătorului assessor din curtea de securitate a statului, s-a limitat la a afirma că a fost forțat să semneze declarații fără să le citească, chiar fără a invoca vreunul din formele de abuzuri pe care le enumeră acum în fața Curții.

Chiar presupunând că procesele-verbale întocmite de acești magistrați nu reflectă realitatea, Curtea nu înțelege cum ar fi fost împiedicați reclamantul și/sau consilierul său să se exprime liber în fața judecătorilor de fond și să le furnizeze explicații detaliate cu privire la ceea ce spune dl. Ișık că ar fi fost victimă. Pentru amenințările de execuție pe care reclamantul le denunță pe baza articolului 5 din Convenție, este adevărat că asemenea acțiuni pot, în anumite circumstanțe, ridica o problemă din unghiul articolului 3. Cu toate acestea, trebuie observat că în prezent reclamantul nu a putut dovedi niciun element care ar putea genera o suspiciune rezonabilă că risca cu adevărat să fie executat, pentru ca amenințările respective să poată fi considerate ca atingând pragul minim de gravitate pentru a cădea sub această dispoziție.

În aceste condiții, reclamantul nu poate fi considerat că a susținut grieful în fața Curții și, în această privință, evaluarea generală pe care o face cu privire la existența unei practici administrative de tortură în Turcia nu are niciun efect, deoarece se bazează cu greu pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (a se vedea, de exemplu, Kaplan și, mutatis mutandis, Labita, citată anterior). Curtea concluzionează deci că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. B. art. 5 din Convenție 1. Argumentele părților Guvernul reamintește că în vertu articolului 128 § 4 din codul de procedură penală, orice persoană privată de libertate, precum și apropiații și reprezentanții săi au dreptul de a sesiza autoritatea competentă pentru a obține eliberarea imediată a persoanei interesate în cazul în care detenția acesteia este contrară legii.

El invocă de asemenea calea de reparație prevăzută de legea nr. 466 pe care persoanele unjust arestate sau deținute o pot folosi. Pentru temeinicitate, Guvernul se mulțumește să reamintească că durata arestului preventiv impus reclamantului era conformă legislației în vigoare la epoca faptelor. Reclamantul replică că la acea vreme nu existau căi de atac eficace pentru a contesta menținerea sa sub arest preventiv. Pentru legea nr. 466, el susține că doar indivizii a căror detenție s-a dovedit neînjustificată pot cere despăgubiri. 2. Aprecierea Curții Din opinia Curții, argumentele pe care Guvernul le trage din art. 128 § 4 din codul de procedură penală și din legea nr. 466, se analizează ca o excepție trasă, în două aspecte, din neepuizarea căilor de atac interne.

În această privință, Curtea observă imediat că reclamantul nu era în măsură să se prevaleze de art. 128 din codul de procedură penală pe care îl invocă Guvernul, deoarece art. 31 din legea nr. 3842 a exclus aplicarea acestei dispoziții în procedurile în fața curților de securitate a statului. Pentru al doilea aspect, tras din legea nr. 466, este suficient pentru Curte să observe că această dispoziție vizează cazuri de reparație datorită privărilor de libertate care încalcă legea - o ipoteză străină cazului de față. În plus, observă că reclamantul se plânge de durata excesivă a arestului preventiv, fără a fi fost adus imediat în fața unui judecător - în sensul articolului 5 § 3 - și nu de absența căilor legale pentru a obține o indemnizație pentru detenție, în sensul articolului 5 § 5. Din aceasta rezultă că excepțiile Guvernului sunt lipsite de temei și Curtea le respinge.

Pentru temeinicitate, Curtea a examinat argumentele părților la lumina jurisprudenței sale în materie. Ea consideră mai întâi că grieful pe care reclamantul îl trage din neimformarea părinților săi de arestare constă mai degrabă în un element care trebuie luat în considerare în aprecierea modalităților de executare a măsurii litigioase privind art. 5, dar nu ridică nicio problemă distinctă pe baza articolului 6. Spunând aceasta, această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și drept care nu pot fi rezolvate în acest stadiu al procedurii și care necesită un examen pe fond. Curtea, nepercepeând niciun motiv de inadmisibilitate înscris în art. 35, o declară deci admisibilă. Din aceste motive, Curtea, cu majoritate DECLARĂ admisibile griefurile reclamantului trasă de art. 5 din Convenție privind durata și modalitățile de executare a arestului preventiv impus în prezent; DECLARĂ cererea inadmisibilă pentru rest.

S. DOLLÉ

J.-P. COSTA

Grefieră Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 35064/97 présentée par Mehmet Hanefi IȘIK contre la Turquie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 2 septembre 2003 en une chambre composée de MM. J.-P.

Costa , président , L. Loucaides , R. Türmen , C. Bîrsan , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen, juges , et de M me S. Dollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 23 janvier 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Mehmet Hanefi Ișık, est un ressortissant turc, né en 1950. A l’époque des faits, il travaillait à l’Université de Dicle à Diyarbakır et était membre de l’Association des Droits de l’Homme ainsi que du Syndicat des enseignants (« Eğitim-Sen »). Il est représenté devant la Cour par M es Sinan Tanrıkulu et Abdullah Çağlar, avocats au barreau de Diyarbakır.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 8 août 1996 , des policiers en civil relevant de la direction de sûreté de Diyarbakır (« la direction ») arrêtèrent le requérant lors d’un contrôle d’identité opéré à la suite d’une dénonciation. Le requérant correspondait à la description qui avait été donnée aux policiers. Soupçonné d’appartenance au PKK, le requérant fut placé en garde à vue. Selon le requérant, lors des interrogatoires, les policiers lui auraient écrasé les testicules et infligé des jets d’eau froide, la pendaison palestinienne et des décharges électriques. Il aurait été maintenu menotté, trempé d’eau froide et exposé à un ventilateur.

Ses tortionnaires l’auraient menacé de torturer ses proches et de le tuer en simulant des exécutions à l’aide d’une arme non chargée. Tout au long de sa garde à vue, le requérant n’aurait pu subvenir à ses besoins naturels et aurait été témoin des tortures infligées à d’autres détenus. Pendant les six premiers jours de la garde à vue, ni les proches du requérant ni l’Association des Droits de l’Homme de Diyarbakır, qui voulurent s’enquérir du sort de celui-ci, ne furent informés de l’arrestation. Le 26 août 1996, le requérant signa une déposition à la police dans laquelle il admit ses liens avec le PKK et accepta les accusations portées à son encontre. Le lendemain, le requérant fut transféré aux urgences de l’hôpital civil de Diyarbakır.

A la suite d’un examen à l’œil nu, le médecin de garde conclut à l’absence d’une quelconque trace de violence sur le corps du requérant. Le même jour, celui-ci fut interrogé par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır (« le procureur » – « la cour de sûreté de l’Etat ») devant lequel il nia ses aveux faits devant les policiers. Ensuite, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat. Le requérant contesta l’ensemble des faits qui lui étaient reprochés ainsi que les aveux en question, affirmant avoir été contraint à les signer sans les lire. Le juge assesseur ordonna la mise en détention provisoire du requérant conformément à l’article 104 du code de procédure pénale, au motif qu’il existait de fortes raisons de soupçonner qu’il avait apporté son assistance au PKK.

Ainsi, le requérant fut incarcéré à la maison d’arrêt de Diyarbakır. Le 5 septembre 1996, le procureur mit le requérant en accusation et requit sa condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal. Le 24 septembre 1996, alors qu’il se trouvait en détention provisoire, le requérant fut témoin d’une émeute qui causa de très violents affrontements entre les détenus et les forces de l’ordre ; cette émeute coûta la vie à dix prisonniers. Lors de la première audience tenue le 10 octobre 1996, les juges du fond ordonnèrent la libération provisoire du requérant. Le 22 octobre 1996, le requérant se rendit au centre de soins et de réhabilitation de la Fondation des droits de l’Homme à Ankara (« TIHV »). Un médecin traitant diagnostiqua chez le requérant une névrose post-traumatique qui se manifestait par des symptômes d’insomnie, des difficultés de concentration, une nervosité excessive ainsi qu’un état dépressif et obsessionnel.

Le rapport médical rendu en conséquence indiqua que le requérant avait été gravement affecté par les événements du 24 septembre 1996 dont il avait été témoin. Cependant, aucune trace physique de mauvais traitements ne put être décelée sur son corps. Le requérant se vit prescrire un traitement de plusieurs mois, lequel atténua sensiblement les symptômes. Les résultats de ce traitement furent exposés dans un rapport médical établi le 11 juillet 1997 par son médecin traitant. Entre temps, par un jugement du 27 mars 1997, la cour de sûreté de l’Etat acquitta le requérant, pour manque de preuves suffisantes et convaincantes à sa charge. Faute de pourvoi, ce jugement devint définitif le 4 avril 1997. Le 9 mai 1997, le requérant introduisit devant la cour d’assises de Diyarbakır l’action en réparation prévue par la loi n o 466, du fait de sa détention injustifiée.

