AKDENİZ ET ALTIPARMAK c. TURQUIE et 1 autre affaire

Comunicat la 26 aprilie 2016 Secțiunea a doua Solicitări nr. 41139/15 și 41146/15 Yaman AKDENZ și Kerem ALTIPARMAK împotriva Turciei și Fatma Banu GÜVEN împotriva Turciei introduse la 10 august 2015 și, respectiv, la 8 octombrie 2015 EXPOSAT DE FATA Banu GÜVEN împotriva Turciei Dl Yaman Akdeniz și dl Kerem Altiparmak s-au născut în 1968 și, respectiv, 1973. Dl Akdeniz este profesor de drept în cadrul facultății de drept a Universității din Bilgi. Dl Alt Fatma Banu Güven s-a născut în 1969 și locuiește în Istanbul. Ea este jurnalistă. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către M.D. Ceylan, avocat la Istanbul. Circumstanțele din cauza faptelor cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Geneza cauzei La 17 și 25 decembrie 2013, în cadrul unei anchete privind corupția, un val important de arestări a afectat cercurile apropiate de L.A.Q.P. (Partea Justiție și Dezvoltare), care s-au aflat la putere în Turcia începând cu 2002. Printre cei arestați s-au numărat fiii miniștrilor de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În urma acestor operațiuni, miniștrii economiei, economiei și afacerilor europene, precum și miniștrii de afaceri și de afaceri europene, precum și miniștrii de afaceri și de afaceri europene și miniștrii de stat au fost chestionați. În 2014, a fost creată o comisie parlamentară responsabilă de anchetarea acestui caz de corupție. La 21 noiembrie 2014, președintele comisiei parlamentare sesizează Parchetul d'Ankara pentru a obține un ordin de interzicere a publicării, în presa scrisă, în mass-media audiovizuală și pe internet, a tot felul de informații privind ancheta parlamentară. În special, acesta a considerat că publicarea unor astfel de informații ar putea aduce atingere drepturilor la prezumția de nevinovăție și reputației persoanelor vizate. La 25 noiembrie 2014, judecătorul pentru pace n 7 d. Ankara a acceptat această cerere pe motiv că lucrările comisiei parlamentare erau confidențiale în temeiul art. 110 alin. (2) din Regulamentul de procedură al Marii Camere naționale turce și că publicarea de informații în această privință ar putea aduce atingere secretului de confidențialitate și reputației persoanelor vizate. Pe baza articolului 3 § 2 din Legea privind presa nr. 5680, aceasta se referă la interzicerea generală a publicării, în presa scrisă, în mass-media audiovizuală și pe internet, a oricăror informații (tüm yaz ) provenind din comisie, pe care o poartă asupra conținutului documentelor sau asupra declarațiilor martorilor sau experților ascultați de aceasta, până la 27 decembrie 2014, data încheierii anchetei. La 27 noiembrie 2014, domnul T., membru al partidului principal al opoziției, Partidul Republican al poporului (CHP), a formulat o opoziție la decizia din 25 noiembrie 2014. La 28 noiembrie 2014, judecătorul pentru pace nr. 8 d . Ankara a respins opoziția . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 5 ianuarie 2014, comisia parlamentară și-a prezentat raportul, în care a ajuns la concluzia, cu nouă voturi față de cinci, că acuzațiile reținute împotriva miniștrilor în cauză erau nefondate și, prin urmare, a recomandat Marii Adunări Naționale să nu se angajeze împotriva părților interesate de procedură penală în fața Înaltei Curți. La 3 decembrie 2014, reclamanții, împreună cu alte trei persoane (doi deputați și un jurnalist), au introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale pentru a contesta interdicția pronunțată la 25 noiembrie 2014 de către judecătorul de pace din Ankara și, printre altele, au denunțat o încălcare a articolelor 6 și 10 din convenție. În acțiunea lor, aceștia au susținut în primul rând, pe teren la art. 10 din convenție, că art. 3 alineatul (2) din Legea privind presa nr. 5680, pe care le-au definit drept regulă generală privind libertatea de exprimare, nu putea servi drept temei juridic pentru măsura în cauză. Aceștia au susținut că această măsură a constituit o cenzură și a cauzat o încălcare gravă a însăși a dreptului lor la libertate de a comunica și de a primi informații și idei. Pe de altă parte, ei arătau că limitele criticii admisibile erau, la fel ca pentru politicieni, mai largi pentru funcționarii care acționau în exercitarea funcțiilor lor oficiale decât pentru cei