Comunicat la 14 martie 2016 Secțiunea a patra Cerere nr 21691/15 Simon BEN EZRA împotriva României introdusă la 24 aprilie 2015 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, Simon Ben Ezra, este un resortisant cu dublă cetățenie israeliană și olandeză, născut în 1952 și rezident în Afula (Isra). Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, se pot rezuma după cum urmează: la 9 aprilie 2008, în jurul orei 14 a avut loc o dispută între reclamant și Z.E., asociatul său în mai multe societăți comerciale, în timp ce acestea se aflau la sediul lunii dintre ele. Cearta, în ebraică, viza participarea reclamantului la una dintre aceste societăți. În timpul acestei dispute, Z.E. a devenit foarte recalcitrant, reclamantul l-a invitat să părăsească sediul societății. Z.E. a început să pronunțe întrebări împotriva reclamantului și i-a sucit mâna provocând astfel o durere acută. În aceeași zi, în jurul orei 16:00, reclamantul s-a prezentat la Institutul Național de Medicină Legală (denumit în continuare I.N.M.L. În perioada 16-23 aprilie 2008, reclamantul a fost spitalizat în perioada 16-23 aprilie 2008, timp în care a suferit două intervenții chirurgicale pe deget rănit, în perioada 16-21 aprilie 2008. La 24 aprilie 2008, după ce a fost externat din spital, reclamantul a depus o plângere penală cu constituția părții civile împotriva Z.E. a liderului de la adresa integrității corporale, infracțiune pedepsită prin art. 181 din vechiul cod penal, în vigoare la momentul respectiv. Ulterior, la 27 mai 2008, acesta a trimis la dosar un certificat medico-legal eliberat de către l.I.N.M.L., care a stabilit că fractura putea fi cauzată de răsucirea degetului, că aceasta putea datează din 9 aprilie 2008 și că reclamantul avea nevoie de 30-35 de zile de îngrijire. La 7 august 2009, reclamantul a depus o plângere la Parchet în apropierea Tribunalului de Primă Instanță din primul district București care denunță lenta investigație. Prin decizia din 15 septembrie 2009, Parchetul a primit plângerea reclamantului. El a constatat că dosarul deschis ca urmare a plângerii penale a reclamantului a fost anexat la un alt dosar deschis în urma plângerii penale depuse de Z.E. împotriva reclamantului unor capete de atac și de amenințare și că o anchetă preliminară era în curs de desfășurare. În cadrul dosarului astfel creat, poliția judiciară auzise numai Z.E. în aprilie și mai 2008. În plus, poliția a depus la dosar mai multe documente prezentate de Z.E.: un certificat medico-legal care îl viza, precum și o înregistrare audio a conversației pe care a avut-o cu reclamantul la 9 aprilie 2008 și care a fost finalizat prin altercație, transcriere în ebraică și traducere în română. Parchetul a ordonat poliției judiciare să procedeze la audierea reclamantului și a celor doi martori oculari pe care i-a menționat în plângerea sa și finalizarea anchetei în termen de 30 de zile. 10. La 22 octombrie 2009, poliția l-a primit pe martorul A.N. care a declarat că nu a fost martor la ceartă, dar că, atunci când a ieșit din atelierul său, a auzit, reclamant și Z.E. discutând cu voce tare, dar acest lucru nu l-a intrigat cu privire la faptul că ei au folosit pentru a vorbi astfel. El a precizat că, după plecarea Z.E., el a întâlnit pe reclamantul care suferea de dureri la un deget și care a vrut să meargă la spital pentru îngrijire. 11. La 23 octombrie 2009, reclamantul a răspuns la o citație din partea poliției judiciare și s-a dus la sediul acesteia, asistat de un avocat și de un prieten care ar fi trebuit să servească ca interpret. La 6 noiembrie 2009, în prezența avocatului său și a unui interpret autorizat, poliția judiciară l-a auzit pe solicitant, menținând versiunea sa a faptelor. 13. În aceeași zi, poliția judiciară l-a auzit pe martorul ocular E.C. care a precizat că a asistat la cearta reclamantului și a Z.E. A menționat că a trebuit să intervină pentru a-i separa pe cei doi oameni când aceștia erau foarte apropiați, dar nu i-a văzut bătându-i. Nici reclamantului, nici avocatului său nu li s-a permis să asiste la audierea acestui martor sau să-i adreseze întrebări. 14. printr-o decizie din 19 iulie 2010, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din primă instanță din primă parte a secțiunii București ( În acest scop, a menționat că documentele din dosar, inclusiv transcrierea conversației reclamanților, nu au arătat că aceștia erau loviți cu pumnii, provocând astfel leziuni. În plus, s-a considerat că amenințările aduse de reclamant nu depășeau gradul de pericol impus de legea penală. Reclamantul a contestat decizia menționată anterior în fața procurorului-șef al Parchetului. El a criticat, printre altele, utilizarea de către Parchetul de transcriere a înregistrării audio, al cărui conținut nu îl cunoștea și pe care l-a considerat ilegal, deoarece a fost obținut în etapa anchetei preliminare și, prin urmare, în afara cadrului procedurilor penale, astfel cum prevede jurisprudența Curții Constituționale. În plus, infracțiunile vizate de anchetă nu au făcut parte din cele pentru care