M.L.R. împotriva Spaniei

Reclamanta este o cetățeană spaniolă născută în 1970. Ea locuia, în momentul faptelor, la Vilalba (Lugo), în Spania. În prezent locuiește în Portugalia. Președintele secției hotărâse că identitatea reclamantei nu ar fi divulgată (art. 47 § 4 din regulamentul Curții – "regulamentul"). Ea a fost reprezentată în fața Curții de d-na P. Cobas Ferreiro, avocat la Lugo.

Guvernul spaniol ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, d. R.-A. León Cavero, avocat al Statului, șef al serviciului juridic al drepturilor omului la ministerul Justiției. A. Circumstanțele cauzei

Reclamanta este mamă a șase copii. Primii trei copii ai reclamantei locuiesc cu tatăl lor, C., despărțit de reclamantă. Ei au fost urmăriți de serviciile sociale de protecție a minorilor. Doi din cei trei copii rămași, E. și I., s-au născut respectiv în 2004 și 2006. Al treilea copil, de sex feminin, s-a născut la 25 ianuarie 2010. Tatăl acestor copii este G. Doar minorul E. și minorul I. sunt vizați de prezenta cauză.

O situație de risc și de lipsă de protecție a minorilor, atât fizică cât și afectivă, fiind constatată de serviciile sociale ale municipalității Vilalba la 23 aprilie 2008, reclamanta și G. indicară serviciilor sociale că acceptă compromisul care li se propunea, constând în respectarea "planului de lucru" stabilit de echipa de protecție a minorilor și de educatoarea familială a acestor servicii cu privire la copiii lor E. și I. Ei au fost avertizați că delegația provincială pentru egalitate și bunăstare socială a guvernului regional Galicia ("delegația provincială") va declara copiii în situație de abandon și va prelua tutela acestora în caz de nerespectare a "planului de lucru" de către ei.

Serviciile sociale ale delegației provinciale au efectuat vizite de control la domiciliul familial între 26 septembrie 2008 și 15 octombrie 2008 și au întocmit rapoarte de evaluare a urmăririi obligațiilor asumate de părinți în cadrul "planului de lucru" în septembrie și noiembrie 2008.

La 19 ianuarie 2009, delegația provincială a prezentat un raport în care expunea că unul din obiectivele ingrijirii minorilor era pregătirea lor pentru o găzduire familială preadoptivă. Raportul propunea suspendarea temporară a dreptului părinților biologici și al altor membri ai familiei de a menține contacte cu copiii, ținând seama de neglijențele constante și de incapacitatea părinților biologici de a-și asuma obligațiile parentale în raport cu cei doi minori și de caracterul neroditor al planurilor de lucru succesive instituite în acest scop (§4 de mai sus).

În aceste condiții, și urmând avertismentul dat părinților la 23 aprilie 2008 (§4 de mai sus), printr-o decizie din 27 ianuarie 2009, delegația provincială a declarat minorii E. și I. în situație legală de abandon, a hotărât plasarea lor într-un centru de găzduire în vederea plasării ulterioare într-o familie de plasament și a suspendat temporar dreptul părinților biologici și al altor membri ai familiei de a menține contacte cu ei. Exercitarea autorității parentale a fost, de asemenea, suspendată. Decizia a fost adoptată din cauza "existenței unei situații verificate de risc pentru integritatea și dezvoltarea minorilor". Reclamanta nu a contestat această decizie.

La 5 februarie 2009, copiii au fost plasați, prin ordin judecătoresc, în centrul de găzduire Amondeira.

La 26 mai 2009, reclamanta a cerut delegației provinciale revocarea declarației legale de abandon din cauza îmbunătățirii contextului familial, precum și, în așteptarea unei decizii pronunțate în acest sens, stabilirea unui regim de vizite la copiii săi.

Printr-o decizie din 29 iunie 2009, delegația teritorială pentru muncă și bunăstare socială a guvernului regional Galicia ("delegația teritorială") a confirmat integral decizia din 27 ianuarie 2009 adoptată de delegația provincială. Cu toate acestea, ea nu a răspuns cererii reclamantei privind regimul de vizite solicitat.

La 2 septembrie 2009, reclamanta și-a reiterat cererea de stabilire a unui regim de vizite progresive până la reintegrarea minorilor la domiciliul ei, adresând-se de această dată delegației teritoriale.

La 14 decembrie 2009, reclamanta, reprezentată de o avocată, a depus în fața judecătorului de prima instanță din Lugo o nouă cerere de revocare a declarației legale de abandon a copiilor săi adoptată de delegația provincială și confirmată de delegația teritorială, pe motiv al îmbunătățirii presupuse în circumstanțele care au dat naștere declarației de abandon. Reclamanta a solicitat, de asemenea, reunificarea familiei și, în subsidiar, stabilirea unui regim de vizite la minori, pe baza obiectivului de reintegrare a minorilor în familiile lor stabilit la art. 172 § 4 din codul civil (§34 de mai jos).

La 2 februarie 2010, reclamanta a depus o nouă cerere de stabilire progresivă a unui regim de vizite, în care indică că nu a primit răspuns la cererea ei din 2 septembrie 2009. Ea a menționat, în sprijinirea cererii sale, că E. și I. nu o cunoșteau încă pe sora lor mai mică și că relațiile lor cu frații și surorile mai mari au fost întrerupte.