simpli. Prin urmare, în opinia lor, protecția oferită politicienilor prin măsura în cauză nu răspundea niciunei nevoi sociale imperative, iar mijloacele utilizate nu erau proporționale cu: protecția reputației sau a drepturilor d În cele din urmă, reclamanții au susținut că informațiile în cauză fuseseră deja făcute publice prin intermediul unei largi difuzări și că, prin urmare, nu era necesar să se împiedice divulgarea lor. Pe teren de la art. 6 din convenție, reclamanții au explicat că hotărârile judecătorești trebuiau să indice în mod suficient motivele pe care se bazau acestea, însă, în opinia lor, decizia de a interzice adoptată de instanța de pace nu a fost suficient de motivată pentru a justifica măsura în cauză. În plus, reclamanții au susținut că hotărârea unui judecător de pace nu era supusă unui control judiciar eficient, în măsura în care, în opinia lor, opoziția formulată împotriva sa era examinată de un alt judecător de pace. Prin hotărârea din 10 decembrie 2014, Curtea Constituțională a declarat, cu majoritate, recursul individual inadmisibil rațional personae Comisia a considerat că reclamanții nu aveau calitatea de victimă care le-a permis să conteste decizia în litigiu, deoarece, în opinia sa, aceștia din urmă nu erau afectați de dreptul penal, nici personal și direct afectați de măsura în cauză. Curtea Constituțională a observat, de asemenea, că, în temeiul Regulamentului de procedură al Marii Camere naționale, lucrările comisiei parlamentare erau confidențiale. În plus, în ceea ce privește cei trei reclamanți, un al șaptelea judecător în litigiu era de acord cu avizul menționat anterior, punând accentul pe dreptul la libertatea de a comunica și de a primi informații. Pe de altă parte, se părea că doi dintre judecătorii care au votat pentru încuviințare, și anume C.M. Ak mai degrabă și domnul Topal, își exprimaseră, de asemenea, opinia că jurnaliștii (A. Keskin și B. Güven) puteau să se prevaleze de calitatea de victimă. Judecătorii H. K Nu exista nicio interdicție legală specifică pentru activitatea comisiilor parlamentare; confidențialitatea acestor lucrări nu putea justifica în sine o interdicție de publicare a oricărei informații. În acest sens, art. 285 § 6 din Codul penal permitea publicarea informațiilor către public. Este vorba despre o interdicție generală care acoperă toate domeniile mass-mediei. Chiar dacă aceasta ar fi limitată în timp, ea ar afecta dreptul la libertatea de a primi informații și idei. În cazul în care este vorba despre libertatea de exprimare, el ar trebui să ia în considerare noțiunea de "victima" În mare măsură, în măsura în care această libertate reprezintă una dintre societățile democratice ale acestora, Curtea Constituțională a raționat în două cazuri legate de blocarea site-urilor web (a se vedea Judecătorii S. Kaleli și R. Kömürcü au declarat, printre altele, într-o opinie dizidentă comună, că persoanele care au apelat la presă și la mediul academic pot pretinde că sunt victime ale unei ingerințe. Astfel, dreptul și practica internă relevante Legea privind mass-media la: art. 3 din Legea nr. 5680 privind presa este formulat Presa este liberă. Această libertate include dreptul de a primi și de a difuza informații, precum și dreptul de a critica și de a crea opere. exercitarea libertății presei nu poate face obiectul altor restricții decât cele care constituie măsurile necesare într-o societate democratică pentru protejarea reputației și a drepturilor de autor, protecția sănătății sau a moralității publice, siguranța națională, ordinea publică, securitatea publică și integritatea teritorială, și care au ca scop prevenirea dezvăluirii secretelor de stat și prevenirea infracțiunilor sau garantarea autorității și imparțialității autorității judiciare. Codul penal Părțile relevante în speță ale articolului 285 din Codul penal sunt astfel formulate (1) Cel care a încălcat în mod public secretul anchetei va fi pedepsit cu pedeapsa cu închisoarea între un an și trei ani sau cu amendă (...) (6) În măsura în care aceasta respectă limitele dreptului la libertatea de a comunica informații, publicarea de informații privind actele de înjunghiere și procedurile penale nu constituie o infracțiune. Codul de procedură penală la art. 157 din Codul de procedură penală Sub rezerva dispozițiilor speciale