BEN EZRA c. ROUMANIE

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr 21691/15 Simon BEN EZRA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 12 noiembrie 2019 într-un comitet compus din Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 24 aprilie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT recurentul, Simon Ben Ezra ( Nicoleta Tatiana Popescu, avocată care lucrează în București. Guvernul român (atît) a fost reprezentat de agenții săi, dl Brumar și, respectiv, dl Viorel Mocanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. Guvernul olandez, căruia i-a fost comunicată o copie a cererii în temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din regulament, nu a dorit să își exercite dreptul pe care l-a recunoscut la art. 36 alineatul (1) din convenție. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 aprilie 2008, o discuție între reclamant și Z.E., asociatul său, a degenerat într-o încăierare. Fiecare a depus împotriva celuilalt o plângere penală pentru lovituri și răniri. Reclamantul a emis un certificat medico-legal care fusese eliberat în ziua incidentului și care a fost eliberat de la o rană lauriculară cu mâna dreaptă. Un nou examen medico-legal efectuat pe 2 Mai 2008 a concluzionat că rana necesita între treizeci și cinci de zile de îngrijire. Reclamantul a fost supus a două intervenții chirurgicale pe lauriculă. Z.E., care înregistrase pe telefonul său mobil discuția cu reclamantul, a trimis la dosar o copie a l'înregistrării și a traducerii sale în limba română, schimbându-se în ebraică. La cererea reclamantului, care contesta înregistrarea menționată, procurorul însărcinat cu cauza la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . O nouă expertiză medico-legale a concluzionat că reclamantul avea nevoie în total de 45-50 de zile de îngrijire și că nu suferea de niciun efect post-traumatic invalidant. La 26 septembrie 2011, Parchetul a clasat plângerile, mai exact că nici unul dintre reclamanți nu prezentase dovada unei agresiuni. Reclamantul a contestat clasificarea fără niciun rezultat, a solicitat instanței să constate caracterul ilegal al înregistrării și, susținând că acesta aducea atingere vieții sale private, a solicitat eliminarea dosarului. Tribunalul de Primă Instanță din București a întâmpinat contestația reclamantului și a ordonat redeschiderea anchetei. În ceea ce privește înregistrarea, el a menționat că Parchetul a constatat deja caracterul său ilegal și l-a lăsat în afara dosarului. S-a considerat că păstrarea acestei monede în dosarul privind urmărirea penală nu aducea atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. La 24 martie 2014, Parchetul a clasat din nou plângerea penală a reclamantului pe motivul că infracțiunile aduse Z.E. erau prevăzute. În ceea ce privește faptele reproșate reclamantului, Parchetul este imma că nu au fost întocmite. Reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o cauză care a fost respinsă printr-o hotărâre definitivă din 24 octombrie 2014. Între timp, la 25 mai 2011, reclamantul a introdus o acțiune în răspundere civilă delicventă împotriva Z.E. pentru aceleași fapte. Z.E. s-a apărat susținând că acesta a fost reclamantul care l-a atacat. El a vărsat la dosar înregistrarea și traducerea ei. Instanța a îndepărtat aceste monede pe motiv că înregistrarea a fost ilegală. După ce a ascultat mai mulți martori, inclusiv doi cu privire la impactul rănilor reclamantului asupra muncii și recreerii sale, și a examinat documentele medicale produse, Tribunalul de Primă Instanță din București a emis la 1 aprilie 2016 o hotărâre în care a considerat că Z.E. El considera că suferința suferită de reclamant și disconfortul provocat de rana provocată de rănirea sa în legătură cu acțiunile vieții de zi cu zi puteau fi reparate prin acordarea de daune în valoare totală de 14 000 RON (aproximativ 3 Prin hotărârea definitivă din 24 mai 2017, tribunalul departamental din București a confirmat hotărârea din 1 aprilie 2016. La art. 226 din Codul penal se prevede că divulgarea sau difuzarea, fără autorizare, către terți sau public, de înregistrări ale sunetelor, dantelelor sau conversațiilor care aduc atingere vieții private a unei persoane este pasibilă de pedeapsa cu închisoarea sau cu închisoarea. Regulamentul de procedură al Ministerului Public, care a fost adoptat la data de 30 iulie 2014, publicat în Jurnalul Oficial la 