KROMBACH c. FRANCE

Faptele dosarului, conform prezentării făcute de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

Cazul se situează în contextul unei cauze care a beneficiat de o importantă acoperire mediatică în Franța și care a început în 1982 cu decesul, la vârsta de 15 ani, a fiicei vitrege a reclamantului, Kalinka Bamberski, în timp ce se afla la el în Germania.

O investigație deschisă de poliția germană a avut loc privind circumstanțele acestui deces. Parchetul din Kempten a luat decizia de clasare fără curs la 17 august 1982. După o solicitare a tatălui Kalinei Bamberski, André Bamberski, a solicitat un expert medical suplimentar, dar la 14 iunie 1983, procurorul de lângă tribunalul regional de Kempten a luat o a doua decizie de clasare fără curs. La 17 octombrie 1983, André Bamberski a depus plângere direct împotriva reclamantului, pe care o suspiciona că și-a violat și asasinat fiica. La 2 noiembrie 1983, parchetul tribunalului regional de Kempten a luat, pentru a treia oară, o decizie de clasare fără curs, cu referință la concluziile diferitelor expertize efectuate în cadrul investigației anterioare. Această decizie a fost confirmată de procurorul general de lângă curtea de apel de Munchen la 30 ianuarie 1984, pe motiv că investigațiile nu furnizau elemente suficiente susceptibile de a justifica exercitarea acțiunii penale. La 15 martie 1984, în urma unei cereri adresate parlamentului regional bavarez, procedura de investigație a fost deschisă pentru a patra oară și, la 15 aprilie 1984, procurorul general de lângă curtea de apel a ordonat parchetului din Kempten să efectueze alte verificări. Acesta din urmă a luat o a patra decizie de clasare a dosarului, constatând că era improbabil, în lumina elementelor de probă existente, ca o inculpare să conducă ulterior la o condamnare. Această decizie a fost confirmată la 9 mai 1986 de procurorul general de lângă curtea de apel de Munchen. Printr-o hotărâre datată 9 septembrie 1987, prima cameră penală a acestei jurisdicții a declarat inadmisibilă contestația formulată de André Bamberski împotriva hotărârii din 9 mai 1986 (vezi Krombach c. Franța, n. 29731/96, art. 12-22, CEDH 2001 II).

Kalinka Bamberski fiind cetățeană franceză, o procedură penală a fost de asemenea deschisă împotriva reclamantului în Franța la plângerea tatălui acesteia, și reclamantul a fost condamnat prin contumație la cincisprezece ani de închisoare pentru violență volontară care a provocat moartea fără intenția de a o provoca (vezi Krombach, citat, art. 23-49).

Reclamantul a rămas în Germania, liber, până când André Bamberski a organizat răpirea și transportul acestuia în Franța în octombrie 2009.

La 18 octombrie 2009, reclamantul a fost depus, legat, amordaçat și rănit, la Mulhouse unde a fost arestat (era în continuare sub incidența mandatului de arestare) și pus în arest preventiv printr-o ordonanță din 21 octombrie 2009. Această ordonanță a fost confirmată printr-o hotărâre a camerei de instrucție a curții de apel de Paris din 10 noiembrie 2009. Curtea de Casație a respins recursul formulat de reclamant printr-o hotărâre din 3 martie 2010.

La 22 octombrie 2011, curtea de asisă din Paris a declarat reclamantul vinovat de comiterea voluntară a violenței care a provocat moartea fără intenția de a o provoca, a Kalinei Bamberski, minoră de cincisprezece ani, de către persoană cu autoritate. L-a condamnat la pedeapsa de cincisprezece ani de închisoare penală. La 20 decembrie 2012, judecând în apel, curtea de asisă din Val de Marne a confirmat declarația de vinovăție și pedeapsa.