și fără a aduce atingere dreptului la apărare, actele de procedură efectuate în stadiul de lanjing sunt secrete. Regulament de procedură al Marii Camere naționale În părțile sale relevante în speță, art. 110 alin. (2) din Regulamentul de procedură al Marii Camere naționale, adoptat la 5 martie 1973, se citește astfel: Lucrările comisiilor sunt confidențiale (...) Jurisprudență constituțională În două hotărâri din 2 aprilie 2014 (2014/3986) și din 29 mai 2014 (2014/4705), Curtea Constituțională a recunoscut calitatea de victimă a reclamanților dnii Akdeniz și Alt YouTube.com (Cengiz și alții) Turcia , n 48226/10 și 14027/11, §§ 25-26, 1 decembrie 2015 (extrași)). În special, în hotărârea sa referitoare la site-ul internet Din dosar reiese că... Yaman Akdeniz, Kerem Altiparmak și M.F. predau în diferite universități. Acești solicitanți au explicat că făceau lucrări în domeniul drepturilor omului și că împărtășeau aceste lucrări prin intermediul conturilor lor YouTube. De asemenea, ei au precizat că, prin intermediul acestui site, au acces și la materialele scrise și vizuale ale Organizației Națiunilor Unite și ale Consiliului Europei (...). În ceea ce privește reclamantul E.E., acesta a explicat că a deținut un cont [YouTube], că a urmărit în mod regulat persoane care împărtășeau fișiere, precum și activități ale organizațiilor neguvernamentale și ale organismelor profesionale, pe care le critica, de asemenea, cu privire la aceste împărțiri (...) 28. Având în vedere aceste explicații, se poate concluziona că reclamanții au fost victime directe ale deciziei administrative generale de blocare a site-ului youtube.com (...) GRIEFS Reclamanții denunță decizia de interzicere luată de instanțele interne, care i-ar fi împiedicat să primească sau să comunice informații cu privire la ceea ce consideră a fi cea mai mare cauză de corupție din istoria Turciei. În această măsură, aceștia văd o încălcare a dreptului lor la libertatea de exprimare, garantată prin art. 10 din convenție. În opinia lor, această ingere nu este prevăzută de lege și este o formă de cenzură menită să motiveze presa să se abțină de la a exprima critici față de miniștri în funcție, chiar și atunci când aceștia fac obiectul unor suspiciuni grave de corupție. Invocând art. 6 din convenție, reclamanții susțin, de asemenea, că măsura adoptată de judecătorul pentru pace era cu greu justificată. În plus, ei susțin că hotărârile judecătorului de pace nu sunt supuse unui control judiciar eficient, în măsura în care opozițiile formulate împotriva deciziilor sale sunt examinate de un alt judecător de pace. În cele din urmă, ei reproșează autorităților interne că nu și-au examinat în mod corespunzător acțiunile privind o încălcare nejustificată a dreptului lor la libertatea de exprimare și că au încălcat astfel dispozițiile art. 13 din Convenție. În acest caz, ar putea fi recunoscută calitatea de victimă a unei încălcări a drepturilor garantate de art. 10 din Convenție. A fost afectată libertatea de exprimare a reclamanților, în special dreptul lor de a comunica și de a primi informații sau idei, în sensul art. 10 din Convenție? În special, care a fost domeniul de aplicare al ordinului în litigiu? ? Se poate considera în special că măsura în cauză constituie o formă de cenzură care determină presa să se abțină de la publicarea informațiilor generale cu privire la ancheta parlamentară fără a aduce atingere secretului de informare în cadrul legii, această încălcare a fost prevăzută de lege, în sensul articolului 10 alineatul (2)? Se poate considera că măsura în cauză era adecvată și proporțională cu obiectivele vizate, adică poate permite sau facilita realizarea acestor obiective și este necesară pentru a realiza acest lucru? La art. 6 alineatul (1) din Convenție, în domeniul său civil se aplica procedura urmată în speță? În special, care era dreptul în joc? Procedura în fața Curții Constituționale se referea la o În cazul în care această dispoziție este aplicabilă, se poate considera că dreptul de acces la o instanță judecătorească, în sensul articolului 6 din convenție, este atins ca urmare a deciziei Curții Constituționale prin care se declară recursul individual al reclamanților inadmisibili rația personae (a se vedea mutatis mutandis RTBF c. Belgia , n 50084/06, CEDO 2011 (extract)

