GUEYE c. ITALIE

Reclamantul, domnul Alle Fall Gueye, este cetățean senegalez, născut în 1967 și având reședința la Arcola. El a fost reprezentat în fața Curții de doamna R. Duykers Mannocci, avocat la La Spezia.

Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Spatafora. A. Circumstanțele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

E. s-a născut la Genova la 15 august 2005 dintr-o relație între reclamant și V.B. Reclamantul nu și-a recunoscut fiul la naștere.

La 17 septembrie 2005, reclamantul a solicitat tribunalului pentru copii să fie autorizat să își recunoască fiul, întrucât mama copilului se opunea. V.B. susținea că reclamantul era alcoolic, violent și că, fiind un străin în situație nelegală, cererea sa de recunoaștere avea ca scop obținerea unui permis de ședere.

La 17 iulie 2007, reclamantul a solicitat tribunalului să poată exercita un drept de vizită. Această cerere a fost reiterată în octombrie 2007. După audierea părților, tribunalul, la 7 martie 2008, a respins cererea reclamantului.

Trei ani mai târziu, în martie 2008, tribunalul a dispus o expertiză asupra copilului.

Expertiza a fost depusă la grefă la 11 iulie 2008. Expertul îi examinase pe reclamant, pe V.B. și pe copil.

Potrivit expertului, reclamantul prezenta o distorsiune a realității și manifestase tulburări sexuale. De altfel, reclamantul nu cerise niciodată vești despre fiul său și nu legase niciodată relații cu el; el avea o viață precară și nicio locuință stabilă. El își justificase comportamentul agresiv și, în mai multe rânduri, în timpul expertizei, o injuriase pe V.B. În această privință, el afirmase, de asemenea, că dorește să recunoască copilul pentru a „corecta” comportamentele lui V.B., contrare, în opinia sa, culturii și religiei sale. Potrivit expertului, reclamantul avea o personalitate antisocială și egocentrică, tulburări sexuale, iar cererea sa de recunoaștere a copilului nu se baza pe sentimentele sale.

Printr-o decizie din 20 iulie 2008, tribunalul a reamintit mai întâi jurisprudența Curții de casație potrivit căreia interesul copilului de a fi recunoscut de ambii părinți este un drept subiectiv la identitatea personală prevăzut de articolul 30 din Constituție, care poate fi limitat doar atunci când există motive grave și ireversibile care pot compromite dezvoltarea copilului și, în special, sănătatea sa psihică. El a considerat că, în speță, trebuia evaluat interesul copilului de a fi recunoscut. El a remarcat că recunoașterea ar antrena consecințe negative pentru el și pentru echilibrul său mental.

Tribunalul a reamintit că reclamantul era cetățean străin fără acte, că fusese deja condamnat în trecut pentru consum și deținere de droguri și că fusese agresiv față de partenera sa. Bazându-se pe concluziile expertizei, tribunalul a considerat că cererea de recunoaștere nu se baza pe o reală investiție afectivă, ținând cont, de asemenea, de faptul că reclamantul nu cerise niciodată vești despre copil și nu încercase niciodată să stabilească vreo legătură afectivă cu el, ci urmărea în realitate să obțină avantaje și, în special, actele de care avea nevoie pentru a-și reglementa situația.

La 9 februarie 2010, reclamantul a declarat apel împotriva acestei decizii.

El a contestat decizia tribunalului și a susținut că concluziile expertului nu corespundeau realității, întrucât condamnările la care făcea referire expertul datau de mai mulți ani. În plus, expertul nu ar fi evaluat consecințele negative pentru copilul care era privat de la naștere de contactul cu tatăl său.

Printr-o decizie din 18 decembrie 2009, curtea de apel a confirmat decizia tribunalului. Ea s-a referit la influența negativă pe care reclamantul ar putea-o exercita asupra copilului și asupra echilibrului său mental, la expertiza depusă în fața tribunalului potrivit căreia reclamantul avea o personalitate antisocială și egocentrică, tulburări sexuale, iar cererea sa de recunoaștere a copilului nu se baza pe sentimentele sale. Curtea s-a referit, de asemenea, la situația neregulată a reclamantului pe teritoriul italian și a considerat că interesul superior al copilului justifica decizia de nerecunoaștere.

Reclamantul a formulat recurs în casație. El a susținut în special că nu fusese efectuată nicio expertiză asupra vieții sale sociale. El a reamintit că avea un loc de muncă stabil, că situația sa pe teritoriul italian era în curs de reglementare. În opinia sa, concluziile psihologului său nu fuseseră luate în considerare și, în plus, nu fusese efectuată nicio expertiză asupra copilului. Reclamantul a susținut că deciziile atacate erau astfel contrare jurisprudenței interne și articolului 8 din Convenție.

