SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 54619/11 Y Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 13 iunie 2011, După ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând trimitere la reclamant, domnul Y La 21 iunie 2007, o mină antipersonal, care fusese îngropată de organizația teroristă PKK, a explodat pe un teren din Șarnak. Mai târziu, a fost grav rănită. În aceeași zi, reclamantul a fost dus la spitalul militar din Șșninak. La 26 iunie 2007, reclamantul a fost mai întâi transferat la spitalul militar din Diyarbakr și apoi la spitalul militar din GATA, Ankara, unde a fost spitalizat timp de aproximativ două luni. Raportul medical întocmit la 11 aprilie 2008 de către spitalul militar din GATA arată că, din cauza exploziei, ambele brațe și piciorul stâng al reclamantului fuseseră amputate, că au existat leziuni la ochiul stâng al ui, că ar fi avut nevoie de ajutor și de îngrijirea unei persoane pe tot parcursul vieții sale și că nu mai era capabil să lucreze în armată. Printr-o decizie din 2 septembrie 2008 pronunțată de Hotărârea Generală Fondul de pensii, reclamantului i s-a acordat pe viață o pensie de invaliditate de la 15 iulie 2008. Suma lunară a pensiei de invaliditate de la 1 974,45 de lire turce (TRY de aproximativ 1 155 de euro (EUR) pe lună. Astfel, o alocație de pensii de 81 498,83 TRY (aproximativ 50 de lire turce). Prin decizia din 3 noiembrie 2008, comisia de judecată a Ministerului Apărării a decis să plătească societății reclamant 97 751,20 TRY (aproximativ 50 125 EUR) pentru pagubele suferite. La 7 ianuarie 2009, reclamantul a solicitat Ministerului Apărării o despăgubire de 250 000 TRY pentru prejudicii materiale și 50 000 TRY pentru prejudicii morale. 10. La 17 februarie 2009, Ministerul Afacerilor Interne a respins cererea reclamantului. 11. La 13 aprilie 2009, reclamantul sesizează Curtea Administrativă Militară în legătură cu o acțiune în despăgubire pentru prejudiciul cauzat de răniri. La 18 iunie 2009, Ministerul de Interne a depus un memoriu în răspuns în care a solicitat Înaltei Curți Administrative Militare să respingă cererea reclamantului în ceea ce privește lipsa de vinovăție atribuită administrației. 13. La o dată nespecificată, Înalta Curte Administrativă Militară a numit un expert pentru a determina prejudiciile suferite de solicitant. Conform raportului său final de expertiză, s-a considerat că sumele acordate reclamantului erau mai mari decât prejudiciul suferit de acesta și, prin urmare, el nu mai avea loc în acest sens. 14. La 15 decembrie 2010, Înalta Curte Administrativă Militară și-a dat hotărârea pe fond. În așteptarea hotărârii, aceasta a încheiat cu răspunderea obiectivă a statului, care, potrivit Înaltei Jurisprudențe, impunea în mod obligatoriu despăgubiri, chiar și în cazul în care nu exista nicio abatere de serviciu imputabilă agenților statului în temeiul articolului 125 din Constituție. După ce a luat în considerare cuantumul pensiilor și al despăgubirii acordate de către administrație reclamantului și a luat o decizie în lumina raportului de expertiză, aceasta a respins cererea de la mai sus. 15. La 10 ianuarie 2011, reclamantul a formulat o acțiune împotriva hotărârii Înaltei Curți Administrative Militare 16. Prin hotărârea pronunțată la 2 martie 2011, Înalta Curte Administrativă Militară, constatând că hotărârea contestată era conformă cu legea și cu procedura, a respins acțiunea reclamantului pentru nefondare. Dreptul intern relevant 17. În părțile sale relevante în speță, art. 125 alineatul (1) și art. 7 din Constituție prevede că (1) Toate acțiunile și deciziile administrației pot face obiectul unei acțiuni judiciare. (...) 7. Administrația este ținută la dispoziție pentru orice daune care rezultă din activitățile, actele și deciziile sale. GRIFS 18. Invocând articolele 6 alineatul (1) și 13 din Convenție, reclamantul susține că sumele alocate de autoritățile naționale din cauza rănilor sale fatale sunt insuficiente și se plânge în special de refuzul Înaltei Curți Administrative Militare de a solicita despăgubiri. Recurentul, invocând art. 6 alineatul (1) și art. 13 din convenție, reproșează statului că nu i-a asigurat o protecție efectivă ca urmare a exploziei minei, în special din cauza respingerii de către Înalta Curte Administrativă Militară a cererii sale de despăgubire. 