Çavuș împotriva Turciei

Reclamantul, d-ul Ahmet Çavuș, este cetățean turc născut în 1977 și rezident la Tekirdağ. A fost reprezentat în fața Curții de d-na S. Epçeli Arslan, avocat la Istanbul. A. Circumstanțele cazului

Faptele cauzeii, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

La 25 decembrie 2003, reclamantul, bănuit de răpire și tentativă de viol, a fost plasat în arest preventiv.

În aceeași zi, după ce a fost audiat de procuror, a fost condus în fața tribunalului penal de instanță de prim grad din Çorlu, care a ordonat arestarea sa preventivă.

Raportul medical nr. 5359 întocmit a doua zi de spitalul de stat indica faptul că victima prezenta ecchymoze la față.

Prin act de acuzare din 31 decembrie 2003, procurorul Republicii Tekirdağ a intens o acțiune împotriva reclamantului în fața curții de asize din Tekirdağ pentru răpire și tentativă de viol.

La 26 ianuarie 2004, reclamantul a cerut eliberarea sa sub supraveghere.

La o dată necunoscută, cererea sa a fost respinsă de curtea de asize din Tekirdağ.

La ședința din 29 ianuarie 2004, curtea de asize din Tekirdağ a hotărât, la cererea reclamantului și a procurorului Republicii Tekirdağ, rekalificarea tentativei de viol în agresiune sexuală stricto sensu. Având în vedere posibilitatea de rekalificare a răpirii în răpire de femeie căsătorită, deși actul de acuzare nu menționa această circumstanță agravantă, curtea de asize a acordat reclamantului și avocatului său posibilitatea de a prezenta mijloace de apărare suplimentare pe acest punct. Reclamantul a profitat de această posibilitate susținând că nu a răpit victima prezumată.

În aceeași zi, la término ședinței, curtea de asize, după ce a luat în considerare raportul medical nr. 5359, l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cinci ani și zece luni pentru răpire de femeie căsătorită și la o pedeapsă de doi ani și șase luni pentru agresiune sexuală.

La 30 ianuarie 2004, reclamantul a adresat curții de asize o scrisoare în care și-a exprimat intenția de a formula un recurs.

La 25 martie 2004, curtea de asize i-a notificat hotărârea motivată părții reclamante.

La 29 martie 2004, reclamantul s-a pourvăzut în recurs.

La 16 septembrie 2004, interesat a prezentat o a doua memorie însoțită de o cerere de ședință și o cerere de eliberare.

Prin hotărâre din 30 decembrie 2004, Curtea de Casație a confirmat hotărârea de primă instanță. În plus, a respins cererea de ședință cu motivul că aceasta a fost prezentată cu întârziere. Această hotărâre a fost depusă la grefa curții de asize din Tekirdağ la 3 februarie 2005.

La o dată necunoscută, posterioară intrării în vigoare a noului cod penal la 1 iunie 2005, reclamantul a sesizat curtea de asize din Tekirdağ cu o cerere de adaptare a condamnării sale în virtutea dispozițiilor mai favorabile ale noului cod penal.

Prin hotărâre din 6 iunie 2005, adoptată în urma unui examen al dosarului, curtea de asize din Tekirdağ a redus pedeapsa dată pentru răpire de femeie căsătorită la doi ani și șase luni de închisoare în aplicarea noului cod penal. Cât pentru pedeapsa dată pentru agresiune sexuală, aceasta nu a fost modificată în măsura în care aplicarea noii legi nu era mai favorabilă reclamantului.

Prin hotărâre dată la 22 iunie 2005 și notificată reclamantului la 1 septembrie 2005, curtea de asize din Çorlu, ședință ca jurisdicție de apel, a respins, în conformitate cu avizul procuraturii, care nu a fost notificat reclamantului, contestația formată de interesat împotriva hotărârii din 6 iunie 2005. B. Dreptul și practica internă relevante

Conform art. 416 § 2 al vechiului cod penal, tentativa de viol era pedepsită cu trei până la cinci ani de închisoare.

Conform art. 429 § 2 al aceluiași cod, răpirea de femeie căsătorită era pedepsită cu șapte până la zece ani de închisoare.

La 26 septembrie 2004 a fost adoptată legea nr. 5237 care conține noul cod penal. Acesta a intrat în vigoare la 1 iunie 2005.

Conform art. 102 § 1 al noului cod penal, orice act sexual care aduce atingere integrității unei persoane este pedepsit cu cinci până la zece ani de închisoare. Când este vorba despre un act de hărțuire (sarkıntılık), pedeapsa prevăzută este de doi până la cinci ani de închisoare.

Conform art. 109 § 1 al codului precitat, faptul de a lipsi pe cineva de libertate în mod ilegal este pedepsit cu unu până la cinci ani de închisoare. Dacă lipsa de libertate este comisă prin violență, amenință sau tîlhari, pedeapsa prevăzută este de doi până la șapte ani de închisoare, conform art. 109 § 2.

Conform art. 7 § 2 al aceluiași cod, în caz de diferență între dispozițiile legislative în vigoare la data comiterii unei infracțiuni și cele intrate în vigoare după acea dată, se aplică legea cea mai favorabilă autorului infracțiunii.

Art. 9 al legii nr. 5252 relativ la modalitățile de implementare a codului penal prevede: "Procedură pentru aplicarea dispozițiilor mai favorabile În cazurile în care dispozițiile mai favorabile ale codului penal turc pot fi aplicate d'office în ceea ce privește condamnările devenite definitive înainte de 1 aprilie 2005, se poate statua și fără a ține o ședință. (...) Dispozițiile mai favorabile se determină prin aplicarea faptelor ansamblului dispozițiilor relevante ale legilor anterioare și ulterioare și compararea consecințelor care rezultă."

La 31 ianuarie 2006, plenul Curții de Casație a adoptat o decizie conform căreia procedura de adaptare este limitată la determinarea dispozițiilor mai favorabile ale legii ulterioare și la verificarea îndeplinirii sau nu a condițiilor lor de aplicabilitate. Pasajele relevante ale acestei decizii sunt descrise în hotărârea Curții în cazul Yayan c. Turcia (nr. 9043/03, § 30, 27 noiembrie 2007).

Sub aspectul art. 13 al Convenției, reclamantul susține că nu a avut niciun recurs efectiv pentru a obține reparații în vederea remedierii pricinii sale privind menținerea sa în arest preventiv.

Invocă apoi art. 6 al Convenției în mai multe titluri. Se plânge în special de insuficiența probelor care justifică condamnarea sa, de condamnarea sa pe baza unor alte dispoziții decât cele menționate în actul de acuzare, de absența comunicării concluziilor judecătorului raportor al Curții de Casație, de refuzul Curții de Casație de a ține o ședință, de absența unui calendar clar și previzibil pentru procedura în fața Curții de Casație, și de imposibilitatea pentru el de a interoga și face interogați martorii pentru apărare.

În cele din urmă, invocând art. 6 și 13 al Convenției, reclamantul denunță absența comunicării avizului procurorului și lipsa de ținere a unei ședințe în cadrul procedurii de adaptare a condamnării sale. ÎN DREPT A. Privind durata arestării preventive

Reclamantul susține că durata arestării sale preventive a încălcat art. 5 și 13 al Convenției. Curtea, având competența asupra calificării juridice a faptelor cauzeii (Bouyid c. Belgia [GC], nr. 23380/09, § 55, CEDO 2015), consideră că este necesar să examine pricinaul reclamantului doar sub aspectul art. 5 § 3 al Convenției, redactat după cum urmează în pasajele relevante pentru cazul de față: "Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute la §1 c) al prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil, sau de a fi eliberată pe parcursul procedurii. Eliberarea poate fi condiționată de o garanție care asigură prezența interesat la ședință."

Curtea reamintește că durata arestării preventive începe atunci când persoana este plasată în arest preventiv și se încheie atunci când este pusă în libertate sau condamnată, chiar dacă este doar o condamnare de către un tribunal de primă instanță (Wemhoff c. Germania, 27 iunie 1968, p. 23, § 9, seria A nr. 7, Labita c. Italia [GC], nr. 26772/95, § 147, CEDO 2000-IV, Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 110, CEDO 2002-VI, și Solmaz c. Turcia, nr. 27561/02, §§ 23-24, 16 ianuarie 2007). În cazul de față, Curtea remarcă că detenția reclamantului a început la 25 decembrie 2003 cu plasarea sa în arest preventiv și s-a încheiat prin condamnarea sa la 29 ianuarie 2004, adică mai bine de șase luni înainte de introducerea cererii.

Cu titlu de precauție, Curtea remarcă de asemenea că această pricinaă este inadmisibilă pentru lipsă evidentă de temei în măsura în care arestarea preventivă a interesat a durat aproximativ o lună și patru zile.

Prin urmare, pricinaul privind menținerea reclamantului în arest preventiv trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 1, 3 a) și 4 al Convenției. B. Privind absența unui recurs efectiv pentru a obține reparații

Invocând art. 13 al Convenției, reclamantul se plânge de absența unei căi de despăgubire pentru a remedia încălcarea art. 5 de care crede că a fost victimă din cauza menținerii sale în arest. Curtea consideră că, în cazul de față, art. 5 § 5 al Convenției trebuie considerat ca lex specialis în raport cu art. 13. Prin urmare, va examina această pricinaă sub aspectul acestei dispoziții, redactate după cum urmează: "Orice persoană victimă a unei arestări sau detenții în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul de a obține reparații."

Curtea reamintește că §5 al art. 5 este respectat atunci când se poate cere reparații pentru o privare de libertate efectuată în condiții contrare paragrafelor 1, 2, 3 sau 4. Dreptul la reparații enunțat la §5 presupune prin urmare că a fost stabilită o încălcare a unuia dintre aceste alte paragrafe de către o autoritate națională sau de Curbă (N.C. c. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002-X, și Balta c. Turcia (decizie), nr. 51359/09, 9 decembrie 2014).

