Camelia Rodica Voiculescu împotriva României

Geneza cauzei D. Voiculescu este tatăl reclamantelor D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu. El era de asemenea acționarul principal al societăților reclamante GRIVCO S.A. și CCAI S.A. și președintele unui partid politic parlamentar. În 1991, o societate comercială controlată de D. Voiculescu s-a asociat cu un organism public de cercetare, Institutul de chimie alimentară (« ICA »), pentru a crea o nouă societate comercială, « Bioprod » S.A. Ulterior, societatea reclamantă GRIVCO S.A. a intrat în capitalul noii societăți, devenind acționarul ei majoritar. Potrivit concluziilor procedurii penale descrise mai jos, terenurile și construcțiile pe care ICA le-a adus la capitalul noii societăți au fost deliberat subevaluate. Societatea Bioprod S.A. a utilizat aceste terenuri pentru a construi imobile pe care le-a vândut apoi societății reclamante GRIVCO S.A. Chiria pe care aceasta din urmă o plătea pentru utilizarea terenurilor a fost de asemenea subevaluată. În 2002, Ministerul Agriculturii a hotărât transformarea ICA în societate comercială pe acțiuni și a demarat procedura de privatizare. Patrimoniul noului Institut de cercetări alimentare București (« ICA București » S.A.) a fost subevaluat. Societatea reclamantă GRIVCO S.A. s-a făcut cumpărătoare pentru o sumă evaluată la aproximativ 94 de ori mai mică decât valoarea reală a patrimoniului ICA București S.A.. Pentru a se însuși personal acțiunile societății ICA București S.A., D. Voiculescu a încheiat cu societatea reclamantă GRIVCO S.A. un contract de împrumut fictiv. Nerestituind împrumutul, aceasta din urmă a transferat lui D. Voiculescu proprietatea acțiunilor. El a devenit astfel proprietar de 92% din capitalul ICA București S.A., pe care l-a transferat ulterior societății reclamante CCAI S.A.. Printr-un contract de donație, autentificat la un notar în iunie 2006, D. Voiculescu a cedat gratuit fiicelor sale, în părți egale, acțiunile sale la cele două societăți reclamante GRIVCO S.A. și CCAI S.A.. Contractul era asortit de o interdicție de vânzare a acțiunilor fără acordul D. Voiculescu.

Procedura penală împotriva D. Voiculescu La 10 iunie 2005, D. Voiculescu a beneficiat de o decizie de neîncepere a urmăririi penale a procurorului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acte de corupție cu ocazia privatizării Institutului de chimie alimentară. La cererea Direcției Naționale Anticorupție (« DNA »), procurorul-șef al parquetului a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale în august 2007 și a ordonat continuarea anchetei de DNA. Printr-un ordin de urmărire din 3 decembrie 2008, DNA a trimis D. Voiculescu și douăsprezece alte persoane, dintre care unii înalți funcționari, în fața instanței pentru a răspunde pentru mai multe infracțiuni legate de privatizarea ICA. Procurorii îi reproșau lui D. Voiculescu operațiuni de spălare a banilor și deturnarea puterii pe care i-o conferea prezidența partidului politic pentru a se însuși ilegal patrimoniul ICA. Printr-o sentință din 26 septembrie 2013, tribunalul județean al Bucureștiului a constatat prescrierea răspunderii penale pentru infracțiunea de deturnare de putere. În schimb, a condamnat D. Voiculescu la o pedeapsă de 5 ani de închisoare pentru spălare a banilor. Tribunalul a estimat că diverse operațiuni economice, financiare și juridice desfășurate sub controlul D. Voiculescu aveau drept scop însușirea frauduloasă de către acesta, sub o aparență legală, a bunurilor ICA. Tribunalul a considerat că fiicele D. Voiculescu au fost de bună credință la momentul transmiterii în titlu gratuit a acțiunilor tatălui lor. În schimb, pentru D. Voiculescu, această donație era ultima etapă a spălării banilor obținuți prin însușirea frauduloasă a bunurilor ICA. În consecință, tribunalul a ordonat confiscarea, în prejudiciul D. Voiculescu, a echivalentului acțiunilor cedates în titlu gratuit, și anume de două ori suma de 670 000 euro. Pe latura civilă a cauzei, el a fost condamnat, solidar cu ceilalți inculpați, să repare prejudiciul cauzat Ministerului Agriculturii, care se ridica la 60 482 615 euro. Pentru a asigura executarea sentinței, tribunalul a ordonat sechestrul conservator al mai multor imobile și conturi aparținând condamnați. D. Voiculescu, DNA și ceilalți condamnați au apelat această sentință la curtea de apel din București. Printr-o decizie din 26 iunie 2014, colegiul de conducere al curții de apel a desemnat judecătorii C.B. și M.-A.M. pentru a înlocui din 1 iulie 2014 doi judecători care au început să examineze apelul D. Voiculescu și care nu mai puteau să judece din cauza pensionării pentru primul și deschiderii urmăririi penale pentru corupție pentru al doilea. Judecătorii C.B. și M.-A.M. au fost numiți cu effet la 1 iulie 2014 la curtea de apel printr-o decizie a Consilului Superior al Magistraturii din 18 iunie 2014.

