CASE OF BÉDAT v. SWITZERLAND

Reclamantul este jurnalist de profesie. La 15 octombrie 2003, el a publicat un articol în revista săptămânală L’Illustre intitulată “Tragedy on the Lausanne Bridge – versiunea șoferului nesăbuit – Întrebarea șoferului nebun” (“Drama du Grand-Pont à Lausanne – la version du chauffard – l’interrogatoire du conducteur fou”). Articolul în cauză se referă la o serie de proceduri penale împotriva M.B., un motorist care a fost retras în custodie după un incident din 8 iulie 2003 în care a aruncat mașina în pietoni, înainte de a se arunca de pe podul Lausannei (Grand-Pont). Incidentul, în care au murit trei persoane și alți opt au fost răniți, a provocat multă emoție și controverse în Elveția. Articolul a început după cum urmează: „Nume: B. Prenumele: M. Născut la 1 ianuarie 1966 în Tamanrasset (Algeria), fiul B.B. și F.I., rezident la Lausanne, titular de o licență din categoria C, soțul M.B. Profezie: asistent de asistență medicală... E ora 8.15. marți, 8 iulie 2003, în sediile austere ale departamentului de investigație penală Lausanne. La șase ore după tragicul său cursă de cap de-a lungul Podului Lausannei, care a condus la trei morți și opt victime, acest șofer nesăbuit este singur pentru prima dată, cu trei investigatori. Îi va deține? De fapt, el nu pare de fapt să realizeze ceea ce se întâmplă, ca și cum nu se uită la evenimentele și tot hubbub în jurul lui. Omul care a supărat toată Lausannei în această zi de vară nu este foarte vorbitor. Acest cetățean algerian este retras, introvertit, inescrutable, într-adevăr complet impenetrabil. Și totuși întrebările zboară din toate părțile. Care au fost motivele acestui ‘accident’, unul dintre polițiști scrie destul de îngrozitor, ca și cum ar fi format deja opinia. Patru cuvinte în răspuns: „Nu știu”. 9. Articolul a continuat cu un rezumat al întrebărilor puse de ofițeri de poliție și de judecătorul de investigare și răspunsurile M.B.. De asemenea, a menționat că M.B. a fost „acuzat de crimă premeditată (assasinat) și, în alternativă, de crimă (meurtre), de prejudicii corporale grave, de a pune în pericol viața și infracțiuni grave de trafic” și că el „a apărut să nu arate remușcări”. Articolul a fost însoțit de mai multe fotografii de scrisori care M.B. au fost trimise la judecătorul de investigare. Acesta s - a încheiat cu următorul paragraf: „Din celula sa de la închisoare, M.B. Acum își petrece timpul trimițând scrisori judecătorului investigator...: când a fost luat în custodie a cerut ca ceasul să fie returnat și a cerut o ceașcă pentru cafea, unele fructe uscate și ciocolată. La 11 iulie, la trei zile după evenimente, el a cerut chiar să fie eliberat temporar pentru „ câteva zile”. „Aș dori să sun pe fratele meu mai mare din Algeria”, el a implorat ulterior. El a anunțat în cele din urmă, la 11 august, că a venit la o „decizie finală”: el și-a respins avocatul, dl M.B., din motive de „faltă de încredere”. Două zile mai târziu, o altă scrisoare: ar putea judecătorul să-l trimită „documentul Asociației Barierelor din Cantonul Vaud” pentru a-l ajuta să găsească un alt avocat de apărare? Cu toate acestea, cu toate minciunile și omisiunile recurente, amestecul de naivitate și aroganță, amnezie și nebunie care caracterizează toate aceste afirmații, cu siguranță M.B. face tot ce este în puterea lui să se facă imposibil de apărat?” 10. De asemenea, articolul includea un scurt rezumat intitulat “A pierdut marmura...” („Il a perdu la boule...”), si declaratii sotiei lui M.B. si de la doctorul său. 11. Din dosarul apare că articolul reclamantului nu a fost singura piesă care a fost publicată pe tragedia de la Lausanne Bridge. Autoritățile responsabile pentru ancheta penală au decis însăși să informeze presa cu privire la anumite aspecte ale anchetei, care au condus la publicarea unui articol în Tribune de Genève la 14 august 2003. 