Reclamantul a formulat o cale de atac la Curtea de Casație. Dezvoltând șapte motive, susținea în special că prin respingerea concluziilor tendinței constatării extincției acțiunii penale, tribunalul de apel a încălcat art. 6 din Convenție și a denunțat o încălcare a acestei prevederi precum și a art. 5 din Convenție din cauza condițiilor arestării sale în Franța. Camera penală a Curții de Casație a respins recursul printr-o hotărâre din 2 aprilie 2014. Pe prima chestiune, a subliniat că un străin care a comis în afara teritoriului francez o infracțiune sau delict pedepsit cu închisoare împotriva unei victime cetățeană franceză nu putea scăpa de urmărire în Franța decât dacă dovedia că a fost definitiv judecat în străinătate pentru aceleași fapte; or, decizia luată de o jurisdicție străină nu putea fi considerată ca o hotărâre definitivă decât dacă, la data în care a fost redactată, acțiunea penală a fost angajată, și clasarea fără curs de către procuroratul de lângă o jurisdicție străină, confirmată de această jurisdicție, declarând că nu sunt motive pentru exercitarea acțiunii penale, cu excepția apariției unor fapte noi, nu avea valoare de hotărâre definitivă. Pe cea de-a doua chestiune, a indicat că exercitarea acțiunii penale și aplicarea legii penale față de o persoană care se găsea în străinătate nu erau subordonate returnării sale voluntare în Franța, la punerea în aplicare a unei proceduri de extrădare sau la executarea unui mandat de arestare european, și că condițiile în care această persoană a fost răpită, transportată pe teritoriul național și predată justiției nu arătau a fi imputabile, direct sau indirect, autorităților franceze. A adăugat că, fiind vizat de un mandat de arestare, reclamantul putea beneficia de asistență juridică, fi prezentat imediat judecătorului libertăților și al detenției, căreia i-a pus în balanță mijloacele de apărare, iar ulterior a fost pus în măsură să exercite toate drepturile sale la fiecare etapă a procedurii.

André Bamberski și cei doi oameni pe care i-a angajat pentru răpirea reclamantului au fost urmăriți pentru aceste fapte și pentru violența infligată reclamantului la acea vreme. Reclamantul s-a constituit parte civilă în această procedură. La 18 iunie 2014, tribunalul corecțional din Mulhouse a declarat cei doi oameni angajați de André Bamberski vinovați de răpire. A ajuns la aceeași concluzie cu privire la acesta din urmă, deși nu a participat fizic la răpirea și transportul în Franța al reclamantului, apreciind că a acționat în cadrul unei coacțiuni cu ceilalți doi. Tribunalul a declarat de asemenea cei doi oameni angajați de André Bamberski vinovați de violență voluptară. A relaxat în schimb pe André Bamberski, care era urmărit pentru complicitate la violență volontară, pe motiv că "nu s-a stabilit că a dat instrucțiuni pentru a fi lovit [reclamantul] în timpul transportului său". L-a condamnat pe André Bamberski la un an de închisoare cu suspendare și pe ceilalți doi la un an efectiv. Tribunalul a declarat de asemenea cei trei protagoniști responsabili fiecare pentru o treime din prejudiciul cauzat reclamantului și a ordonat o expertă medicală a acestuia pentru a-i evalua prejudiciul.

Reclamantul nu a furnizat informații cu privire la continuarea procedurii. În special, nu indică dacă autorii violenței au contestat condamnarea lor.

Cu toate acestea, apare că André Bamberski a contestat hotărârea din 18 iunie 2014 pe aspectul civil și că, la 8 ianuarie 2015, curtea de apel de Colmar a anulat această hotărâre în ceea ce privește declararea lui responsabil în mod egal cu ceilalți doi protagoniști, în timp ce a fost doar declarat vinovat de răpire. Se pare că procedura este încă în curs de desfășurare pe aspectul civil. PRETENȚIILE

Invocând art. 3 din Convenție, reclamantul se plânge că a fost supus violenței constituind tratamente inumane și degradante în perioada răpirii sale. Subliniază că arestarea lui în Franța și apoi plasarea lui în arest preventiv și judecata nu ar fi fost posibile fără aceste abuzuri și deducce că Franța a obținut beneficiu din acestea.

Invocând art. 5 din Convenție, reclamantul afirmă că prin plasarea lui în arest preventiv consecutiv răpirii sale de către malefactori, Franța a încălcat dreptul lui la libertate și siguranță.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul, în primul rând, denunță o încălcare a dreptului lui de a avea timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării, rezultând din faptul că autoritățile l-ar fi "obligat să comparaie în fața unei curți de asisă timp de mai multe săptămâni în calitate de unic acuzat fără a examina dacă era capabil să se apere și nu doar să comparaie, adică să înțeleagă și să conteste toate elementele dezbaterii judiciare". În al doilea rând, consideră că faptul că jurisdicțiile interne au ajuns la concluzia că răpirea lui și violența pe care a suferit-o nu puteau avea nici o consecință asupra urmăririi conduse împotriva lui și asupra plasării lui în arest preventiv l-a privat de beneficiul oricărei cooperări judiciare cu autoritățile germane, în timp ce un număr mare de elemente de probă în apărare se găseau în Germania. În al treilea rând, se plânge: (a) faptul că "investigatorii francezi au emis numeroase notificări pentru martori germani pentru a încerca să-i audiene în Franța menționes o presupusă obligație de a comparaie (...) total ilegală"; (b) faptul că curtea de asisă a acceptat să audiene martori care au relatat fapte de agresiuni sexuale străine dosarului și a căror prescripție a fost constatată prin hotărâri judiciare germane; (c) faptul că curtea de asisă a acceptat să audiene partea civilă André Bamberski permițând-i să comparaie în mai multe rânduri nu pentru a depune mărturie pe fapte dar pentru a-și apăra cauza. În al patrulea rând, susține că "Statul francez a încălcat dreptul ca [cauza lui] (...) să fie audiat în mod echitabil prin refuzul de a examina pe scurt regularitatea procedurii pe baza căreia a fost deținut". În al cincilea rând, denunță durata procedurii penale. În al șaselea rând, susține că Statul francez a încălcat dreptul lui la un proces echitabil "prin absținerea de a motiva pe larg motivele condamnării dar și cuantumul pedepsei de 15 ani de închisoare penală și prin absținerea de a judeca dacă starea sa de sănătate era compatibilă cu această condamnare".

Invocând art. 4 din Protocolul nr. 7, reclamantul denunță o încălcare a dreptului lui de a nu fi judecat de două ori pentru aceleași fapte rezultând din faptul că condamnarea lui în Franța a intervenit în timp ce beneficia de o decizie de neîncepere a dosarului luată de procuratura din Kempten în Germania. ÎN DROIT

Autoritățile franceze nefiind implicate în abuzurile denunțate de reclamant, cazul trebuie examinat sub unghi obligațiilor pozitive pe care art. 3 le pune în sarcina statelor atunci când un individ susține într-o manieră apărabilă că a suferit tratamente contrare acestei prevederi, să conducă o investigație oficială eficace susceptibilă de a conduce la identificarea și pedepsirea responsabililor, obligație care se impune chiar și atunci când abuzurile în cauză nu au fost infligate de agenți ai statului (vezi, de exemplu, Baștürk c. Turcia, n. 49742/09, art. 23-26, 28 aprilie 2015). Or nu doar că o asemenea investigație a fost condusă în caz, dar, în plus, a dus la identificarea autorilor abuzurilor suferite de reclamant în perioada răpirii sale, urmărirea acestora în fața jurisdicțiilor penale și condamnarea lor pentru violență volontară cu o pedeapsă severă (un an efectiv) precum și la plata daunelor și prejudiciilor către reclamant (§10 de mai sus). Observând că acesta nu susține că autorii abuzurilor ar fi contestat condamnarea lor, Curtea constată că această condamnare este definitivă. Ea deducce că reclamantul nu poate fi considerat victimă încălcării alergate a art. 3.

În consecință, această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu prevederile Convenției în sensul art. 35 § 3 a) și trebuie respinsă în virtutea art. 35 § 4.

Curtea reamintește că conform art. 35 § 1 din Convenție, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne și în termen de șase luni de la data hotărârii interne definitive.

Pentru a epuiza corespunzător căile de recurs interne, reclamantul trebuia să ridice pretenția sa din art. 5 în cadrul unei căi de atac împotriva ordonanței de plasare în arest preventiv sau împotriva ordonanțelor de prelungire sau refuz de a face dreptate cererii sale de eliberare. Or, dacă a exercitat o asemenea cale de atac împotriva ordonanței din 21 octombrie 2009, recursul pe care l-a exercitat în acest context a fost respins la 3 martie 2010, adică mai mult de șase luni înainte de sesizarea Curții. Se pare de asemenea că a depus mai multe cereri de eliberare, toate definitiv respinse la date pe care nu le precizează dar care, menționate în hotărârea curții de asisă din Val de Marne din 20 decembrie 2012, sunt neapărat anterioare cu mai mult de șase luni la data sesizării Curții. Curtea, care notează de asemenea că reclamantul a formulat o pretenție similară într-o cerere anterioară (n. 29493/10) care a fost respinsă ca fiind manifest neîntemeiată printr-o decizie de judecător unic din 26 august 2010, deducce că această parte a cererii este în orice caz tardivă și, ca atare, trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Reclamantul susține de asemenea că "Statul francez a încălcat dreptul ca [cauza lui] (...) să fie audiat în mod echitabil prin refuzul de a examina pe scurt regularitatea procedurii pe baza căreia a fost deținut". Invocă art. 6 § 1 din Convenție. Stăpână pe calificarea juridică a faptelor (Patoux c. Franța, n. 35079/06, art. 60, 14 aprilie 2011), Curtea consideră totuși că există motive să examineze această parte a cererii sub unghi art. 5 § 4 din Convenție, care, în materie de privare de libertate, este lex specialis în raport cu art. 6 din Convenție (Reinprecht c. Austria, n. 67175/01, art. 55, CEDH 2005-XII). Art. 5 § 4 este redactat după cum urmează: "Toată persoana privată de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introduceți o cale de atac în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe pe scurt asupra legalității detenției sale și să ordoneze eliberarea acesteia dacă detenția este ilegală."

Cu toate acestea, Curtea constată că, după cum s-a indicat anterior (§22 de mai sus), pe de o parte, reclamantul a avut posibilitatea de a contesta regularitatea detenției sale preventive și, pe de alta parte, hotărârile definitive în acest sens au intervenit mai mult de șase luni înainte ca Curtea să fie sesizată. Această parte a cererii este deci în orice caz tardivă. Ea trebuie deci respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În primul rând, reclamantul denunță o încălcare a dreptului lui de a avea timp și facilități necesare pentru pregătirea apărării, rezultând din faptul că autoritățile l-ar fi "obligat să comparaie în fața unei curți de asisă timp de mai multe săptămâni în calitate de unic acuzat fără a examina dacă era capabil să se apere și nu doar să comparaie, adică să înțeleagă și să conteste toate elementele dezbaterii judiciare". În al doilea rând, reclamantul consideră că faptul că jurisdicțiile interne au ajuns la concluzia că răpirea lui și violența pe care a suferit-o nu puteau avea nici o consecință asupra urmăririi conduse împotriva lui și asupra plasării lui în arest preventiv l-a privat de beneficiul oricărei cooperări judiciare cu autoritățile germane, în timp ce un număr mare de elemente de probă în apărare se găseau în Germania.

Curtea constată că reclamantul nu susține aceste pretenții. Privitor la prima în special, nu indică niciun element de fapt susceptibil de a caracteriza dificultăți de genul celor pe care le denunță, în timp ce este constant că era asistat de avocați de-a lungul procedurii. Se pare de asemenea că, în orice caz, nu le-a ridicat în fața Curții de Casație.

În al treilea rând, reclamantul se plânge: (a) faptul că "investigatorii francezi au emis numeroase notificări pentru martori germani pentru a încerca să-i audiene în Franța menționes o presupusă obligație de a comparaie (...) total ilegală"; (b) faptul că curtea de asisă a acceptat să audiene martori care au relatat fapte de agresiuni sexuale străine dosarului și a căror prescripție a fost constatată prin hotărâri judiciare germane; (c) faptul că curtea de asisă a acceptat să audiene partea civilă André Bamberski permițând-i să comparaie în mai multe rânduri nu pentru a depune mărturie pe fapte dar pentru a-și apăra cauza.

În măsura în care această pretenție poate fi înțeleasă ca vizând administrarea probelor de judecătorului intern, Curtea reamintește că deși Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea acestora, materie care ține deci în primul rând de dreptul intern și de jurisdicțiile naționale (vezi, în special, García Ruiz c. Spania [GC], n. 30544/96, art. 28, CEDH 1999-I). Ea notează de asemenea că punctele (a) și (b) nu au fost anterior supuse Curții de Casație.

În al patrulea rând, reclamantul denunță durata procedurii penale.

Curtea notează totuși că nu a epuizat căile de recurs interne, prin neexercitarea căii de atac prevăzute de art. L. 141-1 din codul organizării judiciare (anterior art. L. 781-1 din același cod; Mifsud c. Franța (dec.) [GC], n. 57220/00, art. 17, CEDH 2002-VIII).

În al cincilea rând, reclamantul susține că Statul francez a încălcat dreptul lui la un proces echitabil "prin absținerea de a motiva pe larg motivele condamnării dar și cuantumul pedepsei de cincisprezece ani de închisoare penală și prin absținerea de a judeca dacă starea sa de sănătate era compatibilă cu această condamnare".

Curtea constată că, în conformitate cu cerințele legii n. 2011-939 din 10 august 2011, o fișă de motivare a fost dată în cadrul procedurii în fața curții de asisă din Val de Marne, ceea ce răspunde cerințelor Convenției privind motivarea condamnării (Mathis c. Franța (dec.), n. 43699/13, 6 octombrie 2015). Ea notează de asemenea că, deși reclamantul a ridicat chestiunea motivării în cadrul recursului său, a făcut-o sub un unghi diferit: fără a evoca Convenția și bazând-se pe dreptul constituțional francez, susținea că dreptul intern încălcă în special dreptul la o procedură echitabilă în măsura în care impunea curții de asisă să motiveze declarația de vinovăție dar nu pedeapsa de închisoare; având cerut ca o chestiune prioritară de constituționalitate să fie pusă în fața Consilului Constituțional pe această chestiune (pe care Curtea de Casație nu a trimis-o Consilului Constituțional), concluziona că odată ce neconstituționalitatea ar fi pronunțată, hotărârea atacată ar fi lipsită de orice temei juridic. Astfel, în orice caz, nu a sesizat anterior Curtea de Casație cu pretenția pe care dorește să o sesizeze pe Curtea, nici măcar în substanță.

Din ceea ce precede rezultă că această parte a cererii este inadmisibilă și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 1, 3 a) și 4 din Convenție.

În situația actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității și fondului acestei pretenții și apreciază necesară comunicarea acestei părți a cererii către guvernul defender în conformitate cu art. 54 § 2 b) din regulamentul său. Din aceste considerente, Curtea, cu unanimitate, Amână examinarea pretenției reclamantului din art. 4 din Protocolul nr. 7; Declară cererea inadmisibilă pentru restul. Întocmit în limba franceză apoi comunicat în scris la 2 iunie 2016. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Grefieră Președintă

Le requérant, M. Dieter Krombach, est un ressortissant allemand né en 1935 et détenu à Melun. Il est représenté devant la Cour par M e Yves Levano, avocat à Paris.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

L’espèce s’inscrit dans le contexte d’une affaire qui avait fait l’objet d’une couverture médiatique importante en France, et qui a débuté en 1982 avec le décès, à l’âge de 15 ans, de la belle-fille du requérant, Kalinka Bamberski, alors qu’elle se trouvait chez lui en Allemagne.

Une enquête contre X fut ouverte par la police allemande concernant les circonstances de ce décès. Le parquet de Kempten prit une décision de classement sans suite le 17 août 1982. Accédant à une demande du père de Kalinka Bamberski, André Bamberski, il requit une expertise médicale additionnelle mais, le 14 juin 1983, le procureur près le tribunal régional de Kempten prit une deuxième décision de classement sans suite. Le 17 octobre 1983, André Bamberski déposa une plainte nommément dirigée contre le requérant, qu’il soupçonnait d’avoir violé puis assassiné sa fille. Le 2 novembre 1983, le parquet du tribunal régional de Kempten prit, pour la troisième fois, une décision de classement sans suite, en se référant aux conclusions des diverses expertises effectuées dans le cadre de l’enquête précédente. Cette décision fut confirmée par le procureur général près la cour d’appel de Munich le 30 janvier 1984, au motif que les enquêtes n’apportaient pas d’éléments suffisants susceptibles de justifier l’exercice de l’action publique. Le 15 mars 1984, à la suite d’une pétition adressée au parlement régional bavarois, la procédure d’enquête fut ouverte pour la quatrième fois et, le 15 avril 1984, le procureur général près la cour d’appel chargea le parquet de Kempten d’effectuer d’autres vérifications. Ce dernier prit une quatrième décision de classement de l’affaire, retenant qu’il était improbable, au vu des éléments de preuve existants, qu’une inculpation conduise ensuite à une condamnation. Cette décision fut confirmée le 9 mai 1986 par le procureur général près la cour d’appel de Munich. Par un jugement daté du 9 septembre 1987, la première chambre pénale de cette juridiction déclara irrecevable le recours formé par André Bamberski contre la décision du 9 mai 1986 (voir Krombach c. France , n o 29731/96, §§ 12 ‑ 22, CEDH 2001 II).

Kalinka Bamberski étant française, une procédure pénale avait également été ouverte contre le requérant en France sur plainte de son père, et le requérant avait été condamné par contumace à quinze ans de réclusion pour violences volontaires ayant entraîné la mort sans intention de la donner (voir Krombach , précité, §§ 23-49).

Le requérant est resté en Allemagne, libre, jusqu’à ce qu’André Bamberski organise son enlèvement et son transport en France en octobre 2009.

Le 18 octobre 2009, le requérant fut déposé, ligoté, bâillonné et blessé, à Mulhouse où il fut arrêté (il était toujours sous le coup de l’ordonnance de prise de corps) et placé en détention provisoire par une ordonnance du 21 octobre 2009. Cette ordonnance fut confirmée par un arrêt de la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris du 10 novembre 2009. La Cour de cassation rejeta le pourvoi formé par le requérant par un arrêt du 3 mars 2010.

Le 22 octobre 2011, la cour d’assises de Paris déclara le requérant coupable d’avoir volontairement commis des violences ayant entraîné la mort sans intention de la donner, de Kalinka Bamberski, mineure de quinze ans, par personne ayant autorité. Elle le condamna à la peine de quinze années de réclusion criminelle. Le 20 décembre 2012, statuant en appel, la cour d’assises du Val de Marne confirma la déclaration de culpabilité et la peine.

