TURCIA (solicitarea nr. 35064/97) HOTĂRÂREA STRASBURG 22 decembrie 2005 DEFINITIVF 22/03/2006 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. Poate fi supusă unor modificări de formă. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră formată din domnii B.M. Zupančič președinte Hedigan Türmen Biersan mes Tsatsa-Nikolovska Jaeger, Myjer, judecători și dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 decembrie 2005, se pronunță la această dată, adoptată la data de la care a fost inițiată cauza (n 35064/97, îndreptat împotriva Republicii Turcia și al cărui resortisant al acestui stat, Mehmet Hanefi Ișik ( S. Tanr akulu, avocat în Diyarbakýr. Guvernul turc ( 11 Convenției [art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 alineatul (1) din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 alineatul (1) din Regulamentul de procedură. Prin decizia din 2 septembrie 2003, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. În noiembrie 2004, Curtea a modificat componența secțiunilor sale [art. 25 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a treia secțiuni, astfel modificată [art. 52 alineatul (1) ] atât reclamantului, cât și guvernului au prezentat observații scrise privind fondul cauzei [art. 59 alineatul (1) din Regulamentul de procedură]. La 8 august 1996, polițiștii în civil care se aflau sub conducerea securității din Diyarbak În primele șase zile ale arestării, nici rudele reclamantului, nici Asociația Drepturilor Omului din Diyarbakr, care au dorit să se ocupe de soarta acestuia, nu au fost informate cu privire la arestarea sa. 12. La 27 august 1996, reclamantul a fost interogat de procurorul Republicii în apropierea Curții de Securitate a statului Diyarbakar ( În fața căruia a negat mărturisirea făcută în fața polițiștilor. În aceeași zi, a fost adus în fața judecătorului care se afla lângă curtea de securitate a statului. Acesta din urmă a ordonat arestarea provizorie a reclamantului în conformitate cu art. 104 din Codul de procedură penală, pe motiv că există motive puternice de La 5 septembrie 1996, procurorul l-a acuzat pe reclamant și a solicitat condamnarea sa în temeiul articolului 169 din Codul Penal. 15. La prima audiere din 10 octombrie 1996, judecătorii din fond au dispus eliberarea provizorie a reclamantului. 16. printr-o hotărâre din 27 martie 1997, instanța de securitate a statului l-a numit pe reclamant pentru lipsa unor dovezi suficiente și convingătoare 17. În lipsa recursului, această hotărâre a devenit definitivă la 4 aprilie 1997. 18. La 9 mai 1997, reclamantul a introdus în fața tribunalului din Diyarbakír o acțiune în despăgubire, prevăzută de Legea nr. 466, ca urmare a detenției sale nejustificate. La 9 mai 1997, reclamantul a solicitat 600 de milioane de lire turcești ca daune morale. Curtea i-a acordat 100 de milioane de lire turce. Cu privire la violarea articolului 5 alineatul (3) din CONVENȚIA 19. Reclamantul se plânge că nu a fost tradus imediat. De fapt, reținerea sa ar fi durat 20 de zile și ar fi fost protejată de orice control judiciar, în special de faptul că familia sa nu ar fi fost informată cu privire la arestarea sa. Aceste obiecții vor fi examinate la unghiul art. 5 alin. (3) din Convenție, astfel cum a fost formulat în partea sa relevantă. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute în alin. (1) lit. (c) din prezentul articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure prezentarea în instanță a persoanei respective. Guvernul subliniază conformitatea duratei detenției cu legislația în vigoare a măsurilor în litigiu. În observațiile sale suplimentare, acesta menționează în special revizuirea Constituției din 3 octombrie 2001, care a modificat durata detenției în conformitate cu dispozițiile Convenției, precum și amendamentele din 3 ianuarie 2004 aduse regulamentului privind în special custodia. 21. Curtea a admis deja în mai multe rânduri că anchetele privind terorismul pun, fără îndoială, autoritățile în fața unor probleme speciale (Brogan și alții c. Regatul Unit, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A n 145-B, p. 33, § 61 Murray c. Regatul Unit, Hotărârea din 28 octombrie 1994, seria A n 300-A, p. 27, § 58; și Aksoy c. Turcia, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 VI, p. 2282, § 78). Cu toate acestea, aceasta nu înseamnă că acestea au carte albă, în temeiul articolului 5, pentru a aresta și a pune în custodie suspecți, în afara oricărui control efectiv efectuat de instanțele interne și, în ultimă instanță, de organismele de control ale Convenției, ori de câte ori aleg să aresteze și să aresteze suspecți, în afara controlului efectiv al instanțelor interne și, în ultimă instanță, de către organismele de control ale Convenției, ori de câte ori aleg să aleagă că există o infracțiune teroristă (Sakik și alții c. Turcia, 23878/94, Decizia Comisiei din 26 noiembrie 1997, Deciziile și rapoartele (DR), p. 2623-2624, § 44. 