Printr-o decizie din 2 aprilie 2012, Curtea de casație a respins recursul reclamantului. Ea a afirmat că deciziile atacate fuseseră motivate în mod logic și corect. În special, instanțele naționale luaseră în considerare în mod întemeiat o serie de circumstanțe concrete pentru a evalua interesul copilului, printre altele, personalitatea sa, starea fizică și condițiile sale economice. Recunoașterea, potrivit Curții, ar fi putut cauza un prejudiciu real copilului. B. Dreptul intern relevant

Potrivit articolului 250 din codul civil, recunoașterea unui copil care nu a împlinit vârsta de paisprezece ani nu poate fi făcută fără consimțământul celuilalt părinte care l-a recunoscut. Consimțământul poate fi refuzat dacă nu corespunde interesului copilului. Părintele care dorește să recunoască copilul, în cazul în care nu există consimțământul celuilalt părinte, poate introduce o cerere în fața judecătorului competent. În lipsa unei opoziții în termen de treizeci de zile, judecătorul decide printr-o hotărâre care ține loc de consimțământ. În cazul în care există opoziție, judecătorul, după ce a dispus o anchetă și după ce a ascultat copilul (...), ia măsuri provizorii și urgente pentru a instaura o relație între părți, cu excepția cazurilor în care opoziția este întemeiată.

Reclamantul se plânge că a fost împiedicat să își recunoască fiul biologic și să țese legături de rudenie cu el. El susține că această respingere este legată de situația sa de cetățean străin în situație neregulată și vede în aceasta o atingere a articolelor 8 și 14 din Convenție, care dispun: Articolul 8 „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori protecția drepturilor și libertăților altora.” Articolul 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe (...) originea națională (...).” 1. Teza părților

Guvernul reamintește că decizia instanțelor naționale avea o bază legală și urmărea protecția copilului. El reamintește în această privință că instanțele naționale, cu ajutorul unui expert, au evaluat condițiile de viață ale copilului, calitatea relațiilor cu mama, situația personală și psihologică a reclamantului și au concluzionat că cererea de recunoaștere a copilului nu se baza pe o reală investiție afectivă a tatălui, ci pe posibilitatea de a obține un permis de ședere pentru a-și reglementa situația neregulată pe teritoriul italian.

Guvernul reamintește că, în conformitate cu Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului din 1989 și cu Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, autoritățile au efectuat o evaluare a diferitelor interese prezente în speță. Instanțele au considerat că nu era în interesul copilului să fie recunoscut de reclamant, întrucât acesta din urmă nu era în măsură să garanteze minorului o viață de familie senină.

Deciziile judiciare au găsit fundament în expertiza tehnică privind personalitatea reclamantului, iar nu în situația sa de cetățean în situație neregulată.

Guvernul reiterează că nu a existat o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieții sale private și de familie. El reamintește că ingerința era prevăzută de lege, urmărea scopul legitim al protecției copilului, iar motivele indicate de instanțele interne pentru a respinge cererea de recunoaștere a paternității au fost suficiente și relevante.

Reclamantul se opune argumentelor Guvernului. În primul rând, el se plânge că expertiza nu a fost reînnoită în fața curții de apel și a Curții de casație. Apoi, el contestă concluziile expertului. Evaluarea privind comportamentul său a fost făcută fără a se ține cont de personalitatea și experiența sa. Reclamantul susține că persoanele străine în situație neregulată sunt aproape obligate să comită infracțiuni la lege, având în vedere lipsa de ajutor pe plan social. În plus, nu s-a luat în considerare faptul că reclamantul se afla într-o situație dificilă și într-un mediu ostil.

În plus, nu a fost făcută nicio evaluare psihologică a copilului în ceea ce privește absența figurii paterne.