Le requérant se pourvut en cassation. Développant sept moyens, il soutenait en particulier qu’en rejetant ses conclusions tendant à la constatation de l’extinction de l’action publique, la juridiction d’appel avait méconnu l’article 6 de le la Convention, et dénonçait une violation de cette disposition ainsi que de l’article 5 de la Convention à raison des conditions de son arrestation en France. La chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi par un arrêt du 2 avril 2014. Sur le premier point, elle souligna qu’un étranger ayant commis hors du territoire français un crime ou un délit puni d’emprisonnement contre une victime de nationalité française ne pouvait échapper à toute poursuite en France que s’il justifiait avoir été définitivement jugé à l’étranger pour les mêmes faits ; or la décision prise par une juridiction étrangère ne pouvait être regardée comme un jugement définitif que si, à la date où elle a été rendue, l’action publique avait été engagée, et le classement sans suite par le ministère public près une juridiction étrangère, confirmée par cette juridiction, disant n’y avoir lieu à l’exercice de l’action publique, sauf survenance de faits nouveaux, n’avait pas valeur de jugement définitif. Sur le second point, elle indiqua que l’exercice de l’action publique et l’application de la loi pénale à l’égard d’une personne se trouvant à l’étranger n’étaient pas subordonnés à son retour volontaire en France, à la mise en œuvre d’une procédure d’extradition ou à l’exécution d’un mandat d’arrêt européen, et que les conditions dans lesquelles cette personne avait été enlevée, transportée sur le territoire national et livrée à la justice n’apparaissaient pas imputables, directement ou indirectement, aux autorités françaises. Elle ajouta qu’ayant fait l’objet d’un mandat d’arrêt, le requérant avait pu bénéficier de l’assistance d’un avocat, être immédiatement présenté au juge des libertés et de la détention, auquel il a fait valoir ses moyens de défense, puis avait été mis en mesure d’exercer l’ensemble de ses droits à chaque étape de la procédure.

André Bamberski et les deux personnes qu’il avait commanditées pour l’enlèvement du requérant avaient été poursuivis pour ces faits et pour les violences infligées au requérant à cette occasion. Le requérant s’était constitué partie civile dans cette procédure. Le 18 juin 2014, le tribunal correctionnel de Mulhouse déclara les deux personnes commanditées par André Bamberski coupables d’enlèvement. Il parvint à la même conclusion quant à ce dernier, bien qu’il n’eut pas participé physiquement à l’enlèvement et au transport en France du requérant, jugeant qu’il avait agi dans le cadre d’une coaction avec les deux autres. Le tribunal déclara également les deux personnes commanditées par André Bamberski coupables de violences volontaires. Il relaxa en revanche André Bamberski, qui était poursuivi pour complicité de violences volontaires, au motif qu’ « il n’[était] pas établi qu’il a[vait] donné des instructions pour que [le requérant] soit frappé pendant son transport ». Il condamna André Bamberski à un an d’emprisonnement avec sursis, et les deux autres à un an ferme. Le tribunal déclara par ailleurs les trois protagonistes responsables chacun pour un tiers du préjudice causé au requérant et ordonna une expertise médicale de celui-ci pour évaluer son préjudice.

Le requérant ne fournit pas d’information sur la suite de la procédure. En particulier, il n’indique pas si les auteurs des violences ont interjeté appel de leur condamnation.

Cela étant, il apparaît qu’André Bamberski a interjeté appel du jugement du 18 juin 2014 sur son volet civil et que, le 8 janvier 2015, la cour d’appel de Colmar a réformé ce jugement en ce qu’il le déclarait responsable à part égale des deux autres protagonistes alors qu’il n’avait été reconnu coupable que de l’enlèvement. Il semble que la procédure est toujours pendante quant à son volet civil. GRIEFS

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été soumis à des violences constitutives de traitements inhumains et dégradants lors de son enlèvement. Il souligne que son arrestation en France puis son placement en détention provisoire et son jugement n’auraient pas été possible sans ces mauvais traitements et en déduit que la France a tiré bénéfice de ceux-ci.

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant affirme qu’en le plaçant en détention provisoire consécutivement à son enlèvement par des malfaiteurs, la France a violé son droit à la sûreté.

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant, premièrement, dénonce une violation de son droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, résultant de ce que les autorités l’auraient « oblig[é] [de] comparaître devant une cour d’assises pendant plusieurs semaines en qualité de seul accusé sans examiner s’[il] était à même de se défendre et pas simplement de comparaître, c’est-à-dire de comprendre et de contester tous les éléments du débat judiciaire ». Deuxièmement, il estime que le fait que les juridictions internes ont conclu que son enlèvement et les violences qu’il a subies ne pouvaient avoir aucune conséquence sur les poursuites conduites contre lui et sur son placement en détention provisoire l’a privé du bénéfice de toute coopération judiciaire avec les autorités allemandes, alors qu’un grand nombre d’éléments de preuve à décharge se trouvait en Allemagne. Troisièmement, il se plaint : (a) du fait que « les enquêteurs français ont délivré de nombreuses convocations à témoins allemands pour tenter de les entendre en France mentionnant une prétendue obligation de comparaître (...) totalement illégale » ; (b) du fait que la Cour d’assise a accepté d’entendre des témoins qui ont relaté des faits d’agressions sexuelles étrangers à la cause et dont la prescription avait été constatée par des décisions de justice allemandes ; (c) du fait que la cour d’assises a accepté d’entendre la partie civile André Bamberski en lui permettant à plusieurs reprises non pas de témoigner sur des faits mais de plaider sa cause. Quatrièmement, il soutient que « l’État français a violé le droit à ce que [sa] cause (...) soit équitablement entendue en refusant d’examiner à bref délai la régularité de la procédure sur le fondement de laquelle il a été détenu ». Cinquièmement, il dénonce la durée de la procédure pénale. Sixièmement, il soutient que l’État français a violé son droit à un procès équitable « en s’abstenant de motiver plus amplement les motifs de la condamnation mais aussi le quantum de la peine de 15 années de réclusion criminelle et en s’abstenant de juger si son état de santé était compatible avec cette condamnation ».

