MARINKOVIĆ v. CROATIA
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly struck out of the list;Partly inadmissible
MARINKOVIĆ v. CROATIA (CtEDO, 2016)
Decizia nr. 79590/12 Ivana MARINKOVII împotriva Croației Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 14 iunie 2016 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 noiembrie 2012, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 7 octombrie 2015, care solicită Curții să elimine aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dna Ivana Marinković, este un național croat, născut în 1985 și locuiește în Beograd. Ea a fost reprezentată în fața Curții în primul rând de dna B. Paprić, un avocat practicant în Osijek, și ulterior de dl I. Vuković, un avocat practicant în Belgrad. Guvernul croat (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š Stažnik. Cererea a fost comunicată Guvernului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iunie 1999, reclamantul, care era minor la momentul respectiv și reprezentat de mama ei, a înființat proceduri de punere în aplicare cu Curtea Municipală Split (Općinski sud u Splitu ) împotriva tatălui ei, cerând plata întreținerii copilului ordonat prin o hotărâre finală și executivă anterioară a aceleiași instanțe din 29 ianuarie 1999. În perioada între 22 decembrie 2006 și 15 ianuarie 2015, reclamantul a recurgit de patru ori la căile de recurs interne disponibile pentru durata procedurii. Ultima decizie internă în acest sens a fost adoptată la 10 iulie 2015. De fiecare dată când instanța competentă a constatat o încălcare a dreptului ei la o audiere într-un timp rezonabil și a ordonat ca executarea să fie finalizată în termene specifice, cuprinzând între cinci și opt luni. În plus, aceste instanțe au acordat reclamantului un total de 17.700 [1] kunas croate în compensare pentru durata excesivă a procedurilor de aplicare respective. Execuția nu a fost finalizată în termenele specificate și procedurile de executare sunt încă în așteptare. Între timp, la 21 iulie 2009, reclamantul și-a depus prima cerere în fața Curții. Prin hotărârea din 29 martie 2011, Curtea a exclus cazul din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase între părțile în temeiul cărora reclamantul a acceptat să renunțe la orice alte cereri împotriva Croației în ceea ce privește faptele care dau naștere unei cereri împotriva unei întreprinderi de guvern de a-și plăti 4,650 de euro (a se vedea Papić c. Croația (dec.), nr. 41489/09, 29 martie 2011). Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la întârzierile excesive în cadrul procedurii de executare de mai sus. 10. De asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, ea s-a plâns că nu are un remediu eficace în ceea ce privește plângerea de lungime. Reclamantul s-a plâns că întârzierile procedurii de executare au fost incompatibile cu cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția care, din cauza acestor întârzieri, nu a primit menținerea copilului acordată de hotărârea finală și executabilă din 29 ianuarie 1999 (a se vedea punctul 5 mai sus). 12. Curtea, având în vedere jurisprudența sa (denumită în special Panetta c. Italia) , nr. 38624/07, §§ 29 și 31 iulie 2014), consideră că această parte a cererii este examinată numai în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție. Acest articol se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă... într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 13. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 7 octombrie 2015, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor ridicate de această parte a cererii. Declarația furnizată după cum urmează: „a) recunoaște că, în cazul în care a existat o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil într-un timp rezonabil, garantat de art. 1 din Convenție; și (b) este gata să plătească reclamantului 1.665 euro pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant. Această sumă va fi convertită în kune croate la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la contul indicat de solicitant. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” 15. Prin scrisoarea din 2 noiembrie 2015, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcută cu termenii declarației unilaterale, deoarece procedura de executare în cauză era încă în așteptare. 16. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 17. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 18. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 19. Curtea a stabilit în mai multe cazuri (a se vedea, de exemplu, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italia [GC], nr. 64886/01, § 69-98, ECHR 2006 V; și Wende și Kukówka v. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007), inclusiv cele aduse împotriva Croației (a se vedea, de exemplu, Horvat v. Croația , nr. 51585/99, ECHR 2001 VIII; Kozlica v. Croația , nr. 29182/03, 2 Noiembrie 2006; și Pavić c. Croația , nr. 21846/08, 28 ianuarie 2010), practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil. 20. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 21. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 22. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 23. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în măsura în care se referă la reclamația de mai sus. De asemenea, reclamantul s-a plâns că căile de recurs interne pe care le-a recurgat pentru a se plânge de întârzierile procedurilor de punere în aplicare de mai sus au fost ineficace în faptul că ordinele de completare a executării în termenele specificate nu au fost respectate. Ea s-a bazat pe art. 13 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 25. Curtea reiterează că art. 13 necesită o soluție în dreptul intern numai atunci când un individ are o „acuzație argumentală” potrivit căreia unul dintre drepturile sau libertățile sale prevăzute în Convenție a fost încălcat (a se vedea, de exemplu, Boyle și Rice c. Regatul Unit , 27 aprilie 1988 § 52, Serie A nr. 131. Cu toate acestea, având în vedere concluziile anterioare în conformitate cu care nu mai este justificat să continue examinarea cererii în ceea ce privește principala plângere a reclamantului în temeiul articolului 1 din Convenție, Curtea consideră că plângerea sa conexe în temeiul articolului 13 din Convenție nu poate fi considerată „argumentabilă” în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea δuzel c. Croația) (dec.), nr. 43443/11, 19 mai 2015). 26. Rezultă că această plângere este inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 lit. (a) din Convenție ca fiind evident nefondată și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia notă, în unanimitate, în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; hotărăște să ia parte din aplicarea acesteia din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Declară restul cererii inadmisibil. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 7 iulie 2016. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului [1] Aproximativ 2.310 euro.