În măsura în care Curtea a declarat ca lipsit evidentă de temei pricinaul asupra art. 5 § 3 al Convenției (paragraf 33 de mai sus), pricinaul examinat sub aspectul art. 5 § 5 este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al acesteia. C. Privind echitatea procedurii penale

Invocând art. 6 al Convenției, reclamantul se plânge de caracterul presupus inechitabil al procedurii penale intentate împotriva sa, în mai multe privințe. Pasajele relevante ale art. 6 se citesc astfel: "1. Orice persoană are dreptul de a fi judecată echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) asupra temeinici oricărei acuzații în materie penală aduse împotriva sa. (...) 3. Orice inculpat are dreptul în special la: a) să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timp și facilități necesare pentru a-și pregăti apărarea; (...) d) să interogeze sau să facă interogați martorii acuzării și să obțină convocarea și interogarea martorii pentru apărare în aceleași condiții ca și martorii acuzării; (...)" 1. Privind insuficiența probelor care justifică condamnarea

Reclamantul o reproșează jurisdicțiilor naționale că nu au apreciat probele în mod corect și echitabil.

Curtea reamintește că nu-i revine să cunoască erori de fapt sau de drept comise eventual de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care acestea au putut aduce atingere drepturilor și libertăților ocrotite de Convenție (a se vedea, de exemplu, García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I, și Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 82, CEDO 2004-I). Deși această dispoziție garantează dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care face parte în principal din dreptul intern și din competența jurisdicțiilor naționale. În principiu, chestiuni cum ar fi greutatea acordată de tribunalele naționale unor anumite elemente de probă sau unor anumite concluzii sau aprecieri de care au trebuit să cunoască scapă controlului acesteia. Curtea nu se ridică ca judecător de a patra instanță și nu pune la îndoială sub aspectul art. 6 § 1 al Convenției aprecierea tribunalelor naționale, decât dacă concluziile lor pot fi considerate arbitrare sau manifestă nefondate (a se vedea, de exemplu, Khamidov c. Rusia, nr. 72118/01, § 170, 15 noiembrie 2007, Anđelković c. Serbia, nr. 1401/08, § 24, 9 aprilie 2013, și Bochan c. Ucraina (nr. 2) [GC], nr. 22251/08, § 61, 5 februarie 2015).

Curtea consideră că aprecierea elementelor de probă de către jurisdicțiile naționale nu este, în cazul de față, nici arbitrară nici manifestă nefondat.

Prin urmare, această pricinaă trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. 2. Privind imposibilitatea de a interoga martorii pentru apărare

Reclamantul susține că jurisdicțiile interne nu i-au acceptat cererile de a interoga martorii pentru apărare și vede o încălcare a art. 6 al Convenției.

Curtea observă că nu pare să fi fost formulată nicio cerere în acest sens la nicio etapă a procedurii în fața jurisdicțiilor naționale.

Curtea respinge prin urmare această parte a pricinei privind art. 6 al Convenției pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției. 3. Privind rekalificarea acuzațiilor

Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza altor dispoziții decât cele menționate în actul de acuzare și denunță o încălcare a echității procedurii din motivul că nici nu a putut discuta potrivit principiului contradictoriu temeiniciei acuzației penale aduse împotriva sa nici prezenta apărarea asupra noii calificări reținute de curtea de asize din Tekirdağ.

Curtea reamintește că dispozițiile §3 a) al art. 6 al Convenției arată necesitatea de a acorda o atenție deosebită notificării acuzației interesat. Actul de acuzare jucând un rol determinant în urmărirea penală, art. 6 § 3 a) recunoaște inculpat dreptul de a fi informat nu doar asupra cauzei acuzației, adică asupra faptelor materiale care sunt puse în sarcina sa și pe care se bazează acuzația, ci și asupra calificării juridice dată acestor fapte, și aceasta într-un mod detaliat (Pélissier și Sassi c. Franța [GC], nr. 25444/94, § 51, CEDO 1999-II, și Mandelli c. Italia (decizie), nr. 44121/09, § 42, 20 octombrie 2015).

Sfera acestei dispoziții trebuie apreciată în special la lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de §1 al art. 6 al Convenției. În materie penală, o informație precisă și completă asupra acuzațiilor care cântăresc asupra unui inculpat, și prin urmare calificarea juridică pe care jurisdicția ar putea să o reții împotriva sa, este o condiție esențială a echității procedurii (Varela Geis c. Spania, nr. 61005/09, § 42, 5 martie 2013).

Dispozițiile art. 6 § 3 a) nu impun nicio formă deosebită în privința modului în care inculpat trebuie informat asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa. Există de asemenea o legătură între litera a) și b) al art. 6 § 3, și dreptul de a fi informat asupra naturii și cauzei acuzației trebuie considerat la lumina dreptului inculpat de a-și pregăti apărarea (Pélissier și Sassi, precitat, §§ 52-54). Dacă jurisdicțiile de primă instanță dispun, atunci când acest drept le este recunoscut în dreptul intern, de posibilitatea de a rekalifica faptele de care sunt regulat sesizate, trebuie să se asigure că inculpații au avut oportunitatea de a-și exercita drepturile de apărare pe acest punct într-o manieră concretă și efectivă, fiind informați, în timp util, asupra cauzei acuzației, adică asupra faptelor materiale care sunt puse în sarcina lor și pe care se bazează acuzația, ci și asupra calificării juridice dată acestor fapte, și aceasta într-un mod detaliat (Mattei c. Franța, nr. 34043/02, § 36, 19 decembrie 2006).

