CAMELIA RODICA VOICULESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Affaire communiquée
CAMELIA RODICA VOICULESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2016)
Comunicată la 2 mai 2016
A PATRU-A SECȚIUNE
Cerere nr
o
502/15
Camelia Rodica VOICULESCU împotriva României
și 3 alte cereri
(a se vedea lista în anexă)
EXPUNERE A FAPTELOR
Prima și a doua reclamantă, D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu, sunt două cetățene române născute respectiv în 1952 și 1976 și rezidente în București. A treia și a patra reclamantă, Grupul Industrial Voiculescu și Companie («
GRIVCO
» S.A.) și Compania pentru Cercetări Aplicate și Investiții S.A. («
CCAI
» S.A.), sunt două societăți comerciale de drept român având sediul în București.
Reclamantele sunt reprezentate de D-na M. Berechet, avocată în București.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamante, pot fi rezumate după cum urmează.
1.
Geneza cauzei
D. Voiculescu este tatăl reclamantelor D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu. El era de asemenea acționarul principal al societăților reclamante GRIVCO S.A. și CCAI S.A. și președintele unui partid politic parlamentar.
În 1991, o societate comercială controlată de D. Voiculescu s-a asociat cu un organism public de cercetare, Institutul de chimie alimentară («
ICA
»), pentru a crea o nouă societate comercială, «
Bioprod
»
S.A. Ulterior, societatea reclamantă GRIVCO S.A. a intrat în capitalul noii societăți, devenind acționarul ei majoritar.
Potrivit concluziilor procedurii penale descrise mai jos, terenurile și construcțiile pe care ICA le-a adus la capitalul noii societăți au fost deliberat subevaluate. Societatea Bioprod S.A. a utilizat aceste terenuri pentru a construi imobile pe care le-a vândut apoi societății reclamante GRIVCO S.A. Chiria pe care aceasta din urmă o plătea pentru utilizarea terenurilor a fost de asemenea subevaluată.
În 2002, Ministerul Agriculturii a hotărât transformarea ICA în societate comercială pe acțiuni și a demarat procedura de privatizare. Patrimoniul noului Institut de cercetări alimentare București («
ICA București
» S.A.) a fost subevaluat. Societatea reclamantă GRIVCO S.A. s-a făcut cumpărătoare pentru o sumă evaluată la aproximativ 94 de ori mai mică decât valoarea reală a patrimoniului ICA București S.A..
Pentru a se însuși personal acțiunile societății ICA
București S.A., D. Voiculescu a încheiat cu societatea reclamantă GRIVCO S.A. un contract de împrumut fictiv. Nerestituind împrumutul, aceasta din urmă a transferat lui D. Voiculescu proprietatea acțiunilor. El a devenit astfel proprietar de 92% din capitalul ICA București S.A., pe care l-a transferat ulterior societății reclamante CCAI S.A..
Printr-un contract de donație, autentificat la un notar în iunie
2006, D.
Voiculescu a cedat gratuit fiicelor sale, în părți egale, acțiunile sale la cele două societăți reclamante GRIVCO S.A. și CCAI S.A.. Contractul era asortit de o interdicție de vânzare a acțiunilor fără acordul D.
Voiculescu.
2.
Procedura penală împotriva D. Voiculescu
La 10 iunie 2005, D. Voiculescu a beneficiat de o decizie de neîncepere a urmăririi penale a procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acte de corupție cu ocazia privatizării Institutului de chimie alimentară.
La cererea Direcției Naționale Anticorupție («
DNA
»), procurorul-șef al parquetului a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale în august 2007 și a ordonat continuarea anchetei de DNA.
Printr-un ordin de urmărire din 3 decembrie 2008, DNA a trimis D.
Voiculescu și douăsprezece alte persoane, dintre care unii înalți funcționari, în fața instanței pentru a răspunde pentru mai multe infracțiuni legate de privatizarea ICA. Procurorii îi reproșau lui D. Voiculescu operațiuni de spălare a banilor și deturnarea puterii pe care i-o conferea prezidența partidului politic pentru a se însuși ilegal patrimoniul ICA.
Printr-o sentință din 26 septembrie 2013, tribunalul județean al Bucureștiului a constatat prescrierea răspunderii penale pentru infracțiunea de deturnare de putere. În schimb, a condamnat D.
Voiculescu la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru spălare a banilor. Tribunalul a estimat că diverse operațiuni economice, financiare și juridice desfășurate sub controlul D. Voiculescu aveau drept scop însușirea frauduloasă de către acesta, sub o aparență legală, a bunurilor ICA. Tribunalul a considerat că fiicele D. Voiculescu au fost de bună credință la momentul transmiterii în titlu gratuit a acțiunilor tatălui lor. În schimb, pentru D. Voiculescu, această donație era ultima etapă a spălării banilor obținuți prin însușirea frauduloasă a bunurilor ICA. În consecință, tribunalul a ordonat confiscarea, în prejudiciul D. Voiculescu, a echivalentului acțiunilor cedates în titlu gratuit, și anume de două ori suma de 670
000 euro.
Pe latura civilă a cauzei, el a fost condamnat, solidar cu ceilalți inculpați, să repare prejudiciul cauzat Ministerului Agriculturii, care se ridica la 60
482
615 euro. Pentru a asigura executarea sentinței, tribunalul a ordonat sechestrul conservator al mai multor imobile și conturi aparținând condamnați.
D. Voiculescu, DNA și ceilalți condamnați au apelat această sentință la curtea de apel din București.
Printr-o decizie din 26 iunie 2014, colegiul de conducere al curții de apel a desemnat judecătorii C.B. și M.-A.M. pentru a înlocui din 1
iulie
2014 doi judecători care au început să examineze apelul D.
Voiculescu și care nu mai puteau să judece din cauza pensionării pentru primul și deschiderii urmăririi penale pentru corupție pentru al doilea. Judecătorii C.B. și M.-A.M. au fost numiți cu effet la 1
iulie 2014 la curtea de apel printr-o decizie a Consilului Superior al Magistraturii din 18 iunie 2014.
3.
Intervenția reclamantelor, D-nele
Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu și ale societăților GRIVCO S.A. și CCAI S.A., în procedura penală
La ședința din 1
iulie 2014, D. Voiculescu a ridicat o excepție privind alcătuirea pretins iregulată a formației de judecată și a cerut renvoi al cauzei la o altă formare. Judecătorii C.B. și M.-A.M. au respins cererea pe motiv că nu sunt împuterniciți să censureze modalitatea desemnării lor. Ei au estimat că renvoi nu era necesar și au reamintit că modalitatea desemnării putea face obiectul unui recurs separat.
Tot la ședința din 1
iulie 2014, judecătorii C.B. și M.-A.M. au ordonat, ca măsură provizoriu, sechestrul conservator al acțiunilor deținute de reclamante, D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu în societățile reclamante GRIVCO S.A. și CCAI
S.A., precum și sechestrul conservator al mai multor imobile aparținând acestor două societăți.
Curtea de apel a estimat că exista o «
suspiciune rezonabilă
» privind originea acestor bunuri și a reamintit că conform dispozițiilor legilor nr
656/2002 privind combaterea spălării banilor și finanțării acțiunilor teroriste și nr
78/2000 privind combaterea corupției, sechestrul conservator era obligatoriu. Ea a desemnat Administrația financiară publică și DNA pentru a executa sechestrul, indicând de asemenea că conform regulilor Uniunii Europene, dacă bunurile au fost transferate în străinătate, autoritățile interne trebuiau să facă demersuri pentru a le identifica.
Reamintind că art. 13 din Convenție garantează dreptul la o cale de recurs efectivă, curtea de apel a citat să se prezinte pentru următoarea ședință, fixată la 7 iulie 2014, reclamantele pentru ca acestea să poată expune argumentele lor și să demonstreze bună credința lor cu ocazia transmiterii acțiunilor. Citațiile au fost trimise la 4 iulie 2014.
La ședința din 7 iulie 2014, reclamantele care au fost reprezentate respectiv de un avocat și de un mandatar au contestat sechestrul conservator al bunurilor lor.
D. Voiculescu a ridicat din nou excepția rezultând din iregularitatea desemnării judecătorilor C.B. și M.-A.M. în formația de judecată. Acești judecători au estimat că cererea era inadmisibilă pe motiv că ei se pronunțaseră deja cu privire la aceasta și că decizia colegiului era susceptibilă de control în procesul administrativ.
În sfârșit, curtea de apel a reamintit părților că concluziile lor trebuiau să se axeze pe proporționalitatea ingerințe în dreptul lor la respectarea bunurilor în raport cu cerințele Convenției.
La ședința din 4 august 2014, D-nele
Voiculescu și societatea GRIVCO
S.A. au fost reprezentate de un avocat. Procesul-verbal de ședință a menționat absența reprezentantului societății reclamante CCAI
S.A.
Avocatul reclamantelor a versunin dosarul mai multe documente pentru a dovedi proveniența licită a bunurilor.
Curtea de apel a declarat inadmisibilă o cerere a reclamantelor pentru ca o chestiune preliminară să fie pusă în fața Curții a Uniunii Europene. Ea a estimat că chestiunea nu era pertinentă deoarece viza, pe de o parte, norme care nu aparțineau dreptului Uniunii Europene, și, pe de altă parte, dispoziții care au făcut deja obiectul unei interpretări suficient de clare de către instituțiile Uniunii Europene.
Invocând articolele 64 § 6 și 250 § 6 din codul de procedură penală, reclamantele și D. Voiculescu au recuzat judecătorii C.B. și M.-A.M. pe motiv că aceștia au ordonat sechestrul și că, prin urmare, nu mai puteau pronunța asupra contestației acestei măsuri la riscul de a încălca principiul imparțialității.
Cererea de recuzare a fost declarată inadmisibilă, judecătorii C.B. și
M.-A.M. estimând că dreptul intern nu prevede un recurs separat împotriva unei măsuri provizorii ordonate de o instanță. Ei au exclud aplicarea în cazul de față a articolului 250 § 6 din codul de procedură penală pe motiv că acest articol viza numai modalitățile implementării sechistrului.
În sfârșit, ei au reamintit că curtea de apel era competentă să examineze proporționalitatea acestei măsuri în raport cu cerințele Convenției și că terții puteau prezenta apărarea lor devant această instanță.
D. Voiculescu și reclamantele au ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 250 § 6 din codul de procedură penală estimând că interpretarea sa încălcă principiile independenței și imparțialității justiției. Ei au cerut renvoi al excepției la Curtea Constituțională.
Curtea de apel a respins cererea pe motiv că ea depășea competența instanței constituționale al cărei rol era de a verifica dacă dispozițiile legilor organice erau conforme cu Constituția. Or, în cazul de față, reclamantele exigeau ca Curtea Constituțională să se dedice ea însăși interpretării articolului sus-menționat.
D. Voiculescu a recuzat din nou judecătorii C.B. și M.-A.M. și a reiterat cererea de renvoi, susținând că respingerea tuturor cererilor dădea impresia unei atitudini parțiale a acestor judecători. Cererea a fost declarată inadmisibilă de acești judecători pe motiv că respingerea diverselor cereri nu prejudiciaza soarta cauzei.
Din cauza orei târzii, sfârșitul ședinței a fost amânat pentru a doua zi, pentru a da părților posibilitatea de a concluziona.
La ședința din 5 august 2014, reclamantele au fost reprezentate de un avocat. Ele au susținut că sechestrul conservator era ilegal deoarece nu putea viza bunurile terților care nu au fost parte la procesul penal în prima instanță. În plus, ele au estimat că în aplicarea articolului 13 din Convenție, contestația era o cale de recurs care trebuia examinată de o instanță diferită de curtea de apel.
Curtea de apel și-a pronunțat sentința la 8 august 2014. Ea a confirmat condamnarea D. Voiculescu pentru spălare a banilor și a majorat pedeapsa la zece ani de închisoare. Ea a confirmat de asemenea sechestrul mai multor conturi și imobile aparținând acestuia.
Cu privire la bunurile aparținând reclamantelor, curtea de apel a respins contestația împotriva sechistrului conservator. Ea a indicat că sechestrul se baza pe suspiciune cu privire la originea acestor bunuri și pe necesitatea de a preveni ascunderea lor rapidă.
Curtea de apel a ordonat de asemenea confiscarea acestor bunuri în aplicarea articolului 33 § 1 și 3 al legii nr
656/2002 coroborat cu articolele
112
§
1
e) și 112 § 6 din codul penal.
Ea a estimat că conform dispozițiilor sus-menționate, confiscarea produselor provenind direct din activitățile ilicite, precum și a produselor indirecte, inclusiv a celor obținute prin investirea sau conversia produselor directe, a veniturilor sau oricărui alt beneficiu derivat din produsele directe sau indirecte ale activităților ilicite era obligatorie.
Curtea de apel a judecat confiscarea fructelor infracțiunii de spălare a banilor, chiar dacă aparțineau terților, decurgea din natura însuși a acestei infracțiuni care presupunea ascunderea lor în patrimoniul terților. Ea a reamintit că doctrina și jurisprudența, în special cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au admis că confiscarea putea fi aplicată de asemenea bunurilor terților.
Ea a concluzionat că nici o dispoziție a dreptului intern nu interzicea confiscarea acestor bunuri, cu singura condiție de a nu încălca dreptul la respectarea bunurilor terților de bună credință.
În cazul de față, curtea de apel a judecat că donația acțiunilor în beneficiul reclamantelor, D-nele
Voiculescu, avea drept scop evitarea confiscării lor. Luând în considerare circumstanțele acestui transfer și aplicând principiile
fraus omia corrumpit
(«
frauda corupe tot
») și
nemo plus iuris ad alinum transferre potest quam ipse habet
(«
nimeni nu poate transfera altcuiva mai mult drept decât are el însuși
»), curtea de apel a concluzionat că reclamantele au fost de rea credință în acceptarea donației și că știau sau ar fi trebuit să știe originea ilicită a acestor bunuri.
În consecință, curtea de apel a ordonat confiscarea în prejudiciul fiecăreia dintre reclamante a sumei de 2
984
358 lei români, și anume 670
000
euro, reprezentând valoarea acțiunilor. Ea a ordonat de asemenea confiscarea sumelor percepute de fiecare dintre reclamante sub forma chiriei încasate de societatea GRIVCO S.A. pentru închirierea bunurilor de proveniență ilicită.
Sub unghiul Convenției, citând jurisprudența Curții și în special
Welch c. Regatul Unit
(9 februarie 1995, seria A nr
307-A),
Silickienė c. Lituania
(nr
20496/02, 10 aprilie 2012),
Salabiaku c.
Franța
(7
octombrie
1988, seria A nr
141-A),
Bongiorno și alții c.
Italia
(nr
4514/07, 5 ianuarie 2010) și
Butler c. Regatul Unit
((decizie), nr
41661/98, CEDO-2002-VI), curtea de apel a judecat că confiscarea nu era o sancțiune penală, că articolele 6, sub aspectul penal, și 7 din Convenție nu erau aplicabile și că, în contextul articolului
1 din Protocolul nr
1, Convenția nu se opunea prin principiu prezumțiilor de fapt sau de drept cu privire la confiscarea patrimoniilor de proveniență ilicită. Or, ea a estimat că reclamantele nu au dovedit nici originea licită a bunurilor nici bună credința lor.
Curtea de apel a constatat de asemenea că trei terenuri ale fostului Institut de chimie alimentară, cu o suprafață de 29
220 m
2
, 4
457 m
2
și 3
000
m
2
respectiv, cu imobilele lor aferente, se găseau acum în patrimoniul societăților reclamante. Estimând că se agea de produsele directe ale activității ilicite, curtea de apel a ordonat confiscarea lor.
Cu privire la un alt teren de 4
184 m
2
situat în București și aparținând societății GRIVCO S.A., curtea de apel a notat că un coinculpat, directorul general al GRIVCO S.A., a declarat în cursul procesului că mișcări de bani între diverse societăți controlate de D.
Voiculescu erau frecvente, că o parte a prețului de cumpărare a acestui teren provenea din societatea CCAI S.A. și că împrumutul bancar contractat de societatea GRIVCO S.A. pentru construcția unui imobil pe acest teren a fost garantat cu bunurile fostului Institut.
În consecință, curtea de apel a estimat că acest teren și imobilul constituiau produsele indirecte ale activității ilicite și a ordonat confiscarea lor.
În sfârșit, curtea de apel a făcut referință la dreptul Uniunii Europene, la jurisprudența Curții a Uniunii Europene și la recomandările Grupului de Acțiune Financiară (GAFI) privind confiscarea bunurilor provenind din activități ilicite. Ea a transmis o cerere direcției Ministerului Justiției în sarcina cooperării cu alte State ale Uniunii Europene în materie de luptă împotriva corupției pentru a efectua verificări pentru identificarea avurilor în străinătate ale D-nului și D-nelor
Voiculescu.
În execuție a deciziei din 8 august 2014, terenurile și imobilele sus-menționate au fost înscrise în cartea funciară în numele Statului și Ministerul finanțelor a demarat procedurile de executare silită pentru a recupera bunurile și sumele confiscate.
4.
Contestarea legalității alcătuirii formației de judecată a curții de apel
Curtea de apel având respins la 1
iulie 2014 cererea de renvoi a cauzei formată de reclamante și de D. Voiculescu, acesta din urmă, exprimând îndoieli cu privire la imparțialitate judecătorilor C.B. și M.-A.M. a cerut deasamblarea apelului.
Printr-o decizie din 11 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea pe motiv că aprehensiunile D. Voiculescu nu erau întemeiate deoarece desemnarea judecătorilor sus-menționați a respectat regulamentul de funcționare al curților și tribunalelor, precum și decizia Consilului Superior al Magistraturii privind afectarea acestor judecători la curtea de apel.
D. Voiculescu a reiterat criticile sale în cadrul unui proces administrativ împotriva deciziei colegiului de conducere al curții de apel. Reclamantele nu au informat Curtea de soarta acestei proceduri.
În sfârșit, invocând aceleași argumente, D. Voiculescu a format o contestație în anulare a deciziei din 8 august 2014 a curții de apel. Printr-o decizie din 6 ianuarie 2015, curtea de apel a respins contestația pe motiv că judecătorii C.B. și M.-A.M. îndeplineau toate condițiile legale pentru a judeca în cauza.
B.
Dreptul intern relevant
Dispozițiile relevante ale noului cod penal, intrat în vigoare la 1
februarie 2014, sunt următoarele
:
art. 112 § 1 e)
«
Fac obiectul confiscării speciale
:
a) bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale (...)
;
e) bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale dacă nu sunt restituși victimei infracțiunii și dacă nu servesc pentru repararea prejudiciului (...)
»
art. 112 § 6
«
Sunt de asemenea confiscate bunurile și banii provenind din bunurile supuse confiscării sau obținuți prin exploatarea acestor bunuri (...).
»
art. 118 al fostului cod penal prevedea că bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale, care nu au fost restituți victimei sau care nu au servit pentru repararea prejudiciului, erau confiscate.
Dispozițiile relevante din codul de procedură penală sunt următoarele
:
art. 64
«
1.
Un judecător nu poate judeca atunci când
: (...) f) existe o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitate sa (...)
6.
Judecătorul care s-a pronunțat asupra unei măsuri provizorii care face obiectul unei contestații, nu poate participa la examinarea contestației.
»
art. 67
«
4.
Recuzarea poate fi cerută oral sau în scris, indicând pentru fiecare persoană recuzată motivele de drept și de fapt care justifică cererea. Cererea de recuzare orală este consemnată în procesul-verbal de ședință.
5.
Cererea de recuzare care nu respectă condițiile menționate [la §
4 mai sus] este inadmisibilă. După respingerea unei cereri de recuzare, orice nouă cerere privind aceeași persoană și bazată pe aceleași motive de drept și de fapt este inadmisibilă. Inadmisibilitatea este pronunțată de (...) formația de judecată devant care cererea a fost formată.
»
art. 68
«
Cererea de recuzare sau abstinență (...) este examinată de o altă formare de judecată.
»
art. 250
«
1.
(...) Suspectul, inculpatul sau orice persoană interesată pot contesta devant judecătorul libertăților un sechestru conservator ordonat de procuror (...)
6.
Dacă tribunalul ordonnă un sechestru conservator, procurorul, suspectul, inculpatul sau orice persoană interesată pot contesta devant acest tribunal modalitățile implementării acestuia.
»
Dispozițiile relevante ale legii nr
656/2002 privind combaterea spălării banilor și finanțării acțiunilor teroriste, publicate, după modificări, în Monitorul oficial din 12 octombrie 2012, sunt următoarele
:
art. 32
«
Măsurile provizorii sunt obligatorii în caz de comitere a unei infracțiuni de spălare a banilor sau finanțare a terorismului.