20793/07 și 29240/07, § 24, 29 septembrie 2015), consideră că dreptul oricărei persoane la viață trebuie examinat numai din punctul de vedere al articolului 2 din Convenție, astfel cum este formulat în pasajele relevante ale acesteia, în speță, dreptul oricărei persoane la viață este protejat prin lege. (...) 20. Curtea reamintește că a examinat deja .. ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea ia notă de faptul că reclamantul a fost rănit ca urmare a exploziei unei mine instituite de membrii organizației ilegale PKK. Reclamantul nu susține că statul este responsabil pentru această explozie sau pentru rănirea acesteia. De asemenea, acesta afirmă că statul a acționat din neglijență și că a omis să ia măsuri adecvate pentru a împiedica incidentul sau pentru a reduce riscurile legate de explozia minei. Reclamantul se plânge de insuficiența dreptului la despăgubiri acordat de autoritățile naționale pentru daune materiale și morale, mai exact, el se plânge de refuzul Înaltei Curți Administrative Militare de a solicita despăgubiri suplimentare. Prin urmare, în măsura în care reclamantul susține că Turcia și-a încălcat obligațiile care decurg din art. 2 din convenție pentru a-și proteja viața, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra acestei chestiuni, dat fiind că, în circumstanțele specifice ale cauzei, reclamantul nu poate pretinde că a fost victima unei încălcări a articolului 2 din următoarele motive. 22. Aceasta reafirmă că este în primul rând pentru autoritățile naționale că este de competența de a corecta o presupusă încălcare a Convenției; în acest sens, ea reamintește întrebarea dacă un reclamant poate să-și exprime punctul de vedere în această privință. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-l priva de calitatea de victimă a unei persoane în sensul articolului 34 din Convenție, cu excepția cazului în care autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau în esență, și repară apoi încălcarea Convenției ( Kurić și alții, precum și Slovenia [GC], nr. 26688/06, § 259, CEDO 2012 (extras) 23. Întrebarea dacă o persoană se mai poate preface încă victimă a unei încălcări a Convenției implică în principal pentru Curte o examinare ex post- facto a situației persoanei vizate (Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italia [GC], n 38433/09, § 82, CEDH 2012). 24. Prin urmare, este de competența Curții să verifice, pe de o parte, dacă a fost recunoscută de autoritățile naționale, cel puțin în esență, o încălcare a unui drept protejat prin convenție și, pe de altă parte, dacă redresarea poate fi considerată adecvată și suficientă (a se vedea în special Scordino c. Italia (n [GC], n 36813/97, § 193, CEDH 2006 V 25). În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă pentru a remedia la nivel intern încălcarea dreptului garantat prin convenție, Curtea consideră în general că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special în ceea ce privește natura încălcării Convenției care se află în joc (Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 116, CEDH 2010). 26. În ceea ce privește prima condiție, Curtea constată că statul, pe baza legislației naționale privind răspunderea obiectivă a statului în astfel de incidente, și-a recunoscut responsabilitatea pentru daunele cauzate de explozia minei 27. În această privință, Curtea amintește că, în cazul în care autoritățile naționale au acordat unui reclamant o despăgubire pentru încălcarea constatată, aceaceasta ar trebui să examineze cuantumul acesteia. În acest scop, Comisia va lua în considerare propria practică în cazuri similare și se va întreba, pe baza elementelor de care dispune, ce ar fi acordat într-o situație comparabilă, ceea ce nu înseamnă că cele două sume trebuie neapărat să corespundă. În plus, Comisia va ține seama de toate circumstanțele cauzei, inclusiv de mijloacele de redresare alese și de rapiditatea cu care autoritățile naționale au procedat la redresarea în cauză, astfel încât acestea trebuie să îndeplinească obligația de a asigura respectarea drepturilor și libertăților garantate prin convenție. Cu toate acestea, suma acordată la nivel național nu trebuie să fie în mod evident insuficientă având în vedere circumstanțele cauzei în discuție (a se vedea, printre altele, Scordino, citată anterior, § 178-203, Cocchiarella c. Italia [GC], n 64886/01, § 65 107, CEDH 2006 Becová c. Slovacia (dec.), n 23788/06, 18 septembrie 2007, Kormoš c. Slovacia, n 46092/06, § 73, 8 noiembrie 2011, Žúbor c. Slovacia, 7711/06, § 63, 6 decembrie 2011, și Horváth c. Slovacia , n 5515/09, § 93, 27 noiembrie 2012). 