La 3 februarie 2010, delegația teritorială a hotărât găzduirea familială preadoptivă a minorilor în favoarea unui cuplu care, după ce a depus o cerere de adopție la 26 ianuarie 2009 și după ce a trecut prin examenele de aptitudine relevante, a fost considerat corespunzător la 5 mai 2009.

La 4 februarie 2010, delegația teritorială a prezentat în fața judecătorului de prima instanță nr. 5 din Lugo propunerea de găzduire familială preadoptivă pentru copiii reclamantei. La 8 februarie 2010, reclamanta a fost informată despre această propunere; i s-a notificat, de asemenea, că "stabilirea unui regim de vizite era incompatibilă cu găzduirea [familială] propusă de administrație".

La 12 martie 2010, reclamanta s-a mutat în Portugalia. Ea ar fi adus aceasta la cunoștința delegației teritoriale.

Ținând seama de cererea reclamantei de stabilire a regimului de vizite (§13 de mai sus), judecătorul de prima instanță nr. 5 a suspendat procedura privind propunerea de găzduire familială preadoptivă.

La 7 mai 2010, reclamanta, reprezentată de o avocată, a depus în fața judecătorului de prima instanță o nouă cerere de revocare a declarației legale de abandon a copiilor săi adoptată de delegația provincială și încetarea suspendării autorității parentale, din cauza îmbunătățirii presupuse în circumstanțele care au dat naștere acelei declarații. Ea a cerut, în plus, ca copiii ei să-i fie întoarși imediat sau, în alternativă, stabilirea unui regim de vizite între minori și alți membri ai familiei.

Printr-o hotărâre din 16 decembrie 2010, judecătorul de prima instanță nr. 4 din Lugo a respins cererea din 14 decembrie 2009 depusă de reclamantă (§12 de mai sus), vizând revocarea declarației de abandon, fără a se pronunța, cu toate acestea, asupra stabilerii regimului de vizite solicitat de reclamantă.

Reclamanta a făcut apel. Printr-o hotărâre din 28 aprilie 2011, Audiencia provincial din Lugo a respins-o pe reclamantă și a confirmat hotărârea atacată.

Reclamanta s-a pourvăit în casație.

Printr-o hotărâre din 22 februarie 2012, Tribunalul superior de justiție din Galicia a casasat parțial hotărârea atacată și a anulat parțial hotărârea din 16 decembrie 2010 pronunțată de judecătorul de prima instanță nr. 4 din Lugo. El a notat că declarația legală de abandon și exercitarea tutelei de către administrație nu implicau în nici un caz lipsa dreptului reciproc al părinților și al copiilor minori în situație de abandon de a menține relații între ei (art. 160 din codul civil) și a precizat că acest drept putea fi limitat sau suspendat numai printr-o decizie judecătorească sau de către administrația exercitând tutela minorilor abandonați, motivat, dacă "gravitatea situației (de exemplu, un pericol concret și real pentru sănătatea vitală, psihică sau morală a minorului)" sau "interesul minorului" necesita adoptarea unei asemenea măsuri. Tribunalul a declarat dreptul reclamantei de a menține contactul cu copiii săi, din care ea fusese "lipsită fără motiv" de administrația publică exercitând tutela minorilor și a precizat că refacerea acestei relații trebuia să se desfășoare conform modalităților practice care urmau să fie stabilite de guvernul regional Galicia, reprezentat de delegația provincială care și-a asumat tutela minorilor.

Hotărârea din 22 februarie 2012 fiind devenit definitivă la 10 aprilie 2012, reclamanta a solicitat executarea acesteia, la 12 aprilie 2012, în fața judecătorului de prima instanță nr. 4 din Lugo. Printr-o decizie din 23 aprilie 2012, acesta a ordonat delegației teritoriale să execute hotărârea în cauză și să ia măsurile necesare pentru a stabili regimul de vizite solicitat, sub amenința sancțiunii pentru neascultare în caz de neexecutare.

Între timp, la 19 martie 2012, reclamanta ceruse delegației teritoriale, în executarea hotărârii pronunțate în casație, stabilirea unui regim de vizite. Delegația teritorială i-a convocat pe reclamantă la două întâlniri, "pentru a pregăti minorii în fața eventualei stabiliri a unui asemenea regim".

Urmând hotărârii pronunțate în casație, delegația teritorială din Lugo a guvernului regional Galicia a intrat în contact cu autoritățile portugheze competente.

Într-un raport din 26 aprilie 2012, delegația teritorială a ajuns la următoarele concluzii: (...) "Ținând seama de informațiile primite [la 18 aprilie 2012 de la autoritățile portugheze], se constată că situația care a declanșat tutela E. și I. se repetă cu cea mai mică [al șaselea copil al reclamantei]; prin urmare, considerăm că antecedentele familiale ale lipsei de protecție a părinților biologici față de toți copiii lor se mențin în timp. Prin urmare, nu există nici o posibilitate ca E. și I. să fie reintegrați în celula familială. Relația acestor copii cu mama lor nu ar atinge nici un scop specific și, din contră, ar duce la destabilizarea lor cu consecințe grave pentru bunăstarea lor emoțională și afectivă.

La 27 aprilie 2012, delegația teritorială a hotărât că vizitele reclamantei la copiii ei nu trebuiau să aibă loc, interzicând orice formă de relație între aceștia și alți membri ai familiei lor biologice, pentru a permite o mai bună integrare a minorilor în familia lor de plasament. Decizia a ținut seama de raportul pediatrului minorilor, datat 6 martie 2012, care relata insuficiența în greutate a acestora, întârzierea psihomotrice și carențele afective semnificative, raportul psihiatric privind E., care prezenta sechele din cauza abandonului suferit în primii ani ai vieții sale, precum și raportul psihologic privind E., care constata, printre altele, o ușoară întârziere în dezvoltare comparativ cu copiii de vârsta sa. În plus, decizia nota că cei doi minori îi considerau pe părinții de plasament drept părinții lor. Referitor la informațiile primite de la serviciile sociale portugheze, delegația teritorială a observat că aceștia considerau familia reclamantei ca fiind problematică. Ei pusesera accent pe lipsa mijloacelor financiare ale reclamantei, comportamentul neglijent față de fiica minoră care locuia cu ea în Portugalia și locuința ei precară, printre altele. Ei indicasera că au încheiat un acord de promovare și protecție cu familia reclamantei privind anumite aspecte legate de igienă, hrănire și sănătate a copilului care locuia cu ea în Portugalia (§3 de mai sus). Decizia indica că reclamanta putea face apel în termen de două luni în fața judecătorului de prima instanță competent, lucru pe care nu l-a făcut.

La 9 mai 2012, reclamanta a informat judecătorul de prima instanță nr. 4 din Lugo, responsabil cu executarea hotărârii pronunțate în casație, cu privire la decizia sus-menționată a delegației teritoriale, și i-a cerut să ordoneze acesteia stabilirea unui regim de vizite sau să-i aplice sancțiunile corespunzătoare în caz de neexecutare a hotărârii.

Printr-o decizie din 28 iunie 2012, judecătorul de prima instanță nr. 4 a informat reclamanta că "nu [era] posibil deocamdată să-i facă dreptate [la cererea ei]". El indica că a luat în considerare faptul că o procedură de găzduire preadoptivă a minorilor era în curs în fața judecătorului de prima instanță nr. 5 din Lugo. El a menționat, de asemenea, că a luat în considerare argumentele ministerului public conform cărora părinții minorilor locuiau în Portugalia cu fiica lor minoră, în vârstă de doi ani, care era urmărită de autoritățile acestui țări din aceleași motive care justificaseră ingrijirea aînelelor sale (§27 de mai sus). Judecătorul a concluzionat că hotărârea pronunțată în casație nu constituia un titlu suficient pentru a obține stabilirea unui regim de vizite.

La 5 iulie 2012, reclamanta a format un recurs în reposición, care a fost respins printr-o decizie din 31 iulie 2012 a judecătorului de prima instanță nr. 4.

Reclamanta a făcut apel. Audiencia provincial din Lugo a respins-o la rândul ei pe reclamantă printr-o decizie din 8 noiembrie 2012. Ea a notat că reclamanta se mutase între timp în Portugalia pentru a locui cu fiica ei mai mică și că protecția copilului solicita intervenția serviciilor sociale ale acestui țări, lucru care în opinia sa demonstra existența și chiar agravarea pericolului pentru minori E. și I. în cazul în care regimul de vizite cerut de reclamantă ar fi fost acordat.

Recursul de amparo format de reclamantă pe baza dreptului la proces echitabil a fost declarat inadmisibil printr-o decizie din 3 septembrie 2013, notificată la 13 septembrie 2013.

La 16 decembrie 2013, procedura de adopție a minorilor a fost pornită. Ea ar fi în curs până în prezent. B. Dreptul intern relevant

Dispozițiile relevante în cauza de față din codul civil sunt următoarele: art. 160 "Părinții, chiar dacă nu dețin autoritatea parentală, au dreptul de a menține relații cu copiii lor minori, cu excepția celor care au fost adoptați de o terță persoană sau [cu excepția cazului în care s-a hotărât altfel] în judecată (...)" art. 172 "1. Atunci când instituția publică responsabilă cu protecția minorilor [în teritoriul său] constată că un minor se află într-o situație de abandon, ea și asumă din plin tutela și trebuie să pună în aplicare măsurile necesare pentru a garanta protecția și custodia acestuia (...) [Părinții și tutorii] vor fi informați, pe cât posibil, personal și într-un mod clar și ușor de înțeles, cu privire la motivele care au dat naștere intervenției administrației și efectele posibile ale deciziei adoptate. (...) 4. Interesul minorului este întotdeauna căutat. Cu excepția cazului în care interesul minorului nu se opune, [administrația se străduiește] să reintegreze [copilul] în propria familie și să încredințeze custodia fraților și surorilor aceleiași instituții sau persoane. (...) 7. Părinții a căror autoritate parentală este suspendată în aplicarea paragrafului 1 al prezentului articol pot solicita încetarea suspendării și revocarea declarației de abandon, în termen de doi ani de la notificarea administrativă a declarației de abandon, dacă consideră că pot exercita din nou autoritatea parentală din cauza unei schimbări a circumstanțelor care au motivat [acea declarație]. Ei pot, de asemenea, contesta, în același termen, deciziile adoptate în legătură cu protecția minorului. (...) 8. Administrația, din oficiu sau la cererea ministerului public sau a oricărei persoane sau instituții interesate, poate în orice moment să revoce declarația de abandon și să hotărască întoarcerea minorului în familia sa dacă [acesta] nu este integrat stabil într-o altă familie sau dacă consideră că aceasta este cea mai adecvată măsură pentru interesul minorului. Decizia va fi notificată ministerului public". art. 173 § 2 "Plasarea unui minor în găzduire este formalizată prin scris (...). Documentul de formalizare a găzduirii familiale descris în paragraful precedent trebuie să includă următoarele precizări: 1. Consentimentele necesare. 2. Modalitățile și durata preconizată a găzduirii. 3. Drepturile și obligațiile părților și, în special: a) periodicitatea vizitelor familiei minorului plasat. (...)" CONTESTAȚIE