Il réclama 6 milliards de livres turques au titre de dommage moral. Cette procédure semble être encore pendante. B. Le droit et la pratique internes pertinents Les dispositions pertinentes du droit turc quant à la poursuite des actes de mauvais traitement aux mains des agents de l’Etat et quant aux voies de réparation administrative et civile ouvertes à cet égard figurent, entre autres, dans la décision Ali Șahmo c. Turquie (n o 37415/97, l er avril 2003). Quant aux durées des gardes à vue, avant son abolition par la loi n o 4229 promulguée le 6 mars 1997, l’article 30 de la loi n o 3842 du 18 novembre 1992 prévoyait, quant aux infractions relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat et commises dans les provinces, telle que Diyarbakır, où l’état d’urgence avait été décrété, que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les quatre jours ou, en cas de délit collectif, dans les trente jours.

Par ailleurs, l’article 31 de la loi n o 3842 excluait l’application, dans les procédures devant les cours de sûreté de l’Etat, de l’article 128 du code de procédure pénale, dont le quatrième paragraphe prévoyait un recours de habeas corpus , pour les personnes gardées à vue conformément au droit commun. Pour ce qui est de la garde à vue, l’article 1 §§ 1 et 3 de la loi n o 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues dispose : « Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne : 1. arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois ; (...) 3. qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal (...) » GRIEFS Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue avoir subi, lors de sa garde à vue, des tortures tant physiques que psychologiques.

Le requérant se plaint en outre de la durée excessive de sa garde à vue, à l’abri de tout contrôle judiciaire et pendant vingt jours. A cet égard, il allègue une violation de l’article 5 de la Convention. Toujours sur le terrain de l’article 5, le requérant fait aussi grief des menaces d’exécution qu’il aurait essuyées lors de sa garde à vue. Il se plaint enfin de ce que les autorités ont nié son placement en garde à vue durant les six premiers jours, malgré les demandes de sa famille et des responsables de l’Association des Droits de l’Homme. A cet égard, il fait valoir l’article 6 de la Convention.

EN DROIT A. Objet du litige Le requérant, exposant les circonstances dans lesquelles sa garde à vue s’est déroulée, se plaint notamment d’une violation de l’article 5 § 3 de la Convention, en raison de la durée de cette mesure, sans avoir été traduit devant un juge, et allègue avoir été l’objet de traitements contraires à l’article 3. De l’avis de la Cour, il est davantage indiqué que le grief singulier tiré de l’article 5 concernant les prétendues menaces de mort que le requérant aurait essuyées pendant sa garde à vue soit également examiné sous l’angle de l’article 3. Quant au grief soulevé au regard de l’article 6 s’agissant de la non-information de la famille du requérant de l’arrestation litigieuse, la Cour ne voit, en l’espèce, aucune autre solution que de l’examiner sur le terrain de l’article 5. B. Article 3 de la Convention 1. Arguments des parties Le Gouvernement excipe d’abord du non-épuisement des voies de recours internes et invoque les moyens prévus aux articles 125 et 129 § 5 de la Constitution ainsi que la possibilité d’introduire une action civile et/ou administrative, sur le terrain du code des obligations ou de la loi n o 2577 sur la procédure administrative.

Le Gouvernement fait aussi remarquer que rien n’empêchait le requérant de soulever devant les instances pénales ses allégations de mauvais traitements. Quant au bien-fondé, le Gouvernement se réfère au rapport médical délivré le 27 août 1996 par l’hôpital civil de Diyarbakır, lequel atteste l’absence de traces de violences sur le corps du requérant. Aussi le Gouvernement souligne-t-il que le rapport médical obtenu du TIHV ne saurait passer pour une preuve probante, dès lors qu’il ne fait état que de séquelles psychiques résultant des faits postérieurs à la garde à vue du requérant. Le requérant rétorque que, concernant les griefs tels que les siens, aucune voie de droit n’aurait pu aboutir, d’autant moins que les faits dénoncés ont eu lieu dans une région d’état d’urgence, où l’Etat de droit s’efface devant les pratiques administratives.