Apucând de observațiile circumstanțelor cazului, Curtea remarcă că rekalificarea tentativei de viol în agresiune sexuală stricto sensu a fost expresamente cerută de reclamant înainte de a fi solicitată de procuror și efectuată de judecători ai curții de asize din Tekirdağ (paragraf 9 de mai sus). Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Cât pentru rekalificarea celui de-al doilea cap de acuzație, Curtea observă că, la ședința din 29 ianuarie 2003, curtea de asize din Tekirdağ i-a dat reclamantului și avocatului său posibilitatea de a prezenta mijloace de apărare suplimentare, ținând seama de posibilitatea de rekalificare a infracțiunii de răpire în răpire de femeie căsătorită. În consecință, reclamantul a fost informat precis și complet asupra acuzațiilor care cântăreau asupra sa, precum și asupra calificării juridice pe care jurisdicția ar putea să o reții împotriva sa, și a dispus de oportunitatea de a prezenta mijloacele sale de apărare, din care nu s-a lipsit de altfel.

Prin urmare, această parte a cererii este de asemenea manifestă nefondat și trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. 4. Privind necomunicarea preliminară a concluziilor judecătorului raportor

Reclamantul se plânge că nu a primit comunicarea concluziilor judecătorului raportor al Curții de Casație.

Curtea reamintește că s-a mai pronunțat asupra unei chestiuni similare în cadrul cazului Meral c. Turcia (nr. 33446/02, §§ 40-43, 27 noiembrie 2007) și concluzionase absence de încălcare a art. 6 § 1 pe acest motiv. Nicio caracteristică a prezentului caz nu permite să se ajungă la o constatare diferită.

În consecință, această pricinaă este manifestă nefondat și trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. 5. Privind absența ședinței în fața Curții de Casație

Reclamantul denunță o încălcare a art. 6 al Convenției din motivul că Curtea de Casație a refuzat să țină o ședință.

Curtea reamintește că, conform art. 35 § 1 al Convenției, ea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Orice reclamant trebuie să fi dat jurisdicțiilor interne ocazia pe care această dispoziție o are ca scop să le furnizeze în principiu statelor contractante, și anume să evite sau corecteze încălcările care le sunt aduse. Această regulă se bazează pe ipoteza că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea invocată (Parrillo c. Italia [GC], nr. 46470/11, § 87, CEDO 2015). Prin urmare, pricinaul care este de gând să fie adusă în fața Curții trebuie mai întâi ridicată, cel puțin în esență, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața organului intern adecvat (Vučković și alții c. Serbia (excepție preliminară) [GC], nr. 17153/11 și 29 altele, § 72, 25 martie 2014).

Curtea observă că cererea reclamantului privind o ședință a fost respinsă de Curtea de Casație pentru că a fost prezentată cu întârziere (paragraf 15 de mai sus).

Rezultă că această pricinaă trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 al Convenției. 6. Privind absența unui calendar previzibil al procedurii în fața Curții de Casație

Reclamantul denunță o încălcare a art. 6 al Convenției din cauza defectului unui calendar clar care să-i permită să prevadă procedura urmată în fața Curții de Casație.

Având în vedere ansamblul elementelor pe care le deține și în măsura în care ea este competentă să cunoască de presupunerile formulate, Curtea remarcă că reclamantul și-a formulat presupuneri într-o manieră foarte generală, fără a susține pricinaul.

Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă, pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea art. 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. D. Privind echitatea procedurii de adaptare a condamnării

Reclamantul denunță o încălcare a art. 6 și 13 al Convenției din motivul că nu a primit comunicarea avizului procurorului în cadrul procedurii de adaptare a condamnării. În plus, se plânge de absența unei ședințe în timpul acestei proceduri. Curtea remarcă că trebuie să examineze pricinaul reclamantului doar sub aspectul art. 6 § 1 al Convenției.

Curtea va cerceta mai întâi dacă art. 6 § 1 se aplică la procedura în cauză. În acest sens, reamintește că această dispoziție nu este aplicabilă unei proceduri având ca scop conformarea unei condamnări originale cu noul cod penal mai favorabil interesat (Nourmagomedov c. Rusia, nr. 30138/02, § 50, 7 iunie 2007)

În cazul de față, Curtea observă că curtea de asize din Tekirdağ a adoptat o decizie complementară în cazul, confirmată de o hotărâre a curții de asize din Çorlu, și aceasta după ce a procedat la un examen al faptelor litigioase ținând seama de dispozițiile noului cod penal rezultate din legea nr. 5237.

