A treia secțiune CAUZĂ DE PODDUBNYY ȘI BABKOV v. RUSSIA (Depunerea nr. 9994/06) JUGGMENT Strasburg 21 iunie 2016 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Poddubnyy și Babkov v. Rusia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care stă în calitate de comitet compus din: Branko Lubarda, Președinte, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judecători, și Stephen Phillips, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 31 mai 2016, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 9994/06) împotriva Federației Ruse depusă Curții în temeiul art. 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi resortisanți ruși, dl Igor Yevgenyevich Poddubnyy și dl Yevgeniy Anatolyevich Babkov („reclamanții”), la 22 ianuarie 2006. Primul reclamant a fost reprezentat de dna K. Moskalenko și dna Stavitskaya, iar al doilea reclamant a fost reprezentat de dna Moskalenko și dna S. Kruglov, avocați care practică la Moscova. Guvernul rus (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Reclamanții au susținut, în special, că detenția lor anterioară și procedurile penale împotriva lor au fost deopotrivă lungi. La 12 septembrie 2012, cererea a fost comunicată guvernului. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1970 și, respectiv, 1965 și trăiesc la Moscova. Procedura penală împotriva reclamanților în acuzații de fraudă și contrabandă de tutun Reclamanții arestării și reținerii în custodie în așteptarea anchetei La 13 iunie 2000, biroul procurorului a deschis o anchetă penală împotriva reclamanților cu suspiciune de fraudă și contrabandă de tutun. La 24 noiembrie 2000, reclamanții au fost arestați. Noiembrie 2000 procurorul a autorizat detenția anterioară. Au rămas în custodie în timpul anchetei și studiului dosarului. Primul proces La 12 ianuarie 2004, Tribunalul a stabilit o dată de proces din 19 ianuarie 2004. Curtea a ordonat ca reclamanții să rămână în custodie în timpul procesului. Detenția reclamantului a fost prelungită ulterior în mai multe ocazii. La 4 februarie 2005, Tribunalul a pronunțat hotărârea și a ordonat eliberarea reclamanților. 10. La 22 iulie 2005, Curtea Supremă a anulat hotărârea din 4 februarie 2005 privind recursul și a remis această chestiune pentru o atenție proaspătă. Iulie 2005 Curtea de Oraș a ordonat reclamanților să fie retras în custodie în așteptarea unui nou proces. Curtea a motivat după cum urmează: „Poate fi observat în [ hotărârea Curții Supreme] că verdictul a fost anulat în funcție de încălcarea normelor de procedură penală de către ambii acuzați, care a influențat opinia juriului. Prin urmare, instanța consideră că, dacă este eliberată, [reclamanții] ar putea interfera în stabilirea adevărului și în administrarea justiției prin presiunea asupra martorilor. Având în vedere cele de mai sus, gravitația acuzațiilor și pentru a asigura respectarea obiectivelor procedurii penale, instanța acordă procurorului cererea de a retras [reclamanții] în custodie.” 12. La 20 septembrie 2005, Curtea Supremă a susținut hotărârea din 29 iulie 2005 în apel. 13. Februarie 2006 juriul a pronunțat un verdict de nevinovat în cazul reclamanților. La 16 februarie 2006, Tribunalul a pronunțat hotărârea și a ordonat eliberarea reclamanților. În partea operativă a hotărârii, instanța a remarcat că reclamanții au dreptul la reabilitare și ar putea solicita compensații în ceea ce privește prejudiciile materiale prin introducerea unei cereri la instanța care a pronunțat hotărârea în cauza lor penală. La 21 septembrie 2006, Curtea Supremă a susținut hotărârea privind recursul. Procedura penală împotriva primului reclamant cu privire la acuzațiile de distrugere a probelor și atacul asupra unui ofițer de aplicare a legii Potrivit versiunii oficiale a evenimentelor, la 22 August 2002 primul reclamant a distrus anumite documente care au fost admise ca dovezi în cazul penal împotriva lui, iar la 28 august 2002, el a atacat un investigator stagiar. 16. La o dată neespecificată, a fost deschis un caz penal împotriva primului solicitant pentru acuzații multiple, inclusiv utilizarea violenței împotriva unui ofițer de aplicare a legii și distrugerea documentelor oficiale. 17. La 30 iulie 2003, Curtea de district Tverskoy din Moscova a constatat că primul reclamant a fost vinovat și l-a condamnat la doi ani de închisoare. 18. La 19 noiembrie 2003, Curtea de oraș a susținut condamnarea primului reclamant în apel. Se pare că primul reclamant a terminat condamnarea la închisoare la 29 iulie 2005. Oricine a fost achitat are dreptul la reabilitare, care include compensarea pentru prejudicii materiale și morale, precum și reintegrarea ocupării, pensii, locuințe și alte drepturi (art. 133 din Codul de Procedură Penală Rusă (CCrP). 