26 august 2014, apoi modificat ulterior de mai multe hotărâri ale ministrului justiției, stabilește normele de la: (a) cazurile de urmărire penală; (b) articolele 161 și 162 prevăd, printre altele, că accesul la documente este supus aprobării scrise a procurorului-șef. În termen de 15 ani de la încheierea termenului de depunere a cererii pentru cazurile care au fost închise printr-o clasificare fără întârziere, o comisie constituită în conformitate cu prevederile Legii nr. 16/1996 privind arhivele naționale și compusă din procurori și din personalul administrativ al grefei decide distrugerea documentelor. Răspunzând unei cereri de informații din partea agentului guvernamental, procurorul general a precizat, într-o scrisoare din 25 iunie 2016, că dosarele arhivate erau confidențiale și că, în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură penală, numai părțile la procedură care fuseseră închise și avocații acestora puteau fi autorizați de procurorul-șef al Parchetului să acceseze documentele conținute în acestea. GRIEFS 18. Reclamantul se plânge că a fost victima unor acte contrare articolului 3 din Convenție. El se plânge, de asemenea, de o deficiență de eficacitate a anchetei penale care a fost desfășurată ca urmare a agresiunii. Invocând art. 8 din Convenție, reclamantul susține că păstrarea înregistrării audio a discuției sale cu Z.E. în dosarul privind urmărirea penală a penală a unei încălcări a dreptului său la respectarea vieții sale private. Reclamantul se plânge de violență pe care ar fi comis-o la 9 aprilie 2008 și de o absență a unei anchete efective asupra acestor acte de violență. Acesta: la art. 3 din Convenție, care este astfel de cuvânt nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 21. Guvernul ridică o excepție de la dreptul individual de a introduce căi de atac. În această privință, acesta indică faptul că reclamantul nu a informat Curtea cu privire la acțiunea în răspundere delictuală împotriva Z.E. pe care instanțele naționale au pronunțat-o în favoarea sa (punctele 11-14 de mai sus). Potrivit guvernului, această acțiune ridica obiecții identice cu cele formulate de reclamant în fața Curții. 22. Reclamantul a răspuns că: prin: acțiunea în răspundere civilă delictală împotriva Z.E., el nu a avut ca scop de a face să se constate negativitatea anchetei interne, ci de a obține o despăgubire pentru suferința pe care ar fi suferit-o. 23. Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra excepției preliminare ridicate de guvern, Ö Õ consideră că Õ este, în orice caz, inadmisibilă din motivele expuse mai jos. 24. Curtea ia notă de faptul că autoritățile române nu sunt implicate în relele tratamente denunțate de solicitant, astfel încât cauza trebuie să fie examinată sub aspectul unei obligații pozitive pe care art. 3 o pune în sarcina statelor în cazul în care un individ susține că a fost supus unor tratamente contrare acestei dispoziții, de a efectua o anchetă oficială efectivă care ar putea duce la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile, indiferent de calitatea persoanelor vizate ( M.C. c. Bulgaria, nr. 39272/98, § 151, CEDO 2003 XII). 25. Curtea ia notă de faptul că, după ce plângerea sa a fost clasată, reclamantul a introdus în fața instanțelor naționale o acțiune civilă în răspundere penală împotriva Z.E. Prin această nouă acțiune, acesta a urmărit același scop ca și cu plângerea sa penală, și anume sancționarea violențelor cu care se considera victima și obținerea despăgubirii pentru prejudiciul pretins (punctul 11 de mai sus). Curtea arată că procedura civilă este încheiată în mod favorabil reclamantului cu hotărârea pronunțată la 1 aprilie. 2016 de către Tribunalul de Primă Instanță din București, care a fost ulterior confirmat prin hotărârea definitivă pronunțată la 24 mai 2017 de tribunalul departamental (punctele 13 și 14 de mai sus). Ea observă că, pentru a se pronunța, Tribunalul de Primă Instanță din București a ascultat părțile și mai mulți martori și a examinat documentele medicale depuse la dosar (punctul 13 de mai sus). În urma unei proceduri contradictorii, Tribunalul a ajuns la concluzia, pe de o parte, că, în cursul disputei Z.E. l-a rănit pe reclamant în latura auriculară a mâinii drepte. Instanța a hotărât că persoana respectivă a suferit un prejudiciu din cauza violenței cu care a fost victima și a remediat acest prejudiciu prin condamnarea Z.E. la plata către reclamant 14 000 RON (aproximativ 3 100 EUR) ca daune-interese (punctul 13 de mai sus). 