Communiquée le 26 avril 2016

DEUXIÈME SECTION

Requêtes n

os

41139/15 et 41146/15

Yaman AKDENİZ et Kerem ALTIPARMAK contre la Turquie

et Fatma Banu GÜVEN contre la Turquie

introduites respectivement

le 10 août 2015 et le 8 octobre 2015

EXPOSÉ DES FAITS

M. Yaman Akdeniz et M. Kerem Altıparmak sont nés respectivement en 1968 et en 1973. M. Akdeniz est professeur de droit au sein de la faculté de droit de l’université de Bilgi. M. Altıparmak est assistant-professeur de droit à la faculté des sciences politiques de l’université d’Ankara et directeur du centre des droits de l’homme auprès de cette université. M

me

Fatma Banu Güven est née en 1969 et réside à Istanbul. Elle est journaliste.

Les requérants ont été représentés devant la Cour par M

e

A.D. Ceylan, avocat à Istanbul.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

1.

Genèse de l’affaire

Les 17 et 25 décembre 2013, dans le cadre d’une enquête sur des faits de corruption, une importante vague d’arrestations a touché des cercles proches de l’AKP (Parti de la justice et du développement), parti au pouvoir en Turquie depuis 2002. Parmi les personnes arrêtées figuraient les fils des ministres de l’Intérieur, de l’Économie et de l’Environnement, ainsi que des hommes d’affaires puissants – notamment dans le domaine de l’immobilier

‑

, des responsables politiques et des hauts fonctionnaires. À la suite de ces opérations, les ministres de l’Économie, de l’Intérieur et des Affaires européennes, ainsi que celui de l’Environnement et de l’Urbanisation furent mis en cause.

En 2014, une commission parlementaire chargée d’enquêter sur cette affaire de corruption fut créée.

Le 21 novembre 2014, le président de la commission parlementaire saisit le parquet d’Ankara afin d’obtenir une injonction tendant à interdire la publication, dans la presse écrite, dans les médias audiovisuels et sur Internet, de toutes sortes d’informations sur l’enquête parlementaire. Il considérait notamment que la publication de telles informations était susceptible de porter atteinte aux droits à la présomption d’innocence et à la réputation des personnes concernées.