legea penală autorizează interceptarea comunicațiilor. În plus, înregistrarea nu a făcut obiectul unei verificări tehnice. Reclamantul a solicitat ca transcrierea laiului de înregistrare să fie înregistrată la sediul parchetului sub pliere sigilată. Printr-o decizie din 15 noiembrie 2010, procurorul-șef al Parchetului a anulat decizia din 19 iulie 2010 și a dispus o investigație suplimentară constând în reaudierea celor doi martori menționați de reclamant, la audierea unui al treilea martor citat de Z.E. și confruntarea martorilor și a reclamanților. Procurorul-șef a decis că înregistrarea audio nu poate constitui un mijloc de probă în dosar, deoarece nu a fost obținută în conformitate cu dispozițiile art. 91 și următoarele din Codul de procedură penală 17. Printr-o decizie din 13 decembrie 2010, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a respins contestația reclamantului formulată împotriva deciziei Parchetului din 19 iulie 2010, ca fiind irelevantă având în vedere anularea sa de către procurorul-șef al Parchetului la 15 noiembrie 2010. În ianuarie 2011, poliția judiciară l-a citat pe reclamant în vederea unei noi audieri și i-a explicat că trebuia să fie asistat de un interpret declarat. Prin intermediul avocatului său, reclamantul a informat poliția judiciară că nu mai putea suporta cheltuielile unui interpret declarat, cu atât mai mult cu cât a solicitat poliției să asigure acest serviciu gratuit. Pe de altă parte, acesta a precizat că ar depune o declarație scrisă. Printr-o scrisoare din 7 februarie 2011, reclamantul a solicitat realizarea unei noi expertize medico-legale și a indicat adresa martorului E.C. în Israel și adresa celui de-al treilea martor. 20. La 24 februarie 2011, reclamantul a fost supus unei noi examinări medico-legale. 21. La 24 martie 2011, L.I.N.M.L. a emis un raport de expertiză medico-legală în care a stabilit că reclamantul avea nevoie de 40-45 de zile de îngrijire medicală, pe care nu le-a atins nimeni și că rana nu și-a pus viața în pericol. 22. Printr-o decizie din 26 septembrie 2011, pe baza documentelor din dosar, Parchetul a respins cazul. El a constatat că între reclamant și Z.E. a existat un conflict verbal și un contact fizic, dar că a fost imposibil să se stabilească dacă rănile celor doi bărbați ar fi fost cauzate în timpul acestui conflict. Prin urmare, el a pus în aplicare principiul in dubio pro reo în favoarea lor. Parchetul a precizat că a fost imposibil să-l audă pe martorul E.C. sau să-l confrunte cu reclamantul și Z.E., având în vedere că acest martor locuia în Israel și că nu are informații cu privire la întoarcerea sa în România. În plus, în ceea ce privește martorul indicat de Z.E., acesta a fost citat și a fost chiar căutat la domiciliu de către poliție, dar fără succes. 23. La 4 ianuarie 2012, procurorul-șef al Parchetului a confirmat decizia din 26 septembrie 2011. Între timp, la 2 decembrie 2011, reclamantul contestase decizia din 26 septembrie 2011 în fața Tribunalului de Primă Instanță din primul district București, declarând că ancheta efectuată în speță este eficientă. În cadrul procedurii din 25 aprilie 2012, reclamantul a susținut că înregistrarea audio furnizată de Z.E., precum și transcrierea și traducerea acesteia sunt excluse din procedură pe motiv că admiterea, utilizarea și conservarea lor nu și-au respectat dreptul la respectarea vieții private garantate prin art. 8 din convenție. În acest sens, el a făcut să se afirme că: în speță, o înregistrare privată care nu a fost autorizată și a cărei legalitate nu a fost stabilită de un judecător. În plus, ancheta nu se referea la o încălcare gravă, a celor pentru care judecătorul poate autoriza intrarea în vigoare a comunicărilor. Printr-o decizie definitivă din 2 mai 2012, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a întâmpinat contestația reclamantului și a dispus o investigație suplimentară constând în reaudirea martorului E.C. În această privință, tribunalul a indicat că Parchetul putea, fie să îl citeze la adresa din Israel indicată de reclamant (punctul 19 de mai sus), fie să procedeze la audierea sa prin intermediul unei comisii de recurs. În plus, instanța a dispus confruntarea martorilor și a reclamanților. În ceea ce privește înregistrarea audio produsă de Z.E., Tribunalul a precizat că procurorul însărcinat cu cauza a decis deja că acesta nu constituie un mijloc legal de probă și că, prin urmare, acest argument al reclamantului nu este relevant. 