Invocând articolele 6 și 8 ale Convenției, reclamanta contestă procedura de plasare în găzduire familială preadoptivă a copiilor săi E. și I. și se plânge de faptul că a fost lipsită de orice contact cu ei din cauza unei decizii administrative a delegației provinciale care a împiedicat executarea hotărârii pronunțate în casație de Tribunalul superior de justiție în favoarea sa. ÎN DREPT

Reclamanta contestă procedura de plasare în găzduire familială preadoptivă a doi copii ai săi și se plânge de privarea "fără motiv" de orice contact cu ei în ciuda hotărârii definitive pronunțate în casație în favoarea sa. Ea invocă articolele 6 și 8 ale Convenției, ale căror părți relevante sunt formulate după cum urmează: art. 6 "1. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)." art. 8 "1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții sale private și familiale, a domiciliului și corespondenței sale. 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât dacă această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară (...) pentru protecția drepturilor și libertăților altora."

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne. El indică faptul că decizia administrativă de care se plânge reclamanta este cea adoptată de delegația teritorială la 27 aprilie 2012. Această decizie ar referi anumite fapte noi care nu fuseseră luate în considerare anterior, lucru care ar necesita o reevaluare a situației minorilor. Având în vedere că această decizie menționa clar că reclamanta putea face apel în fața judecătorului de prima instanță în termen de două luni – lucru de care s-a abținut – Guvernul susține că cererea este deci inadmisibilă în conformitate cu art. 35 § 1 al Convenției.

Guvernul observă, în plus, că reclamanta a apărut în cadrul procedurii civile de adopție și că a făcut apel la hotărârea pronunțată în prima instanță. Prin urmare, angajând acțiuni oferite de legea spaniolă pentru a încerca să-și recupereze custodia copiilor și dreptul de vizită la aceștia, ea nu ar fi epuizat căile de atac interne, procedura în cauză fiind încă în curs.

Reclamanta nu formulează comentarii în acest sens.

Curtea amintește că obligația reclamanților de a epuiza căile de atac disponibile în dreptul intern înainte de a o sesiza constituie un aspect important al principiului conform căruia mecanismul de salvgardare instituit de Convenție reveste caracter subsidiactualității în raport cu sistemele naționale de garantare a drepturilor omului (Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [Marea Cameră], nr. 17153/11 și 29 altele, §§ 69-71, 25 martie 2014, Akdivar și alții c. Turcia, 16 septembrie 1996, § 65, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV). art. 35 § 1 impune ridicarea în fața organului intern adecvat, cel puțin în esență și în formele și termenele prescrise de dreptul intern, a contestațiilor pe care urmează a fi formulate mai târziu în fața Curții. O cerere care nu satisface aceste condiții trebuie, în principiu, declarată inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne (Vučković și alții, citat mai sus, § 72, Cardot c. Franța, 19 martie 1991, § 34, seria A nr. 200, și K.A.B. c. Spania, nr. 9819/08, § 73, 10 aprilie 2012).

Curtea constată că decizia sus-menționată din 27 aprilie 2012 a fost adoptată în cadrul executării hotărârii pronunțate în casație care dispunea administrației să permită exercitarea dreptului de vizită al reclamantei cu privire la copiii săi minori plasați în găzduire preadoptivă. Ea observă că decizia în cauză a concluzionat că vizitele reclamantei la copiii ei nu trebuiau să aibă loc pentru a permite o mai bună integrare a minorilor în familia lor de plasament. Decizia a examinat diverse rapoarte medicale, psihiatrice și psihologice privind E. și I. care consemnau, printre altele, insuficiența în greutate a acestora și existența seqelelor din cauza abandonului suferit de E. în primii ani ai vieții sale, precum și o ușoară întârziere în dezvoltare comparativ cu copiii de vârsta sa. Decizia în cauză a examinat, de asemenea, informațiile primite de la serviciile sociale portugheze referitoare la caracterul problematic al familiei, lipsa resurselor sale, comportamentul neglijent față de fiica minoră care locuia în Portugalia și locuința sa precară, printre altele.

Curtea observă, în plus, că judecătorul de prima instanță nr. 4 a concluzionat imposibilitatea de a face dreptate la cererea reclamantei de a-i fi acordat dreptul de vizită la copiii ei ținând seama, pe de o parte, de procedura de găzduire preadoptivă a minorilor care era în curs în fața judecătorului de prima instanță nr. 5 din Lugo și, pe de altă parte, de noile informații disponibile după hotărârea de casație și, în particular, de argumentele ministerului public care reproduceau termenii raportului din 26 aprilie 2012 al delegației teritoriale (§29 de mai sus) privind situația părinților minorilor și a surorii lor din Portugalia și interesul superior al minorilor.