Intervenția reclamantelor, D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu și ale societăților GRIVCO S.A. și CCAI S.A., în procedura penală La ședința din 1 iulie 2014, D. Voiculescu a ridicat o excepție privind alcătuirea pretins iregulată a formației de judecată și a cerut renvoi al cauzei la o altă formare. Judecătorii C.B. și M.-A.M. au respins cererea pe motiv că nu sunt împuterniciți să censureze modalitatea desemnării lor. Ei au estimat că renvoi nu era necesar și au reamintit că modalitatea desemnării putea face obiectul unui recurs separat. Tot la ședința din 1 iulie 2014, judecătorii C.B. și M.-A.M. au ordonat, ca măsură provizoriu, sechestrul conservator al acțiunilor deținute de reclamante, D-nele Camelia Rodica Voiculescu și Corina Mirela Voiculescu în societățile reclamante GRIVCO S.A. și CCAI S.A., precum și sechestrul conservator al mai multor imobile aparținând acestor două societăți. Curtea de apel a estimat că exista o « suspiciune rezonabilă » privind originea acestor bunuri și a reamintit că conform dispozițiilor legilor nr 656/2002 privind combaterea spălării banilor și finanțării acțiunilor teroriste și nr 78/2000 privind combaterea corupției, sechestrul conservator era obligatoriu. Ea a desemnat Administrația financiară publică și DNA pentru a executa sechestrul, indicând de asemenea că conform regulilor Uniunii Europene, dacă bunurile au fost transferate în străinătate, autoritățile interne trebuiau să facă demersuri pentru a le identifica. Reamintind că art. 13 din Convenție garantează dreptul la o cale de recurs efectivă, curtea de apel a citat să se prezinte pentru următoarea ședință, fixată la 7 iulie 2014, reclamantele pentru ca acestea să poată expune argumentele lor și să demonstreze bună credința lor cu ocazia transmiterii acțiunilor. Citațiile au fost trimise la 4 iulie 2014. La ședința din 7 iulie 2014, reclamantele care au fost reprezentate respectiv de un avocat și de un mandatar au contestat sechestrul conservator al bunurilor lor. D. Voiculescu a ridicat din nou excepția rezultând din iregularitatea desemnării judecătorilor C.B. și M.-A.M. în formația de judecată. Acești judecători au estimat că cererea era inadmisibilă pe motiv că ei se pronunțaseră deja cu privire la aceasta și că decizia colegiului era susceptibilă de control în procesul administrativ. În sfârșit, curtea de apel a reamintit părților că concluziile lor trebuiau să se axeze pe proporționalitatea ingerințe în dreptul lor la respectarea bunurilor în raport cu cerințele Convenției. La ședința din 4 august 2014, D-nele Voiculescu și societatea GRIVCO S.A. au fost reprezentate de un avocat. Procesul-verbal de ședință a menționat absența reprezentantului societății reclamante CCAI S.A. Avocatul reclamantelor a versunin dosarul mai multe documente pentru a dovedi proveniența licită a bunurilor. Curtea de apel a declarat inadmisibilă o cerere a reclamantelor pentru ca o chestiune preliminară să fie pusă în fața Curții a Uniunii Europene. Ea a estimat că chestiunea nu era pertinentă deoarece viza, pe de o parte, norme care nu aparțineau dreptului Uniunii Europene, și, pe de altă parte, dispoziții care au făcut deja obiectul unei interpretări suficient de clare de către instituțiile Uniunii Europene. Invocând articolele 64 § 6 și 250 § 6 din codul de procedură penală, reclamantele și D. Voiculescu au recuzat judecătorii C.B. și M.-A.M. pe motiv că aceștia au ordonat sechestrul și că, prin urmare, nu mai puteau pronunța asupra contestației acestei măsuri la riscul de a încălca principiul imparțialității. Cererea de recuzare a fost declarată inadmisibilă, judecătorii C.B. și M.-A.M. estimând că dreptul intern nu prevede un recurs separat împotriva unei măsuri provizorii ordonate de o instanță. Ei au exclud aplicarea în cazul de față a articolului 250 § 6 din codul de procedură penală pe motiv că acest articol viza numai modalitățile implementării sechistrului. În sfârșit, ei au reamintit că curtea de apel era competentă să examineze proporționalitatea acestei măsuri în raport cu cerințele Convenției și că terții puteau prezenta apărarea lor devant această instanță. D. Voiculescu și reclamantele au ridicat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor articolului 250 § 6 din codul de procedură penală estimând că interpretarea sa încălcă principiile independenței și imparțialității justiției. Ei au cerut renvoi al excepției la Curtea Constituțională. Curtea de apel a respins cererea pe motiv că ea depășea competența instanței constituționale al cărei rol era de a verifica dacă dispozițiile legilor organice erau conforme cu Constituția. Or, în cazul de față, reclamantele exigeau ca Curtea Constituțională să se dedice ea însăși interpretării articolului sus-menționat. D. Voiculescu a recuzat din nou judecătorii C.B. și M.-A.M. și a reiterat cererea de renvoi, susținând că respingerea tuturor cererilor dădea impresia unei atitudini parțiale a acestor judecători. Cererea a fost declarată inadmisibilă de acești judecători pe motiv că respingerea diverselor cereri nu prejudiciaza soarta cauzei. Din cauza orei târzii, sfârșitul ședinței a fost amânat pentru a doua zi, pentru a da părților posibilitatea de a concluziona. La ședința din 5 august 2014, reclamantele au fost reprezentate de un avocat. Ele au susținut că sechestrul conservator era ilegal deoarece nu putea viza bunurile terților care nu au fost parte la procesul penal în prima instanță. În plus, ele au estimat că în aplicarea articolului 13 din Convenție, contestația era o cale de recurs care trebuia examinată de o instanță diferită de curtea de apel. Curtea de apel și-a pronunțat sentința la 8 august 2014. Ea a confirmat condamnarea D. Voiculescu pentru spălare a banilor și a majorat pedeapsa la zece ani de închisoare. Ea a confirmat de asemenea sechestrul mai multor conturi și imobile aparținând acestuia. Cu privire la bunurile aparținând reclamantelor, curtea de apel a respins contestația împotriva sechistrului conservator. Ea a indicat că sechestrul se baza pe suspiciune cu privire la originea acestor bunuri și pe necesitatea de a preveni ascunderea lor rapidă. Curtea de apel a ordonat de asemenea confiscarea acestor bunuri în aplicarea articolului 33 § 1 și 3 al legii nr 656/2002 coroborat cu articolele 112 § 1 e) și 112 § 6 din codul penal. Ea a estimat că conform dispozițiilor sus-menționate, confiscarea produselor provenind direct din activitățile ilicite, precum și a produselor indirecte, inclusiv a celor obținute prin