27. Curtea este conștientă că este dificil să se facă o estimare a daunelor-interese care trebuie acordate pentru prejudicii morale. Nu există nici un standard care să permită o valoare pecuniară pentru durere, suferință și disconfort fizic. Cu toate acestea, Curtea constată, în speță, că, pentru a estima cel mai corect valoarea daunelor-interese, Tribunalul de Primă Instană din București a ascultat părțile și martorii în scopul de a aprecia impactul rănilor reclamantului asupra muncii și recreerii sale. De asemenea, acesta este legat în detaliu de documentele medicale depuse la dosar (punctul 13 de mai sus 28). Curtea consideră că nu există nicio diferență clară între gravitatea rănilor și daunele-interese acordate reclamantului și, prin urmare, nu poate pune în discuție concluziile la care au ajuns instanțele interne. 29. Având în vedere că autorul relelor tratamente efectuate de reclamant a fost identificat și că a fost condamnat la plata unor despăgubiri în favoarea reclamantului, Curtea deduce că reclamantul nu poate fi considerat victimă a încălcării prevăzute la art. 3 (a se vedea, mutatis mutandis, Krombach c. Franța (dec.), nr. 67521/14, § 18, 10 mai 2016). 30. rația personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Pe baza art. 8 din Convenția 31. Reclamantul se plânge că înregistrarea conversației private pe care a avut-o cu Z.E. a fost păstrată în dosarul de urmărire penală, chiar și după clasificarea definitivă a cauzei. El a declarat o încălcare a articolului Convenției, formulat astfel. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. 32. Guvernul consideră că, în mod evident, art. 8 este nefondat și, pe de o parte, arată că înregistrarea și transcrierea sa au fost înlăturate din dosar și nu au fost utilizate în procedurile penale și, pe de altă parte, că confidențialitatea acestor documente este asigurată de caracterul nepublic al dosarului de urmărire penală. El adaugă că normele stricte de păstrare și d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Recurentul critică normele de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În cazul în care o persoană intră în domeniul de aplicare al articolului 8 alineatul (1) ( Rotaru c. România [GC], nr. 28341/95, § 43 CEDH 2000 V). 35. În speță, Curtea constată că înregistrarea audio a convorbirii cu Z.E. și transcrierea acesteia nu au fost utilizate ca elemente de probă în cadrul procedurilor desfășurate în fața instanțelor interne (punctele 6, 9 și 12 de mai sus). Prin urmare, dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private nu a fost implicat în aceste proceduri. 36. În ceea ce privește declarația conform căreia o înregistrare și transcrierea acesteia au adus atingere drepturilor garantate prin art. 8 din Convenție, Curtea consideră că acest aspect are un caracter abstract din moment ce reclamantul nu demonstrează nici că acesta a avut un impact direct asupra vieții sale private și nici că autoritățile interne și-au încălcat obligația de a păstra confidențialitatea înscrisurilor din dosarul de urmărire penală (a se vedea, mutatis mutandis, Moldovan c. România (dec.), n 27051/09, § 26, 20 mai 2014). 37. În plus, Curtea ia notă de faptul că dreptul intern sancționează cu o pedeapsă cu închisoarea sau cu o amendă divulgarea către persoane t ă i de înregistrări care aduc atingere vieții private (punctul 15 de mai sus). Dosarele arhivate nu sunt accesibile publicului și numai părțile la procedură și avocații acestora au acces la acestea, sub rezerva autorizării de către procurorul-șef al Parchetului (punctele 16 și 17 de mai sus). În sfârșit, la sfârșitul termenului limită, distrugerea dosarelor este decisă de o comisie reglementată de Legea privind arhivele naționale (punctul 16 de mai sus). 38. În consecință, Curtea consideră că legislația internă conține suficiente garanții pentru protecția dreptului la confidențialitate al reclamantului și că nu poate fi identificată nici o încălcare a articolului 8 din Convenție în speță 39. Prin urmare, rezultă că această cauză este în mod evident greșit întemeiată și că este respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) litera (a) și cu art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 5 decembrie 2019. Andrea Tamietti Faris Vehahović Director adjunct