12. M.B. nu a depus plângere împotriva reclamantului. Cu toate acestea, procedurile penale au fost introduse împotriva reclamantului pe inițiativa procurorului public pentru publicare a documentelor secrete. În urma anchetei, una dintre părți care solicită daune în cadrul procedurii împotriva M.B. i-a fotografiat dosarul și a pierdut una din copiile dintr-un centru comercial. O persoană necunoscută a adus apoi exemplarul la birourile revistei, care a publicat articolul nepotrivit. 13. Prin ordinul din 23 iunie 2004, judecătorul de investigare din Lausanne a condamnat reclamantul la o lună de închisoare, suspendat timp de un an. 14. După cererea reclamantului de a anula decizia, Curtea de Poliție din Lausanne, cu hotărârea din 22 septembrie 2005, a înlocuit condamnarea la închisoare cu o amendă de 4.000 de franci elvețieni (CHF) (aproximativ 2.667 euro (EUR). În audierea din 13 mai 2015, în răspuns la o întrebare a Curții, reprezentantul reclamantului a declarat că suma de 4000 CHF a fost avansată de angajatorul clientului său și că clientul său intenționează să-l ramburseze după procedura în fața Curții. El a confirmat, de asemenea, că suma stabilită de instanța penală a luat în considerare dosarul anterior al reclamantului. 15. Reclamantul a depus un recurs asupra punctelor de drept. Acțiunea sa a fost respinsă la 30 ianuarie 2006 de Curtea Penală de Casare a Cantonului Vaud. 16. Reclamantul a depus un recurs de drept public și un recurs din motive de nulitate la Curtea Federală, care a respins apelurile la 29 aprilie 2008. Decizia sa a fost înaintata reclamantului la 9 mai 2008. pasajele relevante din decizie sunt următoarele: „7. În scurt, recurentul susține că condamnarea sa pentru încălcarea articolului 293 din Codul penal este contrară dreptului federal. El nu contează faptul că informațiile pe care le-a publicat sunt incluse în art. 293 din Codul Penal. Pe de altă parte, el susține, în conformitate cu interpretarea articolelor 293 și 32 din Codul penal, în lumina principiilor inferite de la art. 10 CEDO de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, că, după ce a primit aceste informații cu bună credință fără să o obțină ilegal, a avut datoria de a-l publica în calitate de jurnalist profesionist, în conformitate cu art. 32 din Codul penal, din cauza ceea ce consideră evident interesul așa-numitului „Lausanne Bridge” în cazul publicului în Elveția franceză. 7.1. În conformitate cu art. 293 din Codul Penal (Publicarea deliberărilor oficiale secrete), oricine care, fără a avea dreptul de a face acest lucru, publică toată sau parte din documente, investigații sau deliberări ale unei autorități care sunt secrete prin lege sau în temeiul unei decizii luate de autoritatea respectivă, acționând în cadrul competențelor sale, va fi pedepsită cu o amendă (punctul 1). De asemenea, complicitatea în astfel de acte este pedepsită (a se vedea punctul 2). Curtea poate decide să nu impună nicio penalitate dacă secretul astfel făcut public este minor de importanță (a se vedea punctul 3). Potrivit jurisprudenței, această dispoziție provine dintr-o concepție oficială a secretului. Este suficient ca documentele, deliberările sau investigațiile în cauză să fi fost declarate secrete prin lege sau în temeiul unei decizii luate de autoritatea sau, cu alte cuvinte, că au existat intenția de a le împiedica să devină publice, indiferent de tipul de clasificare selectată (de exemplu, secretul superior sau confidențial). Pe de altă parte, secretul strict presupune că titularul informațiilor specifice dorește să-l țină secret, că există un interes legitim în joc și că informațiile sunt cunoscute sau accesibile numai unui grup selectat de persoane (a se vedea ATF [Jurisprudența Curții Federale Elvețiene] 126 IV 236, punctul 2a, p. 242, și 2c/aa, p. 244). Această situație nu a fost modificată de intrarea în vigoare a alineatului (3) din prezentul articol la 1 aprilie 1998 (RO [Recuperare oficială – Colecția Oficială a Statutelor Federale] 1998 852 856; FF [Feuille fédérale] 1996 IV 533). Această regulă nu se referă la secrete în sensul susținut, ci mai degrabă la cazuri de ascunzătoare inutilă, mică sau excesivă (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2c/bb, p. 246). Prin urmare, pentru a exclude aplicarea alineatului (3), instanța trebuie să examineze în primul rând motivele pentru clasificarea informațiilor ca secret. Cu toate acestea, aceasta trebuie să facă acest lucru cu reținere, fără a interfera cu puterea discrețională exercitată de autoritatea care a declarat secretul informației. Este suficient ca această declarație să apară, totuși, în raport cu conținutul documentelor, investigațiilor sau deliberărilor în cauză. În plus, punctul de vedere al jurnaliștilor cu privire la interesul în publicarea informațiilor este irelevant (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2d, p. 246). În Stoll v. Hotărârea Elveția din 10 decembrie 2007, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat că această concepție oficială a secretului nu a fost contrară art. 10 CEDO, întrucât nu a împiedicat Curții Federale să stabilească dacă interferența în cauză era compatibilă cu art. 10 CEDO, prin evaluarea, în contextul examinării sale la art. 293, alin. (3) din Codul penal, justificarea clasificării unui anumit articol de informații ca secret, pe de o parte, și în măsura intereselor în joc, pe de altă parte (a se vedea Stoll v. Elveția, citată mai sus, §§ 138 și 139. 7.2. În cazul în cauză, infracțiunea în care se acuza recurente are legătură cu publicarea înregistrărilor interviurilor și corespondenței conținute în dosarul unei anchete penale vii. În conformitate cu art. 184 din Codul de Procedură Penală al Cantonului Vaud (CPP/VD), toate investigațiile trebuie să rămână secrete până la încheierea finală (a se vedea punctul 1). Cererea de secret se referă la toate elementele de probă descoperite de anchetă în sine, precum și la toate deciziile nepublice și măsurile de investigare (a se vedea punctul 2). Legea specifică, de asemenea, că următoarele elemente sunt obligate de secret față de oricine care nu are acces la dosar: judecătorii și personalul judiciar (a se salva în cazurile în care divulgarea ar facilita investigația sau este justificată pe motive publice, administrative sau judiciare; a se vedea art. 185 CPP/VD), precum și părțile, prietenii și rudele acestora, avocații lor, asociații, consultanții și personalul acesteia și orice experți și martori. Cu toate acestea, divulgarea prietenilor sau rudelor de către părți sau avocatul lor nu este pedepsită (a se vedea art. 185a RPC/VD). În sfârșit, legea prevede o serie de excepții. Ca excepție la art. 185, judecătorul de investigare cantonal și, cu acordul acestuia, judecătorul responsabil pentru ancheta preliminară sau ofițerii de poliție de rang înalt desemnați special de guvernul cantonal [Conseil d’Etat] (a se vedea art. 168 alineatul (3)) pot informa presa, radio sau televiziune despre o investigație în așteptare, dacă este necesară de interesul public sau de considerații de echitate, în special atunci când cooperarea publică este obligată să se lumineze asupra unei infracțiuni, în cazuri care sunt deosebit de grave sau sunt deja cunoscute de publicul în general, sau în cazul în care informațiile eronate trebuie corectate sau încredințate publicului în general (a se vedea art. 185b alineatul (1) CPP/VD). Prin urmare, prezentul caz se referă la secretul impus de lege, mai degrabă decât la o decizie oficială. 