investirea sau conversia produselor directe, a veniturilor sau oricărui alt beneficiu derivat din produsele directe sau indirecte ale activităților ilicite era obligatorie. Curtea de apel a judecat confiscarea fructelor infracțiunii de spălare a banilor, chiar dacă aparțineau terților, decurgea din natura însuși a acestei infracțiuni care presupunea ascunderea lor în patrimoniul terților. Ea a reamintit că doctrina și jurisprudența, în special cea a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au admis că confiscarea putea fi aplicată de asemenea bunurilor terților. Ea a concluzionat că nici o dispoziție a dreptului intern nu interzicea confiscarea acestor bunuri, cu singura condiție de a nu încălca dreptul la respectarea bunurilor terților de bună credință. În cazul de față, curtea de apel a judecat că donația acțiunilor în beneficiul reclamantelor, D-nele Voiculescu, avea drept scop evitarea confiscării lor. Luând în considerare circumstanțele acestui transfer și aplicând principiile fraus omia corrumpit (« frauda corupe tot ») și nemo plus iuris ad alinum transferre potest quam ipse habet (« nimeni nu poate transfera altcuiva mai mult drept decât are el însuși »), curtea de apel a concluzionat că reclamantele au fost de rea credință în acceptarea donației și că știau sau ar fi trebuit să știe originea ilicită a acestor bunuri. În consecință, curtea de apel a ordonat confiscarea în prejudiciul fiecăreia dintre reclamante a sumei de 2 984 358 lei români, și anume 670 000 euro, reprezentând valoarea acțiunilor. Ea a ordonat de asemenea confiscarea sumelor percepute de fiecare dintre reclamante sub forma chiriei încasate de societatea GRIVCO S.A. pentru închirierea bunurilor de proveniență ilicită. Sub unghiul Convenției, citând jurisprudența Curții și în special Welch c. Regatul Unit (9 februarie 1995, seria A nr 307-A), Silickienė c. Lituania (nr 20496/02, 10 aprilie 2012), Salabiaku c. Franța (7 octombrie 1988, seria A nr 141-A), Bongiorno și alții c. Italia (nr 4514/07, 5 ianuarie 2010) și Butler c. Regatul Unit ((decizie), nr 41661/98, CEDO-2002-VI), curtea de apel a judecat că confiscarea nu era o sancțiune penală, că articolele 6, sub aspectul penal, și 7 din Convenție nu erau aplicabile și că, în contextul articolului 1 din Protocolul nr 1, Convenția nu se opunea prin principiu prezumțiilor de fapt sau de drept cu privire la confiscarea patrimoniilor de proveniență ilicită. Or, ea a estimat că reclamantele nu au dovedit nici originea licită a bunurilor nici bună credința lor. Curtea de apel a constatat de asemenea că trei terenuri ale fostului Institut de chimie alimentară, cu o suprafață de 29 220 m 2 , 4 457 m 2 și 3 000 m 2 respectiv, cu imobilele lor aferente, se găseau acum în patrimoniul societăților reclamante. Estimând că se agea de produsele directe ale activității ilicite, curtea de apel a ordonat confiscarea lor. Cu privire la un alt teren de 4 184 m 2 situat în București și aparținând societății GRIVCO S.A., curtea de apel a notat că un coinculpat, directorul general al GRIVCO S.A., a declarat în cursul procesului că mișcări de bani între diverse societăți controlate de D. Voiculescu erau frecvente, că o parte a prețului de cumpărare a acestui teren provenea din societatea CCAI S.A. și că împrumutul bancar contractat de societatea GRIVCO S.A. pentru construcția unui imobil pe acest teren a fost garantat cu bunurile fostului Institut. În consecință, curtea de apel a estimat că acest teren și imobilul constituiau produsele indirecte ale activității ilicite și a ordonat confiscarea lor. În sfârșit, curtea de apel a făcut referință la dreptul Uniunii Europene, la jurisprudența Curții a Uniunii Europene și la recomandările Grupului de Acțiune Financiară (GAFI) privind confiscarea bunurilor provenind din activități ilicite. Ea a transmis o cerere direcției Ministerului Justiției în sarcina cooperării cu alte State ale Uniunii Europene în materie de luptă împotriva corupției pentru a efectua verificări pentru identificarea avurilor în străinătate ale D-nului și D-nelor Voiculescu. În execuție a deciziei din 8 august 2014, terenurile și imobilele sus-menționate au fost înscrise în cartea funciară în numele Statului și Ministerul finanțelor a demarat procedurile de executare silită pentru a recupera bunurile și sumele confiscate.

Contestarea legalității alcătuirii formației de judecată a curții de apel Curtea de apel având respins la 1 iulie 2014 cererea de renvoi a cauzei formată de reclamante și de D. Voiculescu, acesta din urmă, exprimând îndoieli cu privire la imparțialitate judecătorilor C.B. și M.-A.M. a cerut deasamblarea apelului. Printr-o decizie din 11 iulie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea pe motiv că aprehensiunile D. Voiculescu nu erau întemeiate deoarece desemnarea judecătorilor sus-menționați a respectat regulamentul de funcționare al curților și tribunalelor, precum și decizia Consilului Superior al Magistraturii privind afectarea acestor judecători la curtea de apel. D. Voiculescu a reiterat criticile sale în cadrul unui proces administrativ împotriva deciziei colegiului de conducere al curții de apel. Reclamantele nu au informat Curtea de soarta acestei proceduri. În sfârșit, invocând aceleași argumente, D. Voiculescu a format o contestație în anulare a deciziei din 8 august 2014 a curții de apel. Printr-o decizie din 6 ianuarie 2015, curtea de apel a respins contestația pe motiv că judecătorii C.B. și M.-A.M. îndeplineau toate condițiile legale pentru a judeca în cauza. B. Dreptul intern relevant Dispozițiile relevante ale noului cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, sunt următoarele : art. 112 § 1 e) « Fac obiectul confiscării speciale : a) bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale (...) ; e) bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale dacă nu sunt restituși victimei infracțiunii și dacă nu servesc pentru repararea prejudiciului (...) » art. 112 § 6 « Sunt de asemenea confiscate bunurile și banii provenind din bunurile supuse confiscării sau obținuți prin exploatarea acestor bunuri (...). » art. 118 al fostului cod penal prevedea că bunurile provenind din comiterea unei infracțiuni penale, care nu au fost restituți victimei sau care nu au servit pentru repararea prejudiciului, erau confiscate. Dispozițiile relevante din codul de procedură penală sunt următoarele : art. 64 « 1. Un judecător nu poate judeca atunci când : (...) f) existe o suspiciune rezonabilă cu privire la imparțialitate sa (...)