Reclamantul concluzionează amintind că, dacă ar fi putut să își recunoască copilul, ar fi putut fi ajutat de serviciile sociale să își dezvolte competențele parentale. 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește mai întâi că noțiunea de „viață de familie” vizată de articolul 8 din Convenție nu se limitează doar la relațiile întemeiate pe căsătorie și poate include alte legături „de familie” de facto atunci când persoanele coabitează în afara căsătoriei (Keegan c. Irlandei, 26 mai 1994, § 44, seria A nr. 290, și Kroon și alții c. Țărilor de Jos, 27 octombrie 1994, § 30, seria A nr. 297-C). Într-adevăr, articolul 8 din Convenție trebuie să se extindă, atunci când circumstanțele o impun, asupra relației care s-ar putea dezvolta între un copil născut în afara căsătoriei și tatăl său natural. În această privință, factorii care trebuie luați în considerare includ natura relației dintre părinții naturali, precum și interesul și atașamentul manifestate de tatăl natural față de copil înainte și după naștere (Nylund c. Finlandei (dec.), nr. 27110/95, CEDO 1999-VI, Nekvedavicius c. Germaniei (dec.), nr. 46165/99, 19 iunie 2003, L. c. Țărilor de Jos, nr. 45582/99, § 36, CEDO 2004-IV, Anayo c. Germaniei, nr. 20578/07, § 57, 21 decembrie 2010, și Ahrens c. Germaniei, nr. 45071/09, § 58, 22 martie 2012).

Curtea remarcă de la bun început că reclamantul se plânge concret de imposibilitatea de a stabili o legătură de paternitate cu copilul al cărui tată biologic este. Prin urmare, ea consideră necesar să stabilească mai întâi dacă relațiile existente între reclamant și copil pot fi analizate ca o „viață de familie” în sensul articolului 8 din Convenție. Or, din faptele cauzei rezultă că reclamantul nu a întreținut, de fapt, niciodată vreo legătură afectivă cu copilul, nu are contacte stabilite cu copilul a cărui paternitate o revendică și nu are o relație care ar putea fi calificată drept „viață de familie”.

În aceste circumstanțe, Curtea consideră că legătura reclamantului cu copilul constituie o bază insuficientă în drept și în fapt pentru ca pretinsa relație să poată ține de noțiunea de „viață de familie” în sensul articolului 8 § 1 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Ahrens, § 59, citată anterior).

Cu toate acestea, Curtea reamintește că articolul 8 din Convenție protejează viața „privată” la fel ca și viața „de familie”. Ea a constatat deja, în mai multe rânduri, că procedurile de recunoaștere sau de contestare a paternității privesc „viața privată” a tatălui prezumtiv în sensul acestei dispoziții, întrucât ele includ aspecte importante ale identității acestuia (Rasmussen c. Danemarcei, 28 noiembrie 1984, § 33, seria A nr. 87, Nylund, citată anterior, Yildirim c. Austriei (dec.), nr. 34308/96, 19 octombrie 1999, Krušković c. Croației, nr. 46185/08, § 20, 21 iunie 2011, și Ahrens, citată anterior, § 60, Krisztián Barnabás Tóth c. Ungariei nr. 48494/06, § 28 in fine, 12 februarie 2013; Marinis c. Greciei, nr. 3004/10, § 58, 9 octombrie 2014). Curtea nu vede niciun motiv să se pronunțe diferit în speță. Ea reamintește că posibilitatea sau imposibilitatea de a stabili o legătură de filiație ține în mod indiscutabil de „viața privată”, iar articolul 8 se aplică, prin urmare. Așadar, ea consideră că decizia de a respinge cererea de recunoaștere a paternității reclamantului a constituit o ingerință în dreptul la respectarea vieții sale private. O astfel de ingerință ar fi contrară articolului 8 din Convenție, cu excepția cazului în care era „prevăzută de lege”, urmărea un scop legitim și era „necesară într-o societate democratică”.

În speță, după cum subliniază Guvernul, ingerința se baza pe articolul 250 din codul civil (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Ingerința avea, astfel, în mod evident, o bază legală în dreptul intern.

Curtea consideră, de asemenea, că impunerea măsurii în cauză urmărea să garanteze interesele copilului reclamantului și urmărea, în principiu, un obiectiv legitim de protecție a drepturilor altora – în cazul de față, cele ale copilului.

Pentru a determina dacă ingerința era „necesară într-o societate democratică”, Curtea face trimitere la principiile stabilite de jurisprudența sa. Ea trebuie să examineze, în lumina ansamblului cauzei, dacă motivele invocate pentru a o justifica erau relevante și suficiente în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenție. Fără îndoială, examinarea a ceea ce servește cel mai bine interesul copilului are întotdeauna o importanță crucială în orice cauză de acest fel. În plus, trebuie avut în vedere faptul că autoritățile naționale beneficiază de relații directe cu toate persoanele interesate. Curtea nu are, prin urmare, sarcina de a se substitui autorităților interne pentru a reglementa chestiunile referitoare la procedurile de recunoaștere sau de contestare a paternității, dar îi revine să aprecieze, din perspectiva Convenției, deciziile pe care le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Sommerfeld c. Germaniei [MC], nr. 31871/96, § 62, CEDO 2003-VIII).

Cu toate acestea, alegerile făcute de stat nu scapă controlului Curții. Aceasta are obligația de a examina cu atenție argumentele de care s-a ținut cont pentru a ajunge la soluția reținută și de a cerceta dacă a fost menținut un just echilibru între interesele în prezență. Procedând astfel, ea trebuie să aibă în vedere principiul esențial potrivit căruia, de fiecare dată când situația unui copil este în cauză, interesul superior al acestuia trebuie să primeze (a se vedea, printre numeroase altele, Mennesson c. Franței, nr. 65192/11, § 81, CEDO 2014 (extrase), și Wagner și J.M.W.L. c. Luxemburgului, nr. 76240/01, §§ 133-134, 28 iunie 2007).

În prezenta speță, Curtea remarcă faptul că instanțele interne, în trei rânduri, au considerat că respingerea cererii de recunoaștere a paternității era în interesul copilului, și aceasta din mai multe motive. Mai întâi, ele s-au întemeiat pe o expertiză efectuată asupra reclamantului. Expertul relatase că reclamantul nu cerise niciodată vești despre fiul său și nu încercase niciodată să lege relații cu el și că, în plus, avea o viață precară și nicio locuință stabilă. Reclamantul își justificase comportamentul agresiv față de partenera sa și o injuriase, în mai multe rânduri, în timpul expertizei, afirmând că dorește să recunoască copilul pentru a „corecta” comportamentele lui V.B., contrare, în opinia sa, culturii și religiei sale. Expertul concluzionase, în plus, că reclamantul avea o personalitate antisocială și egocentrică, tulburări sexuale și că cererea sa de recunoaștere a copilului nu se baza pe sentimentele sale.

Curtea remarcă faptul că, întemeindu-se pe această expertiză și pe cea depusă de psihologul reclamantului, în conformitate cu jurisprudența Curții de casație (a se vedea paragraful 10 de mai sus), ținând seama, în același timp, de diferitele interese în joc, instanțele interne au considerat că interesul superior al copilului justifica decizia de nerecunoaștere. Pentru a ajunge la această decizie, instanțele interne s-au întemeiat pe personalitatea reclamantului, pe carențele sale pe plan afectiv și logistic, pe cazierul său judiciar, pe motivațiile sale reale și, de asemenea, pe situația sa neregulată pe teritoriul italian. Curții îi pare că motivele utilizate de instanțele naționale pentru a justifica ingerința în dreptul la viață privată al reclamantului erau relevante și suficiente și că acestea au plasat în mod corespunzător interesul superior al copilului în centrul considerentelor lor.

Curtea consideră că nu poate aprecia în mod satisfăcător dacă aceste motive erau „suficiente” în sensul articolului 8 § 2 fără să determine, în același timp, dacă procesul decizional, considerat în ansamblul său, a asigurat reclamantului protecția necesară a intereselor sale (a se vedea Sommerfeld, citată anterior, § 66, CEDO 2003-VIII (extrase), Görgülü c. Germaniei, nr. 74969/01, §§ 41-42, 26 februarie 2004 și Ahrens, citată anterior, § 76). În această privință, Curtea observă că deciziile în litigiu au fost pronunțate la finalul unei proceduri contradictorii în fața instanțelor, în cadrul căreia reclamantul, asistat de profesioniști, a putut să își susțină argumentele. Deciziile în cauză, amplu motivate și circumstanțiate, arată că instanțele naționale au examinat toate argumentele invocate de persoana interesată.

Curtea consideră că, hotărând că interesul superior al copilului nu se afla în stabilirea filiației sale reale, instanțele interne nu au depășit marja de apreciere de care dispuneau.

În plus, în ceea ce privește pretinsa discriminare pe care reclamantul afirmă că ar fi suferit-o fiind cetățean străin în situație neregulată, Curtea, având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să se pronunțe asupra alegațiilor formulate, nu remarcă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de articolele Convenției. Ea consideră, în special, că nu se poate califica drept discriminatoriu faptul că instanțele naționale au făcut, de asemenea, referire la situația neregulată a reclamantului pe teritoriul italian printre motivele care le-au determinat să respingă cererea de recunoaștere introdusă de reclamant. Dimpotrivă, ele au evaluat acest fapt din perspectiva interesului superior al copilului.