Le 25 novembre 2014, le juge de paix n

o

7 d’Ankara fit droit à cette demande au motif que les travaux de la commission parlementaire étaient confidentiels en vertu de l’article 110 § 2 du Règlement intérieur de la Grande Assemblée nationale turque et que la publication d’informations à cet égard était susceptible de porter atteinte au secret de l’instruction et à la réputation des personnes concernées. Sur le fondement de l’article 3 § 2 de la loi sur la presse n

o

5680, il prononça l’interdiction générale de la publication, dans la presse écrite, dans les médias audiovisuels et sur Internet, de toute information (

tüm yazılı, görsel medya ve internet ortamında yapılan yayınlar hakkında yayın yasaǧı

) en provenance de la commission, qu’elle portât sur le contenu des documents ou sur les déclarations des témoins ou des experts entendus par celle-ci, et ce jusqu’au 27 décembre 2014, date de la clôture de l’enquête.

Le 27 novembre 2014, M. T., député appartenant au principal parti d’opposition, le Parti républicain du peuple (CHP), forma opposition à la décision du 25 novembre 2014.

Le 28 novembre 2014, le juge de paix n

o

8 d’Ankara rejeta l’opposition susmentionnée, considérant que la décision du 25 novembre 2014 était conforme aux règles de procédure et au droit.

Le 5 janvier 2014, la commission parlementaire rendit son rapport, dans lequel elle concluait, par neuf voix contre cinq, que les charges retenues contre les ministres en question étaient infondées. En conséquence, elle recommandait à la Grande Assemblée nationale de ne pas engager contre les intéressés de procédure pénale devant la Haute Cour.

2.

Recours individuel devant la Cour constitutionnelle

Le 3 décembre 2014, les requérants, avec trois autres personnes (deux députés et un journaliste), introduisirent un recours individuel devant la Cour constitutionnelle pour contester l’interdiction prononcée le 25

novembre 2014 par le juge de paix d’Ankara. Ils dénoncèrent entre autres une violation des articles 6 et 10 de la Convention.

Dans leur recours, ils soutenaient tout d’abord, sur le terrain de l’article

10 de la Convention, que l’article 3 § 2 de la loi sur la presse n

o

5680, qu’ils qualifiaient de règle générale relative à la liberté d’expression, ne pouvait servir de base légale à la mesure litigieuse. Ils plaidaient que cette mesure avait constitué une censure et causé une atteinte grave à la substance même de leur droit à la liberté de communiquer et de recevoir des informations et des idées. Par ailleurs, ils exposaient que les limites de la critique admissible étaient, comme pour les hommes politiques, plus larges pour les fonctionnaires agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles que pour les simples particuliers. Dès lors, à leurs yeux, la protection offerte aux hommes politiques par la mesure litigieuse ne répondait à aucun besoin social impérieux et les moyens employés n’étaient pas proportionnés à «

la protection de la réputation ou des droits d’autrui

», but visé par la mesure. Enfin, les requérants alléguaient que les informations en question avaient déjà été rendues publiques par le biais d’une large diffusion et qu’il n’existait par conséquent aucune nécessité d’empêcher leur divulgation.

Sur le terrain de l’article 6 de la Convention, les requérants exposaient que les décisions judiciaires devaient indiquer de manière suffisante les motifs sur lesquels elles se fondaient. Or, selon eux, la décision d’interdiction adoptée par le juge de paix n’était pas suffisamment motivée pour justifier la mesure litigieuse. En outre, les requérants arguaient que la décision d’un juge de paix n’était pas soumise à un contrôle judiciaire efficace dans la mesure où l’opposition formée contre elle était, selon eux, examinée par un autre juge de paix.

Par un arrêt du 10 décembre 2014, la Cour constitutionnelle déclara, à la majorité, le recours individuel irrecevable

ratione personae

. Elle considérait que les demandeurs n’avaient pas la qualité de victime qui leur eût permis de contester la décision litigieuse. En effet, selon elle, ces derniers n’étaient pas concernés par l’investigation pénale ni personnellement et directement affectés par la mesure en question. La Cour constitutionnelle observait également que, en vertu du Règlement intérieur de la Grande Assemblée nationale, les travaux de la commission parlementaire étaient confidentiels.

Le dispositif de l’arrêt donnait les indications suivantes.

