- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 14 iunie 2016
- Stat pârât
- HRV
- Concluzia
- Partly struck out of the list
- Partly inadmissible
Marinković împotriva Croației
Traducere în română Auto
Decizia nr. 79590/12 Ivana MARINKOVII împotriva Croației Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 14 iunie 2016 în calitate de comitet compus din: Nebojša Vučinić, președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 22 noiembrie 2012, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 7 octombrie 2015, care solicită Curții să elimine aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dna Ivana Marinković, este un național croat, născut în 1985 și locuiește în Beograd.
Ea a fost reprezentată în fața Curții în primul rând de dna B. Paprić, un avocat practicant în Osijek, și ulterior de dl I. Vuković, un avocat practicant în Belgrad. Guvernul croat (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna Š Stažnik. Cererea a fost comunicată Guvernului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 9 iunie 1999, reclamantul, care era minor la momentul respectiv și reprezentat de mama ei, a înființat proceduri de punere în aplicare cu Curtea Municipală Split (Općinski sud u Splitu ) împotriva tatălui ei, cerând plata întreținerii copilului ordonat prin o hotărâre finală și executivă anterioară a aceleiași instanțe din 29 ianuarie 1999. În perioada între 22 decembrie 2006 și 15 ianuarie 2015, reclamantul a recurgit de patru ori la căile de recurs interne disponibile pentru durata procedurii.
Ultima decizie internă în acest sens a fost adoptată la 10 iulie 2015. De fiecare dată când instanța competentă a constatat o încălcare a dreptului ei la o audiere într-un timp rezonabil și a ordonat ca executarea să fie finalizată în termene specifice, cuprinzând între cinci și opt luni. În plus, aceste instanțe au acordat reclamantului un total de 17.700 [1] kunas croate în compensare pentru durata excesivă a procedurilor de aplicare respective. Execuția nu a fost finalizată în termenele specificate și procedurile de executare sunt încă în așteptare. Între timp, la 21 iulie 2009, reclamantul și-a depus prima cerere în fața Curții.
Prin hotărârea din 29 martie 2011, Curtea a exclus cazul din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase între părțile în temeiul cărora reclamantul a acceptat să renunțe la orice alte cereri împotriva Croației în ceea ce privește faptele care dau naștere unei cereri împotriva unei întreprinderi de guvern de a-și plăti 4,650 de euro (a se vedea Papić c. Croația (dec.), nr. 41489/09, 29 martie 2011). Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la întârzierile excesive în cadrul procedurii de executare de mai sus. 10. De asemenea, în temeiul articolului 13 din Convenție, ea s-a plâns că nu are un remediu eficace în ceea ce privește plângerea de lungime.
Reclamantul s-a plâns că întârzierile procedurii de executare au fost incompatibile cu cerința de „temps rezonabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția care, din cauza acestor întârzieri, nu a primit menținerea copilului acordată de hotărârea finală și executabilă din 29 ianuarie 1999 (a se vedea punctul 5 mai sus). 12. Curtea, având în vedere jurisprudența sa (denumită în special Panetta c. Italia) , nr. 38624/07, §§ 29 și 31 iulie 2014), consideră că această parte a cererii este examinată numai în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție. Acest articol se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor civile ..., fiecare are dreptul la o audiere echitabilă...
într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 13. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 7 octombrie 2015, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor ridicate de această parte a cererii. Declarația furnizată după cum urmează: „a) recunoaște că, în cazul în care a existat o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil într-un timp rezonabil, garantat de art. 1 din Convenție; și (b) este gata să plătească reclamantului 1.665 euro pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxabil pentru solicitant. Această sumă va fi convertită în kune croate la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării deciziei de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului la contul indicat de solicitant.
În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” 15. Prin scrisoarea din 2 noiembrie 2015, reclamantul a indicat că nu a fost satisfăcută cu termenii declarației unilaterale, deoarece procedura de executare în cauză era încă în așteptare. 16. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c) din respectivul articol.
„pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 17. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 18. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 19. Curtea a stabilit în mai multe cazuri (a se vedea, de exemplu, Frydlender v. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italia [GC], nr. 64886/01, § 69-98, ECHR 2006 V; și Wende și Kukówka v. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007), inclusiv cele aduse împotriva Croației (a se vedea, de exemplu, Horvat v. Croația , nr. 51585/99, ECHR 2001 VIII; Kozlica v. Croația , nr. 29182/03, 2 Noiembrie 2006; și Pavić c. Croația , nr. 21846/08, 28 ianuarie 2010), practica sa privind plângerile referitoare la încălcarea dreptului unei persoane la o audiere într-un timp rezonabil.
20. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 21. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 22. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 23. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în măsura în care se referă la reclamația de mai sus.
De asemenea, reclamantul s-a plâns că căile de recurs interne pe care le-a recurgat pentru a se plânge de întârzierile procedurilor de punere în aplicare de mai sus au fost ineficace în faptul că ordinele de completare a executării în termenele specificate nu au fost respectate.