Curtea observă că reclamanta nu a format, cu toate acestea, o cale de atac judecătorească împotriva deciziei administrative din 27 aprilie 2012, care aducea informații actualizate cu privire la situația minorilor și a familiei lor. Ea estimează că reclamanta a renunțat, prin urmare, la atacarea atât a rapoartelor de expertize care ar fi fost cunoscute după pronunțarea hotărârii pronunțate în casație cât și a raportului întocmit de serviciile sociale portugheze ulterior acestei hotărâri.

În opinia Curții, calea de atac judecătorească indicată în textul însuși al deciziei din 27 aprilie 2012 în cauză era accesibilă și eficace atât în teorie cât și în practică, niciun element din dosar nepermițând a afirma că nu oferea perspective rezonabile de succes.

Curtea acceptă, prin urmare, excepția Guvernului și declară cererea inadmisibilă pentru neepuizare a căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției. Din aceste considerente, Curtea, cu majoritate, Declară cererea inadmisibilă. Redactat în limba franceză și comunicat în scris la 16 iunie 2016. Stephen Phillips Kristina Pardalos Grefier Președintă

La requérante est une ressortissante espagnole née en 1970. Elle résidait, au moment des faits, à Vilalba (Lugo), en Espagne. Elle réside actuellement au Portugal. Le président de la section avait décidé que l’identité de la requérante ne serait pas divulguée (article 47 § 4 du règlement de la Cour – « le règlement »). Elle a été représentée devant la Cour par M e P. Cobas Ferreiro, avocate à Lugo.

Le gouvernement espagnol (« le Gouvernement ») ») a été représenté par son agent, M. R.-A. León Cavero, avocat de l’État, chef du service juridique des droits de l’homme au ministère de la Justice. A. Les circonstances de l’espèce 3 . La requérante est mère de six enfants. Les trois premiers enfants de la requérante habitent chez leur père, C., séparé de la requérante. Ils ont été suivis par les services sociaux de protection des mineurs. Deux des trois enfants restants, E. et I. sont nés respectivement en 2004 et en 2006. Un troisième enfant, de sexe féminin, est né le 25 janvier 2010. Le père de ces enfants est G. Seuls les mineurs E. et I. sont concernés par la présente affaire. 4 . Une situation de risque et de manque de protection des mineurs, tant physique qu’affective, ayant été constatée par les services sociaux de la municipalité de Vilalba, le 23 avril 2008, la requérante et G. indiquèrent auprès desdits services sociaux qu’ils acceptaient le compromis qui leur était proposé, consistant à respecter le « plan de travail » établi par l’équipe de protection des mineurs et l’éducatrice familiale desdits services à l’égard de leurs enfants E. et I. Ils furent avertis que la délégation provinciale à l’égalité et au bien-être social du gouvernement régional de Galice (« la délégation provinciale ») déclarerait les enfants en situation d’abandon et assumerait leur tutelle en cas de non-respect du « plan de travail » par eux.

Les services sociaux de la délégation provinciale effectuèrent des visites de contrôle au domicile familial entre le 26 septembre 2008 et le 15 octobre 2008 et établirent des rapports d’évaluation du suivi des obligations assumées par les parents dans le cadre du « plan de travail » en septembre et novembre 2008.

Le 19 janvier 2009, la délégation provinciale présenta un rapport dans lequel elle exposait que l’un des objectifs de la prise en charge des mineurs était leur préparation pour un accueil familial préadoptif. Le rapport proposait la suspension provisoire du droit des parents biologiques et des autres membres de la famille à entretenir des contacts avec les enfants, compte tenu des négligences constantes et de l’incapacité des parents biologiques à assumer leurs obligations parentales par rapport aux deux mineurs et du caractère infructueux des plans de travail successifs mis en place à cet égard (paragraphe 4 ci-dessus). 7 . Dans ces conditions, et suite à l’avertissement fait aux parents le 23 avril 2008 (paragraphe 4 ci-dessus), par une décision du 27 janvier 2009, la délégation provinciale déclara les mineurs E. et I. en situation légale d’abandon, décida de les placer dans un centre d’accueil en vue de leur placement ultérieur dans une famille d’accueil et suspendit provisoirement le droit des parents biologiques et des autres membres de la famille à entretenir des contacts avec eux. L’exercice de l’autorité parentale fut également suspendu. La décision fut adoptée en raison de « l’existence d’une situation vérifiée de risque pour l’intégrité et le développement des mineurs ». La requérante ne contesta pas cette décision. 8 . Le 5 février 2009, les enfants furent placés, par ordre judiciaire, au centre d’accueil d’Amondeira. 9 . Le 26 mai 2009, la requérante demanda auprès de la délégation provinciale la révocation de la déclaration légale d’abandon en raison de l’amélioration du contexte familial ainsi que, dans l’attente d’une décision prononcée en ce sens, l’établissement d’un régime de visites à ses enfants. 10 . Par une décision du 29 juin 2009, la délégation territoriale au travail et au bien-être social du gouvernement régional de Galice (« la délégation territoriale ») confirma intégralement la décision du 27 janvier 2009 prise par la délégation provinciale. Elle ne répondit toutefois pas à la demande de la requérante concernant le régime de visites sollicité. 11 . Le 2 septembre 2009, la requérante réitéra sa demande d’établissement d’un régime de visites progressif jusqu’à la réintégration des mineurs à son domicile, en s’adressant cette fois à la délégation territoriale.

Le 14 décembre 2009, la requérante, représentée par une avocate, présenta auprès du juge de première instance de Lugo une nouvelle demande de révocation de la déclaration légale d’abandon de ses enfants adoptée par la délégation provinciale et confirmée par la délégation territoriale, au motif de l’amélioration alléguée dans les circonstances à l’origine de la déclaration d’abandon. La requérante sollicita également le regroupement de la famille et, subsidiairement, l’établissement d’un régime de visites aux mineurs, sur le fondement de l’objectif de réintégration des mineurs dans leurs familles établi à l’article 172 § 4 du code civil (paragraphe 34 ci-dessous). 13 . Le 2 février 2010, la requérante présenta une nouvelle demande d’établissement progressif d’un régime de visites dans laquelle elle indiquait ne pas avoir reçu de réponse à sa requête du 2 septembre 2009. Elle mentionnait, à l’appui de sa demande, que E. et I. ne connaissaient pas encore leur sœur cadette et que leurs relations avec leurs frères et sœur aînés avaient été interrompues.

Le 3 février 2010, la délégation territoriale décida l’accueil familial préadoptif des mineurs en faveur d’un couple qui, après avoir formulé une demande d’adoption le 26 janvier 2009 et après avoir passé des examens d’aptitude pertinents, avait été considéré comme convenable le 5 mai 2009. 15 . Le 4 février 2010, la délégation territoriale présenta devant le juge de première instance n o 5 de Lugo la proposition d’accueil familial préadoptif pour les enfants de la requérante. Le 8 février 2010, la requérante fut informée de cette proposition ; il lui fut également notifié que « l’établissement d’un régime de visites était incompatible avec l’accueil [familial] proposé par l’administration ».

Le 12 mars 2010, la requérante déménagea au Portugal. Elle aurait porté ceci à la connaissance de la délégation territoriale.

Eu égard à la demande d’établissement du régime de visites par la requérante (paragraphe 13 ci-dessus), le juge de première instance nº 5 suspendit la procédure concernant la proposition d’accueil familial préadoptif. 18 . Le 7 mai 2010, la requérante, représentée par une avocate, introduisit, auprès du juge de première instance, une nouvelle demande de révocation de la déclaration légale d’abandon de ses enfants adoptée par la délégation provinciale et la cessation de la suspension de l’autorité parentale, en raison de l’amélioration alléguée dans les circonstances à l’origine de ladite déclaration. Elle demanda en outre que ses enfants lui fussent rendus immédiatement ou, alternativement, qu’un régime de visites entre les mineurs et les autres membres de la famille fût établi. 19 . Par un jugement du 16 décembre 2010, le juge de première instance n o 4 de Lugo rejeta la demande du 14 décembre 2009 présentée par la requérante (paragraphe 12 ci-dessus), visant à la révocation de la déclaration d’abandon, sans toutefois se prononcer sur l’établissement du régime de visites sollicité par la requérante.

La requérante fit appel. Par un arrêt du 28 avril 2011, l’ Audiencia provincial de Lugo débouta la requérante et confirma le jugement attaqué.

La requérante se pourvut en cassation. 22 . Par un arrêt du 22 février 2012, le Tribunal supérieur de justice de Galice cassa partiellement l’arrêt attaqué et annula partiellement le jugement du 16 décembre 2010 rendu par le juge de première instance n o 4 de Lugo. Il nota que la déclaration légale d’abandon et l’exercice de la tutelle par l’administration n’impliquaient nullement la privation du droit réciproque des parents et des enfants mineurs en situation d’abandon à entretenir des relations entre eux (article 160 du code civil) et il précisa que ce droit pouvait être limité ou suspendu uniquement par une décision judiciaire ou bien par l’administration exerçant la tutelle des mineurs abandonnés, de façon motivée, si « la gravité de la situation (par exemple, un danger concret et réel pour la santé vitale, psychique ou morale, du mineur) » ou « l’intérêt du mineur » commandait l’adoption d’une telle mesure. Le tribunal déclara le droit de la requérante à maintenir le contact avec ses enfants, dont elle avait « été privée sans cause » par l’administration publique exerçant la tutelle des mineurs et précisa que le rétablissement de cette relation devait être effectué conformément aux modalités pratiques à fixer par le gouvernement régional de Galice, représenté par la délégation provinciale ayant assumé la tutelle des mineurs.

L’arrêt du 22 février 2012 étant devenu définitif le 10 avril 2012, la requérante sollicita son exécution, le 12 avril 2012, devant le juge de première instance n o 4 de Lugo. Par une décision du 23 avril 2012, celui-ci ordonna à la délégation territoriale d’exécuter l’arrêt en question et de faire le nécessaire afin d’établir le régime de visites demandé, sous peine de sanction pour délit de désobéissance en cas de non-exécution.