7.3. Ca regulă generală, motivul confidențialității investigațiilor judiciare, care se aplică majorității seturilor de proceduri penale cantonale, este necesitatea de a proteja interesele procedurii penale prin anticiparea riscurilor de coluziune și pericolul de a fi falsificate sau distruse dovezi. Cu toate acestea, nici interesele acuzatului nu trebuie ignorate, în special în ceea ce privește presupunerea de nevinovăție și, în general, relațiile și interesele personale ale acuzatului (a se vedea Hauser, Schweri și Hartmann, Schweizerisches Strafprozessrecht, al șaselea ed., 2005, § 52, nr. 6, p. 235; Gérard Piquerez, op. cit., § 134, nr. 1066, p. 678; Gérard Piquerez, Procédure pénale Suisse: manual, al doilea ed., 2007, nr. 849, pp. 559 și următoarele), precum și necesitatea de a proteja procesul de formare a avizului și procesul de decizie în cadrul unei autorități de stat, astfel cum este protejat, exact, prin art. 293 din Codul Penal (a se vedea ATF 126 IV 236, punctul 2c/aaa, p. 245). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut deja ocazia de a considera un astfel de scop legitim în sine. Obiectivul este de a menține autoritatea și imparțialitatea justiției în conformitate cu formularea articolului 10 alineatul (2) CEDO, care menționează, de asemenea, protecția reputației sau a drepturilor altor persoane (a se vedea Weber v. Elveția, hotărârea din 22 mai 1990, § 45 și Dupuis și alții v. Franța, hotărârea din 7 iunie 2007, § 32). În plus, în măsura în care publicația neprevăzută se referă la fragmente din înregistrările interviului acuzat și a reprodus anumite scrisori trimise de către acesta de către judecătorul de investigare, aceste dovezi pot fi în mod valabil secrete, interzicând accesul public la aceasta, astfel cum prevede legislația cantonului Vaud. Aceaceasta este concluzia inevitabilă în ceea ce privește înregistrările interviurilor acuzate, deoarece ar fi inadmisibil să se permită analizarea acestor documente în sfera publică, înainte de încheierea anchetei, înainte de proces și din context, într-un mod care să influențeze deciziile luate de judecătorul de investigare și de instanța de judecată. Este, de asemenea, singura concluzie posibilă în ceea ce privește scrisorile trimise de acuzat judecătorului de investigare, care se concentrează pe probleme practice și critici ale avocatului său (a se vedea hotărârea Curții de Poliție, punctul 4, p. 7). Putem sublinia, în acest sens, faptul că, din publicația neprevăzută – care autoritățile cantonale nu au reprodus în totalitate în deciziile lor, deși au făcut referire la aceasta și conținutul său nu este contestat –, că problemele practice menționate mai sus privesc cererile de eliberare temporară și de acces la efecte personale (lettere din 11 iulie 2003), de modificare a celulelor (lettera din 7 august 2003) și de autorizare de utilizare a telefonului (lettera din 6 august 2003). Indiferent de garanția presunției de nevinovăție și de indiciile referitoare la caracterul deținutului care ar putea fi scos în timpul procedurii penale de la o astfel de corespondență, deținutul, al cărui libertate este considerabil restricționat, chiar și în ceea ce privește actele zilnice referitoare la viața sa privată sau, într-adevăr, sfera intimă, poate aștepta autoritatea care restricționează libertatea sa de a-l proteja de expunerea publică a detaliilor practice ale vieții sale ca prizonier în recludere și ca persoană care face față de acuzații (a se vedea art. 13 din Constituție). Prin urmare, în cazul instantaneu, informațiile publicate de recurent, în ceea ce privește conținutul înregistrărilor interviurilor sale și corespondența sa cu judecătorul de investigare, nu pot fi descrise ca un secret de importanță minoră în sensul articolului 293, alineatul (3) din Codul penal. În acest sens, publicarea încurcată a constituit elementele de fapt ale infracțiunii prevăzute la art. 293, alineatul (1) din Codul penal. 