29. În speță, Curtea constată că Curtea ia notă de faptul că reclamantul a introdus o acțiune în deplină instanță în cadrul căreia a fost stabilită răspunderea obiectivă a administrației. Cu toate acestea, hotărând în lumina competenței desfășurate la nivel național, Înalta Curte Administrativă Militară a respins cererea de despăgubire suplimentară la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reamintind faptul că aprecierea probelor este în primul rând a dreptului intern și a instanțelor naționale, Curtea consideră că, în speță, raționamentul Înaltei Curți Administrative Militare nu poate fi privit ca fiind arbitrar. Astfel, în opinia Curții, sumele acordate reclamantului nu pot fi considerate în mod vădit insuficiente. 31. Întrucât redresarea oferită în dreptul intern este suficient și adecvat, reclamantul nu mai poate să se retragă din dreptul său intern. 32. În consecință, cererea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) litera (a) din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 12 iulie 2016. Stanley Naismith Julia Laffranque Modulul Președinte
Requête n
o
54619/11
Yılmaz YİĞİT
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 21 juin 2016 en une chambre composée de
:
Julia Laffranque,
présidente,
Ișıl Karakaș,
Nebojša Vučinić,
Valeriu Grițco,
Ksenija Turković,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 13 juin 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Yılmaz Yiğit, est un ressortissant turc né en 1979 et résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
D.
Karaca, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
À l’époque des faits, le requérant était sergent expert (
uzman çavuș
) au sein de l’armée turque. Le 21 juin 2007, une mine antipersonnel qui avait été enterrée par l’organisation terroriste PKK explosa sur un terrain à Șırnak. Par la suite, l’intéressé fut gravement blessé.
4.
Le même jour, le requérant fut emmené à l’hôpital militaire de Șırnak.
5.
Le 26 juin 2007, le requérant fut d’abord transféré à l’hôpital militaire de Diyarbakır et puis à l’hôpital militaire de GATA, à Ankara, où il fut hospitalisé pendant environ deux mois.
6.
Le rapport médical établi le 11 avril 2008 par l’hôpital militaire de GATA, indiquait que, en raison de l’explosion, les deux bras et la jambe gauche du requérant avait été amputés, qu’il y avait des séquelles à l’œil gauche de l’intéressé, qu’il aurait besoin de l’aide et des soins d’une personne tout au long de sa vie et qu’il n’était plus apte à travailler au sein de l’armée.
7.
Par une décision du 2 septembre 2008 rendue par la direction générale de la caisse de retraite, le requérant se vit accorder à vie une pension d’invalidité à partir du 15 juillet 2008. Le montant mensuel de ladite pension s’élevait alors à 1
974,45 livres turques (TRY – environ 1
155
euros
(EUR)) par mois. Ainsi, une allocation de retraite de 81
498,83
TRY (environ 50
000 EUR) lui fut également versée.
8.
Par une décision du 3 novembre 2008, la commission d’indemnisation du ministère de la Défense décida de verser 97
751,20 TRY (environ 50
125
EUR) au requérant pour les dommages qu’il avait subis.
9.
Le 7 janvier 2009, le requérant sollicita auprès du ministère de l’Intérieur une indemnisation de 250
000 TRY pour préjudice matériel et 50
000
TRY pour préjudice moral.
10.
Le 17 février 2009, le ministère de l’Intérieur rejeta la demande du requérant.
11.
Le 13 avril 2009, le requérant saisit la Haute Cour administrative militaire d’une action en réparation du préjudice causé par les blessures. Il demanda 250
000 TRY pour préjudice matériel et 50
000 TRY pour préjudice moral.
12.