Ea s-a bazat pe art. 13 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” 25. Curtea reiterează că art. 13 necesită o soluție în dreptul intern numai atunci când un individ are o „acuzație argumentală” potrivit căreia unul dintre drepturile sau libertățile sale prevăzute în Convenție a fost încălcat (a se vedea, de exemplu, Boyle și Rice c. Regatul Unit , 27 aprilie 1988 § 52, Serie A nr. 131. Cu toate acestea, având în vedere concluziile anterioare în conformitate cu care nu mai este justificat să continue examinarea cererii în ceea ce privește principala plângere a reclamantului în temeiul articolului 1 din Convenție, Curtea consideră că plângerea sa conexe în temeiul articolului 13 din Convenție nu poate fi considerată „argumentabilă” în sensul jurisprudenței Curții (a se vedea δuzel c. Croația) (dec.), nr. 43443/11, 19 mai 2015). 26. Rezultă că această plângere este inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 lit. (a) din Convenție ca fiind evident nefondată și, prin urmare, trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea ia notă, în unanimitate, în ceea ce privește termenii declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul articol; hotărăște să ia parte din aplicarea acesteia din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție. Declară restul cererii inadmisibil. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 7 iulie 2016. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić Președintele adjunct al grefierului [1] Aproximativ 2.310 euro.
SECOND SECTION
DECISION Application no. 79590/12 Ivana MARINKOVIĆ against Croatia The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 14 June 2016 as a Committee composed of: Nebojša Vučinić, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 22 November 2012, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 7 October 2015 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicant, Ms Ivana Marinković, is a Croatian national, who was born in 1985 and lives in Beograd. She was represented before the Court first by Mrs B. Paprić, a lawyer practising in Osijek, and subsequently by Mr I. Vuković, a lawyer practising in Belgrade.
The Croatian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms Š. Stažnik.
The application had been communicated to the Government .
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 9 June 1999 the applicant, who was a minor at the time and represented by her mother, instituted enforcement proceedings with the Split Municipal Court ( Općinski sud u Splitu ) against her father, seeking payment of the child maintenance ordered by a previous final and enforceable judgment of the same court of 29 January 1999.
In the period between 22 December 2006 and 15 January 2015 the applicant availed herself four times of the available domestic remedies for the length of proceedings. The last domestic decision in this respect was adopted on 10 July 2015. Each time the relevant courts found a violation of her right to a hearing within a reasonable time and ordered that the enforcement be completed within specific time-limits, ranging from five to eight months. In addition, those courts awarded the applicant the total of 17,700 [1] Croatian kunas in compensation for the excessive length of those enforcement proceedings.
The enforcement was not completed within the specified time-limits and the enforcement proceedings are still pending.
Meanwhile, on 21 July 2009 the applicant lodged her first application with the Court. By a decision of 29 March 2011 the Court struck the case out of its list of cases following a friendly settlement between the parties under which the applicant agreed to waive any further claims against Croatia in respect of the facts giving rise to that application against an undertaking by the Government to pay her 4,650 euros (see Papić v. Croatia (dec.), no. 41489/09, 29 March 2011). COMPLAINTS
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention and Article 1 of the Protocol No. 1 about the excessive delays in the above enforcement proceedings.
She also complained under Article 13 of the Convention that she did not have an effective remedy in respect of her length complaint. THE LAW A. Alleged violation of Article 6 § 1 of the Convention
The applicant complained that the delays in the enforcement proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article 6 § 1 of the Convention. She also complained under Article 1 of the Protocol No. 1 to the Convention that, owing to those delays, she had not received the child maintenance awarded to her by the final and enforceable judgment of 29 January 1999 (see paragraph 5 above).
The Court, having regard to its case-law (see, notably, Panetta v. Italy , no. 38624/07, §§ 29 and 31, 15 July 2014), considers that this part of the application falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention only. That Article reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 7 October 2015 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “(a) acknowledges that in the instant case there has been a violation of the applicant’s right to a fair trial within a reasonable time, guaranteed by the Article 6 § 1 of the Convention; and (b) is ready to pay to the applicant 1,665 euros to cover any and all non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant. This sum will be converted into Croatian kunas at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights to the account indicated by the applicant. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
By a letter of 2 November 2015, the applicant indicated that she was not satisfied with the terms of the unilateral declaration because the enforcement proceedings in question were still pending.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases (see, for example, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella v. Italy [GC], no. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 ‑ V; and Wende and Kukówka v. Poland , no. 56026/00, 10 May 2007), including those brought against Croatia (see, for example, Horvat v. Croatia , no. 51585/99, ECHR 2001 ‑ VIII; Kozlica v. Croatia , no. 29182/03, 2 November 2006; and Pavić v. Croatia , no. 21846/08, 28 January 2010), its practice concerning complaints about the violation of one’s right to a hearing within a reasonable time.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (see Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it relates to the above complaint. B. Alleged violation of Article 13 of the Convention
The applicant also complained that the domestic remedies she had resorted to in order to complain about the delays in the above enforcement proceedings had been ineffective in that the orders to complete the enforcement within the specified time-limits had not been complied with. She relied on Article 13 of the Convention, which reads as follows: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.”
The Court reiterates that Article 13 requires a remedy in domestic law only where an individual has an “arguable claim” that one of his or her rights or freedoms set forth in the Convention has been violated (see, for example, Boyle and Rice v. the United Kingdom , 27 April 1988, § 52, Series A no. 131). However, given its above findings according to which it is no longer justified to continue the examination of the application in so far as it concerns the applicant’s main complaint under Article 6 § 1 of the Convention, the Court considers that her related complaint under Article 13 thereof cannot be considered “arguable” within the meaning of the Court’s case-law (see Đuzel v. Croatia (dec.), no. 43443/11, 19 May 2015).
It follows that this complaint is inadmissible under Article 35 § 3 (a) of the Convention as manifestly ill-founded and must therefore be rejected pursuant to Article 35 § 4 thereof. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 7 July 2016. Hasan Bakırcı Nebojša Vučinić Deputy Registrar President [1] Approximately 2,310 euros.