7.4. În plus, informațiile în cauză pot fi descrise ca fiind secrete în termeni de fond, deoarece acestea au fost accesibile doar la un număr limitat de persoane (judecătorul investigator și părțile la procedura). În plus, autoritatea de investigare dorește să le păstreze secrete, nu numai un interes legitim în acest sens, ci o obligație în temeiul Codului cantonal de procedură penală, justificarea pentru care a fost menționată mai sus (a se vedea punctul 7.3 mai sus). 7.5. Prin urmare, singurul punct care rămâne în discuție este existența justificării. În scurt, recurentul susține că a avut datoria profesională (în temeiul articolului 32 din Codul penal) în calitate de jurnalist care să publice informațiile în cauză din cauza ceea ce el descrie ca fiind interesul evident în cazul „Lausanne Bridge” pentru populația din Elveția franceză. El consideră că, în lumina jurisprudenței europene, presupunerea de bază ar trebui să fie că publicarea este justificată în principiu, cu excepția cazului în care există o necesitate socială urgentă de a menține secretul. Din punctul de vedere al bunei credințe, el susține că art. 32 ar trebui să se aplice jurnaliștilor care nu sunt responsabili pentru indiscreția comisă de un terț și care primesc informații fără a comite încălcarea secretului care rezultă din publicație. În sfârșit, el susține că modalitatea de publicare nu este un criteriu relevant. 8.1. În ceea ce privește primul punct, instanța cantonală a constatat că, deși accidentul din 8 iulie 2003, circumstanțele ale căror circumstanțe au fost fără îndoială neobișnuite, au declanșat o mare emoție publică, aceaceasta a fost totuși, în termeni legali, pur și simplu un accident rutier cu consecințe fatale și nu a implicat în sine niciun interes public evident. Acesta nu a fost un caz de traumă colectivă din partea populației Lausannei, care ar fi justificat întărirea cetățenilor și menținerea lor informată cu privire la progresul anchetei (a se vedea hotărârea apelată la punctul 2, p. 9). Este adevărat că „cazul Lausanne Bridge” a atras o acoperire extensă a mass-media (a se vedea hotărârea Curții de Poliție, punctul 4, p. 8 la care se referă hotărârea cantonală (adresarea interzisă, punctul B, p. 2)). Cu toate acestea, numai această circumstanță, alături de natura neobișnuită a accidentului, este insuficientă pentru a susține un interes public major în publicarea informațiilor confidențiale în cauză. Cu excepția cazului în care aceasta poate fi justificată în sine, interesul suscitat de publicul prin acoperirea media a evenimentelor nu poate constitui un interes public în divulgarea informațiilor clasificate, deoarece acest lucru ar însemna că ar fi suficient pentru a declanșa interesul publicului într-un anumit eveniment, pentru a justifica publicarea ulterioară a informațiilor confidențiale care ar putea menține acest interes. În plus, un astfel de interes public lipsește în mod evident în ceea ce privește scrisorile care au fost publicate. După cum am văzut mai sus (a se vedea punctul 7.3 de mai sus), aceste scrisori se referă practic exclusiv la critici acuzate împotriva avocatului său și la probleme practice, cum ar fi cererile de eliberare temporară, accesul la efecte personale, schimbarea celulelor și utilizarea telefonului. Acest tip de informații nu oferă informații relevante privind accidentul sau circumstanțele înconjurătoare. Ea se referă la viața privată, sau într-adevăr sfera intimă, a persoanei în custodie, și este dificil de văzut orice interes pe care publicarea sa ar putea satisface altele decât un anumit fel de voyeurism. Același