Entre-temps, le 19 mars 2012, la requérante avait demandé auprès de la délégation territoriale, en exécution de l’arrêt rendu en cassation, l’établissement d’un régime de visites. La délégation territoriale convoqua la requérante à deux réunions, « afin de préparer les mineurs face à l’éventuel établissement d’un tel régime ». 25. À la suite de l’arrêt rendu en cassation, la délégation territoriale de Lugo du gouvernement régional de Galice prit contact avec les autorités portugaises compétentes.

Dans un rapport du 26 avril 2012, la délégation territoriale conclut ce qui suit : (...) « Eu égard aux informations reçues [le 18 avril 2012 des autorités portugaises], il est constaté que la situation qui a déclenché la tutelle de E. et I. se répète avec la petite dernière [la sixième enfant de la requérante] ; par conséquent, nous considérons que les antécédents familiaux de défaut de protection des parents biologiques envers tous leurs enfants se maintiennent au fil des années. Il n’y a donc aucune possibilité pour que E. et I. soient réintégrés dans la cellule familiale. La relation de ces enfants avec leur mère n’atteindrait aucun but spécifique et, bien au contraire, entraînerait pour eux une déstabilisation ayant de graves conséquences pour leur bien-être émotionnel et affectif.

Par une décision du 28 juin 2012, le juge de première instance n o 4 informa la requérante qu’il « n’[était] pas possible pour l’instant de faire droit [à sa demande] ». Il indiquait avoir pris en considération le fait qu’une procédure d’accueil préadoptif des mineurs était pendante devant le juge de première instance n o 5 de Lugo. Il mentionnait aussi avoir tenu compte des arguments du ministère public selon lesquels les parents des mineurs résidaient au Portugal avec leur autre fille mineure, âgée de deux ans, qui était suivie par les autorités de ce pays pour les mêmes motifs que ceux ayant justifié la prise en charge de ses aînés (paragraphe 27 ci-dessus). Le juge concluait que l’arrêt rendu en cassation ne constituait pas un titre suffisant pour obtenir l’établissement d’un régime de visites. 30 . Le 5 juillet 2012, la requérante forma un recours en reposición , qui fut rejeté par une décision du 31 juillet 2012 du juge de première instance n o 4.

La requérante fit appel. L’ Audiencia provincial de Lugo débouta à son tour la requérante par une décision du 8 novembre 2012. Elle nota que la requérante était entre-temps partie vivre au Portugal avec sa dernière fille et que la protection de l’enfant avait exigé l’intervention des services sociaux de ce pays, ce qui à ses yeux démontrait l’existence et même l’aggravation du danger pour les mineurs E. et I. au cas où le régime des visites demandé par la requérante venait à être accordé.

Le recours d’ amparo formé par la requérante sur le fondement du droit à un procès équitable fut déclaré irrecevable par une décision du 3 septembre 2013, notifiée le 13 septembre 2013.

Le 16 décembre 2013, la procédure d’adoption des mineurs fut entamée. Elle serait pendante à ce jour. B. Le droit interne pertinent 34 . Les dispositions pertinentes en l’espèce du code civil se lisent comme suit : Article 160 « Les parents, même s’ils n’ont pas l’autorité parentale, ont le droit de maintenir des relations avec leurs enfants mineurs, sauf avec ceux qui ont été adoptés par un tiers ou [sauf s’il en a été décidé autrement] judiciairement (...) » Article 172 « 1. Lorsque l’institution publique responsable de la protection des mineurs [dans son ressort territorial] constate qu’un mineur se trouve dans une situation d’abandon, elle en assume de plein droit la tutelle et elle doit mettre en œuvre les mesures nécessaires pour garantir sa protection et sa garde (...) [Les parents et tuteurs] seront autant que possible informés personnellement et de manière claire et compréhensible des motifs ayant donné lieu à l’intervention de l’administration et des effets possibles de la décision adoptée. (...) 4. L’intérêt du mineur est toujours recherché. À moins que l’intérêt du mineur ne s’y oppose, [l’administration s’efforce] de réintégrer [l’enfant] dans sa propre famille et de confier la garde des frères et sœurs à la même institution ou personne. (...) 7. Les parents dont l’autorité parentale est suspendue en application du paragraphe 1 du présent article peuvent solliciter la cessation de la suspension et la révocation de la déclaration d’abandon, dans un délai de deux ans à compter de la notification administrative de la déclaration d’abandon, s’ils estiment qu’ils peuvent de nouveau exercer l’autorité parentale en raison d’un changement des circonstances ayant motivé [ladite déclaration]. Ils peuvent aussi contester, dans ce même délai, les décisions prises en rapport avec la protection du mineur. (...) 8. L’administration, d’office ou à la demande du ministère public ou de toute personne ou institution intéressée, peut à tout moment révoquer la déclaration d’abandon et décider le retour du mineur dans sa famille si [celui-ci] n’est pas intégré de manière stable dans une autre famille ou si elle estime que c’est la mesure la plus adéquate pour l’intérêt du mineur. La décision sera notifiée au ministère public ». Article 173 § 2 « Le placement d’un mineur en accueil est formalisé par écrit (...). Le document de formalisation de l’accueil familial décrit au paragraphe précédent doit inclure les précisions suivantes : 1 o Les consentements nécessaires. 2 o Les modalités de l’accueil et sa durée prévue. 3 o Les droits et devoirs des parties et, notamment : a) la périodicité des visites de la famille au mineur placé. (...) ». GRIEF