2 din Codul de procedură penală, o înregistrare privată ar putea constitui un mijloc de probă care ar putea fi contestat de către părți sau supus unei expertize tehnice. În al doilea rând, el a respins argumentul reclamantului, constând în a spune că simpla plată sau păstrarea înregistrării și transcrierea acesteia la dosar au adus atingere vieții sale private. El a subliniat astfel că înregistrarea privată putea fi analizată într-o interferență în viața privată a unei persoane numai dacă a fost realizată cu asistența autorităților, ceea ce nu era cazul în speță. În ceea ce privește înregistrarea, tribunalul a decis că procurorul este responsabil să răspundă la această întrebare în momentul examinării plângerii penale a reclamantului 27. La 24 martie 2014, Parchetul a respins cazul din cauza faptului că răspunderea penală a Z.E. a fost impusă. După ce a observat că faptele reproșate Z.E. erau sancționate atât de Codul penal în vigoare la momentul faptei, cât și de noul cod penal ( În februarie 2014, procurorul a verificat care era cea mai favorabilă lege pentru acesta în speță. Prin compararea limitelor pedepselor celor două legi penale succesive, procurorul a considerat că legea mai favorabilă era NCP. El a menționat apoi că termenele de prescripție în două În cele din urmă, el a constatat că condițiile pentru încetarea termenului de prescripție erau, în schimb, mai restrictive în vechiul cod penal pe care l-a judecat ca fiind legea mai favorabilă în numerar. 28. Reclamantul a contestat hotărârea procurorului-șef, precum și în fața instanței de primă instanță din primul district București. El a denunțat în special absența unei anchete eficiente privind acuzațiile sale, necunoașterea dreptului său de apărare și a dreptului său la un proces într-un termen rezonabil. În plus, a susținut o interpretare greșită și aplicarea dispozițiilor care reglementează încetarea termenului de prescripție a răspunderii penale. Acesta a invocat dispozițiile relevante ale dreptului intern și articolele 3 și 6 din convenție. 29. La 28 iulie 2014, procurorul-șef al Parchetului a respins contestația reclamantului. 30. Printr-o decizie definitivă din 24 octombrie 2014, Tribunalul de Primă Instanță din primul district București a respins contestația reclamantului. Această decizie a fost netă la 5 martie 2015. Dreptul intern relevant 31. Articolele din Codul de procedură penală, în vigoare înainte de 1 februarie 2014 și care se referă la înregistrările comunicărilor de către autorități sunt grupate în secțiunea V, intitulată "Intercepții și înregistrări audio și video." Dispozițiile care sunt relevante în special pentru prezenta cerere sunt următoarele: art. 91 (4) Conversațiile și comunicațiile interceptate și înregistrate care nu se referă la faptele care fac obiectul anchetei sau care nu contribuie la identificarea și localizarea participanților sunt înregistrate la grefa parchetului, în locuri special prevăzute, sub pliere sigilată, asigurând respectarea confidențialității și pot fi transmise la simpla cerere, judecătorului sau formațiunii însărcinate cu examinarea cauzei. După examinarea definitivă a cauzei, acestea pot fi șterse sau, dacă este cazul, distruse de procurorul care întocmește un proces-verbal în acest scop. (5) Conversațiile și comunicările interceptate și înregistrate pot fi utilizate într-o altă procedură penală în cazul în care conținutul acestora dezvăluie date sau informații privind pregătirea sau comunicarea altor infracțiuni printre cele prevăzute în art. 91 § 1 și 2. art. 91 □ Certificarea înregistrărilor (5) În cazul în care s-a luat o decizie de netrimitere la judecată, procurorul trebuie să informeze persoana ale cărei conversații și comunicări au fost interceptate sau înregistrate. Suportul pe care se tipăresc conversațiile înregistrate este arhivat la grefa Parchetului, în locuri special prevăzute, sub pliere sigilată, asigurând respectarea confidențialității, până la obținerea prescripției răspunderii penale a faptelor care au făcut obiectul anchetei, data la care este distrus (6) După arhivare, suportul care conține convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat în caz de reluare a anchetei sau în condițiile prevăzute în art. 5 numai de către procurorul însărcinat cu efectuarea sau monitorizarea urmărilor penale, precum și în alte cazuri, dar numai pe baza autorizației judecătorului. (7) În cazul în care instanța pronunță o hotărâre definitivă de condamnare, de relaxare sau de încheiere a procesului penal, suportul original și copia acestuia sunt arhivate împreună cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locații special prevăzute, sub pliere sigilată, asigurându-le caracterul confidențial. După arhivare, suportul care conține convorbirile înregistrate poate fi consultat sau copiat numai în cazul prevăzut în art. 91 alin. (2) Înregistrările menționate în prezenta secțiune, realizate de părți sau de alte persoane, pot servi drept mijloc de probă în cazul în care se referă la propriile conversații sau comunicări, pe care le-au avut cu persoane terțe. Orice altă înregistrare poate servi drept mijloc de probă silnic nu este interzisă prin lege. 32. Dispozițiile relevante ale noului Cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, au fost astfel redactate în conformitate cu art. 139: Supravegherea tehnică (3) Înregistrările menționate în prezentul capitol, realizate de părți sau de alte persoane, pot servi drept mijloc de probă în cazul în care se referă la propriile conversații sau comunicări, pe care le-au avut cu persoane terțe. Orice altă înregistrare poate servi drept mijloc de probă