Judecătorul care s-a pronunțat asupra unei măsuri provizorii care face obiectul unei contestații, nu poate participa la examinarea contestației. » art. 67 « 4. Recuzarea poate fi cerută oral sau în scris, indicând pentru fiecare persoană recuzată motivele de drept și de fapt care justifică cererea. Cererea de recuzare orală este consemnată în procesul-verbal de ședință. 5. Cererea de recuzare care nu respectă condițiile menționate [la § 4 mai sus] este inadmisibilă. După respingerea unei cereri de recuzare, orice nouă cerere privind aceeași persoană și bazată pe aceleași motive de drept și de fapt este inadmisibilă. Inadmisibilitatea este pronunțată de (...) formația de judecată devant care cererea a fost formată. » art. 68 « Cererea de recuzare sau abstinență (...) este examinată de o altă formare de judecată. » art. 250 « 1. (...) Suspectul, inculpatul sau orice persoană interesată pot contesta devant judecătorul libertăților un sechestru conservator ordonat de procuror (...) 6. Dacă tribunalul ordonnă un sechestru conservator, procurorul, suspectul, inculpatul sau orice persoană interesată pot contesta devant acest tribunal modalitățile implementării acestuia. » Dispozițiile relevante ale legii nr 656/2002 privind combaterea spălării banilor și finanțării acțiunilor teroriste, publicate, după modificări, în Monitorul oficial din 12 octombrie 2012, sunt următoarele : art. 32 « Măsurile provizorii sunt obligatorii în caz de comitere a unei infracțiuni de spălare a banilor sau finanțare a terorismului. » art. 33 « 1. În caz de comitere a infracțiunilor de spălare a banilor și finanțare a terorismului dispozițiile codului penal privind confiscarea sunt aplicabile. 2. Dacă bunurile supuse confiscării sunt de neaiutat, confiscarea poartă pe suma de bani corespunzând valorii acestor bunuri. 3. Sunt confiscate toate sumele de bani sau alte avantaje materiale produse de bunurile sus-vizate (...) 6. Pentru a asigura executarea confiscării, sechestrul conservator al bunurilor, prevăzut de codul de procedură penală, este obligatoriu. » Înainte de modificările introduse în 2012, fostele articole 24 și 25 ale legii prevedeau confiscarea produselor provenind din spălare a banilor, confiscarea prin echivalent și obligația de sechestru conservator a acestor produse. art. 20 al legii nr 78/2000 privind combaterea corupției prevede că sechestrul conservator este obligatoriu în caz de comitere a unei infracțiuni de corupție. C. Instrumente ale Consilului Europei Ratificate de România, Convenția privind spălarea, detectarea, sechestru și confiscarea produselor infracțiunilor și Convenția Consilului Europei privind spălarea, detectarea, sechestru și confiscarea produselor infracțiunilor și finanțarea terorismului, au intrat în vigoare la 1 decembrie 2002 și 1 mai 2008 respectiv. Una din principalele scopuri ale acestor convenții este de a facilita cooperarea internațională în domeniul spălării produselor infracțiunilor. Statele contractante se obligă să incrimineze spălarea banilor și să se doteze cu un arsenal de măsuri juridice eficace și cu o portată suficient de larg în materie de confiscare a produselor provenind direct sau indirect din comiterea unei infracțiuni penale. PRETENȚII 1. D-nele Voiculescu și cele două societăți comerciale reclamante se plâng de faptul că nu au fost judecate de un tribunal imparțial. Ele denunță în particular o lipsă de imparțialitate a judecătorilor C.B. și M.-A.M. ai curții de apel din București. 2. Reclamantele estimează că confiscarea bunurilor lor echivalează cu o sancțiune penală. Ele susțin violarea articolului 7 din Convenție, afirmând că confiscarea nu era prevăzută de legislația internă la data la care infracțiunea de spălare a banilor a fost comisă de D. Voiculescu. 3. Invocând în esență art. 2 din Protocolul nr 7 la Convenție, reclamantele denunță absența unui dublu grad de jurisdicție pentru a contesta confiscarea bunurilor lor. 4. Invocând art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție, reclamantele se plâng de caracterul arbitrar și disproporționat, bazat pe o prezumție de rea credință, a confiscării bunurilor lor.