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

21691/15

Simon BEN EZRA

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 12 novembre 2019 en un comité composé de

:

Faris Vehabović,

président,

Iulia Antoanella Motoc,

Carlo Ranzoni,

juges,

et de Andrea Tamietti,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 24 avril 2015,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Simon Ben Ezra («

le requérant

»), est un ressortissant israélien et néerlandais né en 1952 et résidant à Bat Yam (Israël). Il a été représenté devant la Cour par M

e

Nicoleta Tatiana Popescu, avocate exerçant à Bucarest.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par ses agents, respectivement M

me

C.

Brumar et M. Viorel Mocanu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le gouvernement néerlandais, auquel une copie de la requête a été communiquée par la Cour en vertu de l’article 44 § 1 a) du règlement, n’a pas souhaité exercer le droit que lui reconnaît l’article 36 § 1 de la Convention.

Les circonstances de l’espèce

4.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

5.

Le 9 avril 2008, une discussion entre le requérant et Z.E., son associé, dégénéra en bagarre. Chacun déposa contre l’autre une plainte pénale pour coups et blessures. Le requérant produisit un certificat médicolégal qui avait été délivré le jour de l’incident et qui attestait d’une blessure à l’auriculaire de la main droite. Un nouvel examen médicolégal effectué le 2

mai 2008 conclut que la blessure nécessitait entre trente et trente-cinq jours de soins. Le requérant subit deux interventions chirurgicales à l’auriculaire.

6

.

Z.E., qui avait enregistré sur son téléphone portable la discussion avec le requérant, versa au dossier une copie de l’enregistrement ainsi que sa traduction en roumain, les échanges ayant eu lieu en hébreux. À la demande du requérant, qui contestait ledit enregistrement, le procureur chargé de l’affaire l’écarta, estimant qu’il avait été effectué de manière illégale et que, par conséquent, il ne constituait pas un moyen de preuve.

7.

Le parquet entendit les seules personnes qui étaient présentes sur les lieux lors de la dispute, à savoir le requérant, Z.E., ainsi que deux témoins. Une nouvelle expertise médicolégale conclut que le requérant avait eu besoin au total de quarante-cinq à cinquante jours de soins et qu’il ne souffrait d’aucune séquelle post-traumatique invalidante.

8.

Le 26 septembre 2011, le parquet classa les plaintes, estimant qu’aucun des plaignants n’avait apporté la preuve d’une agression. Le requérant contesta le classement sans suite, demanda au tribunal de constater le caractère illégal de l’enregistrement et, soutenant que celui-ci portait atteinte à sa vie privée, sollicita sa suppression du dossier.

9

.