siil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . art. 142 □ Punerea în aplicare a mandatului de supraveghere (6) Datele care rezultă din măsurile de supraveghere care nu se referă la faptele care fac obiectul anchetei sau care nu contribuie la identificarea și localizarea participanților sunt arhivate la grefa Parchetului, în locuri prevăzute în mod special, asigurând respectarea confidențialității, dacă nu sunt utilizate în cadrul unei alte proceduri în conformitate cu alin. (5) din prezentul articol. Judecătorul sau formarea responsabilă de examinarea cauzei, din oficiu sau la cererea părților pot solicita transmiterea datelor sigilate în cazul în care există noi dovezi că o parte din aceste date se referă la faptele care fac obiectul anchetei. Aceste date sunt distruse la un an de la examinarea definitivă a cauzei de către procurorul care întocmește un proces-verbal în acest sens. art. 143 □ Constatarea activităților de supraveghere tehnică (1) Procurorul sau autoritatea de urmărire întocmesc un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică (...) (2) Procesul-verbal este însoțit de o copie a suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, pus sub pliere sigilată. Suportul sau copia legalizată a acestuia sunt arhivate la grefa parchetului, în anumite locuri prevăzute în mod special, sub pliere sigilată și pot fi transmise Tribunalului, la cererea acestuia. După ce instanța este sesizată cu instanța de judecată, copia suportului care conține activitățile de supraveghere tehnică și copiile proceselor-verbale sunt înregistrate la grefa instanței, în locuri special prevăzute, sub culise sigilate, numai judecătorul sau formarea de judecată responsabilă de examinarea cauzei în cauză care le poate consulta. art. 146 □ Păstrarea documentelor care rezultă din supravegherea tehnică (1) S.l.a. adoptă o decizie de clasificare a cauzei (...), procurorul informează de îndată judecătorul cu privire la drepturile și libertățile sale. (2) Judecătorul pentru drepturi și libertăți dispune păstrarea suportului material sau a copiei sale certificate, prin arhivare la sediul instanței, în locații special prevăzute, sub pliere sigilată, asigurându-se caracterul lor confidențial. (3) În cazul în care instanța pronunță o hotărâre definitivă de condamnare, de renunțare sau de amânare a aplicării pedepsei, de relaxare sau de încheiere a procesului penal, suportul original și copia acestuia sunt arhivate împreună cu dosarul cauzei la sediul instanței, în locații special prevăzute, asigurându-le caracterul confidențial. Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge de absența unei anchete rapide și eficiente cu privire la agresiunea cu care a fost victima. 34. Pe langa art. 6 din Conventie, reclamantul se plange de necunoasterea drepturilor sale la aparare, dat fiind faptul ca nu a putut sa puna intrebari martorului E.C., de refuzul politiei judiciare de a auzi in fara un interpret in ebraică si de ceea ce a trebuit sa suporte costurile serviciilor unui astfel de interpret. În plus, acesta denunță necunoașterea principiului egalității de arme pe motiv că autoritățile publice au omis informații despre existență și despre conținutul de înregistrare a datelor audio produse de Z.E. în dosarul anchetei. 35. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul denunță păstrarea în dosarul anchetei penale a unei înregistrări audio private care nu a fost reținut după ce a fost stabilit acest mijloc de probă și care nu a fost distrus după ce a fost prevăzută răspunderea penală câștigată. Întrebări adresate părților Având în vedere protecția procedurală împotriva tratamentelor inumane sau degradante, ancheta efectuată în speță de către autoritățile interne cu privire la agresiunea reclamantului a îndeplinit cerințele articolului 3 din convenție Guvernul pârât este, de asemenea, invitat să prezinte o copie a dosarului intern privind plângerea penală a reclamantului cu privire la agresiunea sa. A fost încălcat dreptul reclamantului de a-și respecta viața privată, în sensul articolului 8 alineatul (1) din convenție, din cauza conservării înregistrării audio produse de Z.E. în dosarul anchetei penale și chiar și după clasificarea fără urmare a procedurii ca urmare a prescrierii răspunderii penale În ceea ce privește legislația, intervenția în exercitarea acestui drept a fost prevăzută de lege și necesară, în sensul art. 8 alin. (2) Guvernul pârât este, de asemenea, invitat să informeze Curtea cu privire la dreptul și practica internă care reglementează modalitățile de consultare a mijloacelor de probă precum înregistrarea audio în litigiu, modalitățile de conservare sau posibilitatea de distrugere a unui astfel de mijloc de probă. În plus, acesta este invitat să furnizeze clarificări cu privire la arhiva de înregistrare a reclamantului.
Communiquée le 14 mars 2016
Requête n
o
21691/15
Simon BEN EZRA
contre la Roumanie
introduite le 24 avril 2015
1.
Le requérant, M. Simon Ben Ezra, est un ressortissant ayant la double nationalité israélienne et néerlandaise, né en 1952 et résidant à Afula (Israël).