21. O persoană achitată după urmărire penală poate recupera, printre altele, , pierderea veniturilor, a pensiilor și a altor beneficii, precum și a taxelor juridice și a oricărei alte cheltuieli de litigiu pe care le-a suportat (art. 135 din CCrP). art. 1070: Responsabilitatea pentru prejudiciile cauzate de actele ilegale ale autorităților de investigare, a autorităților judiciare și a instanțelor „1. Orice prejudiciu cauzat cuiva ca urmare a condamnării ilegale, a urmăririi penale ilegale ... detenția anterioară ilegală ... este compensată [de stat] ... în totalitate, indiferent de vina [poliției], a biroului procurorului sau a instanței.” art. 1100: Motivele de compensare pentru prejudicii morale „Compensarea pagubelor nepecuniare este asigurată, indiferent de vină de către tortfeasor, dacă: ... daunele sunt cauzate unei persoane ca urmare a condamnării ilegale, a urmăririi penale ilegale, [sau] a detenției ilegale înainte de judecată...” PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 5 3 AL CONVENȚIEI 23. Reclamanții se plângeau că detenția lor preliminară nu s-a bazat pe motive suficiente și că aceasta a fost nejustificabil de lungă și se bazează pe art. 5 3 din Convenție, care, în măsura în care este relevantă, citește după cum urmează: „Toată lumea arestată sau reținută în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol este ... dreptul la proces într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare a procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții care pot apărea pentru proces.” Guvernul a susținut că, având în vedere achitarea reclamanților, nu ar putea pretinde că sunt victime ale presupusei încălcări. În orice caz, le-a fost deschis să solicite compensații pentru orice daune care rezultă din detenția lor preventivă, pe care le-au ales să nu le facă. 25. Reclamanții au considerat că ar putea pretinde că sunt victime ale presupusei încălcări. Autoritățile interne nu au recunoscut că au existat încălcarea drepturilor lor în temeiul articolului 3 din Convenție, nici nu au oferit nicio compensație reclamanților. Evaluarea Curții (a) Statutul victimei reclamanților 26. Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 34 din Convenție, „poate primi cereri de la oricare persoană ... care pretinde că este victimă de o încălcare de către una dintre Înaltele părți contractante a drepturilor prevăzute în Convenție sau în protocolurile sale”. În acest sens, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victimă de o presupusă încălcare este relevantă în toate etapele procedurii în temeiul Convenției (a se vedea Burdov c. Rusia , nr. 59498/00, § 30, CEDO 2002-III). 27. Curtea reiterează, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de statutul său de victimă, cu excepția cazului în care autoritățile naționale au recunoscut încălcarea convenției, fie în mod expres, fie în substanță, și apoi au beneficiat de remediere pentru aceasta (a se vedea, de exemplu, Eckle v. Germania, 15 iulie 1982, §§ 69 et seq., Serie A nr. 51; Amuur v. Franța , 25 iunie 1996, § 36, Raporturi 1996-III; și Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999-VI). 28. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea observă că la 16 februarie 2006, reclamanții au fost achitați de acuzații împotriva acestora. Achitarea lor a fost susținută în apel la 21 septembrie 2006. Potrivit textului hotărârii din 16 februarie 2006. Februarie 2006, instanța de judecată a informat reclamanții despre dreptul lor la reabilitare. Cu toate acestea, a rămas tăcut în ceea ce privește dreptul reclamanților la libertate și durata deținerii lor anterioare. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în niciun moment, autoritățile ruse recunosc, chiar și în substanță, că detenția reclamanților a fost bazată pe motive insuficiente sau a depășit un timp rezonabil. Prin urmare, Curtea constată că reclamanții pot continua să pretind că sunt victime de încălcarea articolului 5 din Convenție și respinge obiecția guvernului. (b) În ceea ce privește primul caz al reclamantului, Curtea constată că, la 30 iulie 2003, reclamantul a fost condamnat la doi ani de închisoare într-un set separat de proceduri penale, iar ulterior a stat pedepsit până la 29 iulie 2005 (a se vedea punctele 15-19 de mai sus). În consecință, perioada de detenție a primului reclamant între 30 iulie 2003 și 29 Iulie 2005 intră în cadrul articolului 1 lit. (a) din Convenție. 31. În acest sens, Curtea reiterează că art. 5 § 3 din Convenție nu se aplică situațiilor care constituie „detenția legală după condamnarea unei instanțe competente” în sensul art. 5 § § a) din Convenție. Curtea a constatat că este dificil să se înțeleagă orice scop practic în ceea ce privește obligarea autorităților de stat să justifice detenția unui reclamant în temeiul articolului 5 § § § 1 litera (c) și al articolului 3 din Convenție, atunci când această detenție a fost justificată în temeiul articolului 5 § § § § § § § § § § § § § . În opinia Curții, orice cerere de eliberare, în astfel de circumstanțe, ar fi limitată la întrebarea pur ipotetică privind dacă persoana ar putea fi eliberată în cazul în care nu a îndeplinit deja o condamnare la închisoare. Prin urmare, chiar dacă reținerea continuă a reclamantului în sensul articolului 5 § 1 litera (c) nu ar înceta să fie rezonabilă, aceasta nu ar înceta în mod automat să fie legală și justificată în temeiul articolului 5 § 1 litera (a) (a se vedea Kushnir c. Ucraina , nr. 42184/09 , § 157, 11 decembrie 2014). 