Chapin și Charpentier împotriva Franței

La originea cauzei se află o cerere (nr. 40183/07) îndreptată împotriva Republicii Franceze și pe care doi cetățeni ai acestui stat, domenii Stéphane Chapin și Bertrand Charpentier ("reclamații"), au sesizat Curtea pe 6 septembrie 2007 în virtutea art. 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamații au fost reprezentați de doamna avocat C. Mécary, avocat la Paris. Guvernul francez ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, doamna E. Belliard, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe, pe care a succedat-o domnul F. Alabrune.

Reclamații susțin în special încălcarea art. 14 combinat cu art. 8 și 12 din Convenție din cauza anulării căsătoriei lor.

Pe 7 aprilie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului. Părțile au prezentat observații privind admisibilitatea și fondul cauzei.

Pe 31 august 2010, camera a decis să amâne decizia sa asupra ținerii unei șederi în așteptarea hotărârii în cauza Schalk și Kopf c. Austria (nr. 30141/04, CEDO 2010).

Pe 8 aprilie 2011, președintele camerei a decis, cum permite art. 29 § 3 din Convenție, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. Părțile au prezentat observații suplimentare.

Pe 24 octombrie 2012, președintele a decis să amâne examinarea cererii în așteptarea adoptării proiectului de lege care permite căsătoria între persoanele de același sex.

După promulgarea legii din 17 mai 2013 "deschizând căsătoria cuplurilor de același sex", părțile au prezentat noi observații suplimentare.

Observații comune au fost, de asemenea, primite de la FIDH (Federația Internațională a Ligilor pentru Drepturile Omului), de la CIJ (Comisia Internațională a Juriștilor), de la AIRE Centre (Advice on Individual Rights in Europe) și de la ILGA-Europe (European Region of the International Lesbian and Gay Association), reprezentați de domnul R. Wintermute, pe care președintele i-a autorizat să intervină în procedura scrisă ca terțe părți (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 a) din regulament). PE FAPT

În mai 2004, reclamații au depus un dosar de cerere de căsătorie la serviciile de stare civilă ale primăriei Bègles (Gironde). Pe 25 mai 2004, oficialul de stare civilă al primăriei a publicat afișele căsătoriei.

Prin acte de executor executate respectiv pe 27 mai și 3 iunie 2004, procurorul Republicii lângă tribunalul cu jurisdicție în materie penală din Bordeaux a notificat opoziția sa la căsătorie oficialului de stare civilă al comunei Bègles, precum și reclamații.

Pe 5 iunie 2004, în ciuda acestei opoziții, primarul Bègles, în calitate de oficial de stare civilă, a sărbătorit căsătoria reclamații și a transcriso în registrele de stare civilă.

Pe 22 iunie 2004, procurorul Republicii a citat reclamații pe o dată fixă înaintea tribunalului cu jurisdicție în materie penală din Bordeaux pentru a vedea pronunțarea nulității căsătoriei.

Prin decizia din 27 iulie 2004, tribunalul a admis această cerere. A constatat că conform dreptului francez diferența de sex era o condiție a căsătoriei, a estimat că această condiție nu constituia o încălcare a art. 12, 8 și 14 din Convenție conform interpretării Curții și a concluzionat că, dacă evoluția obiceiurilor sau respectarea unui principiu de egalitate ar putea duce la o redefinire a căsătoriei, această problemă trebuia să fie obiectul unui dezbatere și necesita intervenția legislatorului. În consecință, tribunalul a anulat căsătoria reclamații și a ordonat transcrierea deciziei în marginea actelor lor de naștere și al actului de căsătorie.

Prin hotărârea din 19 aprilie 2005, curtea de apel Bordeaux a confirmat decizia. A constatat în primul rând, cum a făcut tribunalul, că în dreptul francez diferența de sex era o condiție a existenței căsătoriei. Examinând apoi această condiție în raport cu art. 12, 8 și 14 din Convenție, curtea de apel a observat mai întâi că legislația franceză permitea, în special prin concubinaj și pactul civil de solidaritate, deschise persoanelor de același sex sau de sex diferit, "multiple posibilități de viață în cuplu, cu sau fără copil, legea asigurând o protecție egală pentru toți, cu jurisprudență adaptată, drepturi egale pentru copii", assim că nu descoperă "nici o discriminare în dreptul de a forma un cuplu, de a trăi în cuplu, de același sex sau de sex diferit, nici de a fonda o familie liber aleasă naturală sau legitimă, cu posibilitate de adopție."

Curtea de apel a adăugat ceea ce urmează: "Specificitatea, și nu discriminarea, provine din faptul că natura a făcut potențial fertili doar cuplurile de sex diferit și că legislatorul (...) a dorit să ia în considerare această realitate biologică și "să-și determine formele" incluzând cuplul și consecința sa previzibilă, copiii comuni, într-o instituție specifică numită căsătorie, alegere legislativă menținută în timp (...) Toate cuplurile de sex diferit, deci preocupate de o eventuală filiație comună, sunt tratate în egalitate deoarece au libera alegere și acces liber la căsătorie. Sigur, cuplurile de același sex, și pe care natura nu le-a creat potențial fertile, nu sunt în consecință preocupate de această instituție. În aceasta tratamentul lor juridic este diferit, pentru că situația lor nu este analogă. Dar ele beneficiază pe de altă parte de dreptul de a vedea recunoscut uniunea lor în aceleași condiții ca toate cuplurile de sex diferit care nu doresc să se căsătorească, ainsi că distincția rezultând din această specificitate este obiectiv fundamentată, justificată de un scop legitim și respectă o proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul vizat."

În fine, curtea de apel a examinat consecințele previzibile - în special asupra mai multor dispoziții ale Codului civil - ale eventualei infirmări a sentinței, care ar fi dus, fără pregătire legislativă, la un "răsturnare a principiilor" care guvernează regulile filiației și a estimat, cum a făcut tribunalul, că nu-i aparține să rezolve o problemă de societate care nu putea decât să fie obiectul unui dezbatere politică și a unei intervenții a legislatorului.

Reclamații au făcut recurs în casație. În memoria lor amplificată, au invocat art. 8, 12 și 14 din Convenție și s-au bazat pe jurisprudența relevantă a Curții.

Prin hotărârea din 13 martie 2007, Curtea de Casație a respins recursul, observând în special că "conform legii franceze, căsătoria este uniunea unui bărbat și a unei femei" și că acest principiu nu era contrazis de nici o dintre dispozițiile Convenției și ale Chartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, pe care a subliniat-o că nu avea putere obligatorie în Franța.

De altfel, art. 75 din același cod, relativ la celebrarea căsătoriei, prevedea în ultimul său paragraf că oficialul de stare civilă trebuia să primească de la fiecare parte "declarația că doresc să se ia pentru bărbat și soție."

Sesizată pe 16 noiembrie 2010 de Curtea de Casație cu o problemă prioritară de constituționalitate privind aceste dispoziții ale Codului civil, Consiliul Constituțional le-a declarat conforme Constituției prin decizie din 28 ianuarie 2011. A considerat în special că dreptul de a duce o viață familială normală nu implica dreptul de a se căsători pentru cuplurile de același sex, că prin menținerea principiului potrivit căruia căsătoria este uniunea unui bărbat și a unei femei, legislatorul a estimat că diferența de situație între cuplurile de același sex și cuplurile compuse dintr-un bărbat și o femeie ar putea justifica o diferență de tratament cu privire la regulile dreptului familial și că nu-i aparține să substituie aprecierea sa cu cea a legislatorului.

După adoptarea legii nr. 2013-404 din 17 mai 2013 deschizând căsătoria cuplurilor de persoane de același sex, noul art. 143 din Codul civil se citește astfel: "Căsătoria este încheiată de două persoane de sex diferit sau de același sex."

Conform art. 515-1 din Codul civil, pactul civil de solidaritate (Pacs), instituit de legea din 15 noiembrie 1999, este "un contract încheiat de două persoane fizice majore, de sex diferit sau de același sex, pentru a-și organiza viața comună." Pacs implică pentru parteneri un anumit număr de obligații, inclusiv acelea de a menține o viață comună și de a se ajuta material și de a se asista reciproc. Pacs conferă, de asemenea, partenerilor anumite drepturi în materie fiscală, patrimoniala și socială. Partenerii formează, deci, un singur focar fiscal; ei sunt, pe de altă parte, asimilați conjugilor căsătoriți pentru exercitarea anumitor drepturi, în special pentru asigurări de sănătate și maternitate și pentru asigurări de deces. Anumite efecte proprii căsătoriei rămân inaplicabile partenerilor Pacs, legea în special necrând o legătură de afinitate sau de vocație ereditară între parteneri. În particular, dizolvarea Pacs scapă procedurilor judiciare de divorț și poate avea loc pe simple declarație comună a partenerilor sau decizie unilaterală a unuia dintre ei signifiată copartenerului (art. 515-7 din Codul civil). În plus, Pacs nu are nici o incidență asupra dispozițiilor Codului civil relative la filiația adoptivă și la autoritatea părintească (Gas și Dubois c. Franța, nr. 25951/07, § 24, CEDO 2012).

Cât privește concubinajul, este definit de art. 515-8 din același cod ca "o uniune de fapt, caracterizată printr-o viață comună prezentând un caracter de stabilitate și continuitate, între două persoane, de sex diferit sau de același sex, care trăiesc în cuplu."

O expunere a dreptului comparat în materie, precum și texte relevante ale Consilului Europei și ale Uniunii Europene, se găsesc în hotărârea Oliari și alții c. Italia (nr. 18766/11 și 36030/11, §§ 53-64, 21 iulie 2015). PE DREPT

Guvernul se opune acestei teze. A. Asupra admisibilității

În observațiile sale inițiale, Guvernul a ridicat incompatibilitatea ratione materiae a acestui grief cu dispozițiile Convenției.

Curtea reamintește că, în hotărârea Schalk și Kopf c. Austria (nr. 30141/04, § 61, CEDO 2010), ea a admis, referindu-se în special la art. 9 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, că art. 12 se aplica grievului reclamații (vezi și Hämäläinen c. Finlanda [GC], nr. 37359/09, § 110, CEDO 2014 și Oliari și alții citat anterior, § 191). Ea nu vede nici un motiv să concluzioneze diferit în prezenta cauză.

Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respingă. Curtea observă, în plus, că acest grief nu este vădit nefondat, conform art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă altfel cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ea îl declară deci admisibil. B. Asupra fondului 1. Argumentele părților și ale terțelor părți a) Părțile

Reclamații estimează că au făcut obiectul unei discriminări bazate pe orientarea lor sexuală pentru a le interzice beneficiul dreptului la căsătorie garantat de art. 12. Ei susțin că, dacă ar fi avut o orientare heterosexuală, ar fi avut acces la trei regimuri de protecție a cuplului (concubinajul, Pacs și căsătoria) și subliniază că protecția juridică oferită de Pacs este inferioară celei a căsătoriei. Ei consideră că această discriminare nu urmărește nici un scop legitim (și în special că protecția echilibrului juridic relativ la familia și filiație, citată de Guvern nu constituie un asemenea scop) și că nu este proporțională.

Bazându-se pe hotărârea Schalk și Kopf citat anterior, și pe afirmația pe care Curtea o face în ea că "art. 12 nu impune statului pârât obligația de a deschide căsătoria unui cuplu homosexual cum este cel al reclamații", Guvernul deduce că reclamații nu pot invoca nici o discriminare împotriva lor din faptul că legislația franceză rezervă căsătoria cuplurilor alcătuite dintr-un bărbat și o femeie. În observațiile sale finale, el subliniază că după intrarea în vigoare a legii din 17 mai 2013, reclamații pot acum să încheia o căsătorie conform legilor Republicii. b) Terțele părți

Cele patru organizații interveniente externe au prezentat observații identice cu acelea pe care le-au depus în cauza Schalk și Kopf citat anterior (§§ 47-48). 2. Aprecierea Curții

În hotărârea Schalk și Kopf (§§ 58-63), Curtea a spus că, dacă instituția căsătoriei a fost profund zdruncințată de evoluția societății din momentul adoptării Convenției, nu exista nici un consens european privind problema căsătoriei homosexuale. Ea a considerat că art. 12 din Convenție se aplica grievului reclamații, dar că autorizarea sau interzicerea căsătoriei homosexuale era reglementată de legile naționale ale statelor contractante. Ea a reținut că căsătoria avea connotații sociale și culturale profund înrădăcinate susceptibile de a diferi notabil de la o societate la alta și a reamintit că nu trebuia să se grăbească să substituie propria apreciere cu cea a autorităților naționale, mai bine plasate pentru a aprecia nevoile societății și pentru a le răspunde. Ea a deci concluzionat că art. 12 nu impunea statului pârât obligația de a deschide căsătoria unui cuplu homosexual cum este cel al reclamații (vezi și Gas și Dubois c. Franța, nr. 25951/07, § 66 CEDO 2012).

Curtea a reiterat această concluzie în arreste recente Hämäläinen și Oliari și alții citate. În hotărârea Hämäläinen (§ 96), ea a reamintit că art. 12 consacra conceptul tradițional al căsătoriei, și anume uniunea unui bărbat și a unei femei și că, dacă este adevărat că un anumit număr de state membre au deschis căsătoria partenerilor de același sex, acest articol nu ar putea fi înțeles că impune o asemenea obligație statelor contractante.

În hotărârea Oliari și alții (§§ 192-194), ea a afirmat că aceste concluzii rămân valabile în ciuda evoluției graduale a statelor în materie, unsprezece state membre ale Consilului Europei autorizând acum căsătoria între persoane de același sex. Ea a reamintit că a spus în hotărârea Schalk și Kopf că, nici mai mult nici mai puțin decât art. 12, art. 14 combinat cu art. 8, al cărui scop și domeniu sunt mai generale, nu ar putea fi interpretat ca impunând statelor contractante obligația de a deschide căsătoria cuplurilor homosexuale. Ea a dedus din aceasta că aceeași abordare era valabilă pentru art. 12 combinat cu art. 14 și a respins acest grief ca fiind vădit nefondat (§ 194).

Curtea nu vede nici un motiv să ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză, având în vedere scurta perioadă scursă din momentul hotărârilor pe care le-a pronunțat în cauzele Hämäläinen și Oliari și alții. Ea observă, în plus, că, de la introducerea cererii, legea din 17 mai 2013 a deschis căsătoria cuplurilor homosexuale (§24 mai sus) și că reclamații sunt acum liberi să se căsătorească.