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 9 avril 2008, vers 14 heures, une dispute eut lieu entre le requérant et Z.E., son associé dans plusieurs sociétés commerciales, alors qu’ils se trouvaient au siège de l’une d’entre elles. La dispute, en hébreu, visait la participation du requérant dans une de ces sociétés. Au cours de cette dispute, Z.E. étant devenu très récalcitrant, le requérant l’invita à quitter le siège de la société. Z.E. commença à proférer des injures l’encontre du requérant et lui tordit la main provoquant ainsi une douleur aiguë.
4.
Le même jour, vers 16 heures, le requérant se présenta à l’Institut national de médecine légale (ci-après «
»), invoquant des douleurs dans le petit doigt de la main droite.
5.
Le requérant fut ultérieurement hospitalisé du 16 au 23 avril 2008, intervalle pendant lequel il subit deux interventions chirurgicales au doigt blessé, les 16 et 21 avril 2008, respectivement.
6.
Le 24 avril 2008, après sa sortie de l’hôpital, le requérant déposa une plainte pénale avec constitution de partie civile contre Z.E. du chef d’atteinte à l’intégrité corporelle, délit puni par l’article 181 de l’ancien code pénal, en vigueur à l’époque. Il demanda l’audition de deux
témoins oculaires.
7.
Il versa ultérieurement au dossier un certificat médicolégal délivré par l’I.N.M.L. le 27 mai 2008, qui établissait que la fracture pouvait être due à la torsion du doigt, qu’elle pouvait dater du 9 avril 2008 et que le requérant avait eu besoin de 30 à 35 jours de soins.
8.
Le 7 août 2009, le requérant déposa une plainte auprès du parquet près le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest dénonçant la lenteur de l’enquête.
9.
Par une décision du 15 septembre 2009, le parquet accueillit la plainte du requérant. Il constata que le dossier ouvert suite à la plainte pénale du requérant avait été joint à un autre dossier ouvert à la suite de la plainte pénale déposée par Z.E. à l’encontre du requérant des chefs de coups et blessures et de menaces et qu’une enquête préliminaire était en cours. Dans le cadre du dossier ainsi créé, la police judiciaire avait uniquement entendu Z.E., en avril et mai 2008. La police avait en outre versé au dossier plusieurs documents produits par Z.E.
: un certificat médicolégal le concernant ainsi qu’un enregistrement audio de la conversation qu’il avait eue avec le requérant le 9 avril 2008, et qui s’était achevée par leur altercation, sa transcription en hébreu et sa traduction vers le roumain. Le parquet ordonna à la police judiciaire de procéder à l’audition du requérant et des deux témoins oculaires qu’il avait indiqués dans sa plainte et la finalisation de l’enquête dans un délai de trente jours.
10.
Le 22 octobre 2009, la police entendit le témoin A.N. qui déclara qu’il n’avait pas assisté à la dispute, mais que, lorsqu’il sortit de son atelier, il avait entendu, le requérant et Z.E. discutant à haute voix, mais cela ne l’avait pas intrigué puisqu’ils avaient l’habitude de parler ainsi. Il précisa que, après le départ de Z.E., il avait rencontré le requérant qui souffrait de douleurs à un doigt et qui voulait aller à l’hôpital pour des soins.
11.
Le 23 octobre 2009, le requérant répondit à une citation à comparaître de la police judiciaire et se rendit au siège de celle-ci, assisté par un avocat et par un ami censé servir d’interprète. L’agent de police refusa de l’entendre invoquant l’absence d’un interprète assermenté. Il dressa un procès-verbal précisant que le requérant serait entendu à une date ultérieure, quand il serait accompagné par un interprète assermenté et par le témoin E.C.
12.
Le 6 novembre 2009, en la présence de son avocat et d’un interprète assermenté, la police judiciaire entendit le requérant, qui maintint sa version des faits.
13.
Le même jour, la police judiciaire entendit le témoin oculaire E.C. qui précisa qu’il avait assisté à la dispute du requérant et de Z.E. Il mentionna qu’il avait dû intervenir pour séparer les deux hommes lorsque ceux-ci étaient très rapprochés, mais qu’il ne les avait pas vus se porter des coups. Ni le requérant ni son avocat ne furent autorisés à assister à l’audition de ce témoin ou à lui adresser des questions.
14.
Par une décision du 19 juillet 2010, le parquet près le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest («
le parquet
») ordonna un non-lieu dans l’affaire. Pour ce faire, il nota que les pièces du dossier, y compris la transcription de la conversation des plaignants, ne laissaient pas apparaître que ceux-ci s’étaient portés des coups, causant ainsi des lésions. En outre, il estima que les menaces proférées par le requérant n’atteignaient pas le degré de dangerosité requis par la loi pénale.
15
.