32. În ceea ce privește situația de mai sus, Tribunalul consideră că detenția primului reclamant de la 30 iulie 2003 la 30 Iulie 2005 intră în afara domeniului de aplicare al articolului 3 din Convenție. Rezultă că această parte a plângerii este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile convenției, în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 litera (c) Epuizarea căilor interne de recurs 33. În măsura în care guvernul poate fi înțeles pentru a sugera că reclamanții nu au înființat proceduri civile pentru obținerea unui recurs pentru încălcarea articolului 3 din Convenție, Curtea reiterează că regula privind epuizarea recoursurilor interne menționată la art. 35 § 1 din Convenție obligă reclamanții să utilizeze în primul rând remediile care sunt în mod normal disponibile și suficiente în sistemul juridic intern pentru a le permite obținerea de remediere pentru încălcările presupuse. Existența remediilor trebuie să fie suficient de sigure, atât în practică, cât și în teorie, în lipsa acestora de accesibilitatea și eficacitatea necesare (a se vedea Aksoy c. Turcia , 18 decembrie 1996, §§ 51-52, Raports 1996-VI, și Akdivar și alții c. Turcia , 16 septembrie 1996, §§ 65-67, Raports 1996 IV). 34. Curtea reiterează că anterior a stabilit că legislația rusă nu prevede răspunderea statului pentru detenție, care nu se bazează pe motive „relevante și suficiente” sau care depășește un „tempo rațional”. Lipsa unor astfel de dispoziții înseamnă că legislația rusă împiedică orice posibilitate juridică pentru un solicitant să primească compensații pentru detenție în încălcarea articolului 5 § 3 din Convenție (a se vedea Korshunov c. Rusia , nr. 38971/06, 62, 25 octombrie 2007, și Govorushko c. Rusia , nr. 42940/06, §§ 60, 25 octombrie 2007). 35. În ceea ce privește circumstanțele prezentului caz, Curtea observă că reclamanții au depus plângeri pentru a contesta lungimea prealabilității lor Detenția judiciară în cursul procedurii penale împotriva lor, plângerile au fost luate în considerare și respinse de către instanțele interne la două niveluri de competență. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții au făcut uz de căile de recurs disponibile la nivelul intern. 36. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că obiecția Guvernului de a nu fi epuizată trebuie respinsă. (d) Aplicarea reglementării celor șase luni și a perioadei care urmează să fie luată în considerare (i) Primul reclamant 37. Primul reclamant a constituit două perioade distincte de detenție anterioară: (i) de la 24 de ani. Noiembrie 2000, când a fost arestat și retras în custodie în așteptarea anchetei penale împotriva lui, până la 30 iulie 2003, când a fost condamnat de o instanță la primul nivel de jurisdicție și a început să îndeplinească o condamnare la închisoare; și (ii) din 29 iulie 2005, când primul reclamant și-a încheiat condamnarea și a fost reținut în așteptarea unui nou set de proceduri penale, până la 16 38. Având în vedere jurisprudența sa bine stabilită (a se vedea Idalov c. Rusia [GC], nr. 5826/03, §§§ 127-33, 22 mai 2012), Curtea consideră că cele două perioade de detenție anterioară reclamantului nu pot fi evaluate cumulativ și că regula de șase luni ar trebui aplicată, separat, la fiecare perioadă de detenție anterioară. Prin urmare, Curtea nu poate lua în considerare dacă prima perioadă a fost sau nu compatibilă cu Convenția. Prezenta plângere a primului reclamant în acest sens ar trebui să fie declarată inadmisibilă ca fiind depusă din timp. Cu toate acestea, faptul că reclamantul a petrecut deja timp în custodie până la aceeași serie de proceduri penale va fi luată în considerare de către Curte în evaluarea suficienței și relevanța motivelor care justifică perioada sa ulterioară de detenție anterioară, pe care Curtea este competentă să o examineze. (ii) Al doilea reclamant 39. Curtea observă că cel de-al doilea reclamant a fost reținut inițial din 24 noiembrie 2000, când a fost arestat, până la 4 februarie 2005, când a fost achitat de toate acuzațiile și a fost eliberat. Apoi a rămas liber până la 29 iulie 2005, când Curtea l-a reținut în arest în așteptarea unui nou proces. Februarie 2006, când a fost încă o dată achitat de toate acuzațiile și eliberat. 40. Curtea consideră că orice plângere cu privire la prima perioadă de detenție ar fi trebuit să fie introdusă în termen de șase luni de la eliberarea celui de-al doilea reclamant. În acest sens, reclamația reclamantului ar trebui să fie declarată inadmisibilă ca fiind depusă din timp. Cu toate acestea, faptul că reclamantul a petrecut deja timp în custodie în așteptarea aceluiasi set de proceduri penale va fi luată în considerare de către Curte în evaluarea suficienței și relevanța motivelor care justifică perioada ulterioară de detenție anterioară (de la 29 de ani) Iulie 2005 până la 16 februarie 2006), care Curtea este competentă să examineze. (e) Concluzii 41. Curtea consideră că plângerea reclamanților în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește detenția lor din 29 iulie 2005 până la 16 Februarie 2006 nu este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. De asemenea, remarcă că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Ei au considerat că autoritățile investigatoare nu au furnizat niciodată nicio dovadă care să susțină argumentele că reclamanții ar trebui reținuți în așteptarea procedurilor penale împotriva acestora în cazul în care solicită autorizarea detenției anterioare a reclamanților, iar nici autoritățile naționale nu au prezentat „diligență specială” în cadrul procedurii penale în cazul reclamanților. 