22. Curtea arată că reținerea în litigiu a început cu arestarea recurentului la 8 august 1996. Reclamantul a prezentat prima dată în fața judecătorului care se ocupă de curtea de securitate a statului Diyarbakr la 27 august 1996. În plus, Curtea amintește că, în hotărârea Brogan și altele, Curtea amintește că, în hotărârea sa Brogan și alții, în cauza Brogan și alții, durata totală a detenției reclamantului înainte de a fi adus în fața unui judecător în cauză a fost ridicată la 20 de zile. a considerat că o perioadă de custodie de patru zile și șase ore fără control judiciar depășește limitele stricte de timp stabilite la art. 5 alineatul (3), chiar și atunci când are drept scop protejarea colectivității în ansamblul său împotriva terorismului (Brogan și alții, citată anterior, § 62 24. Presupunând chiar că activitățile reprobabile au prezentat o legătură cu o amenințare teroristă, Curtea nu poate admite că a fost necesar ca acesta să fie deținut timp de 20 de zile fără intervenție judiciară. 25. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 26. art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă mai mult decât mai puțin decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 27. Reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă după decizia privind admisibilitatea, deși, în scrisoarea care i-a fost adresată la 4 septembrie 2003, atenția sa a fost atrasă asupra articolului 60 din Regulamentul de procedură al Curții, care prevede că orice cerere de satisfacție echitabilă în temeiul articolului 41 din convenție trebuie prezentată în observațiile scrise pe fond. Prin urmare, având în vedere că reclamantul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă, Curtea consideră că nu este necesar să se dea o sumă în această privință ( Willekens c. Belgia 50859/99, § 27, 24 aprilie 2003 și Roobaert c. Belgia, nr. 52231/99, § 24, 29 iulie 2004). Prin aceste motive, Curtea, în L Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 22 decembrie 2005 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Bošjan M. Zupančič Moduler Președintele
TROISIÈME SECTION
MEHMET HANEFİ IȘIK c. TURQUIE
(Requête n
o
35064/97)
ARRÊT
22 décembre 2005
22/03/2006
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Mehmet Hanefi Ișık c. Turquie,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
B.M.
Zupančič
,
président
,
J.
Hedigan
,
R.
Türmen
,
C.
Bîrsan
,
M
mes
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
R.
Jaeger,
M.
E.
Myjer,
juges
,
et de M. V.
Berger,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 1
er
décembre 2005,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35064/97) dirigée contre la République de Turquie et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Mehmet Hanefi Ișık («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 23 janvier 1997 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le requérant se plaignait en particulier de la durée excessive de sa garde à vue sans être traduit devant un magistrat (article 5 § 3 de la Convention).
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n
o
11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n
o
11).
5.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.
6.
Par une décision du 2 septembre 2003, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
Le 1
er
novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la troisième section ainsi remaniée (article 52 § 1).
8.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire (article 59 § 1 du règlement).
9.
Le requérant est né en 1950 à Diyarbakır et y réside toujours.
10.
Le 8 août 1996
,
des policiers en civil relevant de la direction de la sûreté de Diyarbakır («
la direction
») arrêtèrent le requérant lors d’un contrôle d’identité opéré à la suite d’une dénonciation. Soupçonné d’appartenance au PKK, le requérant fut placé en garde à vue.
11.
Pendant les six premiers jours de la garde à vue, ni les proches du requérant ni l’Association des droits de l’homme de Diyarbakır, qui voulurent s’enquérir du sort de celui-ci, ne furent informés de son arrestation.
12.
Le 27 août 1996, le requérant fut interrogé par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır («
le procureur
» – «
la cour de sûreté de l’Etat
») devant lequel il nia ses aveux faits devant les policiers.
13.
Le même jour, il fut traduit devant le juge assesseur près la cour de sûreté de l’Etat. Ce dernier ordonna la mise en détention provisoire du requérant conformément à l’article 104 du code de procédure pénale, au motif qu’il existait de fortes raisons de soupçonner qu’il avait apporté assistance au PKK. Ainsi, le requérant fut incarcéré à la maison d’arrêt de Diyarbakır.