Du reste, il soutient qu’aucun poids ne doit être accordé au rapport médical du 27 août 1996, car il était établi à la suite d’un examen superficiel, à l’œil nu, ce par un médecin relevant de la fonction publique, donc déjà gêné pour mener à bien sa tâche. Le requérant souligne qu’il lui était impossible d’obtenir un rapport médical alternatif à celui du 27 août 1996, puisqu’au terme de sa garde à vue, il a été immédiatement mis en détention provisoire. Il ajoute encore que les traces de mauvais traitements sont condamnées à disparaître et qu’il appartenait aux autorités de rechercher si ses séquelles psychiques pouvaient ou non résulter de ce qu’il avait subi pendant la garde à vue.

A cet égard, le requérant attire l’attention de la Cour sur le problème général de torture en Turquie et explique n’avoir pas cherché à porter plainte, persuadé que de telles démarches contre les agents de l’Etat se heurtent souvent à la loi sur la poursuite des fonctionnaires et aboutissent souvent à l’acquittement des responsables. 2. L’appréciation de la Cour Au vu des circonstances de la cause, la Cour estime ne pas devoir examiner les exceptions soulevées par le Gouvernement, car elle considère qu’en tout état de cause cette partie de la requête ne saurait être accueillie pour les motifs suivants.

Elle note d’abord que le requérant n’a produit devant elle le moindre élément matériel ou un quelconque commencement de preuve ni fourni des explications détaillées et convaincantes que ce soit pour appuyer ses allégations de mauvais traitements ou pour mettre en doute, d’une manière ou d’une autre, les conclusions du rapport médical du 27 août 1996, qu’il n’a d’ailleurs jamais suggéré avoir contesté les conclusions à un quelconque stade de son procès (voir, mutatis mutandis , Kaplan c. Turquie (déc.), n o 24932/94, 19 septembre 2000 ; Uykur c. Turquie (déc.), n o 24599/95, 9 novembre 1999, et S.T.

c. Turquie (déc.), n o 28310/95, 9 novembre 1999 – comparer avec Yıldız c. Turquie (déc.), n o 32979/96, 6 juin 2000). La Cour reconnaît qu’il peut être difficile pour un individu d’obtenir des preuves quant aux mauvais traitements infligés lors d’une garde à vue, mais elle ne saurait admettre a priori et en l’absence d’explications plausibles que la situation est demeurée la même par la suite, étant donné que le requérant avait été libéré le 10 octobre 1996 (voir, Kaplan précitée, İlhan c. Turquie [GC], n o 22277/93, § 90, CEDH 2000-VII, et Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 125, CEDH 2000-IV). Aussi le requérant avait-il pu obtenir du TIHV le rapport médical du 22 octobre 1996 qu’il fait valoir devant le Cour.

Toutefois, on ne saurait attacher un poids déterminant à ce rapport puisqu’il n’étaye que l’existence chez le requérant d’un traumatisme psychologique dû à l’émeute survenue en septembre 1996 dans la maison d’arrêt de Diyarbakır, constat qui n’établit, en tant que tel, nul lien de causalité avec ce qui eût pu se passer lors de la garde à vue. A ce sujet, faut-il encore souligner que certains sévices que le requérant invoque, à savoir la suspension palestinienne et les électrocutions, sont de nature si graves que l’on pourrait attendre à ce que des séquelles pussent être décelées même longtemps après les faits, en l’occurrence par les médecins de TIHV , que le requérant avait pu librement consulter (voir, par exemple, Kaplan précitée).

En l’espèce et contrairement à ce que le requérant laisse entendre, celui-ci ne pouvait pas non plus légitimement escompter que des investigations approfondies seraient menées sans que lui-même ou son avocat dussent fournir aux autorités un fondement plus solide au sujet de leurs doléances (voir Koç c. Turquie (déc.), n o 24937/94, 14 novembre 2000). En effet, devant le procureur qui l’avait entendu le 27 août 1996, le requérant n’a soulevé aucune doléance ayant trait aux mauvais traitements dont il s’agit. Ensuite, devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat, il s’est borné à affirmer avoir été contraint à signer des déclarations sans les avoir lues, sans même invoquer aucune des formes de sévices qu’il énumère maintenant devant la Cour.