43. Guvernul a susținut că detenția reclamanților a fost în strictă conformitate cu legislația națională și cu Convenția. Autoritățile s-au bazat pe motive relevante și suficiente atunci când au decis să dețină reclamanții. Evaluarea Curții 44. Curtea a examinat deja cererile împotriva Rusiei care prezintă plângeri similare în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, în numeroase ocazii. Acesta a constatat o încălcare a acestui articol din motivele că instanța internă a prelungit detenția reclamantului prin bazarea în esență pe gravitatea acuzațiilor și prin utilizarea unor formule stereotipate fără a aborda situația sa specifică sau prin luarea în considerare a unor măsuri preventive alternative (a se vedea, printre multe alte autorități, Mamedova c. Rusia , nr. 7064/05, 1 iunie 2006; Pshevecherskiy c. Rusia , nr. 28957/02, 24 mai 2007; Shukhardin c. Rusia , nr. 65734/01, 28 iunie 2007; Belov c. Rusia , nr. 22053/02, 3 iulie 2008; Aleksandr Makarov c. Rusia , nr. 15217/07, 12 martie 2009; Logvinko c. Rusia , nr. 44511/0417 iunie 2010; și Valeriy Samoylov c. Rusia , nr. 57541/09, 24 ianuarie 2012). 45. Având în vedere materialele în posesia sa, Curtea remarcă că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument capabil de a-l convinge să ajungă la o concluzie diferită în cazul în cauză. În consecință, Curtea consideră că prin neabordarea unor fapte specifice sau prin examinarea unor măsuri preventive alternative și prin eliberarea unei ordine de detenție colectivă în ceea ce privește ambele reclamante, autoritățile au prelungit deținerea reclamanților din motive care, deși „relevant”, nu pot fi considerate „suficiente” pentru a justifica că reclamanții au fost în custodie timp de aproximativ șase luni și jumătate după ce au petrecut deja peste doi ani și opt luni și respectiv patru luni și două luni în detenție pentru prima anchetă și proces. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se examineze dacă procedurile au fost desfășurate cu „diligență specială”. 46. În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție. II. ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI 47. Reclamanții au declarat într-un memorandum că, având în vedere achitarea lor, nu au dorit să Urmează plângerea în temeiul articolului 6 din Convenție în ceea ce privește durata procedurii penale împotriva acestora. 48. Guvernul nu a contestat. 49. Curtea acceptă că, în aceste circumstanțe, reclamanții nu mai doresc să urmărească această parte a cererii, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a plângerii reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenția. 50. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se încheie această parte din aplicarea din lista. III. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 51. În sfârșit, reclamanții s-au plâns de ilegalitatea anumitor perioade de detenție anterioară și de presupusa lipsă de independență din partea Curții Supreme a Federației Ruse. 52. Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și în măsura în care aceste plângeri intră în competența sa, Curtea constată că nu există nicio încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, vădit nefondată, în conformitate cu art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 53. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractante în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 54. Fiecare dintre solicitanți a solicitat 50.000 euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 55. Guvernul a considerat excesiv pretențiile. În opinia lor, găsirea unei încălcări ar constitui o satisfacție suficientă în cazul reclamanților. 56. Curtea observă că reclamanții au petrecut șase luni și jumătate în custodie în așteptarea determinării acuzației penale împotriva acestora, deoarece detenția lor nu se bazează pe motive suficiente. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că suferința și frustrarea reclamanților nu pot fi compensate prin o simplă constatare a unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă, acordă 1000 EUR fiecărui solicitant în compensație pentru prejudicii morale, plus orice impozit care poate fi impugnabil pe această sumă. Costuri și cheltuieli 57. În consecință, Curtea consideră că nu există nici un apel pentru a-l atribui pe acest cont. Dobânzile implicite 58. Curtea consideră oportun ca rata dobânzii implicite să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, hotărăște să pună capăt plângerilor reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenția din lista sa; declară că plângerea referitoare la detenția anterioară a reclamanților este admisibilă și că restul cererii este inadmisibilă; deține că a existat o încălcare a articolului 5 din Convenția; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească fiecare dintre solicitanți, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 1000 EUR (1 mie de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; care să fie transformat în moneda statului interesat; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 21 iunie 2016, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Stephen Phillips Branko Lubarda Președintele grefierului
THIRD SECTION
PODDUBNYY AND BABKOV v. RUSSIA
(Application no. 9994/06)
JUDGMENT
21 June 2016
This judgment is final but it may be subject to editorial revision.
In the case of Poddubnyy and Babkov v. Russia,
The European Court of Human Rights (Third Section), sitting as a Committee composed of:
Branko Lubarda,
President,
Pere Pastor Vilanova,
Georgios A. Serghides,
judges,
and Stephen Phillips,
Section Registrar,
Having deliberated in private on 31 May 2016,
Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
1.
The case originated in an application (no. 9994/06) against the Russian Federation lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Russian nationals, Mr Igor Yevgenyevich Poddubnyy and Mr Yevgeniy Anatolyevich Babkov (“the applicants”), on 22 January 2006.
2.
The first applicant was represented by Ms K. Moskalenko and Ms
A.
Stavitskaya, and the second applicant was represented by Ms
K.
Moskalenko and Mr S. Kruglov, lawyers practising in Moscow. The Russian Government (“the Government”) were represented by Mr
G.
Matyushkin, Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights.
3.
The applicants alleged, in particular, that their pre-trial detention and the criminal proceedings against them had been unreasonably long.
4.
On 12 September 2012 the application was communicated to the Government.
I.
5.
The applicants were born in 1970 and 1965 respectively and live in Moscow.
A.
Criminal proceedings against the applicants on charges of fraud and tobacco smuggling
1.
Applicants’ arrest and remand in custody pending investigation
6.
On 13
June 2000 the prosecutor’s office opened a criminal investigation against the applicants on suspicion of fraud and tobacco smuggling.
7.
On 24
November 2000 the applicants were arrested. On 27
November 2000 the prosecutor authorised their pre-trial detention. They remained in custody during the investigation and study of the case file.
2.
First trial
8.
On 12
January 2004 the City Court set a trial date of 19
January 2004. The court ordered that the applicants remain in custody pending trial. The applicant’s detention was subsequently extended on several occasions.
9.
On 3
February 2005 the jury delivered a verdict of not guilty in the applicants’ case. On 4
February 2005 the City Court pronounced the judgment and ordered the applicants’ release.
10.
On 22
July 2005 the Supreme Court quashed the judgment of 4
February 2005 on appeal and remitted the matter for fresh consideration.
3.
Second trial
11.
On 29
July 2005 the City Court ordered the applicants to be remanded in custody pending a new trial. The court reasoned as follows:
“It can be seen in [the judgment of the Supreme Court] that the verdict was quashed in view of breaches of the rules of criminal procedure by both defendants, which influenced the opinion of the jury. Therefore, the court considers that, if released, [the applicants] might interfere with the establishment of the truth and the administration of justice by putting pressure on witnesses.
Regard being had to the above, to the gravity of the charges and in order to ensure compliance with the objectives of the criminal proceedings, the court grants the prosecutor’s request to remand [the applicants] in custody.”
12.
On 20
September 2005 the Supreme Court upheld the decision of 29
July 2005 on appeal.
13.
On 13
February 2006 the jury delivered a verdict of not guilty in the applicants’ case. On 16
February 2006 the City Court pronounced the judgment and ordered the applicants’ release. In the operative part of the judgment, the court noted that the applicants had a right to rehabilitation and could apply for compensation in respect of pecuniary damage by bringing a claim to the court which delivered the judgment in their criminal case. They could also bring a civil action seeking compensation in respect of non
‑
pecuniary damage resulting from the criminal prosecution against them.
14.
On 21
September 2006 the Supreme Court upheld the judgment on appeal.
B.
Criminal proceedings against the first applicant on charges of destruction of evidence and assault on a law-enforcement officer
15
.
According to the official version of events, on 22
August 2002 the first applicant destroyed certain documents which had been admitted as evidence in the criminal case against him, and on 28
August 2002 he assaulted a trainee investigator.
16.
On an unspecified date a criminal case was opened against the first applicant on multiple charges, including the use of violence against a law
‑
enforcement officer and the destruction of official documents.
17.
On 30
July 2003 the Tverskoy District Court of Moscow found the first applicant guilty and sentenced him to two years’ imprisonment.
18.
On 19
November 2003 the City Court upheld the first applicant’s conviction on appeal.
19
.
It appears that the first applicant finished serving his prison sentence on 29
July 2005.
II.
A.
Right to rehabilitation
20.
Anyone who has been acquitted has the right to rehabilitation, which includes compensation for pecuniary and non-pecuniary damage, and the reinstatement of his or her employment, pension, housing and other rights (Article 133 of the Russian Code of Criminal Procedure (CCrP)).
21.
A person who is acquitted after a criminal prosecution may recover,
inter alia
, lost earnings, pension and other benefits as well as legal fees and any other litigation expenses which he or she incurred (Article 135 of the CCrP).
B.
Compensation for damage resulting from criminal prosecution
22.
The following provisions of the Russian Civil Code are relevant to the present case:
Article 1070: Responsibility for damage caused by the unlawful acts of investigative authorities, prosecuting authorities and courts
“1. Any damage caused to someone as a result of an unlawful conviction, unlawful criminal prosecution ... unlawful pre-trial detention ... shall be compensated [by the State] ... in full, irrespective of fault by the [police], prosecutor’s office or the court.”
Article 1100: Grounds for compensation for non-pecuniary damage
“Compensation for non-pecuniary damage shall be afforded, irrespective of fault by the tortfeasor if:
... the damage is caused to a person as the result of an unlawful conviction, unlawful criminal prosecution, [or] unlawful pre-trial detention...”
I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 5
§
23.
The applicants complained that their pre-trial detention had not been based on sufficient reasons and that it had been unreasonably long. They relied on Article 5
§
3 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows:
“Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph
1
(c) of this Article shall be ... entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.”
A.
Admissibility
1.
Parties’ submissions
24.
The Government argued that in view of the applicants’ acquittal, they could not claim to be victims of the alleged violation. In any event, it was open to them to apply for compensation for any damage resulting from their pre-trial detention, which they had chosen not to do.
25.
The applicants considered that they could claim to be victims of the alleged violation. The domestic authorities had not acknowledged that there had been any violation of their rights under Article
5
§
3 of the Convention, nor had they offered any compensation to the applicants.
2.
The Court’s assessment
(a)
Applicants’ victim status
26.
The Court reiterates that under Article 34 of the Convention it “may receive applications from any person ... claiming to be the victim of a violation by one of the High Contracting Parties of the rights set forth in the Convention or the Protocols thereto”. It falls first to the national authorities to redress any alleged violation of the Convention. In this regard, the question of whether an applicant can claim to be a victim of an alleged violation is relevant at all stages of the proceedings under the Convention (see
Burdov v. Russia
, no.
27.
The Court also reiterates that a decision or measure favourable to the applicant is not in principle sufficient to deprive him of his status as a victim unless the national authorities have acknowledged the breach of the Convention, either expressly or in substance, and then afforded redress for it (see, for example,
Eckle v. Germany
, 15 July 1982, §§ 69 et seq., Series
A no. 51;
Amuur v. France
, 25 June 1996, § 36, Reports 1996-III; and
Dalban v. Romania
[GC], no.
28.
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that on 16 February 2006 the applicants were acquitted of the charges against them. Their acquittal was upheld on appeal on 21
September 2006. According to the text of the judgment of 16
February 2006, the trial court advised the applicants of their right to rehabilitation. It remained silent, however, as to the applicants’ right to liberty and the length of their pre-trial detention. The appeal court did not consider the issue either.
29.
In view of the above, the Court considers that at no point did the Russian authorities acknowledge, even in substance, that the applicants’ detention had been based on insufficient reasons or had exceeded a reasonable time. The Court therefore finds that the applicants can still claim to be victims of a breach of Article 5 of the Convention and dismisses the Government’s objection.
(b)
Compatibility
ratione materiae
30.
As regards the first applicant’s case, the Court notes that on 30
July 2003 the applicant was sentenced to two years’ imprisonment in a separate set of criminal proceedings. He subsequently served a prison sentence until 29
July 2005 (see paragraphs 15-19 above). Accordingly, the period of the first applicant’s detention from 30
July 2003 to 29
July 2005 falls within the ambit of Article
5
§
1 (a) of the Convention.