În particular, cererea de a dovedi bună credința reclamantelor pentru a renversa prezumția caracterului ilicit al transferului bunurilor în patrimoniul lor, a impus acestora o sarcină exces ? ANEXĂ Lista cererilor 1) 502/15 Camelia Rodica VOICULESCU v. România 2) 1559/15 Corina Mirela VOICULESCU v. România 3) 2836/15 S.C. Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. v.România 4) 2839/15 S.C. Grupul Industrial Voiculescu și Compania S.A. v. România

La genèse de l’affaire M. Voiculescu est le père des requérantes M mes Camelia Rodica Voiculescu et Corina Mirela Voiculescu. Il était également l’actionnaire principal des sociétés requérantes GRIVCO S.A. et CCAI S.A. et président d’un parti politique parlementaire. En 1991, une société commerciale contrôlée par M. Voiculescu s’associa avec un organisme public de recherche, l’Institut de chimie alimentaire (« ICA »), pour créer une nouvelle société commerciale, « Bioprod » S.A. Ultérieurement, la société requérante GRIVCO S.A. entra au capital de la nouvelle société, devenant son actionnaire majoritaire. Selon les conclusions de la procédure pénale décrite ci-dessous, les terrains et les constructions que l’ICA avait apportés au capital de la nouvelle société furent délibérément sous-évalués. La société Bioprod S.A. utilisa ces terrains pour construire des immeubles qu’elle vendit ensuite à la société requérante GRIVCO S.A. La redevance que cette dernière payait pour l’utilisation des terrains fut également sous-évaluée. En 2002, le ministère de l’Agriculture décida la transformation de l’ICA en société commerciale par actions et démarra la procédure de privatisation. Le patrimoine du nouveau Institut de recherches alimentaires Bucarest (« ICA Bucarest » S.A.) fut sous-évalué. La société requérante GRIVCO S.A. se porta acquéreur pour une somme évaluée à environ 94 fois inférieure à la valeur réelle du patrimoine de l’ICA Bucarest S.A.. Afin de s’approprier personnellement les actions de la société ICA Bucarest S.A., M. Voiculescu conclut avec la société requérante GRIVCO S.A. un contrat de prêt fictif. N’ayant pas remboursé le prêt, cette dernière transféra à M. Voiculescu la propriété des actions. Il devint ainsi propriétaire de 92 % du capital d’ICA Bucarest S.A., qu’il transféra ultérieurement à la société requérante CCAI S.A.. Par un contrat de donation, authentifié chez un notaire en juin 2006, M. Voiculescu céda gratuitement à ses filles, à parts égales, ses actions aux deux sociétés requérantes GRIVCO S.A. et CCAI S.A.. Le contrat était assorti d’une interdiction de vente des actions sans l’accord de M. Voiculescu.

La procédure pénale à l’encontre de M. Voiculescu Le 10 juin 2005, M. Voiculescu bénéficia d’un non-lieu du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice concernant des actes de corruption à l’occasion de la privatisation de l’Institut de chimie alimentaire. Sur demande du Département National Anticorruption (« DNA »), le procureur en chef du parquet infirma le non-lieu en août 2007 et ordonna la poursuite de l’enquête par le DNA. Par un réquisitoire du 3 décembre 2008, le DNA renvoya M. Voiculescu et douze autres personnes, dont certains hauts fonctionnaires, devant le tribunal pour répondre de plusieurs infractions liées à la privatisation de l’ICA. Les procureurs reprochaient à M. Voiculescu des opérations de blanchiment d’argent et le détournement du pouvoir que lui conférait la présidence du parti politique pour s’approprier illégalement le patrimoine de l’ICA. Par un jugement du 26 septembre 2013, le tribunal départemental de Bucarest constata la prescription de la responsabilité pénale pour l’infraction de détournement de pouvoir. En revanche, il condamna M. Voiculescu à une peine de 5 ans de prison pour blanchiment d’argent. Le tribunal estima que les diverses opérations économiques, financières et juridiques déroulées sous le contrôle de M. Voiculescu avaient pour l’objet l’appropriation frauduleuse par ce dernier, sous une apparence légale, des biens de l’ICA. Le tribunal considéra que les filles de M. Voiculescu avaient été de bonne foi au moment de la transmission à titre gratuit des actions de leur père. En revanche, pour M. Voiculescu, cette donation était la dernière étape du blanchiment de l’argent obtenu par l’appropriation frauduleuse des biens de l’ICA. Par conséquent, le tribunal ordonna la confiscation, au détriment de M. Voiculescu, de l’équivalent des actions cédées à titre gratuit, à savoir deux fois la somme de 670 000 euros. Sur le volet civil de l’affaire, il fut condamné, en solidaire avec les autres inculpés, à réparer le préjudice provoqué au ministère de l’Agriculture, qui s’élevait à 60 482 615 euros. Afin d’assurer l’exécution du jugement, le tribunal ordonna la saisie conservatoire de plusieurs immeubles et des comptes appartenant aux condamnés. M. Voiculescu, le DNA et les autres condamnés firent appel de ce jugement devant la cour d’appel de Bucarest. Par une décision du 26 juin 2014, le collège de direction de la cour d’appel désigna les juges C.B. et M.-A.M. pour remplacer à partir du 1 er juillet 2014 deux juges qui avaient commencé à examiner l’appel de M. Voiculescu et qui ne pouvaient plus siéger en raison du départ à la retraite pour le premier et de l’ouverture des poursuites du chef de corruption pour le second. Les juges C.B. et M.-A.M. avaient été nommés avec effet au 1 er juillet 2014 à la cour d’appel par une décision du Conseil supérieur de la magistrature du 18 juin 2014.

