CtEDO 19.04.2016 Auto

CASE OF OLYUNIN v. RUSSIA

RESPONDENT
RUS
HOTĂRÂRE
19.04.2016
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 5 - Right to liberty and security (Article 5-4 - Speediness of review)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CASE OF OLYUNIN v. RUSSIA (CtEDO, 2016)
HUDOC · oficial

OLYUNIN vs. RUSSIA (Declarația nr. 22631/04) JUDGMENT STRASBOURG 19 aprilie 2016 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Olyunin vs. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Helena Jäderblom, președinte, Dmitry Dedov, Branko Lubarda, judecători și Stephen Phillips, grefierul secțiunii, După deliberarea în particular la 22 martie 2016, pronunța următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 22631/04) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național rus, dl Viktor Ilyich Olyunin („reclamantul”), la 22 mai 2004. Reclamantul a fost reprezentat de dl I.V. Novikov, avocat care practică în Novosibirsk. Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. La 12 decembrie 2008, cererea a fost comunicată guvernului. Reclamantul s-a născut în 1953 și trăiește în Barnaul. În 2001 a devenit suspect și apoi acuzat într-un caz penal de fraudă. În cursul anchetei asupra cazului penal, reclamantul a fost înființat în scris să nu părăsească locul său de reședință. În martie 2003, procurorul a înaintat procesul penal Curtea de District Industrialny din Barnaul („Tribunalul de District”) pentru proces. La 19 septembrie 2003, Curtea de District a ordonat detenția reclamantului în așteptarea procesului în urma plângerilor de către una dintre victime și a unui martor cu privire la amenințările exprimate de reclamant în ceea ce privește acestea. La 22 septembrie 2003, reprezentanții reclamantului au depus un recurs de cassare împotriva ordinului de detenție din 19 septembrie 2003 la Curtea Regională prin intermediul Curții de District. La 6 octombrie 2003, Curtea de District a transmis acest recurs Curții Regionale și a stabilit examinarea sa la 27 noiembrie 2003. 10. La 8 octombrie 2003, Curtea de District a transmis o copie a apelului reclamantului celorlalți participanți la procedurile penale și le-a informat că au avut până la 22 octombrie 2003 să își prezinte observațiile, dacă este cazul. 11. La 22 octombrie 2003, victima Shch. a prezentat observațiile sale cu privire la motivele recursului reclamantului. 12. La 19 noiembrie 2003, Curtea Regională a primit toate materialele legate de recursul reclamantului împotriva ordinului de detenție din 19 septembrie 2003. 13. La 27 noiembrie 2003, Curtea Regională a examinat și a respins recursul reclamantului. 14. Curtea de district a prelungit ulterior deținerea reclamantului în mai multe ocazii. 15. La 30 septembrie 2004, reclamantul a fost eliberat în cadrul unei întreprinderi scrise. 16. La 13 decembrie 2005, Curtea de District a declarat reclamantul vinovat de fraudă și l-a condamnat la doi ani de închisoare. 17. La 18 mai 2006, Curtea Regională a susținut condamnarea reclamantului. Reclamantul s-a plâns că apelul său de cassare împotriva ordinului de detenție din 19 septembrie 2003 nu a fost examinat rapid. El se bazează pe art. 5 § 4 din Convenție, care menționează după cum urmează: „Toată persoana care este privată de libertate prin arestarea sau deținerea are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea deținerii sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberarea sa, dacă deținerea nu este legală.” 19. Guvernul a susținut că procedura de recurs a fost executată în conformitate cu termenele prevăzute în legislația internă. Unele întârzieri au avut loc atunci când o copie a apelului reclamantului a fost trimisă unei victime care locuiau în alt oraș. 20. Reclamantul a menținut plângerea. Admisibilitatea 21. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. Curtea va examina meritele plângerii reclamantului în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție, având în vedere principiile generale aplicabile stabilite, printre altele, în Idalov c. Rusia [GC] (nr. 5826/03, §§ 154-55, 22 mai 2012, cu alte referințe). 23. Curtea observă că recursul reclamantului împotriva ordinului de detenție din 19 septembrie 2003 a fost depus la Curtea Regională prin intermediul Curții de District la 22 septembrie 2003. Curtea Regională a examinat și a respins-o la 27 noiembrie 2003. Guvernul nu a afirmat că întrebările care urmează să fie abordate de Curtea Regională sunt complexe sau că reclamantul sau avocatul său au contribuit într-un fel la durata procedurii. Curtea constată că a luat Tribunalul de District două săptămâni pentru a pregăti și transmite documentele de apel către Curtea Regională. Odată trimis, materialele de recurs au ajuns la Curtea Regională o lună și jumătate după aceea. Guvernul nu a furnizat nici o explicație despre motivul pentru care a durat atât de mult să trimită documentele de recurs de la Curtea de District la Curtea Regională. În acest sens, Curtea reiterează că statul își organizează sistemul judiciar astfel încât să permită instanțelor să respecte cerințele articolului 5 § 4 din Convenție (a se vedea Butusov c. Rusia , nr. 7923/04 , § 34, 22 decembrie 2009). Curtea reiterează că, în cazul în care este în joc libertatea personală a unei persoane, Curtea a instituit standarde foarte stricte în ceea ce privește respectarea obligației statului de a revizui rapidă privind legalitatea deținerii. Curtea a constatat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție în cazurile ruse în care procedura de recurs a durat douăzeci și șase (a se vedea Mamedova c. Rusia , nr. 7064/05, §§§§ 96-97, 1 iunie 2006) și douăzeci de zile (a se vedea Pichugin c. Rusia , nr. 38623/03, §§ 154-56, 23 octombrie 2012), subliniind, în fiecare caz, că întreaga durată a acestora a fost atribuită autorităților. 26. Având în vedere jurisprudența sa stabilită cu privire la această chestiune și circumstanțele cazului în cauză, Curtea consideră că momentul în care a luat instanțele interne pentru examinarea recursului reclamantului împotriva ordinului de detenție din 19 septembrie 2003 nu poate fi considerat compatibil cu cerințele privind „velocitate” de la art. 5 § 4 din Convenție. 27. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 5 § 4 din Convenție. II. ALTE VIOLĂȚI ALEGATE A CONVENȚIEI 28. Curtea a examinat celelalte plângeri prezentate de reclamant. Având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri fac parte din competența Curții, aceasta constată că acestea nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în mod evident, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 29. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a susținut că, în cazul în care Curtea a constatat încălcarea Convenției în acest caz, o astfel de constatare ar constitui o satisfacție adecvată. 32. Curtea aprobă reclamantul 5.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 1000 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața Curții. 34. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea sumei de 1000 EUR pentru acțiunea în fața Curții. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție admisibilă și al restului cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 5 § 4 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 5000 EUR (cincă mii de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 1 000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus, până la decontarea dobânzilor simple se achită pe sumele de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în cursul perioadei de default plus trei puncte procentuale; restul cererii reclamantei pentru o justă satisfacție. Efectuat în limba engleză și notificat în scris la 19 aprilie 2016, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Stephen Phillips Helena Jäderblom Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă