DUPRÉ c. FRANCE

DUPRÉ c. FRANCE (CtEDO, 2016)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 77032/12 William DUPRE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 3 mai 2016 într-o cameră compusă din Angelika Nußberger, președinte, Ganna Yudkivska, Erik Møse, André Potocki, Yonko Grozev, Carlo Ranzoni, Mārtićš Mits, judecători, Claudia Westerdiek, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 23 noiembrie 2012, având în vedere decizia din 26 martie 2015 prin care se declară o parte din cererea inadmisibilă în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, ia următoarea decizie în fapt Reclamantul, dl William Dupre, este un resortisant francez născut în 1967 și rezident în Bondy. Președintele secțiunii lalache a autorizat să asigure el însuși apărarea intereselor sale în fața Curții [art. 36 alineatul (2) din Regulamentul de procedură]. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană și a Tratatului de instituire a Comunităților Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, fie după alegerile europene din iunie 2009. Aceste alegeri au ocupat, în fiecare stat membru, numărul de reprezentanți ai Parlamentului European, stabilit prin Tratatul de la Nisa, și nu cel stabilit prin Tratatul de la Lisabona, care atribuie în total 18 locuri suplimentare. Pentru a remedia această denaturare, un protocol adoptat la 23 iunie 2010 a modificat art. 2 din Protocolul privind dispozițiile tranzitorii anexat la Tratatul de la Lisabona. Acesta a stabilit, pentru statele membre al căror număr de reprezentanți în Parlamentul European ar fi fost mai mare dacă Tratatul de la Lisabona ar fi fost în vigoare la data alegerilor europene din iunie 2009, numărul de locuri suplimentare alocate până la sfârșitul legislaturii 2009-2014, cu numărul de reprezentanți ai Parlamentului European repartizați în Franța de la 72 la 64. Protocolul le-a dat statelor membre în cauză trei posibilități de a desemna persoanele care ar ocupa aceste locuri suplimentare: prin alegeri prin vot universal direct, în conformitate cu dispozițiile aplicabile pentru alegerile pentru Parlamentul European; prin referire la rezultatele ultimelor alegeri europene; prin desemnarea de către parlamentul lor național, în cadrul său, a numărului de deputați necesar, în conformitate cu o procedură prin Legea nr. 2011-575 privind alegerea reprezentanților din Parlamentul European, Franța a optat pentru a treia posibilitate (celelalte state membre în cauză au optat pentru a doua posibilitate). Studiul de impact al proiectului de lege precizează că desemnarea pe baza rezultatelor alegerilor din iunie 2009 a fost respinsă deoarece aceasta a pus dificultăți în ceea ce privește principiul sincerității scrutinului și că organizarea unei alegeri parțiale a fost exclusă din cauza costurilor sale, a participării limitate probabile și a caracterului neadecvat al alegerii. Aceasta a adăugat că, prin comparație, desemnarea celor doi reprezentanți ai Parlamentului național prezintă următoarele avantaje: simplitate și lizibilitate, rapiditate, costuri reduse și legitimitatea noilor reprezentanți, aleși deja prin vot universal. La 15 decembrie 2011, reclamantul, actualul președinte al Partidului Umanist, a fost candidat la alegerile europene de trei ori: în 1999, 2004 și 2009. În ceea ce privește posibilitatea de a candida la această nouă alegere și de a participa la vot, la 15 decembrie 2011, a sesizat Consiliul de Stat cu privire la anularea acestei alegeri, în special în temeiul articolelor 3 din Protocolul nr. În conformitate cu art. 25 din Legea nr. 77-729, din 7 iulie 1977 privind alegerea reprezentanților din Parlamentul European, Consiliul de Stat este competent să cunoască prima și ultima instanță a procedurii electorale a alegerilor europene care se desfășoară în conformitate cu procedura prevăzută de această lege. În cazul de față, printr-o decizie din 22 mai 2012, acesta a respins recursul reclamantului pe motiv că nici legea din 26 mai 2011 și nici alte dispoziții legislative nu conferă instanței administrative competența de a cunoaște o cale de atac împotriva alegerii celor doi reprezentanți ai parlamentului european, aleși prin derogare de la dispozițiile legii din 7 iulie 1977. GRIFS 11. Invocând art. 3 din Protocolul nr. 1, recurentul denunță o încălcare a dreptului său la alegeri libere. El susține că a optat pentru numirea a doi membri suplimentari ai Parlamentului European de către Adunarea Națională, Franța a împiedicat alte persoane în afară de deputații națiunii să participe la alegeri. În opinia sa, dacă art. 3 din Protocolul nr. 1 nu poate face apel la un vot indirect pentru a desemna o parte a corpului legislativ, el nu permite restricționarea dreptului de a candida la o alegere în punctul în care nu este acordat decât unui cerc mic (577 de persoane), compus doar din alei. 12. Invocând art. 14 din Convenție, reclamantul consideră că, limitând astfel dreptul de a candida la alegeri pentru membrii Adunării naționale, în cadrul căreia sunt reprezentate foarte puține partide politice, Franța nu a asigurat candidaților potențiali ai partidelor nereprezentate (inclusiv el însuși) dreptul de a beneficia de drepturile recunoscute de art. 3 din Protocolul nr. În principal, guvernul invită Curtea să șteargă cererea privind rolul în aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție, conform căreia, în orice moment al procedurii, Curtea poate decide să șteargă o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit încheierea (...) că, pentru orice alt motiv pe care Curtea îl consideră existență, nu se mai justifică continuarea examinării cererii. Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii în cazul în care respectarea drepturilor omului garantate de Convenție și a protocoalelor sale le impune. 14. El subliniază că legea nr. 2011-575 din 26 mai 2011 avea ca obiect unic, cu titlu tranzitoriu, alegerea a doi reprezentanți francezi suplimentari în Parlamentul European pentru legislatura 2009-2014. Se referă la hotărârea Léger c. Franța (radiation) [GC] (n 19324/02, 30 martie 2009), precum și la deciziile Adrian Mihai Ionescu c. România iunie 2010 n 36659/04) și Boelens și alții c. Belgia (11 septembrie 2012, n. 20007/09, 20019/09 și 20024/09) care fac trimitere la aceasta, adaugă că respectarea drepturilor omului n Reclamantul precizează că, în cazul în care Curtea este obligată să continue procesul de investigare a unei cereri în cazul în care respectarea drepturilor omului impune acest lucru, nu este necesar ca aceasta să fie eliminată din rol în cazul în care nu se mai justifică continuarea examinării. În opinia sa, în orice caz, cazul său nu a avut un interes istoric pe care îl are în relațiile dintre Uniunea Europeană, Consiliul Europei și un stat membru comun, chiar dacă Uniunea Europeană dorește să devină membru al Consiliului Europei. 16. Curtea reamintește că, în cazul în care Marea Cameră a reținut în cauza Léger Mai sus, faptul că respectarea drepturilor omului nu impunea ca aceasta să fie examinată în instanță nu numai pentru că legislația relevantă fusese modificată, ci și pentru că probleme similare fuseseră rezolvate în alte cazuri din fața ei. În acest caz, Comisia consideră că nu este necesar să șteargă cererea de a juca în conformitate cu art. 37 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND CALITATEA DE VICTIME A RECURSULUI 17. Guvernul solicită Curții să judece că reclamantul nu are calitatea de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție. În primul rând, el subliniază că alegerea acestor doi reprezentanți a fost a doua etapă de alegere a deputaților în Parlamentul European pentru legislatura 2009-2014, prima fază fiind în iunie 2009 În al doilea rând, el constată că, chiar dacă legiuitorul francez ar fi optat pentru o alegere ad hoc sau ar fi recurs la rezultatele alegerilor din iunie 2009 pentru a-l desemna pe următorul de listă, acest lucru ar fi fost posibil din punct de vedere al elementelor demografice cunoscute. În 2009, reclamantul nu ar fi putut să candideze sau să fie selectat. 18. Reclamantul consideră că nu se poate considera că alegerile europene din 2009 și operațiunea de numire a doi deputați europeni suplimentari au constituit o singură alegere. El declară că nu vede prin ce raționament juridic guvernul reușește să considere că numai persoanele candidate din circumscripțiile nord-vest-vest și vest în iunie 2009 și apoi nealese ar fi putut, în cadrul unei alegeri ad hoc, să concureze pentru atribuirea de locuri suplimentare. Acesta atrage atenția Curții asupra faptului că guvernul se contrazice atunci când afirmă în același timp că nu a fost exclus din procesul Ö Õ a reușit să se prezinte în 2009 și că, pentru a putea candida în 2011, trebuia să fie deja prezentat în 2009. De aici rezultă că principalul obstacol juridic în calea alegerii prin vot universal direct lipsea și că este necesar, prin urmare, să i se recunoască calitatea de victimă a unei încălcări a articolului 3 din Protocolul nr. 19. Curtea consideră că nu este necesar ca aceasta să examineze teza guvernului potrivit căreia reclamantul nu se poate declara victimă a presupuselor încălcări, cererea fiind, în orice caz, inadmisibilă din alt motiv. III. PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGU E DE LA ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL nr. 20. Reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 3 din Protocolul nr. 1, în temeiul căruia Înalții P ă r ț i contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu scrutin secret, în c o n d i ț ii care asigură libera exprimare a p o zi ț ii poporului cu privire la alegerea corpului legislativ. 21. Guvernul invită Curtea să încheie la neviolarea articolului 3 din Protocolul nr. În primul rând, acesta reamintește că Curtea a statuat că statele contractante au o mare libertate de stabilire a criteriilor de eligibilitate și că rolul său se limitează în esență la a verifica absența arbitrară în procedurile interne care duc la privarea unei persoane de eligibilitatea. Cu toate acestea, având în vedere motivele pe care se bazează alegerea legiuitorului, el nu ar fi derbitraire în speță. Acesta arată în acest sens că motivul pentru care opțiunea de a recurge la rezultatele alegerilor din iunie 2009 a fost respinsă se află în faptul că: rezultatele unui scrutin pentru a asigura locuri în care alegătorii nu erau informați cu privire la existență în momentul în care s-au exprimat, ceea ce ar fi contrar principiului constituțional al sincerității scrutinului ; rezultatele ar fi variat mai mult în funcție de data cifrelor populației utilizate pentru a determina pe ce circumscripție ar fi trebuit să fie atribuite aceste noi locuri. În ceea ce privește recurgerea la alegeri ad hoc, ar fi fost disproporționat în ceea ce privește punerea în aplicare a unei dispoziții tranzitorii, din cauza costurilor sale și a unei probabilități reduse de participare. Astfel, acestea ar fi motive legate de caracteristicile specifice ale normelor electorale și de interesul de a asigura alegeri corecte și clare care ar fi dus la excluderea acestor două opțiuni. Guvernul susține apoi că alegerea de a recurge la alegerea a doi reprezentanți francezi suplimentari în Parlamentul European în cadrul Adunării Naționale a permis numirea lor de către deputații naționali, adică de către reprezentanți ai națiunii și ai poporului ales cu vot universal direct 22. Recurentul invită Curtea să ajungă la concluzia încălcării articolului 3 din Protocolul nr. 23. Curtea amintește că această dispoziție implică în special dreptul de a candida la alegerile parlamentare (Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgia, 2 martie 1987, §§ 47-51, seria A n 113) și se aplică alegerilor membrilor Parlamentului European ( Matthews c. Regatul Unit [GC], n 24833/94, § 44 și 64, CEDO 1999 I. 24. Ea reamintește, de asemenea, că drepturile garantate prin această dispoziție nu sunt absolute: există un loc pentru limitări implicite, iar statele contractante au o marjă de apreciere în această privință. Acestea dispun în special de o mare libertate de a stabili criteriile de eligibilitate și, din punct de vedere general, pot stabili condiții mai stricte pentru eligibilitate decât pentru dreptul de a vota. Cu toate acestea, în cazul în care marja de apreciere este largă, aceasta nu este nelimitată, și este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță asupra respectării cerințelor de la art. 3 din Protocolul nr. 1. El trebuie să se asigure că limitările în cauză nu reduc dreptul de care este vorba în punctul de atingere a substanței sale și să-l priveze de eficiența sa, că urmăresc un scop legitim și că mijloacele utilizate nu se dovedesc disproporționate ;în special, aceste limitări nu trebuie să contracareze libera exprimare a opiniei poporului asupra alegerii corpului legislativ. În ceea ce privește scopul urmărit, art. 3 din Protocolul nr 1 care nu conține o listă de tărâmuri legitime (a se vedea principiile generale referitoare la art. 3 din Protocolul nr. 1 Astfel cum sunt expuse în special în Hotărârile Ždanoka c. Letonia [GC] (n 58278/00, § 115, CEDH 2006 IV) și Paksas c. Lituania [GC] (n 34932/04, § 96 și 100, CEDH 2011 (extrași) 25. În speță, Curtea arată că guvernul subliniază că alegerea sa din cele trei posibilități oferite de Protocolul din 23 iunie 2010 de a desemna cei doi membri suplimentari ai Parlamentului European de către Adunarea Națională a fost ghidată de specificul normelor electorale și de interesul de a asigura alegeri corecte și clare. Comisia constată, de asemenea, că din studiul de impact al proiectului de lege privind alegerea reprezentanților Parlamentului European reiese că această alegere a fost făcută având în vedere problemele pe care le puneau celelalte două opțiuni: riscul de participare redusă și costul ridicat pentru numai două locuri în primul caz; problema conformității cu Constituția și complexitatea organizațională în al doilea caz (punctul 7 de mai sus). Comisia recunoaște că astfel de considerații sunt de natură să caracterizeze un scop legitim în contextul articolului 3 din Protocolul nr. 26. Cu toate acestea, Curtea constată că măsura denunțată de solicitant a fost tranzitorie, că aceasta a durat doar jumătate din legislatură (adică doi ani și jumătate din cinci), pe care a încheiat-o cu alegerile din 2014 și că a vizat numai două dintre cele șaptezeci și patru de locuri rezervate deputaților europeni francezi. Prin urmare, limitarea dreptului de a candida la vot ar trebui să fie relativizată în mod semnificativ, cu atât mai mult cu cât reclamantul a participat la scrutinul organizat în 2009 pentru aceeași legislatură. Prin urmare, nu se poate reține că această măsură a redus dreptul de a candida garantat prin art. 3 din Protocolul nr. 1 în punctul de a ajunge în substanța sa și de a-l priva de eficiența sa, nici că aceasta a fost altfel disproporționată în raport cu scopul legitim urmărit. 27. În consecință, acest lucru este în mod evident nefondat și trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. IV. PRIVIND VIOLAȚIA ALLEGU E DE LA ARTICOLUL 14 DIN CONVENȚIA COMBIN CU ARTICOLUL 3 DIN PROTOCOLUL nr. 28. Reclamantul se plânge de o încălcare a articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 3 din Protocolul nr. 1. Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau în orice altă direcție, originii naționale sau sociale, aparținând unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. 29. Guvernul subliniază că reclamantul a invocat doar pe scurt art. 14, fără a expune nici măcar fundamentul discriminării pe care intenionează să se plângă; el subliniază apoi că legislaia pe care o denună nu îl viza personal, ci în același mod pe toate persoanele, altele decât deputaii. În opinia sa, în ipoteza în care reclamantul intenționează să se plângă de discriminare față de deputații naționali, ar trebui reținut faptul că nu erau într-o situație identică în ceea ce privește alegerile, deputații fiind aleșii națiunii deja numiți prin vot universal. Astfel, prevăzând că două dintre cele șaptezeci și patru de locuri atribuite Franței Parlamentului European ar fi prevăzute prin desemnare în cadrul reprezentanței naționale, din cauza unei situații excepționale și tranzitorii, legislația națională nu ar fi introdus nici o discriminare. 30. Reclamantul nu răspunde. 31. Curtea face trimitere la principiile generale referitoare la: art. 14 din Convenție, astfel cum sunt expuse în Hotărârea Carson și în alte cazuri c. Regatul Unit [GC] (n 42184/05, § 61, CEDH 2010) în special. În speță, Curtea consideră că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1, diferența de tratament denunțată de solicitant avea un scop legitim și era proporțională cu acesta. 32. În consecință, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

77032/12

William DUPRÉ

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 3 mai 2016 en une chambre composé de

:

Angelika Nußberger,

présidente,

Ganna Yudkivska,

Erik Møse,

André Potocki,

Yonko Grozev,

Carlo Ranzoni,

Mārtiņš Mits,

juges,

et

de

Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 novembre 2012,

Vu la décision du 26 mars 2015 déclarant une partie de la requête irrecevable conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. William Dupré, est un ressortissant français né en 1967 et résidant à Bondy. Le président de la section l’a autorisé à assurer lui-même la défense de ses intérêts devant la Cour (article 36 § 2 du règlement).

2.

Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. François Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le traité emportant modification du traité sur l’Union européenne et du traité instituant les Communautés européennes, signé à Lisbonne le 13

décembre 2007, est entré en vigueur le 1

er

décembre 2009, soit après les élections européennes de juin 2009.

5.

Ces élections avaient, dans chaque État membre, pourvu le nombre de représentants au Parlement européen fixé par le traité de Nice et non pas celui fixé par le traité de Lisbonne, qui attribue dix-huit sièges supplémentaires au total. Afin de remédier à cette distorsion, un protocole adopté le 23 juin 2010 modifia l’article 2 du protocole sur les dispositions transitoires annexé au traité de Lisbonne. Il fixa, pour ceux des États membres dont le nombre de représentants au Parlement européen aurait été plus élevé si le traité de Lisbonne avait été en vigueur à la date des élections européennes de juin 2009, le nombre de sièges supplémentaires alloués jusqu’à la fin de la législature 2009-2014, portant de soixante-douze à soixante-quatorze le nombre de représentants au Parlement européen dévolus à la France.

6.

Le protocole donna aux États membres concernés trois possibilités pour désigner les personnes qui occuperaient ces sièges supplémentaires : par une élection au suffrage universel direct, conformément aux dispositions applicables pour les élections au Parlement européen ; par référence aux résultats des dernières élections européennes ; par désignation par leur parlement national, en son sein, du nombre de députés requis, selon une procédure

ad hoc

, les personnes en question devant avoir été élues au suffrage universel direct.

7.

Par une loi du 26 mai 2011 (loi n

o

2011-575, relative à l’élection des représentants au Parlement européen), la France opta pour la troisième possibilité (les autres États membres concernés optèrent pour la deuxième possibilité). L’étude d’impact du projet de loi précisait que la désignation sur la base des résultats des élections de juin 2009 avait été écartée parce que cela posait des difficultés au regard du principe de sincérité du scrutin, et que l’organisation d’une élection partielle avait été exclue en raison de son coût, de la faible participation probable, et de son caractère peu approprié à l’objet de l’élection. Elle ajoutait que, par comparaison, la désignation des deux représentants par le Parlement national présentait les avantages suivants : simplicité et lisibilité, rapidité, faible coût et légitimité des nouveaux représentants, déjà élus au suffrage universel.

8.

L’élection eut lieu le 6 décembre 2011.

9.

Le requérant, actuel président du parti humaniste, avait été candidat aux élections européennes à trois reprises

: en 1999, 2004 et 2009. Dans l’impossibilité de se présenter à cette nouvelle élection et de participer au vote, il a, le 15 décembre 2011, saisi le Conseil d’État d’une requête en annulation de cette élection sur le fondement notamment des articles 3 du Protocole n

o

1 et 13 et 14 de la Convention.

10.

Aux termes de l’article 25 de la loi n

o

77-729 du 7 juillet 1977 relative à l’élection des représentants au Parlement européen, le Conseil d’État est compétent pour connaître en premier et dernier ressort du contentieux électoral des élections européennes qui se déroulent selon la procédure prévue par cette loi. En l’espèce, par une décision du 22 mai 2012, il rejeta le recours du requérant au motif que ni la loi du 26 mai 2011 ni d’autres dispositions législatives ne donnaient compétence au juge administratif pour connaître d’une requête formée contre l’élection des deux représentants au parlement européen, élus par dérogation aux dispositions de la loi du 7 juillet 1977.

GRIEFS

11.

Invoquant l’article 3 du Protocole n

o

1, le requérant dénonce une violation de son droit à des élections libres. Il soutient qu’en optant pour la désignation des deux membres supplémentaires du Parlement européen par l’Assemblée nationale, la France a empêché d’autres personnes que les députés de la Nation de concourir à l’élection. Selon lui, si l’article 3 du Protocole n

o

1 n’exclut pas le recours au suffrage indirect pour désigner une partie du corps législatif, il n’autorise pas de restreindre le droit de se présenter à une élection au point qu’il ne soit accordé qu’à un petit cercle (577 personnes), uniquement composé d’élus.

12.

Invoquant l’article 14 de la Convention, le requérant estime qu’en limitant ainsi le droit de se présenter à une élection aux membres de l’Assemblée nationale, au sein de laquelle très peu de partis politiques sont représentés, la France n’a pas assuré aux candidats potentiels des partis non représentés (dont lui-même) la jouissance sans distinction des droits reconnus par l’article 3 du Protocole n

o

1.

EN DROIT

I.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 37 § 1 DE LA CONVENTION

13.

À titre principal, le Gouvernement invite la Cour à rayer la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) de la Convention, aux termes duquel

:

«

1.

A tout moment de la procédure, la Cour peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conclure

(...)

c)

que, pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête.

Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige.

»

14.

Il souligne que la loi n

o

2011-575 du 26 mai 2011 avait pour seul objet, à titre transitoire, l’élection de deux représentants français supplémentaires au parlement européen pour la législature 2009-2014. Se référant à l’arrêt

Léger c. France

(radiation) [GC] (n

o

19324/02, 30 mars 2009) ainsi qu’aux décisions

Adrian Mihai Ionescu c. Roumanie

(1

er

juin 2010 n

o

36659/04) et

Boelens et autres c. Belgique

(11 septembre 2012, n

os

20007/09, 20019/09 et 20024/09) qui y renvoient, il ajoute que le respect des droits de l’homme n’exige pas la poursuite de l’examen d’une requête lorsque la loi pertinente a été abrogée ou modifiée et que l’affaire ne présente plus qu’un intérêt historique.

15.

Le requérant précise que, si la Cour est obligée de poursuivre l’examen d’une requête si le respect des droits de l’homme l’exige, elle ne l’est pas de la rayer du rôle lorsqu’il ne se justifie plus d’en poursuivre l’examen. Selon lui, en tout état de cause, son affaire n’a pas qu’un intérêt historique puisqu’elle touche aux rapports entre l’Union européenne, le Conseil de l’Europe et un État membre commun alors même que l’Union européenne aspire à devenir membre du Conseil de l’Europe.

16.

La Cour rappelle que, si la Grande Chambre a retenu dans l’affaire

Léger

précitée que le respect des droits de l’homme n’exigeait pas qu’elle poursuive l’examen de la requête, c’est non seulement parce que la législation pertinente avait été modifiée mais aussi parce que des questions similaires avaient été résolues dans d’autres affaires portées devant elle. Tel n’étant pas le cas en l’espèce, elle estime qu’il n’y a pas lieu de rayer la requête du rôle en application de l’article 37 § 1 de la Convention.

II.

SUR LA QUALIT

é

DE VICTIME DU REQU

é

RANT

17.

Le Gouvernement demande à la Cour de juger que le requérant n’a pas la qualité de victime, au sens de l’article 34 de la Convention. Il souligne, premièrement, que l’élection de ces deux représentants était la deuxième phase de l’élection des députés au parlement européen pour la législature 2009-2014, la première phase ayant eu lieu en juin 2009

; or le requérant a pu se porter candidat lors de cette première phase. Deuxièmement, il constate que, même si le législateur français avait opté pour une élection

ad hoc

ou recouru aux résultats des élections de juin 2009 pour désigner le suivant de liste, cela aurait, «

au regard des éléments démographiques connus

», conduit à attribuer les deux sièges supplémentaires aux circonscriptions Nord-Ouest et Ouest

; n’ayant pas été candidat dans ces circonscriptions en 2009, le requérant n’aurait pas pu se porter candidat ou être sélectionné.

18.

Le requérant estime que l’on ne peut considérer que les élections européennes de 2009 et l’opération consistant à désigner deux députés européens supplémentaires constituaient une seule et même élection. Il déclare ne pas voir par quel raisonnement juridique le Gouvernement parvient à considérer que seuls les personnes candidates dans les circonscriptions Nord-Ouest et Ouest en juin 2009 et alors non élues auraient pu, à l’occasion d’une élection

ad hoc

, concourir pour l’attribution des sièges supplémentaires. Il attire l’attention de la Cour sur le fait que le Gouvernement se contredit lorsqu’il affirme à la fois qu’il n’a pas été exclu du processus électoral puisqu’il a pu se présenter en 2009, et que, pour pouvoir être candidat en 2011, il fallait s’être déjà présenté en 2009. Il en déduit que le principal obstacle juridique à l’élection au suffrage universel direct faisait défaut et qu’il convient en conséquence de lui reconnaître la qualité de victime d’une violation de l’article 3 du Protocole n

o

1.

19.

La Cour estime qu’il n’est pas nécessaire qu’elle examine la thèse du Gouvernement selon laquelle le requérant ne peut se dire victime des violations alléguées, la requête étant en tout état de cause irrecevable pour un autre motif.

III.

SUR LA VIOLATION ALLEGU

é

E DE L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N

o

1

20.

Le requérant se plaint d’une violation de l’article 3 du Protocole n

o

1, aux termes duquel

:

«

Les Hautes Parties contractantes s’engagent à organiser, à des intervalles raisonnables, des élections libres au scrutin secret, dans les conditions qui assurent la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif.

»

21.

Le Gouvernement invite la Cour à conclure à la non-violation de l’article 3 du Protocole n

o

a posteriori

les résultats d’un scrutin pour pourvoir des sièges dont les électeurs n’étaient pas informés de l’existence au moment où il se sont exprimés, ce qui aurait été contraire au principe constitutionnel de sincérité du scrutin

; les résultats auraient de plus varié en fonction de la date des chiffres de population utilisés pour déterminer sur quelle circonscription ces nouveaux sièges auraient dû être imputés. Quant au recours à une élection

ad hoc

, il aurait été disproportionné s’agissant de la mise en œuvre d’une disposition transitoire, en raison de son coût et d’une probable faible participation. Ce seraient ainsi des raisons tenant aux spécificités des règles électorales et au souci d’assurer des élections loyales et claires qui auraient conduit à écarter ces deux options. Le Gouvernement fait ensuite valoir que le choix de recourir à l’élection des deux représentants français supplémentaires au Parlement européen au sein de l’Assemblée nationale a permis leur désignation par les députés nationaux, c’est-à-dire par des représentants de la Nation et du peuple élus au suffrage universel direct.

22.

Le requérant invite la Cour à conclure à la violation de l’article 3 du Protocole n

o

1.

23.

La Cour rappelle que cette disposition implique notamment le droit de se porter candidat aux élections législatives (

Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique

, 2 mars 1987, §§ 47-51, série A n

o

113) et s’applique aux élections des membres du Parlement européen (

Matthews c. Royaume-Uni

[GC], n

o

24833/94, §§ 44 et 64, CEDH 1999

‑

I).

24.

Elle rappelle également que les droits garantis par cette disposition ne sont pas absolus

: il y a place pour des «

limitations implicites

», et les États contractants ont une marge d’appréciation en la matière. Ils disposent tout particulièrement d’une grande latitude pour établir les critères d’éligibilité et, d’un point de vue général, ils peuvent fixer des conditions plus strictes pour l’éligibilité que pour le droit de voter. Toutefois, si la marge d’appréciation est large, elle n’est pas illimitée, et il appartient à la Cour de statuer en dernier ressort sur l’observation des exigences de l’article

3 du Protocole n

o

; en particulier, ces limitations ne doivent pas contrecarrer « la libre expression de l’opinion du peuple sur le choix du corps législatif ». S’agissant du but poursuivi, l’article 3 du Protocole n

o

1 ne contenant pas une liste de «

buts légitimes

» susceptibles de justifier des restrictions à l’exercice des droits qu’il garantit, ni ne renvoyant à ceux qui sont énumérés par les articles 8 à 11 de la Convention, les États contractants sont libres de se fonder sur un but qui n’est pas mentionné par ces dernières dispositions, sous réserve de sa compatibilité avec le principe de la prééminence du droit et les objectifs généraux de la Convention (voir les principes généraux relatifs à l’article 3 du Protocole n

o

1 tels qu’il se trouvent notamment exposés dans les arrêts

Ždanoka c. Lettonie

[GC] (n

o

58278/00, § 115, CEDH 2006

‑

IV) et

Paksas c. Lituanie

[GC] (n

o

34932/04, §§ 96 et 100, CEDH 2011 (extraits)).

25.

En l’espèce, la Cour relève que le Gouvernement souligne que son choix parmi les trois possibilités offertes par le protocole du 23 juin 2010 de faire désigner les deux membres supplémentaires du Parlement européen par l’Assemblée nationale était guidé par les spécificités des règles électorales et le souci d’assurer des élections loyales et claires. Elle constate par ailleurs qu’il ressort de l’étude d’impact du projet de loi relatif à l’élection des représentants au Parlement européen que ce choix a été fait au vu des problèmes que posaient les deux autres possibilités : risque de faible participation et coût élevé pour seulement deux sièges dans le premier cas ; problème de conformité à la Constitution et complexité organisationnelle dans le deuxième cas (paragraphe 7 ci-dessus). Elle admet que de telles considérations sont de nature à caractériser un but légitime dans le contexte de l’article 3 du Protocole n

o

1.

26.

Cela étant, la Cour constate que la mesure dénoncée par le requérant était transitoire, qu’elle n’a duré que la moitié de la législature (soit deux années et demie sur cinq), qu’elle a pris fin avec les élections de 2014, et qu’elle ne concernait que deux des soixante-quatorze sièges réservés aux députés européens français. La limitation du droit de se porter candidat qu’elle a induit doit donc être significativement relativisée, d’autant plus en l’espèce que le requérant avait participé au scrutin organisé en 2009 pour la même législature. On ne saurait donc retenir que cette mesure a réduit le droit de se porter candidat garanti par l’article 3 du Protocole n

o

1 au point de l’atteindre dans sa substance même et de le priver de son effectivité, ni qu’elle était autrement disproportionnée par rapport au but légitime poursuivi.

27.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

IV.

SUR LA VIOLATION ALLEGU

é

E DE L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION COMBIN

é

AVEC L’ARTICLE 3 DU PROTOCOLE N

o

1

28.

Le requérant se plaint d’une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 3 du Protocole n

o

:

«

La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation.

»

29.

Le Gouvernement relève que le requérant n’invoque que sommairement l’article 14, sans même exposer le fondement de la discrimination dont il entend se plaindre. Il souligne ensuite que la législation qu’il dénonce ne le visait pas personnellement mais s’appliquait de la même manière à toutes les personnes autres que les députés. Selon lui, dans l’hypothèse où le requérant entend se plaindre d’une discrimination à l’égard des députés nationaux, il convient de retenir qu’ils n’étaient pas dans une situation identique au regard de l’élection, les députés étant des élus de la Nation déjà désignés au suffrage universel. Ainsi, en prévoyant que deux des soixante-quatorze sièges attribués à la France au Parlement européen seraient pourvus par désignation au sein de la représentation nationale en raison d’une situation exceptionnelle et transitoire, la législation nationale n’aurait introduit aucune discrimination.

30.

Le requérant ne réplique pas.

31.

La Cour renvoie aux principes généraux relatifs à l’article 14 de la Convention tels qu’ils sont exposés dans l’arrêt

Carson et autres c.

Royaume-Uni

[GC] (n

o

42184/05, § 61, CEDH 2010) notamment.

En l’espèce, elle estime qu’en tout état de cause, pour les mêmes raisons que celles exposées ci-dessus dans le contexte de l’article 3 du Protocole n

o

1, la différence de traitement dénoncée par le requérant poursuivait un but légitime et était proportionnée par rapport à celui-ci.

32.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mai 2016.

Claudia Westerdiek

Angelika Nußberger

Greffière

Présidente