L’intervention des requérantes, M mes Camelia Rodica Voiculescu et Corina Mirela Voiculescu et des sociétés GRIVCO S.A. et CCAI S.A., dans la procédure pénale À l’audience du 1 er juillet 2014, M. Voiculescu souleva une exception concernant la composition prétendument irrégulière de la formation de jugement et demanda le renvoi de l’affaire à une autre formation. Les juges C.B. et M.-A.M. rejetèrent la demande au motif qu’ils n’étaient pas habilités à censurer la modalité de leur désignation. Ils estimèrent que le renvoi n’était pas nécessaire et rappelèrent que le mode de désignation pouvait faire l’objet d’un recours séparé. Toujours à l’audience du 1 er juillet 2014, les juges C.B. et M.-A.M. ordonnèrent, à titre de mesure provisoire, la saisie conservatoire des actions détenues par les requérantes, M mes Camelia Rodica Voiculescu et Corina Mirela Voiculescu dans les sociétés requérantes GRIVCO S.A. et CCAI S.A., ainsi que la saisie conservatoire de plusieurs immeubles appartenant à ces deux sociétés. La cour d’appel estima qu’il y avait une « suspicion raisonnable » quant à l’origine de ces biens et rappela qu’en vertu des dispositions des lois n o 656/2002 concernant la lutte contre le blanchiment d’argent et les financement des actions terroristes et n o 78/2000 concernant la lutte contre la corruption, la saisie conservatoire était obligatoire. Elle désigna l’Administration des finances publiques et le DNA en vue de faire exécuter la saisie, indiquant également qu’en vertu des règles de l’Union européenne, si les biens avaient été transférés à l’étranger, les autorités internes devaient faire des démarches pour les identifier. Rappelant que l’article 13 de la Convention garantissait le droit à un recours effectif, la cour d’appel cita à comparaître pour la prochaine audience, fixée au 7 juillet 2014, les requérantes afin qu’elles puissent exposer leurs arguments et démontrer leur bonne foi à l’occasion de la transmission des actions. Les citations furent envoyées le 4 juillet 2014. À l’audience du 7 juillet 2014, les requérantes qui furent représentées respectivement par un avocat et par un mandataire, contestèrent la saisie conservatoire de leurs biens. M. Voiculescu souleva à nouveau l’exception tirée de l’irrégularité de la désignation des juges C.B. et M.-A.M. dans la formation de jugement. Ces juges estimèrent que la demande était irrecevable au motif qu’ils s’étaient déjà prononcés à cet égard et que la décision du collège était susceptible de faire l’objet d’un contrôle en contentieux administratif. Enfin, la cour d’appel rappela aux parties que leurs conclusions devaient porter sur la proportionnalité de l’ingérence dans leur droit au respect des biens par rapport aux exigences de la Convention. À l’audience du 4 août 2014, M mes Voiculescu et la société GRIVCO S.A. furent représentées par un avocat. Le procès-verbal d’audience mentionna l’absence du représentant de la société requérante CCAI S.A. L’avocat des requérantes versa au dossier plusieurs documents pour prouver la provenance licite des biens. La cour d’appel déclara irrecevable une demande des requérantes tendant à ce qu’une question préjudicielle fût posée à la Cour de justice de l’Union européenne. Elle estima que la question n’était pas pertinente dès lors qu’elle visait, d’une part, des normes qui n’appartenaient pas au droit de l’Union européenne, et, d’autre part, des dispositions qui avaient déjà fait l’objet d’une interprétation suffisamment claire par les institutions de l’Union européenne. Invoquant les articles 64 § 6 et 250 § 6 du code de procédure pénale, les requérantes et M. Voiculescu récusèrent les juges C.B. et M.-A.M. au motif qu’ils avaient ordonné la saisie et que, par conséquent, ils ne pouvaient plus se prononcer sur la contestation de cette mesure au risque d’enfreindre le principe d’impartialité. La demande de récusation fut déclaré irrecevable, les juges C.B. et M.-A.M. estimant que le droit interne ne prévoyait pas de recours séparé contre une mesure provisoire ordonnée par un tribunal. Ils écartèrent l’application en l’espèce de l’article 250 § 6 du code de procédure pénale au motif que cet article visait seulement les modalités de la mise en œuvre de la saisie. Enfin, ils rappelèrent que la cour d’appel était compétente pour examiner la proportionnalité de cette mesure à l’aune des exigences de la Convention et que les tiers pouvaient présenter leur défense devant cette juridiction. M. Voiculescu et les requérantes soulevèrent l’exception d’inconstitutionnalité des dispositions de l’article 250 § 6 du code de procédure pénale estimant que son interprétation portait atteinte aux principes d’indépendance et d’impartialité de la justice. Ils demandèrent le renvoi de l’exception à la Cour constitutionnelle. La cour d’appel rejeta la demande au motif qu’elle excédait la compétence de la juridiction constitutionnelle dont le rôle était de vérifier si les dispositions des lois organiques étaient conformes à la Constitution. Or, en l’espèce, les requérantes exigeaient que la Cour constitutionnelle se livre elle-même à l’interprétation de l’article susmentionné. M. Voiculescu récusa une nouvelle fois les juges C.B. et M.-A.M. et réitéra la demande de renvoi, alléguant que le rejet de toutes les demandes faisait croire à une attitude partiale de ces juges. La demande fut déclarée irrecevable par ces juges au motif que le rejet de diverses demandes ne préjugeait pas de l’issue de l’affaire. En raison de l’heure tardive, la fin de l’audience fut reportée au lendemain, afin de donner aux parties la possibilité de conclure. À l’audience du 5 août 2014, les requérantes furent représentées par un avocat. Elles alléguèrent que la saisie conservatoire était illégale dès lors qu’elle ne pouvait pas concerner les biens des tiers qui n’avaient pas été partie au procès pénal en première instance. Par ailleurs, elles estimèrent qu’en application de l’article 13 de la Convention, la contestation était une voie de recours qui devait être examinée par une autre juridiction que la cour d’appel. La cour d’appel rendit son arrêt le 8 août 2014. Elle confirma la condamnation de M. Voiculescu pour blanchiment d’argent et porta la peine à dix ans de prison. Elle confirma également la saisie de plusieurs comptes et des immeubles appartenant à ce dernier. S’agissant des biens appartenant aux requérantes, la cour d’appel rejeta la contestation contre la saisie conservatoire. Elle indiqua que la saisie était fondée sur la suspicion quant à l’origine de ces biens et sur la nécessité d’empêcher leur dissimulation rapide. La cour d’appel ordonna également la confiscation de ces biens en application de l’article 33 § 1 et 3 de la loi n o 656/2002 corroboré avec les articles 112 § 1 e) et 112 § 6 du code pénal. Elle estima qu’en vertu des dispositions susmentionnées, la confiscation des produits provenant directement des activités illicites, ainsi que des produits indirects, y compris