Six juges sur seize avaient exprimé l’avis que les six demandeurs dont les requérants pouvaient revendiquer la qualité de victime. En outre, s’agissant des trois requérants, un septième juge s’était rallié à l’avis précité, en mettant l’accent sur le droit à la liberté de communiquer et de recevoir des informations. Par ailleurs, il semblait ressortir du dispositif que deux des juges ayant voté pour l’irrecevabilité de la requête, à savoir C.M. Akıncı et M. Topal, avaient également exprimé l’avis que les journalistes (A. Keskin et B. Güven) pouvaient se prévaloir de la qualité de victime.

Les juges H. Kılıç (président), A. Altan (vice-président) et E. Tercan avaient exprimé une opinion dissidente commune qu’ils exposaient comme suit.

–

Il n’existait aucune interdiction légale spécifique aux travaux des commissions parlementaires. La confidentialité de ces travaux ne pouvait justifier en soi une interdiction de publication de toute information. À cet égard, l’article 285 § 6 du code pénal permettait de publier des informations à destination du public.

–

Il s’agissait d’une interdiction générale qui couvrait tous les domaines des médias. Même si celle-ci était limitée dans le temps, elle affectait le droit à la liberté de recevoir des informations et des idées.

–

Lorsqu’il s’agissait de la liberté d’expression, il convenait d’interpréter la notion de «

victime

» de manière large, dans la mesure où cette liberté constituait l’une des assises d’une société démocratique. C’est ainsi que la Cour constitutionnelle avait raisonné dans deux affaires relatives au blocage de sites internet (voir «

Le droit et pratique internes pertinents

»).

Les juges S. Kaleli et R. Kömürcü avaient notamment déclaré, dans une opinion dissidente commune, que les recourants journalistes et universitaires pouvaient se prétendre victimes d’une ingérence. Ils insistaient notamment sur le rôle indispensable de «

chien de garde

» de la presse et sur l’importance de l’éclairage donné par les universitaires à l’opinion publique sur les sujets d’actualité.

B.

Le droit et la pratique internes pertinents

1.

Loi sur la presse

L’article 3 de la loi n

o

5680 sur la presse est ainsi libellé

:

«

La presse est libre. Cette liberté comprend le droit de recevoir et de diffuser des informations, ainsi que les droits de critiquer et de créer des œuvres.

L’exercice de la liberté de la presse ne peut faire l’objet d’autres restrictions que celles qui constituent des mesures nécessaires dans une société démocratique à la protection de la réputation et des droits d’autrui, à la protection de la santé ou de la morale publique, à la sécurité nationale, à l’ordre public, à la sécurité publique et à l’intégrité territoriale, et qui visent à empêcher la divulgation des secrets d’État et à prévenir les infractions ou à garantir l’autorité et l’impartialité du pouvoir judiciaire.

»

2.

Code pénal

Les parties pertinentes en l’espèce de l’article 285 du code pénal sont ainsi libellées

:

«

(1)

Celui qui aura violé publiquement le secret de l’enquête sera puni d’une peine d’emprisonnement allant d’un an à trois ans ou d’une amende (...)

(6)

Pour autant qu’elle respecte les limites du droit à la liberté de communiquer des informations, la publication d’informations sur les actes d’investigation et de procédure pénale ne constitue pas une infraction.

»

3.

Code de procédure pénale

L’article 157 du code de procédure pénale dispose

:

«

Sous réserve des dispositions spéciales et sans préjudice des droits de la défense, les actes de procédure effectués au stade de l’investigation sont secrets.

»

4.

Règlement intérieur de la Grande Assemblée nationale

En ses parties pertinentes en l’espèce, l’article 110 § 2 du Règlement intérieur de la Grande Assemblée nationale, adopté le 5 mars 1973, se lit ainsi

:

«

Les travaux des commissions sont confidentiels (...)

»

5.

Jurisprudence constitutionnelle

Dans deux arrêts en date du 2 avril 2014 (2014/3986) et du 29 mai 2014 (2014/4705), la Cour constitutionnelle a reconnu la qualité de victime aux requérants MM.