Rezultă că cererea este vădit nefondată și că trebuie respinsă, în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 23 iunie 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Grefier Președintă

Le requérant, M. Alle Fall Gueye, est un ressortissant sénégalais né en 1967 et résidant à Arcola. Il a été représenté devant la Cour par M e R. Duykers Mannocci, avocat à La Spezia.

Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Spatafora. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

E. naquit à Gênes le 15 août 2005 d’une relation entre le requérant et V.B. Le requérant ne reconnut pas son fils à la naissance.

Le 17 septembre 2005, le requérant demanda au tribunal pour enfants à être autorisé à reconnaître son fils, étant donné que la mère de l’enfant s’y opposait. V.B soutenait que le requérant était alcoolique, violent et que, étant un étranger en situation irrégulière, sa demande de reconnaissance avait pour finalité d’obtenir un permis de séjour.

Le 17 juillet 2007, le requérant demanda au tribunal de pouvoir exercer un droit de visite. Cette demande fut réitérée en octobre 2007. Après avoir entendu les parties, le tribunal, le 7 mars 2008, rejeta la demande du requérant.

Trois ans après, en mars 2008, le tribunal ordonna une expertise sur l’enfant.

L’expertise fut déposée au greffe le 11 juillet 2008. L’expert avait examinée, le requérant, V.B. et l’enfant.

Selon l’expert, le requérant présentait une distorsion de la réalité et il avait manifesté des troubles sexuels. Par ailleurs, le requérant n’avait jamais demandé des nouvelles de son fils et n’avait jamais noué des liens avec lui; il avait une vie précaire, et pas de logement fixe. Il avait justifié son comportement agressif et avait à plusieurs reprises, pendant l’expertise, injurié V.B. A cet égard, il avait également affirmé vouloir reconnaitre l’enfant pour « corriger » les comportements de V.B, contraires, à son avis, à sa culture et à sa religion. Selon l’expert, le requérant avait une personnalité antisociale et égocentrique, des troubles sexuels et sa demande de reconnaissance de l’enfant n’était pas fondée sur ses sentiments.

Par une décision du 20 juillet 2008, le tribunal rappela tout d’abord la jurisprudence de la Cour de cassation selon laquelle l’intérêt de l’enfant à la reconnaissance de la part des deux parents est un droit subjectif à l’identité personnelle prévu par l’article 30 de la Constitution, qui peut être limité seulement quand il y a de graves et irréversibles raisons qui peuvent compromettre le développement de l’enfant et en particulier sa santé psychique. Il estima qu’en l’espèce il fallait évaluer l’intérêt de l’enfant à être reconnu. Il releva que la reconnaissance entraînerait des conséquences négatives pour lui et pour son équilibre mental.

Le tribunal rappela que le requérant était un citoyen étranger sans papiers, qu’il avait déjà été condamné par le passé pour usage et détention de drogues, et qu’il avait été agressif envers sa compagne. En se basant sur les conclusions de l’expertise, le tribunal estima que la demande de reconnaissance n’était pas fondée sur un réel investissement affectif, compte tenu compte également de ce que le requérant n’avait jamais demandé de nouvelles de l’enfant et n’avait jamais essayé d’instaurer un quelconque lien affectif avec lui, mais visait en réalité à obtenir des avantages et, en particulier, les papiers dont il avait besoin pour régulariser sa situation.

Le 9 février 2010, le requérant interjeta appel de cette décision.

Il contesta la décision du tribunal et fit valoir que les conclusions de l’expert ne correspondaient pas à la réalité, étant donné que les condamnations auxquelles l’expert faisait référence remontaient à plusieurs années. De plus, l’expert n’aurait pas évalué les conséquences négatives pour l’enfant qui était privé depuis sa naissance du contact avec son père.

Par un arrêt du 18 décembre 2009, la cour d’appel confirma la décision du tribunal. Elle se référa à l’influence négative que le requérant pourrait exercer sur l’enfant et sur son équilibre mental, à l’expertise déposée devant le tribunal selon laquelle le requérant avait une personnalité antisociale et égocentrique, des troubles sexuels et sa demande de reconnaissance de l’enfant n’était pas fondée sur ses sentiments. Le tribunal se référa également à la situation irrégulière du requérant sur le territoire italien et estima que l’intérêt supérieur de l’enfant justifiait la décision de non-reconnaissance.

Le requérant se pourvu en cassation. Il fit valoir en particulier qu’aucune expertise n’avait été menée sur sa vie sociale. Il rappela qu’il avait un travail fixe, que sa situation sur le territoire italien était en cours de régularisation. Selon lui, les conclusions de son psychologue n’avaient pas été prises en considération et de plus, aucune expertise sur l’enfant n’avait été menée. Le requérant fit valoir que les décisions attaquées étaient ainsi contraire à la jurisprudence interne et à l’article 8 de la Convention.