ceux obtenus par l’investissement ou la conversion des produits directs, les revenus ou tout autre bénéfice tirés des produits directs ou indirects des activités illicites était obligatoire. La cour d’appel jugea la confiscation des fruits de l’infraction de blanchiment d’argent, même s’ils appartenaient à des tiers, découlait de la nature même de cette infraction qui supposait leur dissimulation dans le patrimoine des tiers. Elle rappela que la doctrine et la jurisprudence, en particulier celle de la Haute Cour de cassation et de Justice, avaient admis que la confiscation pouvait s’appliquer également aux biens des tiers. Elle en conclut qu’aucune disposition du droit interne n’interdisait la confiscation de ces biens, à la seule condition de ne pas porter atteinte au droit au respect des biens des tiers de bonne foi. En l’espèce, la cour d’appel jugea que la donation des actions au profit des requérantes, M mes Voiculescu, avait pour objectif d’éviter leur confiscation. Compte tenu des circonstances de ce transfert et faisant l’application des principes fraus omia corrumpit (« la fraude corrompt tout ») et nemo plus iuris ad alinum transferre potest quam ipse habet (« personne ne peut transférer à autrui plus de droits qu’il n’en a lui-même »), la cour d’appel conclut que les requérantes avaient été de mauvaise foi en acceptant la donation et qu’elles connaissaient ou devaient connaître l’origine illicite de ces biens. Par conséquent, la cour d’appel ordonna la confiscation au détriment de chacune des requérantes de la somme de 2 984 358 lei roumains, à savoir 670 000 euros, représentant la valeur des actions. Elle ordonna également la confiscation des sommes perçues par chacune des requérantes à raison des loyers encaissés par la société GRIVCO S.A. pour la location des biens de provenance illicite. Sous l’angle de la Convention, citant la jurisprudence de la Cour et en particulier Welch c. Royaume-Uni (9 février 1995, série A n o 307-A), Silickienė c. Lituanie (n o 20496/02, 10 avril 2012), Salabiaku c. France (7 octobre 1988, série A n o 141-A), Bongiorno et autres c. Italie (n o 4514/07, 5 janvier 2010) et Butler c. Royaume-Uni ((déc.), n o 41661/98, CEDH-2002-VI), la cour d’appel jugea que la confiscation n’était pas une sanction pénale, que les articles 6, sous son volet pénal, et 7 de la Convention n’étaient pas applicables et que, dans le contexte de l’article 1 du Protocole n o 1, la Convention ne faisait pas obstacle par principe aux présomptions de faits ou de droit s’agissait de la confiscation de patrimoines de provenance illicite. Or, elle estima que les requérantes n’ont prouvé ni l’origine licite des biens ni leur bonne foi. La cour d’appel constata également que trois terrains de l’ancien l’Institut de chimie alimentaire, d’une superficie de 29 220 m 2 , 4 457 m 2 et 3 000 m 2 respectivement, avec leurs immeubles afférents, se trouvaient désormais dans le patrimoine des sociétés requérantes. Estimant qu’il s’agissait des produits directs de l’activité illicite, la cour d’appel ordonna leur confiscation. S’agissant d’un autre terrain de 4 184 m 2 situé à Bucarest et appartenant à la société GRIVCO S.A., la cour d’appel nota qu’un coinculpé, le directeur général de GRIVCO S.A., avait déclaré au cours du procès que des mouvements d’argent entre les diverses sociétés contrôlées par M. Voiculescu étaient fréquents, qu’une partie du prix d’achat de ce terrain provenait de la société CCAI S.A. et que le prêt bancaire souscrit par la société GRIVCO S.A. pour la construction d’un immeuble sur ce terrain avait été garanti avec les biens de l’ancien Institut. Par conséquent, la cour d’appel estima que ce terrain et l’immeuble constituaient des produits indirects de l’activité illicite et ordonna leur confiscation. Enfin, la cour d’appel fit référence au droit de l’Union européenne, à la jurisprudence de la Cour de justice de l’Union européenne et aux recommandations du Groupe d’action financière (GAFI) concernant la confiscation des biens provenant des activités illicites. Elle transmit une requête à la direction du ministère de la Justice chargée de la coopération avec les autres États de l’Union européenne en matière de lutte contre la corruption pour procéder à des vérifications en vue de l’identification des avoirs à l’étranger de M et M mes Voiculescu. En exécution de l’arrêt du 8 août 2014, les terrains et les immeubles susmentionnés furent inscrits au livre foncier au nom de l’État et le ministère des finances démarra les procédures d’exécution forcée pour récupérer les biens et les sommes confisquées.

La contestation de la légalité de la composition de la formation de jugement de la cour d’appel La cour d’appel ayant rejeté le 1 er juillet 2014 la demande de renvoi de l’affaire formée par les requérantes et par M. Voiculescu, ce dernier, exprimant des doutes quant à l’impartialité des juges C.B. et M.-A.M. demanda le dépaysement de l’appel. Par un arrêt du 11 juillet 2014, la Haute Cour de cassation et de Justice rejeta la demande au motif que les appréhensions de M. Voiculescu n’étaient pas fondées dès lors que la désignation des juges susmentionnés avait respecté le règlement de fonctionnent des cours et des tribunaux, ainsi que la décision du Conseil supérieur de la magistrature concernant l’affectation de ces juges à la cour d’appel. M. Voiculescu réitéra ses critiques dans le cadre d’une action en contentieux administratif dirigée contre la décision du collège de direction de la cour d’appel. Les requérantes n’ont pas informé la Cour de l’issue de cette procédure. Enfin, invoquant les mêmes arguments, M. Voiculescu forma une contestation en annulation de l’arrêt du 8 août 2014 de la cour d’appel. Par un arrêt du 6 janvier 2015, la cour d’appel rejeta la contestation au motif les juges C.B. et M.-A.M. remplissaient toutes les conditions légales pour siéger dans l’affaire. B. Le droit interne pertinent Les dispositions pertinentes du nouveau code pénal, entré en vigueur le 1 er février 2014, sont les suivantes : Article 112 § 1 e) « Font l’objet de la confiscation [ fac obiectul confiscării speciale ] : a) les biens provenant de la commission d’une infraction pénale (...) ; e) les biens provenant de la commission d’une infraction pénale s’ils ne sont pas restitués à la victime de l’infraction et s’ils ne servent pas à réparer le préjudice (...) » Article 112 § 6 « Sont également confisqués les biens et l’argent provenant des biens soumis à la confiscation ou obtenus par l’exploitation de ces biens (...). » L’article 118 du précédent code pénal prévoyait que les biens provenant de la commission d’une infraction pénale, qui n’ont pas été restitués à la victime ou qui n’ont pas servi à réparer le préjudice, étaient confisqués. Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale sont les suivantes : Article 64 « 1. Un juge est empêché de statuer lorsque : (...) f) il y a une suspicion raisonnable quant à son impartialité (...)