Invoquant l’article 4 du Protocole n o 7, l e requérant dénonce une violation de son droit de ne pas être jugé deux fois pour les mêmes faits résultant de ce que sa condamnation en France est intervenue alors qu’il bénéficiait d’une décision de non-lieu prise par le parquet de Kempten en Allemagne. EN DROIT I.

Les autorités françaises n’étant pas impliquées dans les mauvais traitements dénoncés par le requérant, l’affaire doit être examinée sous l’angle de l’obligation positive que l’article 3 met à la charge des États lorsqu’un individu affirme de manière défendable avoir subi des traitements contraires à cette disposition, de mener une enquête officielle effective susceptible de conduire à l’identification et à la punition des responsables, cette obligation s’imposant même lorsque les mauvais traitements en cause n’ont pas été infligés par des agents de l’État (voir, par exemple, Baștürk c. Turquie , n o 49742/09, §§ 23-26, 28 avril 2015). Or non seulement une telle enquête a été conduite en l’espèce, mais en plus, elle a abouti à l’identification des auteurs des mauvais traitements subis par le requérant lors de son enlèvement, à leur poursuite devant les juridictions répressives et à leur condamnation pour violences volontaires à une peine sévère (un an ferme) ainsi qu’au paiement de dommages et intérêts au requérant (paragraphe 10 ci-dessus). Relevant que ce dernier ne soutient pas que les auteurs de ces mauvais traitements auraient interjeté appel de leur condamnation, la Cour retient que cette condamnation est définitive. Elle en déduit que le requérant ne peut se dire victime de la violation alléguée de l’article 3.

Partant, cette partie de la requête est incompatible ratione personae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et doit être rejetée en vertu de l’article 35 § 4. II.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans les six mois suivant la date de la décision interne définitive.

Pour dûment épuiser les voies de recours internes, le requérant devait soulever son grief tiré de l’article 5 dans le cadre d’un recours contre l’ordonnance de placement en détention provisoire ou contre les ordonnances de prolongation ou de refus de faire droit à sa mise en liberté. Or, s’il a exercé un tel recours contre l’ordonnance du 21 octobre 2009, le pourvoi qu’il a exercé dans ce contexte a été rejeté le 3 mars 2010, soit plus de six mois avant la saisine de la Cour. Il apparaît en outre qu’il a déposé plusieurs demandes de mise en liberté, toutes définitivement rejetées à des dates qu’il ne précise pas mais qui, mentionnées dans l’arrêt de la cour d’assises du Val de Marne du 20 décembre 2012, sont nécessairement antérieures de plus de six mois à la date de la saisine de la Cour. La Cour, qui relève par ailleurs que le requérant avait formulé un grief similaire dans une requête antérieure (n o 29493/10) qui avait été rejetée comme étant manifestement mal fondée par une décision de juge unique du 26 août 2010, déduit que cette partie de la requête est en tout état de cause tardive et, comme telle, doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Le requérant soutient également que « l’État français a violé le droit à ce que [sa] cause (...) soit équitablement entendue en refusant d’examiner à bref délai la régularité de la procédure sur le fondement de laquelle il a été détenu ». Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. Maîtresse de la qualification juridique des faits ( Patoux c. France , n o 35079/06, § 60, 14 avril 2011), la Cour estime cependant qu’il y a lieu d’examiner cette partie de la requête sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention, qui, en matière de privation de liberté, est lex specialis par rapport à l’article 6 de la Convention ( Reinprecht c. Autriche , n o 67175/01, § 55, CEDH 2005 ‑ XII). L’article 5 § 4 est ainsi libellé : «Toute personne privée de sa liberté par arrestation ou détention a le droit d’introduire un recours devant un tribunal, afin qu’il statue à bref délai sur la légalité de sa détention et ordonne sa libération si la détention est illégale. »

Cela étant, la Cour constate que, comme indiqué précédemment (paragraphe 22 ci-dessus), d’une part, le requérant a eu la possibilité de contester la régularité de sa détention provisoire et, d’autre part, les décisions définitives y relatives sont intervenues plus de six mois avant qu’elle ne soit saisie. Cette partie de la requête est donc en tout état de cause tardive. Elle doit en conséquence être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. III.