Par un arrêt du 2 avril 2012, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Elle affirma que les décisions attaquées avaient été motivées de façon logique et correcte. En particulier, les juridictions nationales avaient à juste titre pris en compte une série des circonstances concrètes pour évaluer l’intérêt de l’enfant, entre autres, sa personnalité, son état physique et ses conditions économiques. La reconnaissance, selon la Cour, aurait pu causer un réel préjudice à l’enfant. B. Le droit interne pertinent

Selon l’article 250 du code civil, la reconnaissance d’un enfant n’ayant pas atteint l’âge de quatorze ans ne peut pas être faite sans le consentement de l’autre parent l’ayant reconnu. Le consentement peut être refusé s’il ne répond pas à l’intérêt de l’enfant. Le parent qui veut reconnaître l’enfant, dans le cas où il n’y a pas consentement de l’autre parent, peut introduire un recours devant le juge compétent. S’il n’y a pas opposition dans le délai de trente jours, le juge décide par un arrêt qui tient lieu du consentement. Au cas où, il y aurait opposition, le juge, après avoir ordonné une enquête, et après avoir entendu l’enfant, (...), prend des mesures provisoires et urgentes afin d’instaurer une relation entre les parties, sauf dans les cas où l’opposition est valable. GRIEFS

Invoquant les articles 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint de ce qu’il a été empêché de reconnaître son fils biologique et de tisser des liens de parenté avec lui. Cette décision aurait été prise en se basant sur des conclusions erronées des experts et sur le fait qu’il était un ressortissant étranger en situation irrégulière en Italie. EN DROIT

Le requérant se plaint de ce qu’il a été empêché de reconnaître son fils biologique et de tisser des liens de parenté avec lui. Il allègue que ce rejet est lié à sa situation de ressortissant étranger en situation irrégulière et y voit une atteinte aux articles 8 et 14 de la Convention, qui disposent : Article 8 « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur (...) l’origine nationale (...). » 1. Thèse des parties

Le Gouvernement rappelle que la décision des juridictions nationales avait une base légale et visaient la protection de l’enfant. Il rappelle à cet égard que les juridictions nationales, avec l’aide d’un expert, ont évalué les conditions de vie de l’enfant, la qualité des relations avec la mère, la situation personnelle et psychologique du requérant et ont conclu que la demande de reconnaissance de l’enfant n’était pas basée sur un réel investissement affectif du père, mais sur la possibilité d’obtenir un permis de séjour pour régularise sa position irrégulière sur le territoire italien.

Le Gouvernement rappelle que, conformément à la Convention des Nations unies relative aux droits de l’enfant de 1989 et à la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, les autorités ont fait une évaluation des différents intérêts présents en l’espèce. Les juridictions ont estimé qu’il n’était pas dans l’intérêt de l’enfant d’être reconnu par le requérant étant donné que ce dernier n’était pas en mesure de garantir au mineur une vie familiale sereine.

Les décisions judiciaires ont trouvé fondement dans l’expertise technique sur la personnalité du requérant et non sur sa situation de citoyen irrégulier.

Le Gouvernement réitère qu’il n’y pas eu violation du droit du requérant au respect de sa vie privée et familiale. Il rappelle que l’ingérence était prévue par la loi, poursuivait le but légitime de la protection de l’enfant et les motifs indiqués par les juridictions internes pour rejeter la demande de reconnaissance de paternité ont été suffisants et pertinents.

Le requérant s’oppose aux arguments du Gouvernement. Tout d’abord, il se plaint de ce que l’expertise n’a pas été renouvelée devant la cour d’appel et la Cour de cassation. Ensuite, il conteste les conclusions de l’expert. L’évaluation concernant son comportement a été faite sans tenir compte de sa personnalité et de son expérience. Le requérant fait valoir que les personnes étrangères en situation irrégulière sont presque obligées de commettre des infraction à la loi compte tenu du manque d’aide sur le plan social . De plus, il n’a pas été pris en compte que le requérants se trouvait dans une situation difficile et en milieu hostile.

En outre, aucune évaluation psychologique de l’enfant n’a été faite quant à l’absence de la figure paternelle.