Rezultă că nu a existat, în prezenta cauză, încălcare a art. 12 combinat cu art. 14 din Convenție.

Guvernul contesta această teză. A. Asupra admisibilității

În observațiile sale inițiale, Guvernul a ridicat incompatibilitatea ratione materiae a acestui grief cu dispozițiile Convenției.

Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea estimează stabilit că faptele cauzei intră în câmpul de aplicare al noțiunii de "viață privată" precum și al celei de "viață familială" în sensul art. 8 și că, prin urmare, art. 14 combinat cu art. 8 găsește aplicare (Schalk și Kopf citat anterior, § 95, Vallianatos și alții c. Grecia [GC], nr. 29381/09 și 32684/09, § 71, CEDO 2013 (fragmente) și Oliari și alții citat anterior, § 103). Deci trebuie respingă excepția ridicată de Guvern. Curtea observă, în plus, că acest grief nu este vădit nefondat, conform art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se confruntă altfel cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Ea îl declară deci admisibil. B. Asupra fondului 1. Argumentele părților și ale terțelor părți a) Părțile

Reclamații estimează că fac obiectul unei discriminări bazate pe orientarea lor sexuală în măsura în care căsătoria nu le este deschisă. Ei admit că au acces la Pacs, dar susțin că protecția juridică pe care o oferă este mult inferioară celei rezultând din căsătorie. Ei enumeră diferențele dintre cele două regimuri, în special în materie de drept de sedere, de naționalitate, de pensie de reversiune sau de regim de bunuri dobândite în cadrul uniunii. Ei estimează că diferența de tratament pe care au suferit-o nu are nici un scop legitim și nu este proporțională.

Guvernul citează hotărârea Schalk și Kopf (§ 101), în care Curtea a concluzionat că art. 14 combinat cu art. 8 nu putea fi înțeles ca impunând statelor contractante obligația de a deschide căsătoria cuplurilor homosexuale. El susține, pe de altă parte, că legislația franceză, departe de a prejudicia viața privată a reclamații, o favorizează. Într-adevăr, cuplurile homosexuale pot fi legate printr-un Pacs, al cărui regim juridic le permite să le asigure o recunoaștere ca cuplu și are consecințe foarte similare sau identice cu acelea ale căsătoriei în diferite domenii ale vieții lor (fiscalitate, drept de închiriere, liberalități, regim patrimonian, drept de muncă). În observațiile sale finale, Guvernul precizează că după adoptarea legii din 17 mai 2013, reclamații pot să se căsătorească. b) Terțele părți

Cele patru organizații interveniente externe au prezentat observații identice cu acelea pe care le-au depus în cauza Schalk și Kopf citat anterior (§§ 84-86). 2. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că statele rămân libere în legătură cu art. 14 combinat cu art. 8 să deschidă căsătoria doar cuplurilor heterosexuale și că beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a decide natura exactă a statutului conferit de alte moduri de recunoaștere juridică (Schalk și Kopf citat anterior, § 108 și Gas și Dubois citat anterior, § 66).

Ea observă că, dacă la data faptelor căsătoria nu era deschisă în dreptul francez reclamații, ei puteau cu toate acestea să încheia un pact civil de solidaritate, prevăzut de art. 515-1 din Codul civil, care conferă partenerilor un anumit număr de drepturi și obligații în materie fiscală, patrimoniala și socială (vezi §25 mai sus).

În aceasta, situația se distinge de cea a altor cauze în care Curtea a concluzionat la încălcarea art. 8 și 14 combinate, și anume cauza Vallianatos citat anterior, în care pactul de viață comună nu era deschis de legea greacă decât cuplurilor de sex opus și cauza Oliari și alții, în care dreptul italian nu prevedea nici o modalitate de recunoaștere juridică a cuplurilor de același sex.

Pentru atâta vreme cât reclamații fac valoare diferențele dintre regimul căsătoriei și cel al pactului civil de solidaritate, Curtea reitera că nu trebuie să se pronunțe în prezenta cauză asupra fiecăreia dintre aceste diferențe în detaliu (Schalk și Kopf citat anterior, § 109). Ea observă în orice caz, cum a observat în această hotărâre, că aceste diferențe corespund în general tendinței observate în alte state membre și nu discerne nici un semn indicând că statul pârât ar fi depășit marja sa de apreciere în alegerea pe care a făcut-o a drepturilor și obligațiilor conferite de pactul civil de solidaritate (ibidem). În plus, cum a fost reamintit mai sus (§39), legea din 17 mai 2013 a deschis căsătoria cuplurilor homosexuale și reclamații sunt acum liberi să se căsătorească.

Prin urmare, Curtea estimează că nu a existat în prezenta cauză încălcare a art. 8 combinat cu art. 14 din Convenție. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că nu a existat încălcare a art. 12 combinat cu art. 14 din Convenție; 3. Declară că nu a existat încălcare a art. 8 combinat cu art. 14 din Convenție. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe data de 9 iunie 2016, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulamentul Curții. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Grefieră Președintă

Les requérants ont été représentés par M e C. Mécary, avocate à Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me E. Belliard, directrice des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères, à laquelle a succédé M. F. Alabrune.