Le requérant contesta la décision susmentionnée devant le procureur en chef du parquet. Il critiqua, entre autres, l’utilisation par le parquet de la transcription de l’enregistrement audio, dont il ignorait le contenu, et qu’il considéra comme étant illégale car obtenue dans la phase de l’enquête préliminaire et donc en dehors du cadre des poursuites pénales, comme exigé par la jurisprudence de la Cour constitutionnelle. De plus, les infractions visées par l’enquête ne faisaient pas partie de celles pour lesquelles la loi pénale autorise les interceptions des communications. Qui plus est, l’enregistrement n’avait pas fait l’objet d’une vérification technique. Le requérant réclama que la transcription de l’enregistrement soit archivée au siège du parquet sous pli scellé.
16
.
Par une décision du 15 novembre 2010, le procureur en chef du parquet annula la décision du 19 juillet 2010 et ordonna un complément d’enquête consistant à la réaudition des deux témoins indiqués par le requérant, l’audition d’un troisième témoin cité par Z.E. et la confrontation des témoins et des plaignants. Le procureur en chef décida que l’enregistrement audio ne pouvait pas constituer un moyen de preuve dans le dossier étant donné qu’il n’avait pas été obtenu suivant les dispositions des articles 91
1
et suivants du code de procédure pénale.
17.
Par une décision du 13 décembre 2010, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest rejeta la contestation du requérant formée contre la décision du parquet du 19 juillet 2010, comme étant sans objet compte tenu de son annulation par le procureur en chef du parquet le 15 novembre 2010.
18.
En janvier 2011, la police judiciaire cita le requérant à comparaître en vue d’une nouvelle audition et lui indiqua qu’il devait être assisté par un interprète assermenté. Par l’intermédiaire de son avocat, le requérant informa la police judiciaire qu’il n’entendait plus supporter les frais d’un interprète assermenté, d’autant plus qu’il incombait à la police d’assurer ce service gratuitement. Il précisa qu’il déposerait en revanche une déclaration écrite.
19
.
Par une lettre du 7 février 2011, le requérant demanda la réalisation d’une nouvelle expertise médicolégale et indiqua l’adresse du témoin E.C. en Israël et celle d’un troisième témoin.
20.
Le 24 février 2011, le requérant fut soumis à un nouvel examen médicolégal.
21.
Le 24 mars 2011, l’I.N.M.L. délivra un rapport d’expertise médicolégale dans lequel il établit que le requérant avait eu besoin de quarante à quarante-cinq jours de soins médicaux, qu’il n’était atteint par aucune infirmité et que la blessure n’avait pas mis sa vie en danger.
22.
Par une décision du 26 septembre 2011, sur la base des pièces du dossier, le parquet rendit un non-lieu dans l’affaire. Il constata qu’entre le requérant et Z.E. il y avait eu un conflit verbal et un contact physique, mais qu’il était impossible d’établir si les blessures des deux hommes avaient été provoquées lors de ce conflit. En conséquence, il fit l’application du principe
in dubio pro reo
en leur faveur. Le parquet précisa qu’il lui avait été impossible d’entendre le témoin E.C. ou de le confronter avec le requérant et Z.E., étant donné que ce témoin habitait en Israël et qu’il ne détenait pas d’informations quant à son retour éventuel en Roumanie. En outre, s’agissant du témoin indiqué par Z.E., celui-ci avait été cité à comparaître et il avait même été cherché à son domicile par la police, mais sans succès.
23.
Le 4 janvier 2012, le procureur en chef du parquet confirma la décision du 26 septembre 2011.
24.
Entre-temps, le 2 décembre 2011, le requérant avait contesté la décision du 26 septembre 2011 devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, dénonçant l’inefficacité de l’enquête menée en l’espèce.
25
.
Lors de l’audience du 25 avril 2012, le requérant demanda que l’enregistrement audio fourni par Z.E., ainsi que de ses transcription et traduction soient écartés de la procédure au motif que leur admission, utilisation et conservation méconnaissaient son droit au respect de la vie privée garanti par l’article 8 de la Convention. Il fit valoir à cet égard qu’il s’agissait en l’espèce d’un enregistrement privé qui n’avait pas été autorisé et dont la légalité n’avait pas été établie par un juge. En outre, l’enquête ne portait pas sur une infraction grave, de celles pour lesquelles le juge peut autoriser l’interception des communications.
26
.
Par une décision définitive du 2 mai 2012, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest accueillit la contestation du requérant. Il ordonna un complément d’enquête consistant en la réaudition du témoin E.C. À cet égard, le tribunal nota que le parquet pouvait, soit le citer à comparaître à l’adresse en Israël indiquée par le requérant (paragraphe 19 ci-dessus), soit procéder à son audition par le moyen d’une commission rogatoire. Le tribunal ordonna en outre la confrontation des témoins et des plaignants.