Premièrement, le requérant dénonce une violation de son droit de disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense, résultant de ce que les autorités l’auraient « oblig[é] [de] comparaître devant une cour d’assises pendant plusieurs semaines en qualité de seul accusé sans examiner s’[il] était à même de se défendre et pas simplement de comparaître, c’est-à-dire de comprendre et de contester tous les éléments du débat judiciaire ». Deuxièmement, le requérant estime que le fait que les juridictions internes ont conclu que son enlèvement et les violences qu’il a subies ne pouvaient avoir aucune conséquence sur les poursuites conduites contre lui et sur son placement en détention provisoire l’a privé du bénéfice de toute coopération judiciaire avec les autorités allemandes, alors qu’un grand nombre d’éléments de preuve à décharge se trouvait en Allemagne.

La Cour constate que le requérant n’étaye pas ces griefs. Quant au premier en particulier, il n’indique aucun élément factuel susceptible de caractériser des difficultés du type de celles qu’il dénonce alors qu’il est constant qu’il était assisté par des avocats tout au long de la procédure. Il apparaît en outre qu’en tout état de cause, il ne les a pas soulevés devant la Cour de cassation.

Troisièmement, le requérant se plaint : (a) du fait que « les enquêteurs français ont délivré de nombreuses convocations à témoins allemands pour tenter de les entendre en France mentionnant une prétendue obligation de comparaître (...) totalement illégale » ; (b) du fait que la Cour d’assise a accepté d’entendre des témoins qui ont relaté des faits d’agressions sexuelles étrangers à la cause et dont la prescription avait été constatée par des décisions de justice allemandes ; (c) du fait que la cour d’assises a accepté d’entendre la partie civile André Bamberski en lui permettant à plusieurs reprises non pas de témoigner sur des faits mais de plaider sa cause.

Pour autant que ce grief puisse être compris comme visant l’administration de la preuve par le juge interne, la Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir, notamment, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I ). Elle relève par ailleurs que les points (a) et (b) n’ont pas été préalablement soumis à la Cour de cassation.

Quatrièmement, le requérant dénonce la durée de la procédure pénale.

La Cour relève cependant qu’il n’a pas épuisé les voies de recours internes, faute d’avoir exercé le recours prévu par l’article L. 141-1 du code de l’organisation judiciaire (ancien article L. 781-1 du même code ; Mifsud c. France (déc.) [GC], n o 57220/00, § 17, CEDH 2002 ‑ VIII).

Cinquièmement, le requérant soutient que l’État français a violé son droit à un procès équitable « en s’abstenant de motiver plus amplement les motifs de la condamnation mais aussi le quantum de la peine de quinze années de réclusion criminelle et en s’abstenant de juger si son état de santé était compatible avec cette condamnation ».

La Cour constate que, conformément aux exigences de la loi n o 2011-939 du 10 août 2011, une feuille de motivation a été délivrée dans le cadre de la procédure devant la cour d’assises du Val de Marne, ce qui répond aux exigences de la Convention quant à la motivation de la condamnation ( Mathis c. France (déc.), n o 43699/13, 6 octobre 2015). Elle relève en outre que, si le requérant a soulève la question de la motivation dans le cadre de son pourvoi, il l’a fait sous un angle différent : sans évoquer la Convention et se fondant sur le droit constitutionnel français, il soutenait que le droit interne méconnaissait notamment le droit à une procédure équitable dès lors qu’il imposait à la cour d’assises de motiver la déclaration de culpabilité mais pas la peine de réclusion ; ayant demandé qu’une question prioritaire de constitutionnalité soit posée au Conseil constitutionnel sur ce point (que la Cour de cassation n’a pas renvoyée au Conseil constitutionnel), il concluait qu’une fois l’inconstitutionnalité prononcée, l’arrêt attaqué serait privé de tout fondement juridique. Ainsi, en tout état de cause, il n’a pas préalablement saisi la Cour de cassation du grief dont il entend saisir la Cour, ne serait-ce qu’en substance.

Il résulte de ce qui précède que cette partie de la requête est irrecevable et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1, 3 a) et 4 de la Convention. IV.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité et le bien-fondé de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur conformément à l’article 54 § 2 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen du grief du requérant tiré de l’article 4 du Protocole n o 7 ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus. Fait en français puis communiqué par écrit le 2 juin 2016. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Greffière Présidente