Les requérants allèguent en particulier la violation de l’article 14 combiné avec les articles 8 et 12 de la Convention en raison de l’annulation de leur mariage.

Le 7 avril 2009, la requête a été communiquée au Gouvernement. Les parties ont soumis des observations sur la recevabilité et le fond de l’affaire.

Le 31 août 2010, la chambre a décidé d’ajourner sa décision sur la tenue d’une audience dans l’attente de l’arrêt dans l’affaire Schalk et Kopf c. Autriche (n o 30141/04, CEDH 2010).

Le 8 avril 2011, le président de la chambre a décidé, comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. Les parties ont soumis des observations complémentaires.

Le 24 octobre 2012, le président a décidé d’ajourner l’examen de la requête dans l’attente de l’adoption du projet de loi permettant le mariage entre personnes de même sexe. 8. À la suite de la promulgation de la loi du 17 mai 2013 « ouvrant le mariage aux couples de même sexe », les parties ont présenté de nouvelles observations complémentaires.

Des observations communes ont également été reçues de la FIDH (Fédération internationale des ligues des droits de l’homme), de la CIJ (Commission internationale des juristes) de l’AIRE Centre (Advice on Individual Rights in Europe) et de ILGA-Europe (European Region of the International Lesbian and Gay Association), représentés par M. R. Wintermute, que le président avait autorisés à intervenir dans la procédure écrite en tant que tierces parties (articles 36 § 2 de la Convention et 44 § 3 a) du règlement). EN FAIT I.

En mai 2004, les requérants déposèrent un dossier de demande de mariage auprès des services de l’état civil de la mairie de Bègles (Gironde). Le 25 mai 2004, l’officier d’état civil de la mairie publia les bans du mariage.

Par actes d’huissier délivrés respectivement les 27 mai et 3 juin 2004, le procureur de la République près le tribunal de grande instance de Bordeaux fit notifier son opposition au mariage à l’officier d’état civil de la commune de Bègles ainsi qu’aux requérants.

Le 5 juin 2004, malgré cette opposition, le maire de Bègles, en sa qualité officier d’état civil, célébra le mariage des requérants et le transcrivit sur les registres de l’état civil.

Le 22 juin 2004, le procureur de la République fit assigner à jour fixe les requérants devant le tribunal de grande instance de Bordeaux en vue de voir prononcer la nullité du mariage.

Par jugement du 27 juillet 2004, le tribunal fit droit à cette demande. Il constata que selon le droit français la différence des sexes était une condition du mariage, estima que cette condition ne constituait pas une atteinte aux articles 12, 8 et 14 de la Convention tels qu’interprétés par la Cour et conclut que, si l’évolution des mœurs ou le respect d’un principe d’égalité pouvait conduire à une redéfinition du mariage, cette question devait faire l’objet d’un débat et nécessitait l’intervention du législateur. En conséquence, le tribunal annula le mariage des requérants et ordonna la transcription du jugement en marge de leurs actes de naissance et de l’acte de mariage.

Par arrêt du 19 avril 2005, la cour d’appel de Bordeaux confirma le jugement. Elle constata en premier lieu, comme le tribunal, qu’en droit français la différence de sexe était une condition de l’existence du mariage. Examinant ensuite cette condition au regard des articles 12, 8 et 14 de la Convention, la cour d’appel releva tout d’abord que la législation française permettait, notamment au travers du concubinage et du pacte civil de solidarité, ouverts aux personnes de même sexe ou de sexe différent, « de multiples possibilités de vie en couple, avec ou sans enfant, la loi assurant une égale protection pour tous, avec jurisprudence adaptée, droits égaux pour les enfants », si bien qu’elle ne découvrait « aucune discrimination dans le droit de fonder un couple, de vivre en couple, de même sexe ou de sexe différent, ni de fonder une famille librement choisie naturelle ou légitime, avec possibilité d’adoption. »

La cour d’appel ajouta ce qui suit : « La spécificité, et non pas discrimination, provient de ce que la nature n’a rendu potentiellement féconds que les couples de sexe différent et que le législateur (...) a désiré prendre en compte cette réalité biologique et « déterminer ses formes » en englobant le couple et sa conséquence prévisible, les enfants communs, dans une institution spécifique appelé mariage, choix législatif maintenu dans le temps (...) Tous les couples de sexe différent, ainsi concernés par une éventualité de filiation commune, sont traités à égalité puisqu’ils ont libre choix et libre accès au mariage. Certes, les couples de même sexe, et que la nature n’a pas créés potentiellement féconds, ne sont en conséquence pas concernés par cette institution. En cela leur traitement juridique est différent, parce que leur situation n’est pas analogue. Mais ils disposent par ailleurs du droit de voir reconnaître leur union dans les mêmes conditions que tous les couples de sexe différent ne désirant pas se marier, si bien que la distinction résultant de cette spécificité est objectivement fondée, justifiée par un but légitime et respecte un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens utilisés et le but visé. »

Enfin, la cour d’appel examina les conséquences prévisibles – notamment sur plusieurs dispositions du code civil – de l’infirmation éventuelle du jugement, qui aboutirait, sans préparation législative, à un « bouleversement des principes » régissant les règles de la filiation et estima, comme le tribunal, qu’il ne lui appartenait pas de trancher un problème de société qui ne pouvait que faire l’objet d’un débat politique et d’une intervention du législateur.