Le 18 juin 2009, le ministère de l’Intérieur soumit un mémoire en réponse dans lequel il invitait la Haute Cour administrative militaire à rejeter la demande du requérant eu égard à l’absence de faute attribuable à l’administration.
13.
À une date non précisée, la Haute Cour administrative militaire nomma un expert pour déterminer les préjudices subis par le requérant. Aux dires de son rapport final d’expertise, il estima que les sommes accordées au requérant étaient supérieures au préjudice subi par l’intéressé et il n’y avait dès lors plus lieu d’indemniser celui-ci.
14.
Le 15 décembre 2010, la Haute Cour administrative militaire rendit son jugement sur le fond de l’affaire. Dans les attendus du jugement, elle concluait à la responsabilité objective de l’État, laquelle nécessitait obligatoirement, selon la haute juridiction, une indemnisation, et ce même en cas d’absence de faute de service imputable aux agents de l’État en vertu de l’article 125 de la Constitution. Après avoir pris en compte le montant des pensions et de l’indemnité octroyées par l’administration au requérant et statué à la lumière du rapport d’expertise, elle rejeta la demande de l’intéressé.
15.
Le 10 janvier 2011, le requérant forma un recours contre le jugement de la Haute Cour administrative militaire.
16.
Par un arrêt rendu le 2 mars 2011, la Haute Cour administrative militaire, constatant que le jugement contesté était conforme à la loi et à la procédure, rejeta le recours du requérant pour défaut de fondement.
B.
Le droit interne pertinent
17.
En ses parties pertinentes en l’espèce, l’article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution énonce
:
«
1.Tous les actes et décisions de l’administration peuvent faire l’objet d’un recours judiciaire.
(...)
7.L’administration est tenue d’indemniser tout dommage résultant de ses activités, actes et décisions.
»
18.
Invoquant les articles 6 § 1 et 13 de la Convention, le requérant soutient que les sommes allouées par les autorités nationales en raison de ses blessures mortelles sont insuffisantes. Il se plaint en particulier du refus de la Haute Cour administrative militaire de sa demande d’indemnisation.
19.
Le requérant, invoquant l’article 6 § 1 et 13 de la Convention, reproche à l’État de ne pas lui avoir assuré une protection effective à la suite de l’explosion de la mine, notamment en raison du rejet par la Haute Cour administrative militaire de sa demande d’indemnisation.
La Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
İstanbullu et Aydın c. Turquie
(déc.), n
os
20793/07 et 29240/07, §
24, 29
septembre 2015), estime que le grief du requérant doit être examiné sous le seul angle de l’article 2 de la Convention, ainsi libellé dans ses passages pertinents en l’espèce
:
«
1.
Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. (...)
»
20.
La Cour rappelle qu’elle a déjà examiné le grief soulevé sous l’angle de l’article 2 dans des affaires similaires dans lesquelles des victimes d’explosions avaient survécu à leurs blessures (
Akdemir et Evin c. Turquie
, n
os
58255/08 et 29725/09, § 46, 17 mars 2015).
21.
La Cour note que le requérant a été blessé à la suite de l’explosion d’une mine mise en place par les membres de l’organisation illégale PKK. Le requérant ne prétend pas que l’État est responsable de cet explosion ou de ses blessures. Il n’allègue non plus que l’État a agi par négligence et qu’il a omis de prendre des mesures appropriées afin d’empêcher l’incident ou de réduire les risques liées à l’explosion de la mine. Le requérant se plaint de l’insuffisance de l’indemnité accordée par les autorités nationales pour dommages matériel et moral, plus précisément, il se plaint du refus de la Haute Cour administrative militaire de sa demande d’indemnisation complémentaire. Par conséquent, dans la mesure où le requérant allègue que la Turquie a manqué à ses obligations découlant de l’article 2 de la Convention pour protéger sa vie, la Cour ne juge pas nécessaire de se prononcer sur cette question, étant donné que, dans les circonstances spécifique de l’affaire, le requérant ne peut pas se prétendre victime d’une violation de l’article 2 pour les raisons suivantes.
22.
Elle réaffirme que c’est en premier lieu aux autorités nationales qu’il appartient de redresser une violation alléguée de la Convention. Elle rappelle à cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre «
victime
» du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention. Une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à le priver de la qualité de «
victime
» aux fins de l’article
34 de la Convention, sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (
Kurić et autres c. Slovénie
[GC], n
o
26828/06, §
2012 (extraits)).