Dar având în vedere dispozițiile dreptului intern care definesc modalitățile de aplicare a dispozițiilor legislative mai favorabile și ținând seama de interpretarea care a fost dată de plenul Curții de Casație (a se vedea §26 de mai sus), Curtea observă că procedura tendând la aplicarea unei legi mai favorabile unei sentințe devenite definitive pare limitată la determinarea dispozițiilor mai favorabile aplicabile și la verificarea îndeplinirii condițiilor lor de aplicabilitate (Yayan c. Turcia, precitat, § 37). Curtea remarcă că, în această procedură, curtea de asize nu avea competența de a infirma sau modifica condamnarea definitivă pronunțată împotriva reclamantului. Sarcina care i-a revenit era mai degrabă o operație matematică care nu i-a lăsat mult loc de manevră. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că procedura în cauză avea ca scop conformarea unei condamnări anterioare cu noul cod penal, mai favorabil interesat, fără un nou examen al temeinici acuzației.

Rezultă că această parte a cererii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 a) și trebuie respinsă, în aplicarea art. 35 § 4. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Dată în limba franceză și comunicată în scris la 23 iunie 2016. Stanley Naismith Julia Laffranque Grefier Președintă

Le requérant, M. Ahmet Çavuș, est un ressortissant turc né en 1977 et résidant à Tekirdağ. Il a été représenté devant la Cour par M e S. Epçeli Arslan, avocat à Istanbul. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

Le 25 décembre 2003, le requérant, soupçonné d’enlèvement et de tentative de viol, fut placé en garde à vue.

Le même jour, après avoir été entendu par le procureur de la République, il fut traduit devant le tribunal d’instance pénale de Çorlu, lequel ordonna sa mise en détention provisoire.

Le rapport médical n o 5359 établi le lendemain par l’hôpital d’État indiquait que la victime présentait des ecchymoses au visage.

Par un acte d’accusation du 31 décembre 2003, le procureur de la République de Tekirdağ introduisit une action contre le requérant devant la cour d’assises de Tekirdağ pour enlèvement et tentative de viol.

Le 26 janvier 2004, le requérant demanda sa mise en liberté provisoire. 8. À une date inconnue, sa demande fut rejetée par la cour d’assises de Tekirdağ. 9. À l’audience du 29 janvier 2004, la cour d’assises de Tekirdağ décida, à la demande du requérant et du procureur de la République de Tekirdağ, de requalifier la tentative de viol en agression sexuelle stricto sensu . Face à la possibilité de requalifier l’enlèvement en enlèvement de femme mariée alors même que l’acte d’accusation ne faisait pas mention de cette circonstance aggravante, la cour d’assises accorda au requérant et à son avocat la possibilité de présenter des moyens de défense supplémentaires sur ce point. Le requérant fit usage de cette possibilité en maintenant qu’il n’avait pas enlevé la victime présumée.

Le même jour, au terme de l’audience, la cour d’assises, après avoir pris en compte le rapport médical n o 5359, condamna le requérant à une peine d’emprisonnement de cinq ans et dix mois pour enlèvement de femme mariée et à une peine de deux ans et six mois pour agression sexuelle.

Le 30 janvier 2004, le requérant adressa à la cour d’assises une lettre où il faisait part de son intention de présenter un pourvoi.

Le 25 mars 2004, la cour d’assises notifia son arrêt motivé à la partie requérante.

Le 29 mars 2004, le requérant se pourvut en cassation.

Le 16 septembre 2004, l’intéressé présenta un second mémoire assorti d’une demande d’audience et d’une demande d’élargissement.

Par un arrêt du 30 décembre 2004, la Cour de cassation confirma l’arrêt de première instance. Par ailleurs, elle rejeta la demande d’audience au motif que celle-ci avait été présentée tardivement. Cet arrêt fut déposé au greffe de la cour d’assises de Tekirdağ le 3 février 2005. 16. À une date inconnue, postérieure à l’entrée en vigueur du nouveau code pénal le 1 er juin 2005, le requérant saisit la cour d’assises de Tekirdağ d’une demande d’adaptation de sa condamnation en vertu des dispositions plus douces du nouveau code pénal.

Par un arrêt du 6 juin 2005, adopté à la suite d’un examen sur dossier, la cour d’assises de Tekirdağ ramena la peine infligée pour enlèvement de femme mariée à deux ans et six mois d’emprisonnement en application du nouveau code pénal. Quant à la peine infligée pour agression sexuelle, elle ne fut pas modifiée dans la mesure où l’application de la nouvelle loi n’était pas plus favorable au requérant.

Par un arrêt rendu le 22 juin 2005 et notifié au requérant le 1 er septembre 2005, la cour d’assises de Çorlu, siégeant comme juridiction d’appel, rejeta, conformément à l’avis du parquet, lequel ne fut pas notifié au requérant, l’opposition formée par l’intéressé contre l’arrêt du 6 juin 2005. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Aux termes de l’article 416 § 2 de l’ancien code pénal, la tentative de viol était punie de trois à cinq ans d’emprisonnement.

Selon l’article 429 § 2 du même code, l’enlèvement d’une femme mariée était puni de sept à dix ans d’emprisonnement.

Le 26 septembre 2004 fut adoptée la loi n o 5237 contenant le nouveau code pénal. Ce dernier entra en vigueur le 1 er juin 2005.