Les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur mémoire ampliatif, ils invoquèrent les articles 8, 12 et 14 de la Convention et se fondèrent sur la jurisprudence pertinente de la Cour.

Par arrêt du 13 mars 2007, la Cour de cassation rejeta le pourvoi, en relevant notamment que « selon la loi française, le mariage est l’union d’un homme et d’une femme » et que ce principe n’était contredit par aucune des dispositions de la Convention et de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, dont elle souligna qu’elle n’avait pas en France de force obligatoire. II.

Par ailleurs, l’article 75 du même code, relatif à la célébration du mariage, disposait en son dernier paragraphe que l’officier d’état civil devait recevoir de chaque partie « la déclaration qu’elles veulent se prendre pour mari et femme. »

Saisi le 16 novembre 2010 par la Cour de cassation d’une question prioritaire de constitutionnalité portant sur ces dispositions du code civil, le Conseil constitutionnel les a déclarées conformes à la Constitution par décision du 28 janvier 2011. Il a notamment considéré que le droit de mener une vie familiale normale n’impliquait pas le droit de se marier pour les couples de même sexe, qu’en maintenant le principe selon lequel le mariage est l’union d’un homme et d’une femme, le législateur avait estimé que la différence de situation entre les couples de même sexe et les couples composés d’un homme et d’une femme pouvait justifier une différence de traitement quant aux règles du droit de la famille et qu’il ne lui appartenait pas de substituer son appréciation à celle du législateur.

Après l’adoption de la loi n o 2013-404 du 17 mai 2013 ouvrant le mariage aux couples de personnes de même sexe, le nouvel article 143 du code civil se lit ainsi : « Le mariage est contracté par deux personnes de sexe différent ou de même sexe. »

Aux termes de l’article 515-1 du code civil, le pacte civil de solidarité (Pacs), institué par la loi du 15 novembre 1999, est « un contrat conclu par deux personnes physiques majeures, de sexe différent ou de même sexe, pour organiser leur vie commune. » Le Pacs implique pour les partenaires un certain nombre d’obligations, dont celles de maintenir une vie commune et de s’apporter une aide matérielle et une assistance réciproques. Le Pacs confère également aux partenaires certains droits en matière fiscale, patrimoniale et sociale. Les partenaires forment ainsi un seul foyer fiscal ; ils sont par ailleurs assimilés aux conjoints mariés pour l’exercice de certains droits, spécialement au titre de l’assurance maladie et maternité et de l’assurance décès. Certains effets propres au mariage restent inapplicables aux partenaires du Pacs, la loi notamment ne créant pas de lien d’alliance ou de vocation héréditaire entre partenaires. En particulier, la dissolution du Pacs échappe aux procédures judiciaires de divorce et peut intervenir sur simple déclaration conjointe des partenaires ou décision unilatérale de l’un d’eux signifiée à son cocontractant (article 515-7 du code civil). De plus, le Pacs n’a aucune incidence sur les dispositions du code civil relatives à la filiation adoptive et à l’autorité parentale ( Gas et Dubois c. France , n o 25951/07, § 24, CEDH 2012).

Quant au concubinage, il est défini par l’article 515-8 du même code comme « une union de fait, caractérisée par une vie commune présentant un caractère de stabilité et de continuité, entre deux personnes, de sexe différent ou de même sexe, qui vivent en couple. »

Un exposé du droit comparé en la matière, ainsi que des textes pertinents du Conseil de l’Europe et de l’Union européenne, se trouve dans l’arrêt Oliari et autres c. Italie (n os 18766/11 et 36030/11, §§ 53-64, 21 juillet 2015). EN DROIT I. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 12 COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

Les requérants estiment que le fait de limiter le mariage aux personnes de sexe différent porte une atteinte discriminatoire au droit de se marier. Ils invoquent les articles 12 et 14 combinés de la Convention, qui se lisent ainsi : Article 12 « A partir de l’âge nubile, l’homme et la femme ont le droit de se marier et de fonder une famille selon les lois nationales régissant l’exercice de ce droit. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

Dans ses observations initiales, le Gouvernement a soulevé l’incompatibilité ratione materiae de ce grief avec les dispositions de la Convention.