lucru este valabil și pentru cererile recurentei adresate judecătorului de investigare în ceea ce privește alegerea sa de avocat de apărare. Nici nu este clar, în ceea ce privește înregistrările interviurilor sale, ce întrebare politică sau de interes public ar fi apărut sau ar fi fost în valoare de dezbatere în sfera publică, iar autoritățile cantonale au exclus în mod explicit existența oricărui traumatisme colectivă care ar fi justificat îndurarea sau informarea populației. Această constatare, pe care recurentul nu a contestat-o în apelul său de drept public, este obligatorie pentru această instanță (a se vedea art. 277 bis din Legea federală privind procedura penală). În acest caz, recurentul nu reușește să demonstreze interesul „obișnuit” pentru publicul general al informațiilor publicate, iar instanța cantonală nu poate fi criticată pentru că a concluzionat că, cel mai mult, acest interes implică satisfacerea unei curiozități nesănătoase. 8.2. Celelalte două factori invocate de recurente se referă la comportamentul său (buna credință în ceea ce privește accesul la informații și modalitatea de publicare). 8.2.1. În primul rând, trebuie remarcat că art. 293 din Codul penal pedepsește doar divulgarea informațiilor, indiferent de modul în care autorul a obținut-o. În plus, chiar și în conformitate cu art. 10 CEDO, Curtea Europeană nu acordă o importanță decisivă acestui fapt atunci când ia în considerare dacă reclamanții și-au îndeplinit datoria și responsabilitatile. Faptul determinant este mai degrabă că nu ar putea pretinde de bună credință că nu sunt conștienți că divulgarea informațiilor a fost pedepsită de lege (a se vedea Stoll v. Elveția, citată anterior, § 144, Fressoz și Roire v. Franța [GC], nr. 29183/95, ECHR 1999I). Acest punct este bine stabilit în acest caz (a se vedea secțiunea B de mai sus). 8.2.2. Pe de altă parte, modalitatea de publicare poate juca un rol mai important în contextul asigurării libertății de exprimare. În timp ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează că nici el, nici instanța internă în această privință, nu ar trebui să își înlocuiască propriile puncte de vedere ale presei cu privire la tehnica de raportare care ar trebui adoptată de către jurnaliști, în ceea ce privește evaluarea intereselor în joc, aceasta ține seama totuși de conținutul, vocabularul și formatul publicării, precum și de titlurile și subtitrările (fiind alese de jurnalist sau de editori) și de exactitatea informațiilor (a se vedea Stoll v. Elveția, citată mai sus, §§ 146 et seq., în special 146, 147 și 149). În cazul instantaneu, instanța cantonală a hotărât că tonul adoptat de recurent în articolul său a arătat că principala sa preocupare nu a fost, așa cum susține el, să informeze publicul în general despre comportamentul statului în ceea ce privește ancheta penală. Titlul articolului (denumit în continuare „Întrebarea șoferului nebun”, „versia șoferului nesăbuit”) lipsește deja obiectivitatea. Acesta a sugerat că acest caz a fost deja judecat în opinia autorului, în sensul că fatalitățile de pe podul Lausannei au fost cauzate nu de un motorist obișnuit, ci de un „mod driver”, un om „obișnuit cu evenimentele și cu tot hubbub în jurul lui”; jurnalistul a concluzionat prin întrebarea dacă de fapt șoferul face tot posibilul pentru a „să fie imposibil de apărat”. Modul în care el a citat fragmentele din înregistrările de interviuri și a reprodus scrisorile trimise de inculpat judecătorului a arătat motivele autorului articolului nesuferit: el s-a limitat la sensazionalism, modus operandi-ul său fiind orientat exclusiv la satisfacerea curiozității relativ nesănătos pe care oricine le poate simți despre acest tip de caz. Cititorii acestei publicații extrem de prejudecate ar fi format un aviz și ar