Dooel Zlaten Egej împotriva Macedoniei de Nord

Comunicat la 21 martie 2016 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 4051/13 DOOEL ZLATEN EGEJ împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 4 ianuarie 2013 DECLARAREA FACTELOR Dooel Zlaten Egej este o societate unică de răspundere limitată încorporată în Delčevo, fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei („societatea reclamantă”). Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de societatea reclamantă, pot fi rezumate după cum urmează. Din 2001 societatea reclamantă funcționează în sectorul de reciclare. După instrucțiunile de către inspectoratul relevant și pe baza modificărilor legislative care între timp au intrat în vigoare la 16 iulie 2007 societatea reclamantă a solicitat Ministerului Mediului și Planificării Terenului („Ministrul”) o licență pentru stocarea și tratamentul deșeurilor („Licența”).

La 18 septembrie 2008, Hotărârea de Mediu a Ministerului a elaborat un aviz în care a recomandat ca ministru să furnizeze licența. Societatea reclamantă a solicitat de mai multe ori Ministerului să decidă la cererea sa. Ministerul a eliberat licența solicitată la data înscrisă la data de 10 septembrie 2008. Potrivit ștampilului oficial pe licență, acesta a fost înscris în dosarele Ministerului la 15 iulie 2009. Licența a fost eliberată companiei solicitante la 23 februarie 2010. Într-o dată neespecificată, societatea reclamantă a introdus o acțiune civilă împotriva statului reclamant care a solicitat compensarea pecuniară pentru veniturile a căror activitate a fost privată pentru perioada cuprinsă între 16 iulie 2007 și 23 februarie 2010. Societatea reclamantă a afirmat că în perioada respectivă nu a putut opera și că a luat prea mult timp pentru Ministerul să elibereze licența.

Acuzatul a răspuns că eliberarea întârziere a licenței a fost datorită eșecului societății reclamante de a notifica Ministerului o schimbare a scaunului său. Prin hotărârea din 20 octombrie 2010, Tribunalul Kočani a respins cererea reclamantului, declarând că o astfel de cerere nu poate fi depusă decât după anularea deciziei administrative relevante sau a fost stabilit că un organism administrativ a refuzat ilegal să ia măsurile corespunzătoare. 2010 Curtea de Apel Štip a respins recursul reclamantului și a susținut motivele furnizate de instanța de primă instanță. La 15 februarie 2011, societatea reclamantă a interzis o acțiune în fața Curții administrative care a solicitat să stabilească „conducta ilegală [pe partea Ministerului] între 16 iulie 2007 și 23 februarie 2010, în timpul căreia [a] nu a hotărât pe cererea sa în termenul legal.

Din cauza unor astfel de comportamente ilegale, [societatea reclamantă nu a putut opera] și [a] sustinut daune”. La 27 octombrie 2011, Curtea Administrativă a respins reclamația, declarând că aceasta ar fi putut fi depusă numai dacă presupusa conduită ilegală din partea organismului administrativ era încă în curs de desfășurare, ceea ce nu a fost așa în cazul reclamantului. În plus, Comisia a afirmat că orice cerere de compensare legată de presupusul eșec al Ministerului să acționeze în timp util ar trebui să fie decisă în cadrul procedurilor civile în fața instanțelor ordinare. La 8 octombrie 2012, Curtea Supremă a susținut hotărârea instanței de judecată și a confirmat că orice cerere de compensare ar trebui să fie decisă în cadrul procedurilor civile în temeiul normelor generale ale dreptului târg.

Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 din Convenție că nici o instanță nu a recunoscut competența sa de a decide asupra cererii de compensare împotriva statului contestat. Societatea reclamantă a acordat dreptul de acces la o instanță în temeiul articolului 6 din Convenție în ceea ce privește reclamația sa de compensare împotriva statului contestat? În caz contrar, a fost interzisă accesul la o instanță justificată și proporțională? Guvernul este invitat să furnizeze copii ale oricărei decizii relevante ale instanței cu privire la cererile de compensare pe baza unor motive similare cu cele din cazul în cauză.

Communicated on 21 March 2016

FIRST SECTION

Application no. 4051/13

DOOEL ZLATEN EGEJ

against the former Yugoslav Republic of Macedonia lodged on 4 January 2013

STATEMENT OF FACTS

The applicant, Dooel Zlaten Egej, is a single-owner limited liability company incorporated in Delčevo, the former Yugoslav Republic of Macedonia (“the applicant company”). The facts of the case, as submitted by the applicant company, may be summarised as follows. Since 2001 the applicant company has been operating in the recycling sector. As instructed by the relevant inspectorate and on the basis of legislative amendments that had meanwhile entered into force, on 16 July 2007 the applicant company requested from the Ministry of Environment and Land Planning (“the Ministry”) a licence for the storage and treatment of waste (“the licence”). On 18 September 2008 the Ministry’s Environmental Directorate drew up an opinion in which it recommended that the Minister provide the licence.

The applicant company several times asked the Ministry to decide upon its request. The Ministry issued the requested licence on, according to the date inscribed thereon, 10 September 2008. According to the official stamp affixed to the licence, it was registered in the Ministry’s records on 15 July 2009. The licence was issued to the applicant company on 23 February 2010. On an unspecified date the applicant company brought a civil action against the respondent State claiming pecuniary compensation for the income of which it had been deprived for the period between 16 July 2007 and 23 February 2010. The applicant company claimed that during that period it had not been able to operate and that it had taken too long for the Ministry to issue the licence.

The defendant replied that the late issuance of the licence had been due to the failure of the applicant company to notify the Ministry of a change of its seat. By a judgment of 20 October 2010, the Kočani Court of First Instance dismissed the applicant’s claim, holding that such a claim could only be submitted after the relevant administrative decision was annulled or it had been established that an administrative body had unlawfully refused to take the appropriate action. On 20 December 2010 the Štip Court of Appeal dismissed the applicant’s appeal and upheld the reasons provided by the first-instance court. On 15 February 2011 the applicant company brought an action before the Administrative Court seeking that it establish the “unlawful conduct [on the part of the Ministry] between 16 July 2007 and 23 February 2010, during which time it [had] failed to decide upon its request within the statutory time-limit.

Because of such unlawful conduct, [the applicant company had been unable to operate] and [had] sustained damage”. On 27 October 2011 the Administrative Court dismissed the claim, finding that it could have only been lodged if the alleged unlawful conduct on the part of the administrative body had still been ongoing, which had not been so in the applicant’s case. It further stated that any compensation claim related to the alleged failure of the Ministry to act in good time should be decided in civil proceedings before the ordinary courts. On 8 October 2012 the Supreme Court upheld the lower court’s judgment and confirmed that any compensation claim was to be decided in civil proceedings under the general rules of tort law.

COMPLAINT The applicant complains under Article 6 of the Convention that no court acknowledged its own jurisdiction to decide on his compensation claim against the respondent State.

QUESTIONS TO THE PARTIES

Was the applicant company accorded the right of access to a court under Article 6 of the Convention in respect of its compensation claim against the respondent State? If not, was the bar on access to a court justified and proportionate? The Government are invited to provide copies of any relevant court decisions concerning compensation claims based on similar grounds to those in the present case.