31.
In this connection the Court reiterates that Article 5 § 3 of the Convention does not apply to situations amounting to “lawful detention after conviction by a competent court” within the meaning of Article
5 §
1
(a) of the Convention. The Court has found it difficult to see any practical purpose in requiring the State authorities to justify the detention of an applicant under Article 5 §§ 1 (c) and 3 of the Convention when such detention was justified under Article 5 § 1 (a). In the Court’s view, any request for release, in such circumstances, would be limited to the purely hypothetical question of whether the person could be released if he was not already serving a prison sentence. Therefore, even if the applicant’s continued detention within the meaning of Article 5 § 1 (c) ceased to be reasonable, it would not automatically cease to be lawful and justified under Article 5 § 1 (a) (see
Kushnir v. Ukraine
, no. 42184/09, §
157, 11
December 2014).
32.
Regard being had to the above, the Court considers that the first applicant’s detention from 30
July 2003 to 30
July 2005 falls outside the scope of Article
5
§
3 of the Convention. It follows that this part of the complaint is incompatible
ratione materiae
with the provisions of the Convention, within the meaning of Article 35
§
3 (a) and must be rejected in accordance with Article 35
§
4.
(c)
Exhaustion of domestic remedies
33.
In so far as the Government may be understood to suggest that the applicants failed to institute civil proceedings to obtain redress for a breach of Article
5
§
3 of the Convention, the Court reiterates that the rule on exhaustion of domestic remedies referred to in Article 35 § 1 of the Convention obliges applicants to first use the remedies that are normally available and sufficient in the domestic legal system to enable them to obtain redress for the breaches alleged. The existence of the remedies must be sufficiently certain, in practice as well as in theory, failing which they will lack the requisite accessibility and effectiveness (see
Aksoy v. Turkey
, 18 December 1996, §§ 51-52, Reports 1996-VI, and
Akdivar and Others v.
Turkey
, 16 September 1996, §§ 65-67, Reports 1996
‑
IV).
34.
The Court reiterates that it has earlier established that Russian law does not provide for State liability for detention which is not based on “relevant and sufficient” reasons or which exceeds a “reasonable time”. The lack of such provisions means that Russian law precludes any legal possibility for an applicant to receive compensation for detention in breach of Article 5 § 3 of the Convention (see
Korshunov v. Russia
, no.
38971/06, 62, 25 October 2007, and
Govorushko v. Russia
, no.
42940/06, §§
60, 25
October 2007).
35.
Turning to the circumstances of the present case, the Court observes that the applicants lodged complaints to challenge the length of their pre
‑
trial detention in the course of the criminal proceedings against them. The complaints were considered and dismissed by domestic courts at two levels of jurisdiction. In such circumstances, the Court considers that the applicants made use of the remedies available to them at domestic level.
36.
In the light of the foregoing, the Court concludes that the Government’s objection of non-exhaustion must be dismissed.
(d)
Application of the six months’ rule and the period to be taken into consideration
(i)
The first applicant
37.
The first applicant’s pre-trial detention comprised two distinct periods: (i) from 24
November 2000, when he was arrested and remanded in custody pending the criminal investigation against him, to 30
July 2003, when he was convicted by a court at the first level of jurisdiction and started serving a prison sentence; and (ii) from 29
July 2005, when the first applicant completed serving his prison sentence and was detained pending a new set of criminal proceedings, until 16
February 2006 when he was acquitted and released.
38.
Having regard to its well-established case-law (see
Idalov v. Russia
[GC], no. 5826/03, §§ 127-33, 22 May 2012), the Court considers that the two periods of the applicant’s pre-trial detention cannot be assessed cumulatively and that the six-month rule should be applied, separately, to each period of pre-trial detention. Accordingly, the Court cannot consider whether or not the first period was compatible with the Convention. The first applicant’s complaint in that respect should be declared inadmissible as being lodged out of time. However, the fact that the applicant had already spent time in custody pending the same set of criminal proceedings will be taken into account by the Court in its assessment of the sufficiency and relevance of the grounds justifying his subsequent period of pre-trial detention, which the Court is competent to examine.
(ii)
The second applicant
39.
The Court observes that the second applicant was detained initially from 24
November 2000, when he was arrested, to 4
February 2005, when he was acquitted of all charges and released. He then remained at liberty until 29
July 2005 when the court remanded him in custody pending a new trial. Subsequently, the second applicant was detained until 16
February 2006, when he was again acquitted of all charges and released.
40.