Le tribunal de première instance de Bucarest accueillit la contestation du requérant et ordonna la réouverture de l’enquête. Au sujet de l’enregistrement, il nota que le parquet avait déjà constaté son caractère illégal et l’avait écarté du dossier. Il estima que la conservation de cette pièce dans le dossier afférent aux poursuites pénales ne portait pas atteinte au droit au respect de la vie privée du requérant.

10.

Le 24 mars 2014, le parquet classa à nouveau la plainte pénale du requérant au motif que les infractions reprochées à Z.E. étaient prescrites. Quant aux faits reprochés au requérant, le parquet estima qu’ils n’étaient pas établis. Le requérant saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une contestation qui fut rejetée par un jugement définitif du 24

octobre 2014.

11

.

Entretemps, le 25 mai 2011, le requérant avait introduit une action en responsabilité civile délictuelle contre Z.E. pour les mêmes faits. Il réclamait 50

000 lei roumains (RON – environ 10

000 euros (EUR)) à titre de dommages-intérêts.

12

.

Z.E. se défendit en alléguant que c’était le requérant qui l’avait agressé. Il versa au dossier l’enregistrement de la discussion et sa traduction. Le tribunal écarta ces pièces au motif que l’enregistrement était illégal.

13

.

Après avoir entendu plusieurs témoins, dont deux au sujet de l’incidence des blessures du requérant sur son travail et ses loisirs, et examiné les documents médicaux produits, le tribunal de première instance de Bucarest rendit le 1

er

avril 2016 un jugement dans lequel il estimait que Z.E. avait porté atteinte à l’intégrité corporelle du requérant en lui tordant violemment l’auriculaire au cours de la dispute. Il considérait que la souffrance subie par le requérant et la gêne que lui occasionnait la blessure dans l’accomplissement des actes de la vie quotidienne pouvaient être réparées par l’octroi de dommages-intérêts d’un montant total de 14

000

RON (environ 3

100 EUR). Le requérant, qui pensait que le montant des dommages-intérêts était insuffisant, forma un pourvoi.

14

.

Par un arrêt définitif du 24 mai 2017, le tribunal départemental de Bucarest confirma le jugement du 1

er

avril 2016.

Le droit interne pertinent

15

.

L’article 226 du code pénal dispose que la divulgation ou la diffusion, sans autorisation, à des tiers ou au public d’enregistrements de sons, d’images ou de conversations portant atteinte à la vie privée d’une personne est passible d’une peine d’emprisonnement ou d’une amende.

16

.

Le règlement intérieur du ministère public, qui a été adopté le 30

juillet 2014, publié au Journal officiel le 26 août 2014, puis modifié ultérieurement par plusieurs arrêtés du ministre de la Justice, énonce les règles d’archivage des dossiers de poursuites pénales. Ses articles 161 et 162 disposent notamment que l’accès aux documents est soumis à l’approbation écrite du procureur en chef du parquet. À l’issue du délai d’archivage, fixé à quinze ans pour les dossiers qui ont été clôturés par un classement sans suite, une commission constituée selon les dispositions de la loi n

o

16/1996 sur les archives nationales et composée des procureurs et du personnel administratif du greffe décide de la destruction des documents.

17

.

Répondant à une demande d’informations de l’agent du Gouvernement, le procureur général a précisé, dans une lettre du 25 juin 2016, que les dossiers archivés étaient confidentiels et que, en vertu des dispositions du code de procédure pénale, seules les parties à la procédure qui avait été clôturée et leurs avocats pouvaient être autorisés par le procureur en chef du parquet à accéder aux documents y contenus.

GRIEFS

18.

Le requérant se plaint d’avoir été victime d’actes contraires à l’article 3 de la Convention. Il se plaint également d’un défaut d’effectivité de l’enquête pénale qui a été menée à la suite de l’agression alléguée.

19.

Invoquant l’article 8 de la Convention, le requérant soutient que la conservation de l’enregistrement audio de sa discussion avec Z.E. dans le dossier afférent aux poursuites pénales s’analyse en une violation de son droit au respect de sa vie privée.

EN DROIT

Sur le grief fondé sur l’article 3 de la Convention

20.

Le requérant se plaint de violences qu’il aurait subies le 9 avril 2008 et d’une absence d’enquête effective sur ces violences alléguées. Il invoque l’article 3 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

21.

Le Gouvernement soulève une exception d’abus du droit de recours individuel. À cet égard, il indique que le requérant n’a pas informé la Cour de l’action en responsabilité délictuelle contre Z.E. que les juridictions nationales ont tranchée en sa faveur (paragraphes 11-14 ci-dessus). Selon le Gouvernement, cette action soulevait des griefs identiques à ceux que le requérant formule devant la Cour.

22.

Le requérant réplique qu’en introduisant l’action en responsabilité civile délictuelle contre Z.E., il n’avait pas pour but de faire constater l’ineffectivité de l’enquête interne, mais d’obtenir une indemnisation pour la souffrance qu’il aurait subie.

23.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire de statuer sur l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement, puisqu’elle considère que le grief est en tout état de cause irrecevable pour les raisons exposées ci

‑

dessous.

24.

La Cour note que les autorités roumaines n’étant pas impliquées dans les mauvais traitements dénoncés par le requérant, l’affaire doit être examinée sous l’angle de l’obligation positive que l’article 3 met à la charge des États lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi des traitements contraires à cette disposition, de mener une enquête officielle effective susceptible de conduire à l’identification et à la punition des responsables, quelle que soit la qualité des personnes mises en cause (

M.C.

c. Bulgarie

, n

o

39272/98, § 151, CEDH 2003

‑

XII).

25.

La Cour note qu’après que sa plainte a été classée le requérant a introduit devant les juridictions nationales une action civile en responsabilité délictuelle contre Z.E. Par cette nouvelle action, il poursuivait le même but qu’avec sa plainte pénale, à savoir faire sanctionner les violences dont il se disait victime et obtenir la réparation du préjudice allégué (paragraphe 11 ci-dessus). La Cour relève que la procédure civile s’est conclue de manière favorable au requérant avec le jugement rendu le 1

er

avril

2016 par le tribunal de Bucarest, qui a ensuite été confirmé par l’arrêt définitif prononcé le 24 mai 2017 par le tribunal départemental (paragraphes 13 et 14 ci-dessus).

26.

Elle observe que pour statuer, le tribunal de première instance de Bucarest a entendu les parties et plusieurs témoins et examiné les documents médicaux versés au dossier (paragraphe 13 ci-dessus). À l’issue d’une procédure contradictoire, il a conclu, en s’appuyant sur ces pièces, qu’au cours de la dispute Z.E. avait blessé le requérant à l’auriculaire de la main droite. Le tribunal a jugé que l’intéressé avait subi un préjudice à raison des violences dont il avait été victime et a réparé ce préjudice en condamnant Z.E. à verser au requérant 14

000 RON (environ 3

100 EUR) à titre de dommages-intérêts (paragraphe 13 ci-dessus).

27.

La Cour est consciente qu’il est difficile de faire une estimation des dommages-intérêts à accorder pour préjudice moral. Il n’existe pas de norme permettant d’attribuer une valeur pécuniaire à la douleur, à la souffrance et à l’inconfort physique. Cela étant, la Cour constate en l’espèce que, pour estimer au plus juste le montant des dommages-intérêts, le tribunal de première instance de Bucarest a entendu les parties et des témoins aux fins d’apprécier l’incidence des blessures du requérant sur son travail et ses loisirs. Il s’est également référé de manière détaillée aux documents médicaux versés au dossier (paragraphe

13 ci-dessus).

28.