Akdeniz et Altıparmak, et a accepté d’examiner leur action en contestation de deux décisions de blocage d’accès relatives aux sites «

twitter.com

» et «

YouTube.com

» (

Cengiz et autres c. Turquie

, n

os

48226/10 et 14027/11, §§

25-26, 1

er

décembre 2015 (extraits)). En particulier, dans son arrêt relatif au site internet «

YouTube.com

», la Cour constitutionnelle, avant de s’exprimer sur le fond de l’affaire, s’est prononcée sur la qualité de victime des demandeurs et a considéré ce qui suit

:

«

»

GRIEFS

Les requérants dénoncent la décision d’interdiction prise par les tribunaux internes, qui les aurait empêchés de recevoir ou de communiquer des informations sur ce qu’ils estiment être la plus grande affaire de corruption de l’histoire de la Turquie. Ils voient dans cette mesure une atteinte à leur droit à la liberté d’expression, garanti par l’article 10 de la Convention. À leurs yeux, cette ingérence n’est pas prévue par la loi et elle constitue une forme de censure visant à inciter la presse à s’abstenir d’exprimer des critiques vis-à-vis des ministres en fonction, même lorsque ceux-ci font l’objet de graves soupçons de corruption.

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants soutiennent également que la mesure adoptée par le juge de paix était dépourvue d’une motivation susceptible de la justifier. En outre, ils arguent que les décisions adoptées par le juge de paix ne sont pas soumises à un contrôle judiciaire efficace, dans la mesure où les oppositions formées contre ses décisions sont examinées par un autre juge de paix.

Enfin, ils reprochent aux autorités internes de ne pas avoir dûment examiné leur recours portant sur une atteinte selon eux injustifiée à leur droit à la liberté d’expression, et d’avoir ainsi méconnu l’article 13 de la Convention. Ils plaident notamment que l’approche – très restrictive à leurs dires – de la notion de «

victime

» adoptée par la Cour constitutionnelle les a privés d’un recours efficace.

QUESTIONS AUX PARTIES

1.

Les requérants, en qualité d’universitaires et de journaliste, peuvent-ils en l’espèce se voir reconnaître la qualité de victime d’une atteinte aux droits garantis par l’article 10 de la Convention

?

2.

Y a-t-il eu atteinte à la liberté d’expression des requérants, et spécialement à leur droit de communiquer et de recevoir des informations ou des idées, au sens de l’article 10 de la Convention ? En particulier, quelle était, dans la pratique, la portée de l’injonction litigieuse

? Peut-on considérer notamment que la mesure en question constitue une espèce de censure tendant à inciter la presse à s’abstenir de publier des informations générales sur l’enquête parlementaire sans porter atteinte au secret d’instruction

?

Dans l’affirmative, cette atteinte était-elle prévue par la loi, au sens de l’article 10 § 2 ?

Peut-on considérer que la mesure litigieuse était adéquate et proportionnée aux buts visés, c’est-à-dire susceptible de permettre ou de faciliter la réalisation de ces buts et nécessaire pour y parvenir ?

L’atteinte alléguée relevait-elle de la marge d’appréciation de l’État expressément prévue par l’article 10 en matière de liberté d’expression ?

3.

L’article 6 § 1 de la Convention, dans sa branche civile était-il applicable à la procédure suivie en l’espèce

? En particulier, quel était le droit en jeu

? La procédure devant la Cour constitutionnelle avait-elle trait à une «

contestation sur un droit de caractère civil», au sens de cette disposition ? Si cette disposition est applicable, peut-on considérer que le droit d’accès à un tribunal, au sens de l’article 6 de la Convention, s’est trouvé atteint du fait de la décision de la Cour constitutionnelle déclarant le recours individuel des requérants irrecevable

ratione personae

(voir,

mutatis mutandis

,

RTBF c. Belgique

, n

o

50084/06, CEDH 2011 (extraits))

?