Aux termes de l’article 102 § 1 du nouveau code pénal, tout acte sexuel portant atteinte à l’intégrité d’une personne est puni de cinq à dix ans d’emprisonnement. Lorsqu’il s’agit d’un acte de harcèlement ( sarkıntılık ), la peine prévue est de deux à cinq ans d’emprisonnement.

Selon l’article 109 § 1 du code précité, le fait de priver illégalement une personne de sa liberté est puni de un à cinq ans d’emprisonnement. Si la privation de liberté est commise par la violence, la menace ou la ruse, la peine prévue est de deux à sept ans d’emprisonnement, conformément à l’article 109 § 2.

Aux termes de l’article 7 § 2 du même code, en cas de différence entre les dispositions législatives en vigueur à la date de commission d’une infraction et celles entrées en vigueur après cette date, la loi la plus favorable est appliquée à l’auteur de l’infraction.

L’article 9 de la loi n o 5252 relative aux modalités de mise en œuvre du code pénal se lit comme suit : « Procédure relative à l’application des dispositions plus favorables Dans les cas où les dispositions plus favorables du code pénal turc peuvent s’appliquer d’office en ce qui concerne les condamnations devenues définitives avant le 1 er avril 2005, il peut également être statué sans tenir d’audience. (...) La disposition plus favorable se détermine par l’application aux faits de l’ensemble des dispositions concernées des lois antérieures et postérieures et la comparaison des conséquences qui en résultent. »

Le 31 janvier 2006, l’assemblée plénière de la Cour de cassation adopta une décision aux termes de laquelle la procédure d’adaptation est limitée à la détermination des dispositions plus favorables de la loi postérieure et à la vérification du remplissement ou non de leurs conditions d’application. Les passages pertinents de cette décision sont décrits dans l’arrêt de la Cour dans l’affaire Yayan c. Turquie (n o 9043/03, § 30, 27 novembre 2007). GRIEFS

Invoquant l’article 5 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de sa détention provisoire et de l’insuffisance des motifs retenus par les juridictions internes pour le maintenir en détention.

Sous l’angle de l’article 13 de la Convention, le requérant allègue qu’il n’a disposé d’aucun recours effectif pour obtenir réparation afin de remédier à son grief relatif à son maintien en détention provisoire.

Il invoque ensuite l’article 6 de la Convention à plusieurs titres. Il se plaint en particulier de l’insuffisance des preuves justifiant sa condamnation, de sa condamnation sur le fondement d’autres dispositions que celles visées dans l’acte d’accusation, de l’absence de communication des conclusions du juge rapporteur de la Cour de cassation, du refus de la Cour de cassation de tenir une audience, de l’absence de calendrier clair et prévisible pour la procédure devant la Cour de cassation, et d’une impossibilité pour lui d’interroger et de faire interroger les témoins à décharge.

Enfin, invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant dénonce l’absence de communication de l’avis du procureur de la République et le défaut de tenue d’une audience dans le cadre de la procédure d’adaptation de sa condamnation. EN DROIT A. Sur la durée de la détention provisoire

Le requérant allègue que la durée de sa détention provisoire a enfreint les articles 5 et 13 de la Convention. La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause ( Bouyid c. Belgique [GC], n o 23380/09, § 55, CEDH 2015), estime qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous le seul angle de l’article 5 § 3 de la Convention, ainsi libellé dans ses passages pertinents en l’espèce : « Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article (...) a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience. »

La Cour rappelle que la durée d’une détention provisoire commence lorsque la personne est placée en garde à vue et se termine lorsqu’elle est remise en liberté ou condamnée, même s’il s’agit seulement d’une condamnation par un tribunal de première instance ( Wemhoff c. Allemagne , 27 juin 1968, p. 23, § 9, série A n o 7, Labita c. Italie [GC], n o 26772/95, § 147, CEDH 2000 ‑ IV, Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 110, CEDH 2002 ‑ VI, et Solmaz c. Turquie , n o 27561/02, §§ 23-24, 16 janvier 2007). En l’espèce, la Cour note que la détention du requérant a débuté le 25 décembre 2003 avec son placement en garde à vue et qu’elle s’est terminée par sa condamnation le 29 janvier 2004, soit plus de six mois avant l’introduction de la requête. 33. À titre surabondant, la Cour note aussi que ce grief est irrecevable pour défaut manifeste de fondement dans la mesure où la détention provisoire de l’intéressé a duré environ un mois et quatre jours.

Dès lors, le grief relatif au maintien du requérant en détention provisoire doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 1, 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur l’absence d’un recours effectif pour obtenir réparation

Invoquant l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’une voie d’indemnisation pour redresser la violation de l’article 5 dont il estime avoir été victime à raison de son maintien en détention. La Cour estime que, en l’espèce, l’article 5 § 5 de la Convention doit être considéré comme lex specialis par rapport à l’article 13. Partant, elle examinera ce grief sous l’angle de cette disposition, ainsi libellé : « Toute personne victime d’une arrestation ou d’une détention dans des conditions contraires aux dispositions de cet article a droit à réparation. »

La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4. Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par la Cour ( N.C. c. Italie [GC], n o 24952/94, § 49, CEDH 2002 ‑ X, et Balta c. Turquie (déc.), n o 51359/09, 9 décembre 2014).