Le requérant conclu en rappelant que s’il avait pu reconnaitre son enfant il aurait pu se faire aider par les services sociaux à développer ses compétences parentales. 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle tout d’abord que la notion de « vie familiale » visée par l’article 8 de la Convention ne se borne pas aux seules relations fondées sur le mariage et peut englober d’autres liens « familiaux » de facto lorsque les personnes cohabitent en dehors du mariage ( Keegan c. Irlande , 26 mai 1994, § 44, série A n o 290, et Kroon et autres c. Pays-Bas , 27 octobre 1994, § 30, série A n o 297 ‑ C). En effet, l’article 8 de la Convention doit s’étendre, quand les circonstances le commandent, à la relation qui pourrait se développer entre un enfant né hors mariage et son père naturel. À cet égard, les facteurs à prendre en compte comprennent la nature de la relation entre les parents naturels, ainsi que l’intérêt et l’attachement manifestés par le père naturel pour l’enfant avant et après la naissance ( Nylund c. Finlande (déc.), n o 27110/95 , CEDH 1999 ‑ VI, Nekvedavicius c. Allemagne (déc.), n o 46165/99 , 19 juin 2003, L. c. Pays ‑ Bas , n o 45582/99 , § 36, CEDH 2004 ‑ IV, Anayo c. Allemagne , n o 20578/07 , § 57, 21 décembre 2010, et Ahrens c. Allemagne , n o 45071/09 , § 58, 22 mars 2012).

La Cour note d’emblée que le requérant se plaint concrètement de l’impossibilité d’établir un lien de paternité vis-à-vis de l’enfant dont il est le père biologique. Dès lors, elle estime nécessaire d’établir d’abord si les relations existant entre le requérant et l’enfant peuvent s’analyser en une «vie familiale » aux termes de l’article 8 de la Convention. Or, il ressort des faits de la cause que le requérant n’a en fait jamais entretenu un quelconque lien affectif avec lui, n’a pas de contacts établis avec l’enfant dont il revendique la paternité et n’a pas de relation qui pourrait être qualifiée de « vie familiale ».

Dans ces circonstances, la Cour estime que le lien du requérant avec l’enfant constitue une base insuffisante en droit et en fait pour que la relation alléguée puisse relever de la notion de « vie familiale » au sens de l’article 8 § 1 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Ahrens, § 59, précité).

La Cour rappelle cependant que l’article 8 de la Convention protège la vie « privée » à l’égal de la vie « familiale ». Elle a déjà constaté à plusieurs occasions que les procédures en reconnaissance ou en contestation de paternité concernent la « vie privée » du père présumé au sens de cette disposition, car elles englobent des aspects importants de l’identité de ce dernier ( Rasmussen c. Danemark , 28 novembre 1984, § 33, série A n o 87, Nylund, précitée, Yildirim c. Autriche (déc.), n o 34308/96 , 19 octobre 1999, Krušković c. Croatie , n o 46185/08 , § 20, 21 juin 2011, et Ahrens, précité, § 60, Krisztián Barnabás Tóth c. Hongrie n o . 48494/06, § 28 in fine , 12 février 2013 ; Marinis c. Grèce , n o 3004/10, § 58, 9 octobre 2014). La Cour ne voit aucune raison de se prononcer différemment en l’espèce. Elle rappelle que la possibilité ou non d’établir un lien de filiation relève indéniablement de la « vie privée » et l’article 8 trouve dès lors à s’appliquer. Elle considère donc que la décision de rejeter la demande de reconnaissance de paternité du requérant a constitué une ingérence dans le droit au respect de sa vie privée. Une telle ingérence serait contraire à l’article 8 de la Convention sauf si elle était « prévue par la loi », poursuivait un but légitime et était « nécessaire dans une société démocratique ».

En l’occurrence, comme le souligne le Gouvernement, l’ingérence reposait sur l’article 250 du code civil (voir paragraphe 17 ci-dessus). L’ingérence possédait ainsi manifestement une base légale en droit interne.

La Cour estime également que l’imposition de la mesure en question tendait à garantir les intérêts de l’enfant du requérant et poursuivait en principe un objectif légitime de protection des droits d’autrui – dans le cas présent, ceux de l’enfant.

Afin de déterminer si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique », la Cour se réfère aux principes établis par sa jurisprudence. Elle doit examiner, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour la justifier étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention. Sans doute, l’examen de ce qui sert au mieux l’intérêt de l’enfant est toujours d’une importance cruciale dans toute affaire de cette sorte. Il faut en plus avoir à l’esprit que les autorités nationales bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés. La Cour n’a donc point pour tâche de se substituer aux autorités internes pour réglementer les questions concernant les procédures en reconnaissance ou en contestation de paternité, mais il lui incombe d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation (voir, mutatis mutandis , Sommerfeld c. Allemagne [GC], n o 31871/96, § 62, CEDH 2003-VIII).