En ce qui concerne l’enregistrement audio produit par Z.E., le tribunal nota que le procureur chargé de l’affaire avait déjà décidé que celui-ci ne constituait pas un moyen de preuve légal et que, dès lors, cet argument du requérant était sans objet. Il nota toutefois que, selon les dispositions de l’article
91
6
§
2 du code de procédure pénale, un enregistrement privé pouvait constituer un moyen de preuve susceptible d’être contesté par les parties ou soumis à une expertise technique. Il écarta ensuite l’argument du requérant consistant à dire que le simple versement ou le fait de garder l’enregistrement et sa transcription au dossier portaient atteinte à sa vie privée. Il souligna ainsi que l’enregistrement privé pouvait s’analyser en une ingérence dans la vie privée d’une personne uniquement s’il avait été réalisé avec l’assistance des autorités, ce qui n’était pas le cas en l’espèce. S’agissant de l’archivage de l’enregistrement, le tribunal jugea qu’il appartenait au procureur de répondre à cette question au moment de l’examen de la plainte pénale du requérant.
27.
Le 24 mars 2014, le parquet rendit un non-lieu dans l’affaire au motif que la responsabilité pénale de Z.E. était prescrite. Après avoir noté que les faits reprochés à Z.E. étaient sanctionnés tant par le code pénal en vigueur à l’époque des faits que par le nouveau code pénal («
NCP
»), entré en vigueur le 1
er
février 2014, le procureur rechercha quelle était la loi la plus favorable pour celui-ci en l’espèce. En comparant les limites des peines des deux lois pénales successives, le procureur estima que la loi plus favorable était le NCP. Il nota ensuite que les délais de prescription dans deux
lois étaient les mêmes. Il constata enfin que les conditions pour l’interruption du délai de prescription étaient en revanche plus restrictives dans l’ancien code pénal qu’il jugea en somme comme la loi plus favorable en espèce.
28.
Le requérant contesta la décision du parquet devant le procureur en chef, ainsi que devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest. Il dénonça en particulier l’absence d’une enquête effective au sujet de ses allégations, la méconnaissance de ses droits de défense et de son droit à un procès dans un délai raisonnable. Il allégua de surcroît une mauvaise interprétation et application des dispositions régissant l’interruption du délai de prescription de la responsabilité pénale. Il invoqua les dispositions pertinentes du droit national ainsi que les articles
3 et 6 de la Convention.
29.
Le 28 juillet 2014, le procureur en chef du parquet rejeta la contestation du requérant.
30.
Par une décision définitive du 24 octobre 2014, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest rejeta la contestation du requérant. Cette décision fut mise au net le 5 mars 2015.
B.
Le droit interne pertinent
31.
Les articles du code de procédure pénale, en vigueur avant le 1
er
février
2014, et portant sur les enregistrements des communications par les autorités sont regroupés dans la Section V
1
intitulée «
Interceptions et enregistrement audio et vidéo
». Les dispositions qui intéressent en particulier la présente requête sont les suivants
:
Article 91
2
– Les organes qui effectuent l’interception et l’enregistrement
«
(4) Les conversations et les communications interceptées et enregistrées qui ne concernent pas les faits qui font l’objet de l’enquête ou qui ne contribuent pas à l’identification et à la localisation des participants, sont archivées au greffe du parquet, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, en assurant le respect de la confidentialité, et peuvent être transmises sur simple demande, au juge ou à la formation chargée de l’examen de l’affaire. Après l’examen définitif de l’affaire, celles-ci peuvent être effacées ou, le cas échéant, détruites par le procureur qui établit un procès-verbal à cette fin.
(5) Les conversations et les communications interceptées et enregistrées peuvent être utilisées dans une autre procédure pénale si leur contenu révèle des données ou des informations sur la préparation ou la commission d’autres infractions parmi celles prévues à l’article 91
1
§§ 1 et 2.
»
Article 91
3
– La certification des enregistrements
«
(5) Si une décision de non-renvoi en jugement a été prise, le procureur doit en informer la personne dont les conversations et les communications avaient été interceptées ou enregistrées. Le support sur lequel sont imprimées les conversations enregistrées est archivé au greffe du parquet, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, en assurant le respect de la confidentialité, et cela jusqu’à l’acquisition de la prescription de la responsabilité pénale des faits qui ont fait l’objet de l’enquête, date à laquelle il est détruit
; un procès-verbal est établi en ce sens.
(6) Après archivage, le support contenant les conversations enregistrées peut être consulté ou copié en cas de reprise de l’enquête ou dans les conditions prévues à l’article
91
2
§
5 uniquement par le procureur chargé de réaliser ou de surveiller les poursuites pénales, ainsi que dans d’autres cas, mais uniquement sur autorisation du juge.
(7) Si le tribunal prononce un arrêt définitif de condamnation, de relaxe ou de clôture du procès pénal, le support original et sa copie sont archivés avec le dossier de l’affaire au siège du tribunal, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, en assurant leur caractère confidentiel. Après archivage, le support contenant les conversations enregistrées peut être consulté ou copié uniquement dans le cas prévu à l’article 91
2
5., après accord préalable du président du tribunal.
»
Article 91
6
– La vérification des moyens de preuve
«
(1) Les moyens de preuve susmentionnés peuvent être soumis à une expertise technique à la demande du procureur, des parties ou d’office.
(2) Les enregistrements mentionnés dans la présente section, réalisés par les parties ou par d’autres personnes peuvent servir de moyen de preuve lorsqu’ils concernent leurs propres conversations ou communications, qu’ils ont eues avec des tierces personnes. Tout autre enregistrement peut servir de moyen de preuve s’il n’est pas interdit par la loi.