»
art. 33
«
1.
În caz de comitere a infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului dispozițiile codului penal privind confiscarea sunt aplicabile.
2.
Dacă bunurile supuse confiscării sunt de neaiutat, confiscarea poartă pe suma de bani corespunzând valorii acestor bunuri.
3.
Sunt confiscate toate sumele de bani sau alte avantaje materiale produse de bunurile sus-vizate (...)
6.
Pentru a asigura executarea confiscării, sechestrul conservator al bunurilor, prevăzut de codul de procedură penală, este obligatoriu.
»
Înainte de modificările introduse în 2012, fostele articole 24 și 25 ale legii prevedeau confiscarea produselor provenind din spălare a banilor, confiscarea prin echivalent și obligația de sechestru conservator a acestor produse.
art. 20 al legii nr
78/2000 privind combaterea corupției prevede că sechestrul conservator este obligatoriu în caz de comitere a unei infracțiuni de corupție.
C.
Instrumente ale Consilului Europei
Ratificate de România, Convenția privind spălarea, detectarea, sechestru și confiscarea produselor infracțiunilor și Convenția Consilului Europei privind spălarea, detectarea, sechestru și confiscarea produselor infracțiunilor și finanțarea terorismului, au intrat în vigoare la 1
decembrie 2002 și 1
mai
2008 respectiv.
Una din principalele scopuri ale acestor convenții este de a facilita cooperarea internațională în domeniul spălării produselor infracțiunilor. Statele contractante se obligă să incrimineze spălarea banilor și să se doteze cu un arsenal de măsuri juridice eficace și cu o portată suficient de larg în materie de confiscare a produselor provenind direct sau indirect din comiterea unei infracțiuni penale.
PRETENȚII
1.
D-nele
Voiculescu și cele două societăți comerciale reclamante se plâng de faptul că nu au fost judecate de un tribunal imparțial. Ele denunță în particular o lipsă de imparțialitate a judecătorilor C.B. și
M.-A.M. ai curții de apel din București.
2.
Reclamantele estimează că confiscarea bunurilor lor echivalează cu o sancțiune penală. Ele susțin violarea articolului 7 din Convenție, afirmând că confiscarea nu era prevăzută de legislația internă la data la care infracțiunea de spălare a banilor a fost comisă de D. Voiculescu.
3.
Invocând în esență art. 2 din Protocolul nr
7 la Convenție, reclamantele denunță absența unui dublu grad de jurisdicție pentru a contesta confiscarea bunurilor lor.
4.
Invocând art. 1 din Protocolul nr
1 la Convenție, reclamantele se plâng de caracterul arbitrar și disproporționat, bazat pe o prezumție de rea credință, a confiscării bunurilor lor.
ÎNTREBĂRI ADRESATE PĂRȚILOR
1.
Curtea de apel din București care a cunoscut de cauza reclamantelor era «
un tribunal independent
», după cum cere art. 6 § 1 din Convenție
?
2.
Confiscarea bunurilor reclamantelor echivalează cu o «
pedeapsă
», în sensul articolului 7 din Convenție
?
3.
În caz afirmativ, această «
pedeapsă
» era prevăzută de dreptul național la momentul în care infracțiunile reprochate lui D. Voiculescu au fost comise
?
4.
Tot în caz afirmativ, reclamantele au beneficiat de dreptul, consacrat de art. 2 § 1 din Protocolul nr
7, de a face examina condamnarea lor la o «
pedeapsă
» de o instanță superioară
?
5.
Reclamantele au fost private de bunurile lor din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional, în sensul articolului 1 din Protocolul nr
1
?
6.
În caz afirmativ, această privare a menținut un «
echilibru echitabil
» între cerințele interesului general al colectivității și ale protecției drepturilor reclamantelor
?
7.
În particular, cererea de a dovedi bună credința reclamantelor pentru a renversa prezumția caracterului ilicit al transferului bunurilor în patrimoniul lor, a impus acestora o sarcină exces
?
ANEXĂ
Lista cererilor
1)
502/15
Camelia Rodica VOICULESCU v. România
2)
1559/15 Corina Mirela VOICULESCU v. România
3)
2836/15 S.C. Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. v.România
4)
2839/15 S.C. Grupul Industrial Voiculescu și Compania S.A. v.
România