Les choix opérés par l’État n’échappent pas pour autant au contrôle de la Cour. Il incombe à celle-ci d’examiner attentivement les arguments dont il a été tenu compte pour parvenir à la solution retenue, et de rechercher si un juste équilibre a été ménagé entre les intérêts en présence. Ce faisant, elle doit avoir égard au principe essentiel selon lequel, chaque fois que la situation d’un enfant est en cause, l’intérêt supérieur de celui-ci doit primer (voir, parmi de nombreux autres, Mennesson c. France , n o 65192/11, § 81, CEDH 2014 (extraits), et Wagner et J.M.W.L. c. Luxembourg , n 76240/01 , §§ 133-134, 28 juin 2007).

Dans le cas d’espèce, la Cour note que les juridictions internes, à trois reprises, ont estimé que le rejet de la demande de reconnaissance de paternité était dans l’intérêt de l’enfant et cela pour plusieurs raisons. Tout d’abord, elles se sont basé sur une expertise conduite sur le requérant. L’expert avait relaté que le requérant n’avait jamais demandé des nouvelles de son fils et n’avait jamais essayé de nouer des liens avec lui et qu’ il avait, en outre, une vie précaire et pas de logement fixe. Le requérant avait justifié son comportement agressif envers sa compagne et l’avait, à plusieurs reprises, injuriée pendant l’expertise en affirmant qu’il souhaitait reconnaitre l’enfant pour « corriger » les comportements de V.B, contraires, à son avis, à sa culture et à sa religion. L’expert avait en outre conclu que le requérant avait une personnalité antisociale et égocentrique, des troubles sexuels et que sa demande de reconnaissance de l’enfant n’était pas fondée sur ses sentiments.

La Cour remarque que, en se basant sur cette expertise et sur celle déposée par le psychologue du requérant, conformément à la jurisprudence de la Cour de cassation (voir paragraphe 10 ci-dessus), tout en aménageant les différents intérêts en jeu, les juridictions internes ont estimé que l’intérêt supérieur de l’enfant justifiait la décision de non reconnaissance. Pour parvenir à cette décision, les juridictions internes se sont basées sur la personnalité du requérant, sur ses carences sur le plan affectif et logistique, sur son casier judiciaire, sur ses réelles motivations et également sur sa situation irrégulière sur le territoire italien. Il apparaît à la Cour que les motifs utilisés par les juridictions nationales pour justifier l’interférence dans le droit à la vie privée du requérant étaient pertinents et suffisants et qu’elles ont dûment placé l’intérêt supérieur de l’enfant au cœur de leurs considérations.

La Cour estime qu’elle ne peut apprécier de manière satisfaisante si ces raisons étaient « suffisantes » aux fins de l’article 8 § 2 sans déterminer en même temps si le processus décisionnel, considéré comme un tout, a assuré au requérant la protection requise de ses intérêts (voir Sommerfeld , précité, § 66, CEDH 2003 ‑ VIII (extraits) , Görgülü c. Allemagne, n o 74969/01, §§ 41- 42, 26 février 2004 et Ahrens, précité, § 76 ) . A cet égard, la Cour observe que les décisions litigieuses ont été rendues à l’issue d’une procédure contradictoire devant les juridictions, dans le cadre de laquelle le requérant, assisté par des professionnels, a pu faire valoir ses arguments. Les décisions en question, amplement motivées et circonstanciées, font apparaître que les juridictions nationales ont examiné tous les arguments soulevés par l’intéressé.

La Cour considère qu’en jugeant que l’intérêt supérieur de l’enfant ne se trouvait pas dans l’établissement de sa filiation réelle, les juridictions internes n’ont pas excédé la marge d’appréciation dont elles disposaient.

De plus, quant à la prétendue discrimination que le requérant affirme avoir subi en étant un citoyen étranger en situation irrégulière, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, ne relève aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention. Elle estime notamment que l’on ne saurait qualifier de discriminatoire le fait que les tribunaux nationaux ont également fait référence à la situation irrégulière du requérant sur le territoire italien parmi les motifs qui les ont amené à rejeter la demande de reconnaissance introduite par le requérant. Au contraire, ils ont évalué ce fait du point de vue de l’intérêt supérieur de l’enfant.

Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 23 juin 2016. Abel Campos Mirjana Lazarova Trajkovska Greffier Présidente