La Cour estime qu’il n’existe pas de disproportion manifeste entre la gravité des blessures et les dommages-intérêts accordés au requérant et, par conséquent, elle ne saurait remettre en cause les conclusions auxquelles sont parvenus les tribunaux internes.

29.

Étant donné que l’auteur des mauvais traitements subis par le requérant a été identifié et qu’il a été condamné au paiement de dommages et intérêts en faveur du requérant, la Cour en déduit que le requérant ne peut se dire victime de la violation alléguée de l’article 3 (voir,

mutatis mutandis

,

Krombach c. France

(déc.), n

o

67521/14, § 18, 10 mai 2016).

30.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible

ratione personae

avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Sur le grief fondé sur l’article 8 de la Convention

31.

Le requérant se plaint que l’enregistrement de la conversation privée qu’il a eue avec Z.E. ait été conservé dans le dossier des poursuites pénales, même après le classement définitif de l’affaire. Il allègue une violation de l’article

8

de la Convention, libellé ainsi

:

«

»

32.

Le Gouvernement considère que le grief formulé sous l’angle de l’article 8 est manifestement mal fondé. Il expose, d’une part, que l’enregistrement audio et sa transcription ont été écartés du dossier et n’ont pas été utilisés dans la procédure pénale et, d’autre part, que la confidentialité de ces documents est assurée par le caractère non public du dossier de poursuites. Il ajoute que des règles strictes de conservation et d’archivage des dossiers de poursuites avant leur destruction empêchent la divulgation des informations confidentielles.

33.

Le requérant critique les règles d’archivage des dossiers, lesquelles ne seraient pas assez protectrices du droit au respect de la vie privée. Il soutient qu’il n’existe en droit interne aucune procédure qui lui aurait permis d’obtenir la destruction physique de ces documents.

34.

La Cour rappelle que la conservation de données relatives à la «

vie privée

» d’un individu entre dans le champ d’application de l’article 8 § 1 (

Rotaru c. Roumanie

[GC], n

o

28341/95, § 43, CEDH 2000

‑

V).

35.

En l’espèce, la Cour constate que l’enregistrement audio de la conversation avec Z.E. et sa transcription n’ont pas été utilisés comme éléments de preuve lors des procédures menées devant les juridictions internes (paragraphes 6, 9 et 12 ci-dessus). Dès lors, le droit du requérant au respect de sa «

vie privée

» n’était pas en jeu dans ces procédures.

36.

En ce qui concerne l’allégation selon laquelle l’archivage de l’enregistrement et de sa transcription portaient atteinte aux droits garantis par l’article 8 de la Convention, la Cour estime que ce grief revêt un caractère abstrait dès lors que le requérant ne démontre ni que l’archivage ait eu des conséquences directes sur sa vie privée ni que les autorités internes aient enfreint leur obligation de préserver la confidentialité des pièces du dossier de poursuites (voir,

mutatis mutandis, Moldovan c.

Roumanie

(déc.), n

o

27051/09, § 26, 20 mai 2014).

37.

De surcroît, la Cour note que le droit interne sanctionne d’une peine de prison ou d’une amende la divulgation à des personnes tierces d’enregistrements portant atteinte à la vie privée (paragraphe 15 ci-dessus). Les dossiers archivés ne sont pas accessibles au public et seuls les parties à la procédure et leurs avocats y ont accès, sous réserve de l’autorisation du procureur en chef du parquet (paragraphes 16 et 17 ci-dessus). Enfin, au terme du délai d’archivage, la destruction des dossiers est décidée par une commission régie par la loi sur les archives nationales (paragraphe 16 ci

‑

dessus).

38.

Par conséquent, la Cour estime que la législation interne contient des garanties suffisantes pour la sauvegarde du droit à la vie privée du requérant, et qu’aucune apparence de violation de l’article 8 de la Convention ne saurait être décelée en l’espèce.

39.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 5 décembre 2019.

Andrea Tamietti

Faris Vehabović

Greffier adjoint

Président