La Cour rappelle que, dans l’arrêt Schalk et Kopf c. Autriche (n o 30141/04, § 61, CEDH 2010) elle a admis, en se référant notamment à l’article 9 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, que l’article 12 s’appliquait au grief des requérants (voir également Hämäläinen c. Finlande [GC], n o 37359/09, § 110, CEDH 2014 et Oliari et autres précité, § 191). Elle ne voit aucune raison de conclure différemment dans la présente affaire.

Dès lors, l’exception du Gouvernement doit être rejetée. La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties et des tierces parties a) Les parties

Les requérants estiment avoir fait l’objet d’une discrimination fondée sur leur orientation sexuelle pour leur interdire le bénéfice du droit au mariage garanti par l’article 12. Ils font valoir que, s’ils avaient eu une orientation hétérosexuelle, ils auraient eu accès à trois régimes de protection du couple (le concubinage, le Pacs et le mariage) et soulignent que la protection juridique offerte par le Pacs est inférieure à celle du mariage. Ils considèrent que cette discrimination ne vise aucun but légitime (et qu’en particulier la protection de l’équilibre juridique relatif à la famille et à la filiation, citée par le Gouvernement ne constitue pas un tel but) et qu’elle n’est pas proportionnée.

S’appuyant sur l’arrêt Schalk et Kopf précité, et sur l’affirmation qu’y fait la Cour que « l’article 12 n’impose pas au gouvernement défendeur l’obligation d’ouvrir le mariage à un couple homosexuel tel que celui des requérants », le Gouvernement en déduit que les requérants ne peuvent se prévaloir d’une quelconque discrimination à leur encontre du fait que la législation française réserve le mariage aux couples constitués d’un homme et d’une femme. Dans ses dernières observations, il souligne qu’à la suite de l’entrée en vigueur de la loi du 17 mai 2013, les requérants peuvent désormais conclure un mariage conformément aux lois de la République. b) Les tierces parties

Les quatre organisations tiers-intervenantes ont fait parvenir des observations identiques à celles qu’elles ont déposées dans l’affaire Schalk et Kopf précitée (§§ 47-48). 2. Appréciation de la Cour

Dans l’arrêt Schalk et Kopf (§§ 58-63), la Cour a dit que, si l’institution du mariage avait été profondément bouleversée par l’évolution de la société depuis l’adoption de la Convention, il n’existait pas de consensus européen sur la question du mariage homosexuel. Elle a considéré que l’article 12 de la Convention s’appliquait au grief des requérants, mais que l’autorisation ou l’interdiction du mariage homosexuel était régie par les lois nationales des États contractants. Elle a retenu que le mariage possédait des connotations sociales et culturelles profondément enracinées susceptibles de différer notablement d’une société à une autre et rappelé qu’elle ne devait pas se hâter de substituer sa propre appréciation à celle des autorités nationales, mieux placées pour apprécier les besoins de la société et y répondre. Elle a donc conclu que l’article 12 n’imposait pas au gouvernement défendeur l’obligation d’ouvrir le mariage à un couple homosexuel tel que celui des requérants (voir également Gas et Dubois c. France , n o 25951/07, § 66 CEDH 2012).

La Cour a réitéré cette conclusion dans les récents arrêts Hämäläinen et Oliari et autres précités. Dans l’arrêt Hämäläinen (§ 96), elle a rappelé que l’article 12 consacrait le concept traditionnel du mariage, à savoir l’union d’un homme et d’une femme et que, s’il était vrai qu’un certain nombre d’États membres avaient ouvert le mariage aux partenaires de même sexe, cet article ne pouvait être compris comme imposant pareille obligation aux États contractants.

Dans l’arrêt Oliari et autres (§§ 192-194), elle a affirmé que ces conclusions restaient valables malgré l’évolution graduelle des États en la matière, onze États membres du Conseil de l’Europe autorisant désormais le mariage entre personnes de même sexe. Elle a rappelé avoir dit dans l’arrêt Schalk and Kopf que, pas plus que l’article 12, l’article 14 combiné avec l’article 8, dont le but et la portée sont plus généraux, ne pouvait s’interpréter comme imposant aux États contractants l’obligation d’ouvrir le mariage aux couples homosexuels. Elle en a déduit que la même approche était valable pour l’article 12 combiné avec l’article 14 et a rejeté ce grief comme étant manifestement mal fondé (§ 194).

La Cour ne voit aucune raison d’arriver à une conclusion différente dans la présente affaire, vu le bref laps de temps écoulé depuis les arrêts qu’elle a rendus dans les affaires Hämäläinen et Oliari et autres . Elle note au surplus que, depuis l’introduction de la requête, la loi du 17 mai 2013 a ouvert le mariage aux couples homosexuels (paragraphe 24 ci-dessus) et que les requérants sont désormais libres de se marier.

Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu, en l’espèce, violation de l’article 12 combiné avec l’article 14 de la Convention. II. SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 COMBINÉ AVEC L’ARTICLE 14 DE LA CONVENTION

Les requérants estiment avoir été victimes, dans l’exercice de leur droit au respect de leur vie privée et familiale, d’une discrimination fondée sur leur orientation sexuelle. Ils invoquent l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention. L’article 8 est ainsi rédigé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance. 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Le Gouvernement conteste cette thèse. A. Sur la recevabilité

Dans ses observations initiales, le Gouvernement a soulevé l’incompatibilité ratione materiae de ce grief avec les dispositions de la Convention.

Au vu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime établi que les faits de la cause entrent dans le champ d’application de la notion de « vie privée » ainsi que de celle de « vie familiale » au sens de l’article 8 et que, dès lors, l’article 14 combiné avec l’article 8 trouve à s’appliquer ( Schalk et Kopf précité, § 95, Vallianatos et autres c. Grèce [GC], n os 29381/09 et 32684/09, § 71, CEDH 2013 (extraits) et Oliari et autres précité, § 103). Il y a donc lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement. La Cour constate en outre que ce grief n’est pas manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable. B. Sur le fond 1. Arguments des parties et des tierces parties a) Les parties

Les requérants estiment faire l’objet d’une discrimination fondée sur leur orientation sexuelle dans la mesure où le mariage ne leur est pas ouvert. Ils admettent avoir accès au Pacs, mais font valoir que la protection juridique qu’il offre est largement inférieure à celle résultant du mariage. Ils énumèrent les différences entre les deux régimes, notamment en matière de droit au séjour, de nationalité, de pension de réversion ou de régime des biens acquis durant l’union. Ils estiment que la différence de traitement qu’ils ont subie n’a aucun but légitime et n’est pas proportionnée.

Le Gouvernement cite l’arrêt Schalk et Kopf (§ 101), dans lequel la Cour a conclu que l’article 14 combiné avec l’article 8 ne pouvait être compris comme imposant aux États contractants l’obligation d’ouvrir le mariage aux couples homosexuels. Il fait valoir par ailleurs que la législation française, loin de porter atteinte à la vie privée des requérants, la favorise. En effet, les couples homosexuels peuvent être liés par un Pacs, dont le régime juridique permet de leur assurer une reconnaissance en tant que couple et entraîne des conséquences très similaires ou identiques à celle du mariage dans différents domaines de leur vie (fiscalité, droit de la location, libéralités, régime patrimonial, droit du travail). Dans ses dernières observations, le Gouvernement précise qu’à la suite de l’adoption de la loi du 17 mai 2013, les requérants peuvent se marier. b) Les tierces parties

Les quatre organisations tiers-intervenantes ont soumis des observations identiques à celles qu’elles ont déposées dans l’affaire Schalk et Kopf précitée (§§ 84-86). 2. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que les États demeurent libres au regard de l’article 14 combiné avec l’article 8 de n’ouvrir le mariage qu’aux couples hétérosexuels et qu’ils bénéficient d’une certaine marge d’appréciation pour décider de la nature exacte du statut conféré par les autres modes de reconnaissance juridique ( Schalk et Kopf précité, § 108 et Gas et Dubois précité, § 66).

Elle relève que, si à l’époque des faits le mariage n’était pas ouvert en droit français aux requérants, ils pouvaient néanmoins conclure un pacte civil de solidarité, prévu par l’article 515-1 du code civil, qui confère aux partenaires un certain nombre de droits et obligations en matière fiscale, patrimoniale et sociale (voir paragraphe 25 ci-dessus).

En cela, la situation se distingue de celle d’autres affaires où la Cour a conclu à la violation des articles 8 et 14 combinés, à savoir l’affaire Vallianatos précitée, où le pacte de vie commune n’était ouvert par la loi grecque qu’aux couples de sexe opposé et l’affaire Oliari et autres , où le droit italien ne prévoyait aucun mode de reconnaissance juridique des couples de même sexe.

Pour autant que les requérants font valoir les différences existant entre le régime du mariage et celui du pacte civil de solidarité, la Cour réitère qu’elle n’a pas à se prononcer en l’espèce sur chacune de ces différences de manière détaillée ( Schalk et Kopf précité, § 109). Elle note en tout état de cause, comme elle l’a relevé dans cet arrêt, que ces différences correspondent dans l’ensemble à la tendance observée dans d’autres États membres et ne discerne nul signe indiquant que l’État défendeur aurait outrepassé sa marge d’appréciation dans le choix qu’il a fait des droits et obligations conférés par le pacte civil de solidarité ( ibidem ). Au surplus, comme rappelé ci-dessus (paragraphe 39), la loi du 17 mai 2013 a ouvert le mariage aux couples homosexuels et les requérants sont désormais libres de se marier.

Dès lors, la Cour estime qu’il n’y a pas eu en l’espèce violation de l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 12 combiné avec l’article 14 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 8 combiné avec l’article 14 de la Convention. Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 juin 2016, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Claudia Westerdiek Angelika Nußberger Greffière Présidente