14.
Le 5 septembre 1996, le procureur mit le requérant en accusation et requit sa condamnation en vertu de l’article 169 du code pénal.
15.
Lors de la première audience tenue le 10 octobre 1996, les juges du fond ordonnèrent la libération provisoire du requérant.
16.
Par un arrêt du 27 mars 1997, la cour de sûreté de l’Etat acquitta le requérant pour manque de preuves suffisantes et convaincantes.
17.
Faute de pourvoi, cet arrêt devint définitif le 4 avril 1997.
18.
Le 9 mai 1997, le requérant introduisit devant la cour d’assises de Diyarbakır une action en réparation, prévue par la loi n
o
466, du fait de sa détention injustifiée. Il réclama 600 millions de livres turques au titre de dommage moral. La cour lui alloua 100 millions de livres turques.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 5 § 3 DE LA CONVENTION
19.
Le requérant se plaint de n’avoir pas été «
aussitôt traduit
» devant un juge suite à son arrestation. En fait, sa garde à vue aurait duré vingt jours et serait à l’abri de tout contrôle judiciaire, notamment du fait que sa famille n’aurait pas été informée de son placement en garde à vue. Ces griefs seront examinés sous l’angle de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1
c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience.
»
20.
Le Gouvernement fait valoir la conformité de la durée de la garde à vue à la législation de l’époque des mesures litigieuses. Dans ses observations additionnelles, il signale notamment la révision de la Constitution du 3 octobre 2001, qui a modifié la durée de la garde à vue en conformité avec les dispositions de la Convention, ainsi que les amendements du 3 janvier 2004 apportés au règlement portant notamment sur la garde à vue.
21.
La Cour a déjà admis à plusieurs reprises que les enquêtes au sujet d’infractions terroristes placent sans nul doute les autorités devant des problèmes particuliers (
Brogan et autres c. Royaume-Uni
, arrêt du 29
novembre 1988, série A n
o
145-B, p. 33, § 61
;
Murray c. Royaume
‑
Uni
, arrêt du 28 octobre 1994, série A n
o
300-A, p. 27, § 58
; et
Aksoy c. Turquie
, arrêt du 18 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
VI, p.
2282, § 78). Cela ne signifie pas toutefois que celles-ci aient carte blanche, au regard de l’article 5, pour arrêter et placer en garde à vue des suspects, à l’abri de tout contrôle effectif par les tribunaux internes et, en dernière instance, par les organes de contrôle de la Convention, chaque fois qu’elles choisissent d’affirmer qu’il y a infraction terroriste (
Sakik et autres c.
Turquie
, n
o
23878/94, décision de la Commission du 26 novembre 1997, Décisions et rapports (DR), pp. 2623-2624, § 44).
22.
La Cour relève que la garde à vue litigieuse a débuté avec l’arrestation du requérant le 8 août 1996. Le requérant a comparu la première fois devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l’Etat de Diyarbakır le 27 août 1996. La durée globale de la garde à vue du requérant avant d’avoir été traduit devant un juge s’élève donc à vingt jours. Le fait que les parents n’ont pas été informés du placement de la garde à vue du requérant indique, par ailleurs, le caractère
incommunicado
de la mesure infligée en l’espèce.
23.
La Cour rappelle que dans l’arrêt
Brogan et autres
elle a jugé qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans contrôle judiciaire allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle a pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme (
Brogan et autres
, précité, § 62).
24.
A supposer même que les activités reprochées à l’intéressé eussent présenté un lien avec une menace terroriste, la Cour ne saurait admettre qu’il ait été nécessaire de le détenir pendant vingt jours sans intervention judiciaire.
25.
Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
27.
Le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable après la décision sur la recevabilité bien que, dans la lettre qui lui a été adressée le 4 septembre 2003, son attention fût attirée sur l’article 60 du règlement de la Cour qui dispose que toute demande de satisfaction équitable au titre de l’article 41 de la Convention doit être exposée dans les observations écrites sur le fond. Partant, étant donné que le requérant n’a présenté aucune demande de satisfaction équitable, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’octroyer de somme en la matière (
Willekens c. Belgique
,
n
o
50859/99, § 27, 24 avril 2003, et
Roobaert c. Belgique
, n
o
52231/99, §
24, 29 juillet 2004).
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 décembre 2005 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Vincent
Berger
Boštjan M.
Zupančič
Greffier
Président