Pour autant que la Cour a déclaré manifestement mal fondé le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention (paragraphe 33 ci-dessus), le grief examiné sous l’angle de l’article 5 § 5 est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de celle-ci. C. Sur l’équité de la procédure pénale

Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint du caractère prétendument inéquitable de la procédure pénale engagée à son encontre, à plusieurs titres. Les parties pertinentes de l’article 6 se lisent ainsi : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. (...) 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge ; (...) » 1. Sur l’insuffisance des preuves justifiant la condamnation

Le requérant reproche aux juridictions nationales de n’avoir pas apprécié les preuves de manière correcte et équitable.

La Cour rappelle qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit éventuellement commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles peuvent avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention (voir, par exemple, García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999 ‑ I, et Perez c. France [GC], n o 47287/99, § 82, CEDH 2004 ‑ I). Si cette disposition garantit le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales. En principe, des questions telles que le poids attaché par les tribunaux nationaux à tel ou tel élément de preuve ou à telle ou telle conclusion ou appréciation dont ils ont eu à connaître échappent à son contrôle. La Cour n’a pas à s’ériger en juge de quatrième instance et elle ne remet pas en cause sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention l’appréciation des tribunaux nationaux, sauf si leurs conclusions peuvent passer pour arbitraires ou manifestement déraisonnables (voir, par exemple, Khamidov c. Russie , n o 72118/01, § 170, 15 novembre 2007, Anđelković c. Serbie , n o 1401/08, § 24, 9 avril 2013, et Bochan c. Ukraine (n o 2 ) [GC], n o 22251/08, § 61, 5 février 2015).

La Cour estime que l’appréciation des éléments de preuve par les juridictions nationales n’est, en l’espèce, ni arbitraire ni manifestement déraisonnable.

Partant, ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Sur l’impossibilité d’interroger des témoins à décharge

Le requérant allègue que les juridictions internes n’ont pas accueilli ses demandes tendant à interroger des témoins à décharge et y voit une violation de l’article 6 de la Convention.

La Cour observe qu’aucune demande en ce sens ne semble avoir été formulée à un quelconque stade de la procédure devant les juridictions nationales.

La Cour rejette donc cette partie du grief tiré de l’article 6 de la Convention pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 3. Sur la requalification des chefs d’accusation

Le requérant se plaint d’avoir été condamné sur le fondement d’autres dispositions que celles visées dans l’acte d’accusation et dénonce une violation de l’équité de la procédure en ce qu’il n’a pu ni discuter selon le principe du contradictoire du bien-fondé de l’accusation pénale dirigée contre lui ni présenter sa défense sur la nouvelle qualification retenue par la cour d’assises de Tekirdağ.

La Cour rappelle que les dispositions du paragraphe 3 a) de l’article 6 de la Convention montrent la nécessité de mettre un soin particulier à notifier l’accusation à l’intéressé. L’acte d’accusation jouant un rôle déterminant dans les poursuites pénales, l’article 6 § 3 a) reconnaît à l’accusé le droit d’être informé non seulement de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à sa charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits, et ce d’une manière détaillée ( Pélissier et Sassi c. France [GC], n o 25444/94, § 51, CEDH 1999 ‑ II, et Mandelli c. Italie (déc.), n o 44121/09, § 42, 20 octobre 2015).

La portée de cette disposition doit notamment s’apprécier à la lumière du droit plus général à un procès équitable que garantit le paragraphe 1 de l’article 6 de la Convention. En matière pénale, une information précise et complète sur les charges pesant contre un accusé, et donc la qualification juridique que la juridiction pourrait retenir à son encontre, est une condition essentielle de l’équité de la procédure ( Varela Geis c. Espagne , n o 61005/09, § 42, 5 mars 2013).

Les dispositions de l’article 6 § 3 a) n’imposent aucune forme particulière quant à la manière dont l’accusé doit être informé de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui. Il existe par ailleurs un lien entre les alinéas a) et b) de l’article 6 § 3, et le droit à être informé de la nature et de la cause de l’accusation doit être envisagé à la lumière du droit pour l’accusé de préparer sa défense ( Pélissier et Sassi , précité, §§ 52-54). Si les juridictions du fond disposent, lorsqu’un tel droit leur est reconnu en droit interne, de la possibilité de requalifier les faits dont elles sont régulièrement saisies, elles doivent s’assurer que les accusés ont eu l’opportunité d’exercer les droits de la défense sur ce point d’une manière concrète et effective, en étant informés, en temps utile, de la cause de l’accusation, c’est-à-dire des faits matériels qui sont mis à leur charge et sur lesquels se fonde l’accusation, mais aussi de la qualification juridique donnée à ces faits, et ce d’une manière détaillée ( Mattei c. France , n o 34043/02, § 36, 19 décembre 2006).