Le juge qui a statué sur une mesure provisoire qui fait l’objet d’une contestation, ne peut pas participer à l’examen de la contestation. » Article 67 « 4. La récusation peut être demandée oralement ou par écrit, en indiquant pour chaque personne récusée les motifs de droit et de fait qui justifient la demande. La demande de récusation orale est consignée dans le procès-verbal d’audience. 5. La demande de récusation qui ne respecte pas les conditions mentionnées [au § 4 ci-dessus] est irrecevable. Après le rejet d’une demande de récusation, toute nouvelle demande concernant la même personne et fondée sur les mêmes motifs de droit et de fait est irrecevable. L’irrecevabilité est prononcée par (...) la formation de jugement devant laquelle la demande a été formée. » Article 68 « La demande de récusation ou d’abstention (...) est examinée par une autre formation de jugement. » Article 250 « 1. (...) Le suspect, l’inculpé ou toute personne intéressée peuvent contester devant le juge des libertés une saisie conservatoire ordonnée par le procureur (...) 6. Si le tribunal ordonne une saisie conservatoire, le procureur, le suspect, l’inculpé ou toute personne intéressée peuvent contester devant ce tribunal les modalités de sa mise en œuvre. » Les dispositions pertinentes de la loi n o 656/2002 concernant la lutte contre le blanchiment d’argent et le financement des actions terroristes, publiée, après modifications, au Journal officiel du 12 octobre 2012, sont les suivantes : Article 32 « Les mesures provisoires sont obligatoires en cas de commission d’une infraction de blanchiment d’argent ou de financement du terrorisme. » Article 33 « 1. En cas de commission des infractions de blanchiment d’argent et de financement du terrorisme les dispositions du code pénal concernant la confiscation sont applicables. 2. Si les biens soumis à la confiscation sont introuvables, la confiscation porte sur la somme d’argent correspondant à la valeur de ces biens. 3. Sont confisqués toutes les sommes d’argent ou autres avantages matériels produits par les biens susvisés (...) 6. Afin de garantir l’exécution de la confiscation, la saisie conservatoire des biens, prévue par le code de procédure pénale, est obligatoire. » Avant les modifications apportées en 2012, les anciens articles 24 et 25 de la loi prévoyaient la confiscation des produits provenant du blanchiment d’argent, la confiscation par équivalent et l’obligation de saisie conservatoire de ces produits. L’article 20 de la loi n o 78/2000 concernant la lutte contre la corruption prévoit que la saisie conservatoire est obligatoire en cas de commission d’une infraction de corruption. C. Instruments du Conseil de l’Europe Ratifiées par la Roumanie, la Convention relative au blanchiment, au dépistage, à la saisie et à la confiscation des produits du crime et la Convention du Conseil de l’Europe relative au blanchiment, au dépistage, à la saisie et à la confiscation des produits du crime et au financement du terrorisme, sont entrées en vigueur les 1 er décembre 2002 et 1 er mai 2008 respectivement. L’une des principales finalités de ces conventions est de faciliter la coopération internationale dans le domaine du blanchiment des produits crime. Les États contractants s’engagent à incriminer le blanchiment et à se doter d’un arsenal de mesures juridiques effectives et de portée suffisamment étendue en matière de confiscation des produits provenant directement ou indirectement de la commission d’une infraction pénale. GRIEFS 1. M mes Voiculescu et les deux sociétés commerciales requérantes se plaignent de ne pas avoir été jugées par un tribunal impartial. Elles dénoncent en particulier un manque d’impartialité des juges C.B. et M.-A.M. de la cour d’appel de Bucarest. 2. Les requérantes estiment que la confiscation de leurs biens équivaut à une sanction pénale. Elles allèguent la violation de l’article 7 de la Convention, affirmant que la confiscation n’était pas prévue par la législation interne à la date à laquelle l’infraction de blanchiment d’argent avait été commise par M. Voiculescu. 3. Invoquant en substance l’article 2 du Protocole n o 7 à la Convention, les requérantes dénoncent l’absence d’un double degré de juridiction pour contester la confiscation de leurs biens. 4. Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, les requérantes se plaignent du caractère arbitraire et disproportionné, fondé sur une présomption de mauvaise foi, de la confiscation de leurs biens.

En particulier, la demande d’apporter la preuve de la bonne foi des requérantes pour renverser la présomption du caractère illicite du transfert des biens dans leur patrimoine, a-t-elle fait peser sur ces dernières une charge excessive ? ANNEXE Liste des requêtes 1) 502/15 Camelia Rodica VOICULESCU v. Romania 2) 1559/15 Corina Mirela VOICULESCU v. Romania 3) 2836/15 S.C. Compania de Cercetări Aplicative și Investiții S.A. v.Romania 4) 2839/15 S.C. Grupul Industrial Voiculescu și Compania S.A. v. Romania