23.
La question de savoir si une personne peut encore se prétendre victime d’une violation alléguée de la Convention implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen
ex post facto
de la situation de la personne concernée (
Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie
[GC], n
o
2012).
24.
Il appartient donc à la Cour de vérifier, d’une part, s’il y a eu reconnaissance par les autorités nationales, au moins en substance, d’une violation d’un droit protégé par la Convention et, d’autre part, si le redressement peut être considéré comme ayant été approprié et suffisant (voir, notamment,
Scordino c.
Italie (n
o
1)
[GC], n
o
36813/97, §
2006
‑
V).
25.
En ce qui concerne la réparation adéquate et suffisante pour remédier au niveau interne à la violation du droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
22978/05, §
2010).
26.
Pour ce qui est de la première condition, la Cour note que l’État, sur la base de la législation nationale relative à la responsabilité objective de l’État dans de tels incidents, a reconnu sa responsabilité d’indemniser le requérant pour les dommages causés par l’explosion de la mine.
27.
Il reste à rechercher si les mesures prises par les autorités nationales ont constitué pour le requérant un redressement approprié et suffisant.
28.
À cet égard, la Cour rappelle que, lorsque des autorités nationales ont octroyé à un requérant une indemnité en redressement de la violation constatée, il convient qu’elle en examine le montant. Pour ce faire, elle tiendra compte de sa propre pratique dans des affaires similaires et elle se demandera, sur la base des éléments dont elle dispose, ce qu’elle aurait accordé dans une situation comparable, ce qui ne signifie pas que les deux montants doivent forcément correspondre. De plus, elle prendra en compte l’ensemble des circonstances de l’affaire, y compris le moyen de redressement choisi et la rapidité avec laquelle les autorités nationales ont procédé au redressement en question, dès lors qu’il leur incombe de satisfaire à l’obligation primordiale d’assurer le respect des droits et libertés garantis par la Convention. Cela dit, la somme accordée au niveau national ne doit pas être manifestement insuffisante eu égard aux circonstances de l’affaire à l’examen (voir, entre autres,
Scordino
(n
o
1)
, précité, §§
178-203,
Cocchiarella c.
Italie
[GC], n
o
64886/01, §§ 65
‑
2006
‑
V,
Becová c. Slovaquie
(déc.), n
o
23788/06, 18 septembre 2007,
Kormoš c.
Slovaquie
, n
o
46092/06, § 73, 8 novembre 2011,
Žúbor c.
Slovaquie
, n
o
7711/06, § 63, 6 décembre 2011, et
Horváth c. Slovaquie
, n
o
5515/09, §
93, 27 novembre 2012).
29.
En l’espèce, la Cour observe qu’à la suite de l’incident, l’administration a accordé au requérant une pension mensuelle d’invalidité à vie et une allocation de retraite de 81
498,83 TRY. De plus, l’intéressé a perçu une somme conséquente, à savoir 97
751,20 TRY, pour les dommages qu’il a subis. La Cour note que le requérant a intenté un recours de plein contentieux à l’issue duquel la responsabilité objective de l’administration a été établie. Toutefois, statuant à la lumière de l’expertise menée au niveau national, la Haute Cour administrative militaire a rejeté la demande d’indemnisation supplémentaire l’intéressé, considérant que les montants qui lui avaient été octroyés étaient supérieurs au préjudice évalué.
30.
Rappelant que l’appréciation des preuves relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales, la Cour estime qu’en l’espèce le raisonnement de la Haute Cour administrative militaire ne peut pas être regardé comme ayant été arbitraire. Ainsi, aux yeux de la Cour, les sommes octroyées à la partie requérante ne peuvent pas être considérées comme manifestement insuffisantes.
31.
Le redressement offert en droit interne s’étant révélé suffisant et approprié, le requérant ne peut dès lors plus se prétendre «
victime
» de la violation de l’article 2 de la Convention.
32.
Il s’ensuit que la requête est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention au sens de l’article 35 § 3 a) et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §
4.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 12 juillet 2016.
Stanley Naismith
Julia Laffranque
Greffier
Présidente