The Court considers that any complaint about the first period of detention should have been brought within six months of the second applicant’s release. As the second applicant lodged his complaint on 22
January 2006, the Court cannot consider whether or not the first period was compatible with the Convention. The applicant’s complaint in that respect should be declared inadmissible as being lodged out of time. However, the fact that the applicant had already spent time in custody pending the same set of criminal proceedings will be taken into account by the Court in its assessment of the sufficiency and relevance of the grounds justifying his subsequent period of pre-trial detention (from 29
July 2005 until 16
February 2006), which the Court is competent to examine.
(e)
Conclusions
41.
The Court considers that the applicants’ complaint under Article 5 §
3 of the Convention in respect of their detention from 29 July 2005 to 16
February 2006 is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
B.
Merits
1.
Parties’ submissions
42.
The applicants maintained their complaint. They considered that the investigating authorities had never furnished any evidence in support of their arguments that the applicants should be detained pending criminal proceedings against them when asking for authorisation of the applicants’ pre-trial detention. Nor had the national authorities displayed “special diligence” in the conduct of the criminal proceedings in the applicants’ case.
43.
The Government submitted that the applicants’ detention had been in strict compliance with national legislation and the Convention. The authorities had relied on relevant and sufficient reasons when deciding to detain the applicants.
2.
Court’s assessment
44.
The Court has already examined applications against Russia raising similar complaints under Article 5 § 3 of the Convention on a large number of occasions. It found a violation of that Article on the grounds that the domestic courts extended an applicant’s detention by relying essentially on the gravity of the charges and using stereotyped formulae without addressing his or her specific situation or considering alternative preventive measures (see, among many other authorities,
Mamedova v. Russia
, no.
7064/05, 1
June 2006;
Pshevecherskiy v. Russia
, no. 28957/02, 24
May 2007;
Shukhardin v. Russia
, no. 65734/01, 28 June 2007;
Belov v.
Russia
, no. 22053/02, 3
July 2008;
Aleksandr Makarov v. Russia
, no.
15217/07, 12
March 2009;
Logvinenko v. Russia
, no. 44511/0417 June 2010; and
Valeriy Samoylov v. Russia
, no.
57541/09, 24 January 2012).
45.
Having regard to the materials in its possession, the Court notes that the Government have not put forward any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Accordingly, the Court considers that by failing to address specific facts or consider alternative preventive measures and by issuing a collective detention order in respect of both applicants, the authorities extended the applicants’ detention on grounds which, although “relevant”, cannot be regarded as “sufficient” to justify the applicants’ being remanded in custody for approximately six and a half months after they had already spent over two years and eight months and four years and two months respectively in detention for the first investigation and trial. In those circumstances it is not necessary to examine whether the proceedings were conducted with “special diligence”.
46.
There has accordingly been a violation of Article 5 § 3 of the Convention.
II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6
47.
The applicants stated in a memorandum that in view of their acquittal they
did
not
wish to
pursue the complaint under Article 6 of the Convention in respect of the length of the criminal proceedings against them.
48.
The Government did not object.
49.
The Court accepts that, in these circumstances, the applicants no longer wish to pursue this part of the application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1
in fine
, the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the applicants’ complaint under Article
6 of the Convention.
50.
In view of the above, it is appropriate to strike this part of the application out of the list.
III.
51.
Lastly, the applicants complained of the unlawfulness of certain periods of their pre-trial detention and of an alleged lack of independence on the part of the Supreme Court of the Russian Federation.
52.
However, having regard to all the material in its possession, and in so far as these complaints fall within its competence, the Court finds that there is no appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.
IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
53.
Article 41 of the Convention provides:
“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
A.
Damage
54.
Each of the applicants claimed 50,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
55.
The Government considered the claims excessive. In their view, finding a violation would constitute sufficient just satisfaction in the applicants’ case.
56.
The Court observes that the applicants spent six and a half months in custody awaiting determination of the criminal charge against them, with their detention not being based on sufficient grounds. In those circumstances, the Court considers that the applicants’ suffering and frustration cannot be compensated for by a mere finding of a violation. Making its assessment on an equitable basis, it awards EUR 1000 to each applicant in compensation for non-pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable on that amount.
B.
Costs and expenses
57.
The applicant did not submit a claim for costs and expenses. Accordingly, the Court considers that there is no call to award him any sum on that account.
C.
Default interest
58.
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
1.
Decides
to strike the applicant’s complaints under Article
6 of the Convention out of its list;
2.
Declares
the complaint concerning the applicants’ pre-trial detention admissible and the remainder of the application inadmissible;
3.
Holds
that there has been a violation of Article 5
§
3
of the Convention;
4.
Holds
(a)
that the respondent State is to pay each of the applicants, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article
44
§
2 of the Convention, EUR 1,000 (one thousand euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non
‑
pecuniary damage; to be converted into the currency of the respondent State;
(b)
that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;
5.
Dismisses
the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 21 June 2016, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Stephen Phillips
Branko Lubarda
Registrar
President