fi prejudecat subjectiv acțiunile viitoare care urmează să fie luate de instanțe în legătură cu acest caz, fără a respecta cel mai puțin principiul presunției de inocence (a se vedea judecata apelată împotriva punctului 2, p. 9 et seq.). Curtea cantonală a concluzionat că acest factor nu a indicat că interesul public în primirea informațiilor a prevalențat. Această instanță nu poate fi criticată în acest sens. 8.3. Reclamantul a susținut, de asemenea, că înregistrările interviurilor și scrisorile ar fi menționate în orice caz în audieri publice ulterioare. El a deferit de aceasta faptul că menținerea confidențialității acestor informații nu ar putea fi, prin urmare, justificată de „necesități sociale de presă”. Cu toate acestea, pur și simplua posibilitate ca secretul anchetelor penale să fie eliminat în cursul unei faze ulterioare a procedurii, în special în timpul procesului, care este în general supus principiului publicității, nu subminează justificarea menținerii confidențiale a anchetelor judiciare, deoarece scopul principal este de a proteja procesele de formare a avizului și de decizie din partea instanței de judecată, dar și a autorității de investigare, până la încheierea acestei faze secrete a procedurii. În plus, dimpotrivă de a fi neutru și cuprinzător, publicarea în ediție a inclus observații și evaluări care au prezentat informațiile în cauză într-o anumită lumină, fără a oferi oportunitățile de argumentare adversară care reprezintă însăși esența procedurilor în instanțe de judecată. 8.4. În sfârșit, recurentul nu a criticat în mod explicit suma amenzii pe care le-a impus. Nici el nu a contestat refuzul de a-i acorda o perioadă de probă după care amenda va fi anulată (ex-art. 49 punctul 4, coroborat cu ex-art. 106 alineatul (3) din Codul penal) în temeiul legislației elvețiene. Din unghiul de evaluare a interesului în interferență, am putea remarca pur și simplu faptul că amendă impusă, valoarea care a luat în considerare o condamnare anterioară datată din 1998 (impunerea unei amenzi de 2.000 de franci, care ar putea fi eliminată după o perioadă de probă de doi ani, pentru coerciție și difamare), nu depășește jumătate din valoarea venitului lunar al recurentei la momentul material (a se vedea Hotărârea Curții de Poliție, punctul 1, p. 5), și nu există nimic de a sugera că statutul său independent la momentul hotărârii de primă instanță a condus la o scădere semnificativă a veniturilor sale. Ar trebui, de asemenea, subliniat că la CHF 4,000 suma amenzii este sub maximul legal prevăzut la art. 106 alineatul (1) din Codul penal (în vigoare până la 31 decembrie 2006) și că această sumă maximă, stabilită de legislatură în urmă cu mai mult de treizeci de ani, nu a fost revizuită până la intrarea în vigoare a noului secțiune generală a Codului penal, care stabilește acum o cifră de CHF 10.000 (a se vedea art. 106 alineatul (1) din Codul penal în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007). În plus, sancțiunile pentru infracțiunile pe care recurentele sunt acuzate nu l-au împiedicat să își exprime opinia, deoarece aceaceasta a fost impusă după publicarea articolului (a se vedea Stoll v. Elveția, citată anterior, § 156. În acest caz, nu este clar, având în vedere natura infracțiunii acuzate (cea mai puțin gravă în clasificarea prevăzută în Codul penal al Elvețian), cuantumul amenzii și timpul impunerii sale, modul în care sancțiunile impuse reclamantului ar putea fi considerate ca o formă de cenzură. 8.5. Din cele de mai sus, recurentul a dezvăluit un secret în sensul articolului 293, alineatul (1) din Codul penal și nu poate să se bazeze pe niciun factor justificativ în favoarea sa. Decizia atacată nu încălcă legea federală, interpretată în funcție de dispozițiile Convenției invocate de recurent.”