»
32.
Les dispositions pertinentes du nouveau code de procédure pénale, entré en vigueur le 1
er
février 2014, sont ainsi rédigées
:
Article 139 – La surveillance technique
«
(3) Les enregistrements mentionnées dans le présent chapitre, réalisés par les parties ou par d’autres personnes peuvent servir de moyen de preuve lorsqu’ils concernent leurs propres conversations ou communications, qu’ils ont eues avec des tierces personnes. Tout autre enregistrement peut servir de moyen de preuve s’il n’est pas interdit par la loi.
»
Article 142 – La mise à l’exécution du mandat de surveillance
«
(6) Les données résultant des mesures de surveillance qui ne concernent pas les faits qui font l’objet de l’enquête ou qui ne contribuent pas à l’identification et à la localisation des participants, sont archivées au greffe du parquet, dans des emplacements spécialement prévus, en assurant le respect de la confidentialité, si elles ne sont pas utilisées dans le cadre d’une autre procédure selon l’alinéa 5 du présent article. Le juge ou à la formation chargée de l’examen de l’affaire, d’office ou à la demande des parties, peuvent demander la transmission des données scellées si de nouvelles preuves attestent qu’une partie de ces données concerne les faits qui
font l’objet de l’enquête. Ces données sont détruites un an après l’examen définitif de l’affaire par le procureur qui établit un procès-verbal en ce sens.
»
Article 143 – Le constat des activités de surveillance technique
«
(1) Le procureur ou l’autorité de poursuite établissent un procès-verbal pour chaque activité de surveillance technique (...)
(2) Le procès-verbal est accompagné d’une copie du support contenant le résultat des activités de surveillance technique, mise sous pli scellé. Le support ou sa copie certifiée sont archivés au greffe du parquet, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, et peuvent être transmis au tribunal, sur demande de celui-ci. Une fois le tribunal saisi de l’affaire, la copie du support contenant les activités de surveillance techniques et les copies des procès-verbaux sont archivées au greffe du tribunal, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, seuls le juge ou la formation de jugement chargés de l’examen de l’affaire pouvant les consulter.
»
Article 146 – La conservation des pièces résultant de la surveillance technique
«
(1) S’il adopte une décision de classement de l’affaire (...), le procureur en informe aussitôt le juge des droits et libertés.
(2) Le juge des droits et libertés ordonne la conservation du support matériel ou de sa copie certifiée, par archivage au siège du tribunal, dans des emplacements spécialement prévus, sous pli scellé, en assurant leur caractère confidentiel.
(3) Si le tribunal prononce un arrêt définitif de condamnation, de renonciation ou de report de l’application de la peine, de relaxe ou de clôture du procès pénal, le support original et sa copie sont archivés avec le dossier de l’affaire au siège du tribunal, dans des emplacements spécialement prévus, en assurant leur caractère confidentiel.
»
33.
Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’une enquête prompte et effective au sujet de l’agression dont il a été victime.
34.
Sous l’angle de l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la méconnaissance de ses droits à la défense étant donné qu’il n’a pas pu poser des questions au témoin E.C., du refus de la police judiciaire de l’entendre en l’absence d’un interprète en hébreu et de ce qu’il a dû supporter les frais des services d’un tel interprète. Il dénonce en outre la méconnaissance du principe de l’égalité des armes au motif que les autorités publiques ont omis de l’informer de l’existence et du contenu de l’enregistrement audio produit par Z.E. au dossier de l’enquête.
35.
Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant dénonce la conservation au dossier de l’enquête pénale d’un enregistrement audio privé qui n’a pas été archivé après que l’illégalité de ce moyen de preuve a été établie et qui n’a pas été détruit une fois la prescription de la responsabilité pénale acquise.
1.
Eu égard à la protection procédurale contre les traitements inhumains ou dégradants, l’enquête menée en l’espèce par les autorités internes sur l’agression du requérant a-t-elle satisfait aux exigences de l’article 3 de la Convention
?
Le gouvernement défendeur est également invité à produire une copie du dossier interne concernant la plainte pénale du requérant au sujet de son agression.
2.
Y a-t-il eu atteinte au droit du requérant au respect de sa vie privée, au sens de l’article 8 § 1 de la Convention, en raison de la conservation de l’enregistrement audio produit par Z.E. au dossier de l’enquête pénale et cela même après le classement sans suite de la procédure en raison de la prescription de la responsabilité pénale
?
Dans l’affirmative, l’ingérence dans l’exercice de ce droit était-elle prévue par la loi et nécessaire, au sens de l’article 8 § 2
?
Le gouvernement défendeur est également invité à renseigner la Cour sur le droit et la pratique internes régissant les modalités de consultation des moyens de preuve tels l’enregistrement audio litigieux, les modalités de conservation ou la possibilité de destruction d’un tel moyen de preuve. Par ailleurs, il est invité à apporter des éclaircissements quant à l’éventuel archivage de l’enregistrement concernant le requérant.