A supposer même que les procès-verbaux dressés par ces magistrats ne reflètent pas la réalité, la Cour ne comprend pas en quoi le requérant et/ou son conseil auraient été empêchés de s’exprimer librement devant les juges du fond et de leur fournir des explications détaillées sur ce dont M. Ișık alléguait avoir été victime. S’agissant des menaces d’exécution que le requérant dénonce sur le terrain de l’article 5 de la Convention, il est vrai que pareils agissements peuvent, dans certaines circonstances, poser un problème sous l’angle de l’article 3. Force est toutefois d’observer qu’en l’espèce le requérant n’a pu apporter la preuve d’un élément quelconque pouvant engendrer un soupçon raisonnable qu’il risquait réellement d’être exécuté, pour que les menaces en question puissent être considérées comme atteignant le seuil de gravité minimum pour tomber sous le coup de cette disposition.

Dans ces conditions, le requérant ne saurait passer pour avoir étayé son grief devant la Cour et, à ce propos, l’évaluation générale qu’il fait valoir quant à l’existence d’une pratique administrative de torture en Turquie ne tire à aucune conséquence, dès lors qu’elle ne se fonde guère sur des faits concrets et pertinents pour la présente affaire (voir, par exemple, Kaplan et, mutatis mutandis , Labita, précités). La Cour conclut donc que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. B. Article 5 de la Convention 1. Arguments des parties Le Gouvernement rappelle qu’en vertu de l’article 128 § 4 du code de procédure pénale, toute personne privée de sa liberté ainsi que ses proches et représentants ont le droit de saisir l’autorité compétente afin d’obtenir la libération immédiate de l’intéressé dans le cas où sa détention est contraire à la loi.

Il invoque encore la voie de réparation prévue par loi n o 466 que les personnes injustement arrêtées ou détenues peuvent emprunter. Quant au bien-fondé, le Gouvernement se contente de rappeler que la durée de la garde à vue imposée au requérant était conforme à la législation en vigueur à l’époque des faits. Le requérant rétorque qu’il n’existait, à l’époque, aucune voie de recours efficace pour contester son maintien en garde à vue. Quant à la loi n o 466, il soutient que seuls peuvent réclamer réparation les individus dont la détention s’est avérée injustifié. 2. L’appréciation de la Cour De l’avis de la Cour, les arguments que le Gouvernement tire de l’article 128 § 4 du code de procédure pénale et de la loi n o 466, s’analysent en une exception tirée, en deux branches, du non-épuisement des voies de recours internes.

A ce sujet, la Cour observe d’emblée que le requérant n’était pas en mesure de se prévaloir de l’article 128 du code de procédure pénale qu’invoque le Gouvernement, dès lors que l’article 31 de la loi n o 3842 excluait l’application de cette disposition dans les procédures devant les cours de sûreté de l’Etat. Quant à la deuxième branche, tirée de la loi n o 466, il suffit pour la Cour de relever que cette disposition vise des cas de réparation du fait des privations de liberté enfreignant la loi – hypothèse étrangère à la présente espèce. Au demeurant, elle constate que le requérant se plaint de la durée excessive de sa garde à vue, sans avoir été traduit aussitôt devant un juge – au sens de l’article 5 § 3 – et non d’une absence de voies de droit en vue d’obtenir un dédommagement pour détention, au sens de l’article 5 § 5. Il s’ensuit que les exceptions du Gouvernement s’avèrent dénuées de fondement et la Cour les rejette.

Quand au bien-fondé, la Cour a examiné les arguments des parties à la lumière de sa jurisprudence en la matière. Elle estime avant tout que le grief que le requérant tire de la non-information de ses parents de son arrestation, consiste davantage en un élément à prendre en considération dans l’appréciation des modalités d’exécution de la mesure litigieuse au regard de l’article 5, mais ne pose aucun problème distinct sur le terrain de l’article 6. Cela étant, cette partie de la requête soulève de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et qui nécessitent un examen au fond. La Cour, n’apercevant aucun motif d’irrecevabilité inscrit à l’article 35, la déclare donc recevable.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité Déclare , recevables les griefs du requérant tiré de l’article 5 de la Convention quant à la durée et les modalités d’exécution de la garde à vue imposée en l’espèce ; Déclare , la requête irrecevable pour le surplus. S. D OLLÉ J -P . C OSTA Greffière Président