Se tournant vers les circonstances de l’espèce, la Cour relève que la requalification de la tentative de viol en agression sexuelle stricto sensu a été expressément demandée par le requérant avant d’être sollicitée par le procureur de la République et opérée par les juges de la cour d’assises de Tekirdağ (paragraphe 9 ci-dessus). Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Quant à la requalification du deuxième chef d’accusation, la Cour observe que, lors de l’audience du 29 janvier 2003, la cour d’assises de Tekirdağ a donné au requérant et à son avocat la possibilité de présenter des moyens de défense additionnels, eu égard à la possibilité de requalifier l’infraction d’enlèvement en enlèvement de femme mariée. Par conséquent, le requérant a été informé de manière précise et complète des charges pesant contre lui ainsi que de la qualification juridique que la juridiction pouvait retenir à son encontre, et a disposé de l’opportunité de présenter ses moyens de défense, dont il ne s’est au demeurant pas privé.

Partant, cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 4. Sur la non-communication préalable des conclusions du juge rapporteur

Le requérant se plaint de ne pas avoir reçu communication des conclusions du juge rapporteur de la Cour de cassation.

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sur une question similaire dans le cadre de l’affaire Meral c. Turquie (n o 33446/02, §§ 40-43, 27 novembre 2007) et qu’elle avait conclu à l’absence de violation de l’article 6 § 1 de ce chef. Aucune caractéristique de la présente affaire ne permet de parvenir à un constat différent.

Par conséquent, ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 5. Sur l’absence d’audience devant la Cour de cassation

Le requérant dénonce une violation de l’article 6 de la Convention au motif que la Cour de cassation a refusé de tenir une audience.

La Cour rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes. Tout requérant doit avoir donné aux juridictions internes l’occasion que cette disposition a pour finalité de ménager en principe aux États contractants, à savoir éviter ou redresser les violations alléguées contre eux. Cette règle se fonde sur l’hypothèse que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée ( Parrillo c. Italie [GC], n o 46470/11, § 87, CEDH 2015). Ainsi, le grief dont on entend saisir la Cour doit d’abord être soulevé, au moins en substance, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant l’organe interne approprié ( Vučković et autres c. Serbie (exception préliminaire) [GC], n os 17153/11 et 29 autres, § 72, 25 mars 2014).

Or la Cour constate que la demande du requérant relative à une audience a été rejetée par la Cour de cassation pour avoir été formée hors délai (paragraphe 15 ci-dessus).

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. 6. Sur l’absence d’un calendrier prévisible de la procédure devant la Cour de cassation

Le requérant dénonce une violation de l’article 6 de la Convention à raison du défaut d’un calendrier clair lui permettant de prévoir la procédure suivie devant la Cour de cassation.

Au vu de l’ensemble des éléments en sa possession et pour autant qu’elle est compétente pour connaître de l’allégation formulée, la Cour relève que le requérant formule son allégation de manière très générale, sans étayer son grief.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée, pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. D. Sur l’équité de la procédure d’adaptation de la condamnation

Le requérant dénonce une violation des articles 6 et 13 de la Convention en ce qu’il n’a pas reçu communication de l’avis du procureur de la République dans le cadre de la procédure d’adaptation de la condamnation. En outre, il se plaint de l’absence d’audience durant cette procédure. La Cour relève qu’il convient d’examiner le grief du requérant sous le seul angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour recherchera tout d’abord si l’article 6 § 1 s’applique à la procédure en cause. À cet égard, elle rappelle que cette disposition n’est pas applicable à une procédure ayant pour objet la mise en conformité d’une condamnation originelle avec le nouveau code pénal plus favorable à l’intéressé ( Nourmagomedov c. Russie , n o 30138/02, § 50, 7 juin 2007)

En l’espèce, la Cour observe que la cour d’assises de Tekirdağ a adopté une décision complémentaire dans l’affaire, confirmée par un arrêt de la cour d’assises de Çorlu, et ce après avoir procédé à un examen des faits litigieux eu égard aux dispositions du nouveau code pénal résultant de la loi n o 5237.

Or au vu des dispositions du droit interne définissant les modalités d’application de dispositions législatives plus douces et au regard de l’interprétation qui en a été donnée par l’assemblée plénière de la Cour de cassation (voir le paragraphe 26 ci-dessus), la Cour observe que la procédure tendant à l’application d’une loi plus douce à un jugement passé en force de chose jugée apparaît limitée à la détermination des dispositions plus douces applicables et à la vérification du remplissement de leurs conditions d’application ( Yayan c. Turquie , précité, § 37). La Cour note que, dans cette procédure, la cour d’assises n’avait pas compétence pour infirmer ou modifier la condamnation définitive prononcée à l’encontre du requérant. La tâche qui lui incombait était plutôt une opération mathématique qui ne lui laissait guère de latitude. Dans ces circonstances, la Cour estime que la procédure en cause avait pour objet la mise en conformité d’une condamnation antérieure avec le nouveau code pénal, plus favorable à l’intéressé, sans nouvel examen du bien-fondé de l’accusation.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 § 4. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 23 juin 2016. Stanley Naismith Julia Laffranque Greffier Présidente