Invoquant les articles 6 et 8 de la Convention, la requérante dénonce la procédure de placement en accueil familial préadoptif de ses enfants E. et I. et se plaint d’avoir été privée de tout contact avec eux en raison d’une décision administrative de la délégation provinciale ayant empêché l’exécution de l’arrêt rendu en cassation par le Tribunal supérieur de justice en sa faveur. EN DROIT

La requérante dénonce la procédure de placement en accueil familial préadoptif de deux de ses enfants et se plaint de la privation « sans cause » de tout contact avec eux malgré l’arrêt définitif rendu en cassation en sa faveur. Elle invoque les articles 6 et 8 de la Convention, dont les parties pertinentes sont libellées comme suit : Article 6 « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). » Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire (...) à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il indique que la décision administrative dont la requérante se plaint est celle adoptée par la délégation territoriale le 27 avril 2012. Cette décision ferait état de certains faits nouveaux qui n’avaient pas été pris en compte précédemment, ce qui réclamerait une réévaluation de la situation des mineurs. Étant donné que cette décision mentionnait clairement que la requérante pouvait faire appel devant le juge de première instance dans un délai de deux mois – ce dont l’intéressée s’est abstenue –, le Gouvernement soutient que la requête est donc irrecevable en application de l’article 35 § 1 de la Convention.

Le Gouvernement note, en outre, que la requérante a comparu dans le cadre de la procédure civile d’adoption et qu’elle a fait appel du jugement qui a été rendu en première instance. De ce fait, en engageant des actions offertes par le droit espagnol pour tenter de récupérer la garde de ses enfants et son droit de visites sur ces derniers, elle n’aurait pas épuisé les voies de recours internes, la procédure en cause étant toujours pendante.

La requérante ne formule pas de commentaires à cet égard.

La Cour rappelle que l’obligation pour les requérants d’épuiser les voies de recours disponibles en droit interne avant de la saisir constitue un aspect important du principe voulant que le mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention revête un caractère subsidiaire par rapport aux systèmes nationaux de garantie des droits de l’homme ( Vučković et autres c. Serbie (exception préliminaire) [GC], n os 17153/11 et 29 autres, §§ 69-71, 25 mars 2014, Akdivar et autres c. Turquie , 16 septembre 1996, § 65, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV). L’article 35 § 1 impose de soulever devant l’organe interne adéquat, au moins en substance et dans les formes et délais prescrits par le droit interne, les griefs que l’on entend formuler par la suite devant la Cour. Une requête ne satisfaisant pas à ces exigences doit en principe être déclarée irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes ( Vučković et autres , précité, § 72, Cardot c. France , 19 mars 1991, § 34, série A n o 200, et K.A.B. c. Espagne , n o 9819/08, § 73, 10 avril 2012).

La Cour constate que la décision précitée du 27 avril 2012 a été adoptée dans le cadre de l’exécution de l’arrêt rendu en cassation qui enjoignait à l’administration de permettre l’exercice du droit de visite de la requérante à l’égard de ses enfants mineurs placés en accueil préadoptif. Elle relève que la décision en question a conclu que les visites de la requérante à ses enfants ne devaient pas avoir lieu afin de permettre une meilleure intégration des mineurs dans leur famille d’accueil. La décision examina divers rapports médicaux, psychiatriques et psychologiques relatifs à E. et I. qui prenaient acte, entre autres, de leur insuffisance pondérale et de l’existence de séquelles en raison de l’abandon subi par E. lors de ses premières années de vie ainsi que d’un léger manque de développement par rapport aux enfants de son âge. La décision en cause examina également les informations reçues des services sociaux portugais par rapport au caractère problématique de la famille, son manque de ressources, la conduite négligente envers la fille mineure qui résidait au Portugal et son logement précaire, entre autres.

La Cour observe en outre que le juge de première instance n o 4 a conclu à l’impossibilité de faire droit à la demande de la requérante de se voir accorder le droit de visite sur ses enfants tenant compte, d’une part, de la procédure d’accueil préadoptif des mineurs qui était pendante devant le juge de première instance n o 5 de Lugo et, d’autre part, des nouvelles informations disponibles après l’arrêt de cassation et, en particulier, des arguments du ministère public reprenant les termes du rapport du 26 avril 2012 de la délégation territorial (paragraphe 29 ci-dessus) sur la situation des parents des mineurs et de leur sœur au Portugal et l’intérêt supérieur des mineurs.

La Cour note que la requérante n’a toutefois pas formé de recours judiciaire contre la décision administrative du 27 avril 2012, qui apportait des informations actualisées sur la situation des mineurs et de leur famille. Elle estime que la requérante a dès lors renoncé à attaquer tant les rapports d’expertise qui auraient été connus après le prononcé de l’arrêt rendu en cassation que le rapport établi par les services sociaux portugais postérieurement audit arrêt.

De l’avis de la Cour, le recours judiciaire indiqué dans le texte même de la décision du 27 avril 2012 en cause, était accessible et efficace tant en théorie qu’en pratique, aucun élément du dossier ne permettant d’affirmer qu’il n’offrait pas des perspectives raisonnables de succès.

La Cour accueille donc l’exception du Gouvernement et déclare la requête irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 16 juin 2016. Stephen Phillips Kristina Pardalos Greffier Présidente